ICCJ. Decizia nr. 686/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 686/2015
Dosar nr. 103/32/2014
Şedinţa publică din 12 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă 1384 din 18 octombrie 2006, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a respins, ca nefondate, excepţiile lipsei competenţei materiale a tribunalului, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A.I. SA Bacău şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâta SC A.I. SA Bacău.
A respins acţiunea reclamantei S.M.M. , prin procurator M.S.G., astfel cum a fost precizată de „contestaţie la Legea nr. 10/2001” faţă de pârâta Primăria comunei Mărgineni , ca nefondată.
A respins acţiunea, astfel cum a fost precizată „ obligaţie de a face” - emiterea dispoziţiei conform Legii nr. 10/2001 faţă de pârâta SC A.I. SA Bacău, c a nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 52 din 19 martie 2008, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate.
Prin Decizia nr. 124 din 15 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 52 din 19 martie 2008 a Curţii de Apel Bacău, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând, în esenţă, următoarele:
Unul din argumentele pentru care instanţa de apel a confirmat soluţia fondului, de respingere a contestaţiei reclamantei, a fost acela că, pentru terenul litigios, moştenitorii defunctului proprietar J.Ş. au obţinut măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, fiind înscrişi cu acţiuni la I.A.S.
În drept, acest argument îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care exceptează de la măsurile reparatorii prevăzute de această lege terenurile supuse reglementărilor din legile fondului funciar.
Era, deci, esenţial de stabilit în cauză dacă terenul litigios, în suprafaţă de 5.370 mp, situat în intravilanul com. Mărgineni, a făcut sau nu obiectul măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 18/1991, numai în caz negativ el intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Or, pe acest aspect, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită de instanţa de apel, care nu a verificat apărările reclamantei pe baza înscrisurilor probatorii pe care acestea s-au întemeiat.
Datele contradictorii rezultând din probele administrate se impuneau a fi lămurite de instanţa de apel, inclusiv prin administrarea de probe suplimentare, în vederea determinării corecte a regimului juridic al terenului litigios.
Întrucât regimul juridic al bunului nu se poate determina cât timp împrejurările de fapt ce interesau pe acest aspect nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte a dispus, pe temeiul art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului reclamantei, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
A îndrumat instanţa de apel ca, după ce va stabili, pe baza analizei probelor administrate în cauză, inclusiv a înscrisurilor noi depuse în recurs, care a fost suprafaţa totală de teren ce a aparţinut autorului reclamantei, J.Ş., şi cât din această suprafaţă a făcut obiectul măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 18/1991, sens în care va ordona suplimentarea probatoriului în condiţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., solicitând relaţii de la autorităţile implicate în aplicarea legii fondului funciar, să aprecieze dacă suprafaţa de teren în litigiu, solicitată prin notificarea din 2002, a făcut obiectul reparaţiei potrivit Legii nr. 18/1991 şi, în funcţie de rezultat, dacă ea intră sau nu sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
În caz afirmativ, instanţa de trimitere va avea de stabilit în continuare care este entitatea căreia îi revine obligaţia de a soluţiona notificarea reclamantei, urmând să dispună în consecinţă, în limitele cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
În rejudecare, prin Decizia nr. 59 din 02 iunie 2010, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1384 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului Bacău, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a promovat acţiunea în calitate de moştenitoare legală a defunctului său tată V.Ş., moştenitor legal şi testamentar al mamei sale V.M., la rândul său moştenitoare testamentară a defunctului J.Ş., pretinzând că notificarea din 2002 privind suprafaţa de 5.300 mp, situată la punct “B.”, sat. Podiş, com. Mărgineni, jud. Bacău, preluată la Decretul nr. 115/1959, i-a fost nejustificat şi implicit respinsă prin adresa din 25 mai 2005.
Drept urmare, a solicitat anularea adresei - ca dispoziţie de respingere - şi obligarea SC A.I. SA Bacău la emiterea unei decizii de restituire în natură sau echivalent a suprafeţei respective.
Prin decizia Înaltei Curte de Casație și Justiție, de casare cu trimitere, s-au dat îndrumări instanţei de rejudecare a stabili în primul rând care a fost suprafaţa totală ce a aparţinut autorului J.Ş., urmând ca apoi să se lămurească pentru cât din aceasta s-au acordat măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991 şi dacă suprafaţa în litigiu se regăseşte în aceasta, respectiv dacă preluarea sa a fost cu titlu sau fără titlu valabil.
În lămurirea primului aspect s-a completat probatoriul cu înscrisuri (rol anterior anului 1959); din coroborarea acestui înscris cu adresa din 1992, cu susţinerile reclamantei şi necontestarea pârâţilor, s-a reţinut că autorul apelantei, J.N.Ş., a deţinut, cel puţin începând cu 1956, suprafaţa totală de 9,91 ha.
Din această suprafaţă i s-a preluat suprafaţa totală de 9,21 ha la Decretul nr. 115/1959 (şi nu la H.C.M. nr. 308/1954); temeiul preluării este cel reţinut anterior şi nu cel susţinut de reclamantă pentru prima dată în recurs, întrucât:
- preluarea la H.C.M. NR. 308/1954 nu este susţinută de nicio probă din dosar - adresa de la fila 11 dosar recurs precizând doar prelungirea termenului de aplicare a acestui act normativ şi invitând pe autor să se prezinte la Sfat să facă formele de predare, dacă doreşte să cedeze terenul ce-l poseda, fără a certifica preluarea;
- toate consemnările din evidenţele com. Mărgineni şi din certificatul de moştenitor 239/1960 atestă ca temei al preluării Decretul nr. 115/1959;
- dacă preluarea s-ar fi făcut din 1954, autorul J.Ş. nu mai putea, în 1956, să testeze în favoarea bunicii paterne a reclamantei suprafaţa totală de 36.246,3 mp (3,62 ha), nemaifiind titularul dreptului de proprietate şi nici să dea în folosinţă Sfatului popular în 1956 şi 1957 peste 6 ha şi să păstreze aproape 3 ha.
Prin urmare, la sfârşitul anului 1959 J.N.Ş. mai avea în proprietate suprafaţa totală de 0,7 ha (aprox. 7.000 m); din aceasta, în anul 1960 vinde către soţii V. cu actul autentic din 1960 (conform menţiunii din certificatul de moştenitor 239/1960 - fila 7 fond) suprafaţa de 220,40 mp, rămânându-i aproximativ 0,67 ha, suprafaţă care se regăseşte în patrimoniul său la data decesului - 2 aprilie 1960 (vezi menţiuni C.M. nr. 239/1960). În compunerea acestei suprafeţe, conform menţiunilor certificatului de moştenitor amintit, intrau diferenţele de terenuri rămase după preluare din terenurile testate în timpul vieţii descendenţilor săi (ca şi autoarei reclamantei); respectivele terenuri au rămas în posesia şi proprietatea gratificaţilor testamentari (aspect necontestat de reclamantă şi susţinut de nedovedirea altor preluări).
După apariţia Legii nr. 18/1991, descendenţilor defunctului J.N.Ş. li se reconstituie cu titlul de proprietate 137300/1995 dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 80.454 mp (8,045 ha), nu 8,44 ha cum greşit a susţinut apelanta şi pârâta Primăria Mărgineni, partajat prin contractul din 1995, şi cu titlul de proprietate din 1993 dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 10.000 mp pădure, şi li se acordă acţiuni pentru 0,73 ha (7.300 mp), măsurile reparatorii totalizând astfel 97.454 mp (9,74 ha).
Prin urmare, indiferent de temeiul pentru care descendenţii defunctului J.Ş. puteau beneficia de reparaţii după 1990, respectiv legile speciale de reparaţie - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001, întinderea dreptului lor nu putea depăşi limitele dreptului autorului preluat de stat (9,21 ha), în condiţiile neinvocării şi dovedirii şi a altor preluări.
Cum beneficiaseră deja de reparaţii după J.N.Ş. pentru 9,74 ha, nu se mai justifică admiterea unei noi solicitări de 5.370 mp, indiferent dacă această suprafaţă nu se reconstituise pe vechiul amplasament (acest aspect trebuind să fie examinat în cadrul procedurii Legii nr. 18/1991), conform art. 8 din Legea nr. 10/2001, republicată cu modificări.
Nu a fost reţinută susţinerea nerestituirii suprafeţei de 5.370 mp la Legea nr. 18/1991, pe motiv că fusese preluată la Decretul nr. 115/1959 şi astfel nu i se putea aplica procedura legii fondului funciar, întrucât toate suprafeţele autorului fuseseră preluate la acest act normativ (Decretul nr. 115/1959 ), deci ar fi presupus ca pentru nici una dintre acestea să nu se dispună reconstituirea pe respectiva lege de reparaţie.
Reţinând astfel că nu se mai impunea o reparaţie şi la Legea nr. 10/2001, lipsind calitatea de persoană îndreptăţită, nu se mai impune a se examina dacă preluarea a fost sau nu cu titlu şi nici a se identifica terenul de 5.370 mp.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.
Prin Decizia nr. 6370 din 23 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, şi de proprietate intelectuală a admis recursul, a casat Decizia nr. 59 din 02 iunie 2010 a Curţii de Apel Bacău şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pe motiv că aceasta nu a respectat dispoziţiile instanţei de casare, obligatorii potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a lămurit situaţia juridică a terenului şi aspectele contradictorii privitoare la întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantei, temeiul preluării bunului de către stat şi limitele în care dreptul de proprietate a fost reconstituit.
S-a dispus ca instanţa de trimitere să suplimenteze probatoriul în acest scop, identificând terenul, prin efectuarea unei expertize de specialitate, şi să stabilească dacă, pentru acest bun, s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991, raportându-se la probe certe şi explicând argumentele juridice ale concluziei la care va ajunge.
În cazul în care va stabili în mod cert că nu s-au acordat măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în baza Legii nr. 18/1991, instanţa de trimitere va verifica dacă bunul pretins în litigiul de faţă face obiectul Legii nr. 10/2001, în raport de art. 8 din această lege, şi, în caz afirmativ, va stabili natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 3 din 06 martie 2013, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1384 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului Bacău, pentru următoarele considerente:
Prin notificarea din 12 februarie 2002 s-a solicitat, de către V.Ş., restituirea suprafeţei de 5.300 mp situată în satul Podiş, comuna Mărgineni, la punctul numit “B.”, menţionat în testamentul mamei sale, de autorul acesteia J.Ş.
Chiar prin notificare se arată că pe terenul solicitat se află clădiri ce au aparţinut fostului C.A.P. Mărgineni.
Terenul solicitat face parte din suprafaţa de 9,94 ha cu care J.Ş. apare înscris la rolul agricol din 1956 şi a fost predat la Decretul nr. 115/1959.
În baza Legii nr. 18/1991, moştenitorilor defunctului J.Ş. li s-a eliberat Titlul de proprietate din 24 martie 1995 pentru suprafaţa totală de 8,0454 ha pe teritoriul comunei Mărgineni.
Suprafaţa preluată şi restituită este de 1,8946 ha teren, din care face parte şi suprafaţa de 5.300 mp, pentru care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru soluţionarea cauzei trebuie stabilit dacă această suprafaţă de teren intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 (forma aplicabilă de la 14 februarie 2001 până la 4 aprilie 2005), „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991.”
Este recunoscut chiar de parte că terenul solicitat a fost teren adus în C.A.P., pe acesta fiind amplasat sediul fostului C.A.P., precum şi clădire cu destinaţie de grajduri.
Aşadar, regimul juridic al terenului este acela de teren adus în C.A.P. şi în raport de această constatare, constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate al foştilor proprietari ori al moştenitorilor acestora este reglementat de art. 8 alin. (2) şi art. 37 din Legea nr. 18/1991 în redactarea iniţială.
Că terenul în cauză face obiectul Legii nr. 18/1991 este confirmat şi de natura juridică a acestuia la data preluării, respectiv aceea de teren extravilan.
Este adevărat că abia prin forma art. 8 din Legea nr. 10/2001 aplicabilă de la 2 septembrie 2005 s-a prevăzut că „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţii la data preluării abuzive” şi că părţii i se aplică dispoziţiile art. 8 în vigoare la data notificării, însă constatarea privind natura de teren extravilan făcută de expert, amplu şi judicios motivată în suplimentul la raportul de expertiză, întăreşte convingerea, având în vedere şi cele precizate mai sus privind temeiul de drept în baza căruia partea poate beneficia de reparaţii corespunzătoare.
Conform cererii înregistrate din 17 martie 1991, terenul în cauză a fost solicitat în temeiul Legii nr. 18/1991, însă terenul nu a fost restituit, argumentul Primăriei Mărgineni fiind acela că terenul a fost confiscat de stat.
În atare situaţie, nu are relevanţă juridică faptul că nu s-a reconstituit dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu în temeiul Legii nr. 18/1991, de vreme ce art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este o reglementare cu caracter reparator generală, însă legiuitorul a exclus din domeniul de aplicare al acesteia acele terenuri al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar.
Cum, în cauză, obiectul cererii de restituire îl constituie tocmai un teren agricol de natura celor evidenţiate în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, soluţia ce se impune este cea de respingere a apelului, neimpunându-se a fi examinate celelalte aspecte pe care instanţa a dispus a fi lămurite prin expertiză pentru varianta în care în speţă s-ar fi aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.
Prin Decizia nr. 4900 din 30 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul, a casat Decizia nr. 3 din 06 martie 2013 a Curţii de Apel Bacău şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, sens în care a reţinut următoarele:
Pricina se află în al treilea ciclu procesual, în cauză fiind pronunţate deja două decizii de recurs care, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, sub aspectul problemelor de drept dezlegate şi a necesităţii administrării unor probe.
Prin Decizia nr. 124 din 15 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită de instanţa de apel, cu referire la regimul juridic al terenului în litigiu, şi a dispus administrarea de probe pentru a se stabili: suprafaţa totală de teren care a aparţinut autorului reclamantei şi cât din această suprafaţă a făcut obiectul măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 18/1991, dacă suprafaţa de teren în litigiu, solicitată prin notificarea din 2002, a făcut obiectul reparaţiei potrivit Legii nr. 18/1991 şi, în funcţie de rezultat, dacă ea intră sau nu sub imperiul Legii nr. 10/2001, în caz afirmativ instanţa de trimitere urmând să stabilească cui îi revine obligaţia de soluţionare a notificării.
Mai mult, în decizia sus-menţionată, Înalta Curte a arătat că: „Era, deci, esenţial de stabilit în cauză dacă terenul litigios, în suprafaţă de 5.370 mp, situat în intravilanul comunei Mărgineni, a făcut sau nu obiectul măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 18/1991, numai în caz negativ el intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001.”
Prin urmare, în cauză există o dezlegare în drept obligatorie dată de instanţa de recurs, care a statuat că, în măsura în care, pentru terenul în litigiu, nu au fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991, acesta intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
De asemenea, instanţa de recurs a arătat detaliat care sunt problemele de drept ce urmează a fi soluţionate, în funcţie de situaţia de fapt ce se va stabili.
Prin cea de-a doua Decizie de casare, nr. 6370 din 23 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel, cu prilejul rejudecării cauzei, nu a respectat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a lămurit situaţia juridică a terenului şi aspectele contradictorii privitoare la întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantei, temeiul preluării bunului de către stat şi limitele în care dreptul de proprietate a fost reconstituit.
A reiterat instanţa de recurs dispoziţia ca, în ipoteza în care curtea de apel, după lămurirea situaţiei de fapt prin administrarea de probe suplimentare, inclusiv expertiză tehnică judiciară, „va stabili în mod cert că nu s-au acordat măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în baza Legii nr. 18/1991, va verifica dacă bunul pretins în litigiul de faţă face obiectul Legii nr. 10/2001, în raport de art. 8 din această lege, şi, în caz afirmativ, va stabili natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie”.
Cu prilejul celei de-a treia judecăţi desfăşurate în apel s-au administrat probe cu înscrisuri şi expertiză tehnică judiciară, Curtea de Apel Bacău ajungând la concluzia că terenul în suprafaţă de 5.300 mp face obiectul Legii nr. 18/1991 şi aceasta deoarece terenul a fost adus în fosta C.A.P., pe el fiind amplasat sediul fostului C.A.P. şi o construcţie cu destinaţie de grajduri, astfel că intră sub incidenţa art. 8 alin. (2) şi art. 37 din Legea nr. 18/1991, în redactarea iniţială.
A arătat că un argument suplimentar, sub aspectul incidenţei prevederilor Legii nr. 18/1991, este acela că la data preluării terenul era situat în extravilan.
A mai reţinut Curtea de Apel Bacău că s-a solicitat restituirea acestui teren în temeiul Legii nr. 18/1991, prin cererea din 17 martie 1991, cerere căreia Primăria com. Mărgineni nu i-a dat curs (întrucât terenul a fost confiscat de stat), însă nu prezintă relevanţă juridică împrejurarea că nu s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului solicitat, în temeiul legii fondului funciar, faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În consecinţă, apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.
Soluţia pronunţată prin decizia ce face obiectul controlului judiciar contravine dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, deşi se reţine că pentru suprafaţa de 5.300 mp teren, care face parte dintr-un rest de 1,8946 ha teren preluat de la J.Ş. şi nerestituit, reclamanta nu a beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cererea sa fiind respinsă de Primăria comunei Mărgineni, cu motivarea că terenul a fost confiscat de către stat, Curtea de Apel Bacău a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă de la 14 februarie 2001 la 04 aprilie 2005.
Înalta Curte a constatat că pe baza situaţiei de fapt reţinute, instanţa de apel, faţă de deciziile anterioare de casare, trebuia să reţină aplicabilitatea în speţă a Legii nr. 10/2001 şi, în consecinţă, să stabilească, după distincţiile prezentate în Decizia nr. 6370 din 23 septembrie 2011, natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie.
Nici argumentul că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991 pentru că s-ar fi aflat la data preluării în extravilan, expus de curtea de apel, nu justifică respingerea apelului exclusiv ca o consecinţă a aplicării dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă de la 14 februarie 2001 la 04 aprilie 2005.
Înalta Curte a reţinut însă că, nici sub aspectul determinării modalităţii în care s-a produs deposedarea autorului recurentei, curtea de apel nu a argumentat pe baza cărui raţionament logico-juridic a concluzionat că terenul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 115/1959, în condiţiile în care, ulterior emiterii adresei din 14 mai 2012 de către Primăria com. Mărgineni (adresă reţinută de instanţă, în care se menţionează că terenurile autorului reclamantei au fost preluate în temeiul Decretului nr. 115/1959, iar menţionarea H.C.M. nr. 308/1953 în cuprinsul adresei din 23 aprilie 2010 s-a făcut din eroare), aceeaşi instituţie a emis adresa din 16 noiembrie 2012 în care se menţionează că, urmare verificării unor înscrisuri suplimentare, ulterior furnizării relaţiilor cuprinse în adresa din 14 mai 2012, s-a constat că temeiul preluării terenului în litigiu este H.C.M. nr. 308/1953.
Prin urmare, reţinând că din probatoriul administrat nu a rezultat că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii conform Legii nr. 18/1991 pentru terenul solicitat în cauza de faţă şi văzând dezlegările date în recurs în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 124 din 15 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a constatat că decizia recurată a fost dată cu greşita aplicare a legii, întrucât cu prilejul rejudecării pricinii au fost încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), cu referire la art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi curţi de apel, spre rejudecare, cu respectarea dezlegărilor date de instanţa de recurs, atât cu referire la necesitatea stabilirii situaţiei de fapt şi expunerii raţionamentului juridic care îi fundamentează concluziile, cât şi cu privire la dispoziţiile legale aplicabile, în funcţie de situaţia de fapt reţinută.
În rejudecare, prin Decizia nr. 422 din 19 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1384 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului Bacău, sens în care a reţinut următoarele:
În analiza concretă, Curtea este ţinută de considerentele de principiu din Decizia nr. 124 din 15 ianuarie 2010, pe care ulterior, în celelalte două decizii de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a reiterat:
- determinarea corectă a regimului juridic al terenului litigios;
- suprafaţa totală de teren ce a aparţinut autorului reclamantei şi cât din această suprafaţă a făcut obiectul măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 18/1991;
- dacă suprafaţa de teren în litigiu, solicitată prin notificarea nr. 130/2002, a făcut obiectul reparaţiei potrivit Legii nr. 18/1991 şi, în funcţie de rezultat, dacă ea intră sau nu sub incidenţa Legii nr. 10/2001;
- în caz afirmativ, instanţa de trimitere va avea de stabilit în continuare care este entitatea căreia îi revine obligaţia de a soluţiona notificarea reclamantei.
Pentru determinarea regimului juridic al terenului în litigiu, prin raportare la reţinerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în Decizia nr. 4900 din 30 octombrie 2013) a neargumentării pe baza cărui raţionament logico-juridic s-a concluzionat în apel că terenul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 115/1959, Curtea a constatat faţă de probele noi administrate în apel, prin coroborare cu întreg materialul probator din fazele anterioare ale procesului, că terenul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 115/1959, iar nu a H.C.M. nr. 308/1953.
Este de remarcat poziţia oscilantă a părţilor sub acest aspect de-a lungul celor aproape 10 ani de proces (în acţiune se face referire la stăpânirea până în anul 1959 de către J.Ş., când a fost obligat să predea terenul în baza Decretului nr. 115/1959, reclamanta depunând certificatul din 19 februarie 1991 care face vorbire de acelaşi decret; în concluziile scrise din Dosarul nr. 238.1/110/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reclamanta arată însă că s-au depus înscrisuri din care rezultă că terenul a fost preluat abuziv de stat încă din anul 1956, prin H.C.M. nr. 308/1953; Primăria Mărgineni are aceeaşi poziţie oscilantă prin adresele din 23 aprilie 2010, din 14 mai 2012, din 16 noiembrie 2012 - filele 57-58 Dosar nr. 238.1/110/2005* al C.A. Bacău).
Mai mult, adresa din 16 noiembrie 2012 a Primăriei Mărgineni face menţiunea că documentele depuse de petentă şi eliberate de Arhivele Naţionale Bacău sunt cele din care rezultă fără dubiu că terenurile au fost predate statului în baza H.C.M. nr. 308/1953. Altfel spus, Primăria „a interpretat” ea însăşi actele depuse de reclamantă, fără a face dovada unor acte indubitabile aflate în „evidenţele” sale din perioada imediat următoare anului 1953, cum că preluarea s-a făcut conform H.C.M. nr. 308/1953.
Însă, orice afirmaţie, fie ea făcută de primar, trebuie să aibă la bază documente originale/originare verificabile.
Altfel spus, primarul com. Mărgineni trebuia să şi depună acele evidenţe datând din 1953 din care să rezulte fără putinţă de tăgadă că terenul a fost preluat în baza acestui act nepublicat, afirmaţiile din adresa din 16 noiembrie 2012 rămânând simple alegaţii în lipsa dovezilor.
În realitate, primarul nu-şi susţine afirmaţia făcută cu înscrisuri originale datând din perioada respectivă.
Din contră, pe copia rolului agricol (datând din anii 1959-1963) pentru 1 ianuarie 1959 J.Ş. este înscris cu suprafaţa totală de 9,94 ha, abia la 1 iulie 1959 suprafaţa fiind diminuată la 0,73 ha, în josul paginii (verso) apărând menţiunea „Deposedat conf. D. 115 supraf. de 0,48 ha ”(fila 248 dosar pendinte).
Pe de o parte, trebuie remarcată suprafaţa de 0,48 ha care este foarte apropiată de suprafaţa revendicată de 5.370 mp; pe de altă parte, se remarcă faptul că în perioada 1951-1 iulie 1959, în rolul agricol al defunctului J.Ş. apare suprafaţa de 9,84/9,94 ha (rolul agricol pentru anii 1951-1955 - fila 70 Dosarul nr. 103/32/2014 al Curţii de Apel Bacău, rolul agricol pentru anii 1 ianuarie 1956 - 1 iulie 1958 - fila 249 Dosar nr. 103/32/2014). Astfel, rolul agricol pentru anii 1 ianuarie 1959 - 1 iulie 1961 (fila 248 Dosar nr. 103/32/2014) este primul care cuprinde o suprafaţă mult diminuată aflată în proprietatea defunctului J.Ş. Menţiunea vizând Decretul nr. 115/1959 apare şi în adresa din 2 martie 1992 emisă de aceeaşi Primărie Mărgineni - fila 147 Dosarul nr. 103/32/2014 al Curţii de Apel Bacău. Cel mai elocvent act nou şi originar care demonstrează fără dubiu că preluarea terenului s-a făcut conform Decretului nr. 115/1959 este însă „Dosarul cu lucrările privind aplicarea Decretului 115 din 28 martie 1959, com. Luncani”, din care D.J.A.N. Bacău a eliberat trei file (filele 101-104 din Dosarul nr. 103/32/2014), conform menţiunilor de pe fila 101 verso, cu menţiunea că fila 106 (proces-verbal din 9 aprilie 1959) priveşte un anume P.D.G., fără legătură cu cauza pendinte.
Acest dosar cuprinde în anexa 1 -„Situaţia terenurilor a căror folosinţă se propune a trece la unele societăţi socialiste” - la punctul 6 pe J.N.Ş. cu suprafaţa totală de 9,94, din care „suprafaţa propusă a fi trecută în folosinţă” totală de 9,21 ha.
Dosarul cuprinde şi procesul-verbal din 9 aprilie 1959 vizând pe P.G. (probabil din eroare SJAN a copiat un alt proces-verbal). Curtea a avut însă în vedere că procesul-verbal (anexa 6), care are elemente de asemănare cu cel de la fila 106 şi care-l priveşte pe J.N.Ş., este cel de la fila 46 din Dosarul nr. 238.1/110/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, se pune întrebarea firească: „Dacă statul ar fi deţinut terenul în baza H.C.M. nr. 308/1953, fiind „acoperit” de actele - declaraţiuni, tablouri… - de la filele 49-62 din Dosarul nr. 238.1/110/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau 168-187 din Dosarul nr. 103/32/2014 al Curţii de Apel Bacău, precum şi adresa către J.Ş. privind prelungirea H.C.M. 308 până la 14 mai 1952 – fila 29 Dosar nr. 238.1/110/2005 al Curţii de Apel Bacău sau fila 116 din Dosarul nr. 238.1/110/205 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce rost mai avea o nouă procedură a preluării, la rândul ei cronofagă şi greoaie, într-o perioadă când statul era prea puţin interesat de preluarea „cu acte în regulă”.
Răspunsul este unul singur: întrucât anterior Decretului nr. 115/1959 nu a avut loc o preluare a proprietăţii lui J.N.Ş.. Astfel, citind cu atenţie declaraţiunile date de acesta, rezultă că intenţia autorului reclamantei era aceea de a da în folosinţă pe o perioadă determinată (pentru campaniile agricole din anii 1956, 1957).
Mai mult, pe declaraţiunea din 1956 - fila 59 din Dosarul nr. 238.1/110/2005 al Înaltei Curții de Casație și Justiție - se consemnează în partea stângă sus : „Se preia pământul în folosinţa Sfatului cu data zilei de 20 septembrie 956 să se facă cunoscut cetăţeanului dacă vrea să-l dea acuma, iar dacă nu se va respinge actele înapoi”.
În această „declaraţiune” din 1956 - conform menţiunilor D.J.A.N. Bacău, ştampila pătrată din josul paginii de la fila 177 dosar pendinte - este trecută suprafaţa de 46 de prăjini de la punctul B.
Totodată, Curtea a avut în vedere şi cele două testamente (cel al lui L.Ş. apare pentru prima oară în faţa Curţii de Apel Bacău, ca urmare a răspunsului S.J.A.N. Bacău) ale lui J.N.Ş., care cuprind suprafaţa de 30 prăjini 5.370 mp teren la pct. B.
Astfel, la 7 martie 1956, prin trei testamente succesive - filele 43-48 din Dosarul nr. 103/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - J.N.Ş. testează averea sa lui L.C.Ş., V.M. şi P.I.V., G. şi C.L., primii doi primind suprafaţa de 5.370 mp (30 prăjini) la pct. B. (pct. 1 din testamentul vizându-l pe L.C.Ş. şi pct. 11 din testament vizând-o pe M.V.).
Pentru prima oară, în cauza pendinte se constată fie că defunctul a testat aceeaşi suprafaţă de teren în favoarea a doi moştenitori, fie că este vorba despre două suprafeţe distincte testate în favoarea a doi moştenitori diferiţi.
Coroborând probele administrate în fazele anterioare (testamentele din mai 1956 cuprind suprafaţa de teren din pct. B./B., precum şi alte terenuri însumând aproximativ 9 ha - deci cât avea defunctul în proprietate, rolul agricol până la 1 iulie 1959 cuprinde o suprafaţă de 9,94 ha/9,84 ha în anii 1951-1955, intenţia vădită - şi constatată de Sfatul Popular conform rezoluţiei din 1956 despre care s-a făcut vorbire mai sus - a autorului J.N.Ş. care rezultă din declaraţiunile din 55-56 pentru predarea folosinţei în vederea reducerii de la impozitele agricole (de principiu, impozitele sunt datorate doar de proprietar), cota de carne, cereale - fila 78 din Dosarul nr. 238.1/110/2005*, lipsa dovezii unor acte ulterioare înştiinţării privind prelungirea H.C.M. nr. nr. 308/1953 - aşa cum s-a dovedit în cazul Decretului nr. 115/1959) cu probele noi administrate în prezentul apel (3 testamente, rol agricol pentru anii 1951-1955, actele din „Dosarul cu lucrările privind aplicarea Decretului nr. 115 din 28 martie 1959, com. Luncani”), Curtea a reţinut că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 115/1959 (publicat), nicidecum a H.C.M. nr. nr. 308/1953 (nepublicat).
De altfel, H.C.M. nr. nr. 308/1953 a vizat „muncitori, tehnicieni, funcţionari şi alţii, având în proprietate terenuri agricole care nu-şi pot îndeplini în bune condiţiuni sarcinile pe care le au în întreprinderi şi instituţii şi totodată să se ocupe în măsură corespunzătoare de cultivarea terenurilor agricole ce le posedă” - fila 53 Dosar nr. 238.1/110/2005* al C.A. Bacău.
Or, defunctul J.N.Ş. a domiciliat în com. Luncani şi avea în 1953 (data apariţiei H.C.M. nr. 308) 76 ani, iar conform rolului agricol, ca ocupaţie fiind „agricultor”- chiabur. (filele 53-55 dosar pendinte).
Totodată, în certificatul de moştenitor 239 din 1960 (an foarte aproape de perioada 1953-1959) eliberat la cererea moştenitorilor testamentari, care se presupune că la unul sau câţiva ani distanţă aveau cunoştinţă de modul de preluare (care ar fi putut solicita rectificarea erorilor anterior ivirii litigiului), se consemnează de către notar (…) rămas la pct. 7 din testament/prevăzut la pct. 12 din testament, restul predat la Decretul nr. 115/1959 (fila 7 Dosar nr. 4841/2005 al Tribunalului Bacău).
Plecând de la considerentele deciziei de casare din 30 octombrie 2013, Curtea a mai reţinut:
Terenul în litigiu, după defunctul J.Ş., a fost solicitat de V.M. conform cererilor din 17 martie 1991 - despre care se face vorbire în înscrisul de la fila 87 dosar pendinte - şi din 13 septembrie 1994 (filele 140 şi 142 Dosar nr. 103/32/2014), de vreme ce s-au solicitat 3, 687 ha teren din com. Mărgineni, sat. Podiş după J.Ş. + 1 ha pădure, iar din testament rezultă suprafaţa totală de 3, 625 ha teren (prin adunarea suprafeţelor).
De altfel, dacă s-ar avea în vedere existenţa a două trupuri de teren distincte de 5.370 mp - deci în total 10.740 mp - testate în favoarea celor 2 moştenitori, L.Ş. şi V.M. (deşi în rolul agricol apare suprafaţa de 0,9 ha), se constată că autoarea reclamantei a solicitat implicit terenul în suprafaţă de 5.370 mp (întrucât în cerere s-a făcut referire la testamentul din 7 martie 1956) şi în mod explicit de către L.Ş. în cererea sa din 14 martie 1991 - fila 85 din Dosarul nr. 103/32/2014 al Curţii de Apel Bacău. Conform tabelului (anexa 3) nominal de la fila 60 Dosar nr. 103/32/2014 al Curţii de Apel Bacău s-au solicitat după J.Ş. 10,04 ha teren agricol (conform rolului agricol J.N.Ş. deţinea 9,94 ha teren agricol - se are în vedere şi că s-a afirmat că suprafaţa de 1 ha pădure nu face parte din acest rol agricol).
Reclamantei (alături de V.G.Ş. şi L.Ş.) i s-a eliberat titlul de proprietate la 24 martie 1995 pentru suprafaţa de 8,0454 ha teren în com. Mărgineni, sat. Podiş, iar la poziţia 28 din H.C.J. nr. 1388 din 20 martie 1995 fiind trecută (înscriere în anexa a doua poziţia 627) suprafaţa de 0,72 ha teren şi moştenitorii defunctului J.N.Ş. - L.Ş., S.M. şi V.M. (decedată conform certificatului de deces depus la prima instanţă).
Un aspect foarte important este faptul că la 17 septembrie 1991 S.M., L.Ş. şi V.M. contestă adeverinţa de comunicare primită la 16 septembrie 1991 şi în care se arată că „ni s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 0,73 ha în calitate de moştenitori ai defunctului J.Ş.”, arătându-se că suprafaţa de 0,70 ha a fost preluată de I.A.S. Bacău pe care o deţine şi în prezent moştenitor V.M. şi moştenitor L.Ş. (care are acte pentru 3 ha).
Curtea a remarcat şi conţinutul final al acestei contestaţii: „Faţă de cele de mai sus solicităm să ni se reconstituie dreptul de proprietate în natură pentru suprafaţa de 3,9 ha (moştenitor S.M. Mărioara) şi 3,8 ha (moştenitor V.M.) deţinute de C.A.P.
De asemenea, pentru suprafaţa de 0,5 ha moştenitor V.M. deţinut de I.A.S. Bacău solicităm reconstituirea dreptului de proprietate în natură, iar pentru diferenţa de 0,2 ha ca acţionar.
Anexăm şi adeverinţa privind Anexa 3, nr. 563 pe care o contestăm” - fila 148 verso Dosar nr. 103/32/2014.
Urmare a acestei contestaţii (împotriva adeverinţei de comunicare) s-a emis H.C.J. nr. 1388 din 20 martie 1995 (a se vedea adresa din 29 mai 2014 a Primăriei Mărgineni - fila 57 Dosar nr. 103/32/2014 al Curţii de Apel Bacău).
Cu privire la suprafaţa de teren de 5370 mp în litigiu, Primăria com. Mărgineni a afirmat că nu a fost reconstituită deoarece pe ea se aflau construcţii ale C.A.P. (fila 35 din Dosar nr. 238.1/110/2005 al Curţii de Apel Bacău).
Astfel, Primăria Mărgineni consemnează - adresa din 23 apr. 2010: Diferenţa de suprafaţă până la cea de 9,91 ha (în care se include şi 5.370 mp) „nu a fost reconstituită deoarece pe ea se aflau construite birouri şi grajduri ale C.A.P.”
Curtea a reţinut că acesta şi nu altul este motivul real pentru care nu s-a reconstituit dreptul de proprietate reclamantei conform Legii nr. 18/1991.
De altfel, verificând schiţa expertului B. - fila 199 Dosar nr. 238.1/110/2005* al Curţii de Apel Bacău, rezultă că terenul aflat în tarlaua 121- aspect care rezultă şi din TP eliberat în 1995, la nord de terenul în litigiu aparţine moştenitorilor lui J.N.Ş.
De remarcat că terenul revendicat face parte din T/121/CC/1687 (conform adresei Oficiului de cadastru din 28 februarie 2013 - fila 258 Dosar nr. 238.1/110/2005*).
În această adresă, O.C.P.I. Bacău consemnează: „ Conform documentelor depuse la adresa dvs. şi evidenţelor din baza noastră de date privind legile proprietăţii, rezultă faptul că terenul cu categoria de folosinţă curţi-construcţii este în prelungirea terenurilor din 24 martie 1995 şi terenul revendicat conform legilor proprietăţii.
Prin unirea limitelor aliniamentelor terenului din partea de Nord a proprietăţii lui SC A. SA cu terenul pus în posesie din partea de Sud a proprietăţii lui SC A. SA pe o lăţime de 50 m conform procesului-verbal de punere în posesie din anul 1991 s-a determinat amplasamentul revendicat”.
În concluzie şi fără dubiu, rezultă că terenul în litigiul pendinte aflat în prelungirea terenului din 24 martie 1995 nu a fost restituit reclamantei conform Legii nr. 18/1991, însă motivul nerestituirii nu este o preluare fără titlu valabil, ci faptul că la momentul eliberării TP pe acest teren se regăseau construcţii ale fostului C.A.P.
De altfel, acest teren a fost vândut la licitaţie publică la 6 noiembrie 1991 de către Comisia de lichidare a patrimoniului C.A.P. Mărgineni (fila 38 Dosarul 4841/2005 - nr. vechi – nr. 238/110/2005 al Tribunalului Bacău), deci ulterior depunerii de către V.M. (în martie 1991) a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991.
În acest punct al analizei se impune precizarea că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a stabilit nicicând că terenul în litigiu trebuie restituit conform Legii nr. 10/2001, ci aplicabilitatea - a se vedea sufixul BIL şi valoarea lui gramaticală - Legii nr. 10/2001. Este o diferenţă majoră de nuanţă, întrucât altfel nu şi-ar mai fi avut rostul o casare cu trimitere.
Mai mult decât atât, întrucât Curtea a constatat prin prezenta decizie, conform celor expuse mai sus, că terenul în litigiu - de fapt aproape tot terenul aparţinând defunctului J.Ş., mai puţin 0,73 ha - a fost preluat cu titlu de Stat conform Decretului nr. 115/1959, în vederea cooperativizării - aceasta este teza art. 2 şi art. 5 din Decretul nr. 115/1959 - se impune verificarea căror dispoziţii din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile în aceste noi condiţii ce s-au relevat cu privire la actul şi scopul preluării de către Stat.
Or, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la 28 iunie 2005 (data ivirii litigiului), „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, cu modificările şi completările ulterioare, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.”
Chiar şi în reglementarea de până la 4 aprilie 2005, art. 8 avea aceeaşi prevedere, mai puţin sintagmele republicată/cu modificările şi completările ulterioare.
De esenţa litigiului este deci faptul că acest teren (solicitat de altfel în baza Legii nr. 18/1991) - în echivalent - putea fi obţinut exclusiv pe calea procedurii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 18/1991, aceasta fiind legea care a reglementat restituirea terenurilor care au fost în C.A.P. - art. 8 din Legea nr. 18/1991.
Or, contestaţia la Legea nr. 18/1991 a reclamantei (alături de ceilalţi moştenitori) - fila 148 Dosar nr. 103/32/2014 - a fost supusă controlului administrativ/administrativ-jurisdicţional, fără a se dovedi că reclamanta a utilizat calea indicată de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991, în art. 2 din Hotărârea nr. 1388 din 20 martie 1995, respectiv de a se adresa instanţei de judecată.
Faptul că terenul în discuţie a fost în C.A.P. nu poate fi contestat, sub acest aspect procesul-verbal din 6 noiembrie 1991 privind vânzarea la licitaţie publică fiind relevant - fila 38 din dosarul Tribunalului Bacău.
Totodată, la 4 noiembrie 1997 - înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 - a intrat în vigoare Legea nr. 169/1997, care în art. 362 prevede că „Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9 din prezenta lege.”
De remarcat şi dispoziţiilor art. 9 alin. (3) (actualul art. 39) din Legea nr. 169/1997.
De altfel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o Decizie de speţă cu elemente similare (nr. 1970 din 19 iunie 2014, Dosarul nr. 3291/110/2007*) a reţinut:
„Instanţa de apel, consecventă principiului aflării adevărului şi aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite, a ajuns la concluzia că terenul solicitat de reclamanţi în prezenta cauză nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, întrucât regimul lui juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
A avut în vedere astfel întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din 01 iunie 1994 pe numele moştenitorilor defunctului T.G. care a relevat, la o analiză atentă, că terenul în litigiu a fost cerut şi în temeiul Legii nr. 18/1991 - în acest sens fiind relevante cuprinsul notificării şi fila 55 dosar prima judecată a apelurilor.
Identificarea exactă a terenului a fost făcută de reclamanţi prin contestaţia la Legea nr. 18/1991 formulată de aceştia la 27 ianuarie 1992: ,,7 ha teren intravilan megieşit cu râul Caşin, fosta Gârlă a Morii (aproximativ gardul Spitalului de acum) şi râul Trotuş, unde se află în prezent amplasat complexul Sportiv C. (…). Acest teren a fost cumpărat de T.G. (tatăl vitreg) împreună cu mama mea. (…) În rolul agricol al părinţilor mei nu figurează aceste suprafeţe, deoarece fiind categorisiţi chiaburi, le-au fost luate fără nici un fel de despăgubire ”. Contestaţia formulată de reclamanţi la 27 ianuarie 1992 a fost respinsă de Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 prin Hotărârea nr. 205 din 09 aprilie 1992 cu următoarea argumentaţie: „Se respinge contestaţia în ceea ce priveşte suprafaţa de cca 7 ha pe care este construit Spitalul municipal şi complexul sportiv care, aşa cum recunosc şi contestatorii, a fost expropriată şi nu poate face obiectul reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafaţă a fost expropriată”. Or, în cauza de faţă, nu s-a făcut dovada faptului că suprafaţa de 7 ha ar fi fost preluată de stat de la autorul reclamanţilor prin expropriere.
S-au avut în vedere şi prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991, conform cărora ,,persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9.”
Un alt argument care pledează pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 terenului de 7 ha solicitat de reclamanţii în cauza de faţă este şi faptul că terenul de 1,68 ha, situat în intravilan din T.P. din 1994, este amplasat în interiorul perimetrului terenului de 7 ha, astfel cum a fost identificat de expertul S.F. pe baza menţiunilor făcute de reclamanţi pe o copie a planului cadastral din 1960.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că terenul solicitat de reclamanţi în cauza de faţă nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ci a Legii nr. 18/1991.
S-a susţinut şi că nu ar avea relevanţă faptul că terenurile au fost solicitate şi la Legea nr. 18/1991, întrucât nu persoana îndreptăţită stabileşte cadrul procesual şi legea aplicabilă, ci organul competent să soluţioneze cererea de reconstituire, nesocotindu-se printr-o astfel de abordare unele din dispoziţiile de bază ale procesului civil, art. 112 pct. 4 C. proc. civ., respectiv art. 129 alin. (1) şi (6) C. proc. civ.
Instanţa de apel a apreciat corect şi asupra faptului că nu poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanţilor, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea TP nr. 87459/01 iunie 1994, a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de către aceştia.
Pentru a contesta un astfel de raţionament al instanţei de judecată trebuie invocat textul de lege care obligă la o măsură contrară, altfel simpla susţinere că instanţa ar elimina un drept câştigat de către reclamanţi privind întinderea drepturilor, probate prin acte, expertize, declaraţii notariale, declaraţii de martori şi adresa din 2007 a Primăriei Oneşti, este superfluă.”
Aceeaşi este situaţia şi în speţa pendinte: terenul în litigiu se află în prelungirea terenului din titlul de proprietate emis la Legea nr. 18/1991 - aşa cum rezultă din adresa O.C.P.I. nr. 2400 din 28 febr. 2013, aflată la fila 258 din Dosarul nr. 238/1/110/2005* -, a fost solicitat la Legea nr. 18/1991, iar procedura la această lege a fost epuizată, nefăcându-se dovada unor demersuri ulterioare emiterii TP.
Se constată astfel, că deşi reclamantei nu i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa în litigiu şi nu a primit despăgubiri, aceasta nu poate solicita terenul în prezenta procedură judiciară întrucât nu are dreptul de opţiune între Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001, faţă de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 republicată (art. 362 din Legea nr. 169/1997).
Curtea nu poate dispune înaintarea notificării la Comisia Locală Mărgineni, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost epuizată definitiv prin eliberarea titlului de proprietate şi lipsa unor demersuri ulterioare (cerere/plângere la instanţă).
Astfel, la momentul formulării notificării/acţiunii legiuitorul a înţeles să excludă de la retrocedarea în baza Legii nr. 10/20001 acele terenuri care puteau şi trebuiau a fi solicitate potrivit legii fondului funciar, întrucât „nemo auditur propria turpitudinem alegans”.
În consecinţă, lipsa unei despăgubiri la Legea nr. 18/1991 nu impune retrocedarea pe Legea nr. 10/2001, întrucât instanţa nu poate, peste condiţionările Legii nr. 10/2001, să acorde terenul pentru care partea avea obligaţia să conteste în procedura legii care reglementa regimul terenurilor aflate la fostul C.A.P.
De remarcat că şi Legea nr. 18/1991 a avut în vedere o preluare de către stat prin acte normative ce vizau o expropriere - Decretul nr. 115/1959 are un asemenea caracter - dispunând deci reconstituirea, iar nu numai Legea nr. 10/2001. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 10 alin. (2) (ulterior art. 11 alin. (2)) din Legea nr. 18/1991.
De altfel, nu există un drept de opţiune între Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001 (ca în cazul Legii nr. 112/2005 - art. 19 din Legea nr. 10/2001, forma 2005).
Curtea a remarcat şi faptul că scopul Legii nr. 10/2001 a fost acela de a reda proprietarilor imobilele aflate la momentul preluării în intravilanul localităţilor (chiar dacă art. 8 a căpătat expres această ipoteză după iulie 2005, în realitate încă de la publicare, implicit prin referirea la solicitarea în baza Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 a avut în vedere alte imobile decât terenurile agricole).
Or, plecând de la momentul/modul preluării terenului (Decretul nr. 115/1959 „privind lichidarea oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură” fila 105 Dosar nr. 103/32/2014), regimul juridic al acestuia - teren agricol luat de C.A.P. (cooperativa agricolă de producţie), Curtea a reţinut că intenţia legiuitorului a fost una clară privind restituirea imobilelor terenuri agricole şi respectiv a celor din categoria curţi-construcţii sau alte terenuri intravilane, fiind exclusă intenţia unei duble legiferări.
Explozia preţurilor în materie imobiliară după anul 2000 nu face aplicabilă o nouă procedură, câtă vreme terenurile agricole s-a dorit încă din 1991 să fie restituite proprietarilor de drept conform legii fondului funciar.
Existenţa unor clădiri pe terenul respectiv nu schimbă situaţia prin raportare la art. 8 din Legea nr. 10/2001 - forma indicată mai sus - şi art. 28 din Legea nr. 18/1991 (art. 29 după republicarea din 1998).
De altfel, prin absurd dacă s-ar aprecia ca posibilă varianta „alegerii” între Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001 (cu încălcarea principiului „nemo auditur propria turpitudinem alegans” şi a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001), faţă de modul de formulare a acţiunii prin care „s-a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 5.370 mp teren agricol fânaţ” în contradictoriu cu Primăria com. Mărgineni şi SC A.I. SA Bacău, faţă de procesul-verbal din 6 noiembrie 1991 privind vânzarea-cumpărarea la licitaţie a imobilului aparţinând fostului C.A.P. Mărgineni, faţă de faptul că încă din anul 2000 SC A.I. SA era o societate pe acţiuni la care statul nu era acţionar majoritar (filele 35 şi 41 dosar primă instanţă), iar din anul 2004 proprietar al terenului revendicat este SC E.C. SRL - fila 41 şi urm. din dosarul Tribunalului Bacău - care nu a fost parte în proces, faţă de dispoziţiile art. 20 şi 50 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la 28 iunie 2005 (ulterior art. 21 şi 45) şi ale art. 294 din C. proc. civ. şi faţă de Decizia nr. 20/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalte Curte de Casație și Justiție, Curtea nu poate dispune schimbarea sentinţei apelate, niciuna dintre cele două pârâte neavând obligaţia restituirii în natură a terenului în litigiu.
Împotriva acestei din urmă decizii a curţii de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, care, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
1. D ecizia atacată a fost dată cu încălcarea dezlegărilor în drept făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4900 din 30 octombrie 2013 .
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în rejudecare era obligatorie dezlegarea dată prin Decizia de casare nr. 4900 din 30 octombrie 2013, conform căreia: „Înalta Curte constată că pe baza situaţiei de fapt reţinute, instanţa de apel, faţă de deciziile anterioare de casare susmenţionate trebuia să reţină aplicabilitatea în speţă a Legii nr. 10/2001 şi, în consecinţă, să stabilească, după distincţiile prezentate în Decizia nr. 6370 din 23 septembrie 2011, natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie.”
Instanţa de apel a interpretat greşit această dezlegare a Înaltei Curţi, reţinând doar parte din fraza susmenţionată, respectiv cea referitoare la aplicabilitatea în speţă a Legii nr. 10/2001, făcând o apreciere gramaticală proprie a acestei sintagme, scoţând-o total din contextul întregii fraze, schimbându-i sensul. Instanţa se limitează astfel doar la prima parte a frazei şi reţine, în esenţă, că noţiunea de „aplicabilitate” nu echivalează cu noţiunea de „aplicare”.
Instanţa de apel ignoră însă continuarea frazei date de către Înalta Curte, care contrazice concluzia pe care aceasta a preferat să o îmbrăţişeze.
Astfel, după ce se susţine că „instanţa de apel trebuia să retină aplicabilitatea în speţă a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte continuă cu specificarea extrem de clară „şi în consecinţă să stabilească natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie”, aspect cu privire la care niciuna din instanţele investite cu judecarea prezentei cauze în apel nu s-au pronunţat de-a lungul tuturor ciclurilor procesuale.
Dispoziţia Înaltei Curţi este clară şi nu există niciun dubiu pentru care aceasta instanţă să fi dispus în sarcina instanţei de trimitere obligaţia de a stabili natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie, dacă ar fi apreciat că Legea nr. 10/2001 nu se aplică prezentei cauze.
Practic, prin această dezlegare în drept, Înalta Curte a statuat în mod obligatoriu că acţiunea reclamantei se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, subliniind că acest aspect a fost tranşat anterior şi prin celelalte două decizii de casare şi că, în mod evident, era necesar ca instanţa de apel să facă verificări cu privire la celelalte aspecte ce derivă din această concluzie, aspecte care nu fuseseră verificate niciodată de instanţa de apel.
Este incorectă, în acest context, alegaţia instanţei de apel potrivit căreia,,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a stabilit nicicând că terenul în litigiu trebuie restituit conform Legii nr. 10/2001, ci aplicabilitatea - a se vedea sufixul BIL şi valoarea lui gramaticală - Legii nr. 10/2001. Este o diferenţa majoră de nuanţă, întrucât altfel nu şi-ar mai fi avut rostul o casare cu trimitere”.
Dimpotrivă, necesitatea casării cu trimitere era imperativă pentru că niciuna dintre instanţele de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra aspectelor ce ţineau de natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie. Dacă Înalta Curte s-ar fi pronunţat direct în recurs pe aceste chestiuni, nesoluţionate la fond şi în apel, ar fi privat părţile de o cale de atac, ceea ce ar fi contravenit dispoziţiilor legale şi dreptului la un proces echitabil.
2. Aserţiunile referitoare la faptul că preluarea terenului s-ar fi făcut numai în baza Decretului nr. 115/1959 sunt nefondate.
Instanţa a reţinut, în mod greşit, că dispoziţiile H.C.M. nr. 308/1953 nu sunt aplicabile situaţiei pe care autorul reclamantei o avea (agricultor - chiabur, învăţător), căci această hotărâre a vizat anumite categorii de persoane, respectiv „muncitori, tehnicieni, funcţionari şi alţii (.)”.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din H.C.M. nr. 308/1953, „Chiaburii care sunt în imposibilitate de a-şi lucra pământul fiind invalizi, bătrâni, văduve şi care nu au alţi membri de familie care să îl lucreze, pot face cereri de trecere a pământului în proprietatea statului.”
Instanţa de apel, deşi menţionează că H.C.M. nr. 308/1953 a vizat „muncitori,funcţionari şi alţii”, a neglijat faptul că J.Ş. a fost de profesie învăţător (deci făcea parte din categoria funcţionarilor), nefiind niciodată membru cooperator (nici nu avea cum, deoarece a decedat, iar cooperativizarea s-a definitivat în anul 1962).
Aceasta este şi situaţia autorului J.Ş., care, aşa cum a reţinut şi instanţa, la momentul în care au început primele cedări de teren (în 1955), avea 76 ani, era singur, nu fusese căsătorit niciodată şi nu avea posibilitatea să îşi lucreze întreaga suprafaţă de teren.
Potrivit art. 12 al aceluiaşi act normativ, pământurile aflate în administrarea şi folosirea Sfaturilor Populare, precum şi pământurile preluate pe baza prezentei Hotărâri constituie proprietate de stat.
Acest lucru s-a întâmplat şi în cazul autorului reclamantei, J.Ş., care, după ce i s-a comunicat de către Sfatul Popular prelungirea aplicării dispoziţiilor H.C.M. nr. 308/1953, a început să predea către Sfatul Popular, în mod aparent voit, diferite suprafeţe de teren, începând cu anul 1955 şi finalizând în anul 1959, inclusiv suprafaţa în litigiu.
Tocmai pentru că în acea perioadă Statul nu era foarte interesat de modalitatea legală de trecere a terenului în stăpânirea sa, suprafeţele cedate nu au fost radiate din rolul agricol al lui J.Ş. decât în anul 1959, când a avut loc deposedarea finală, o dată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 115/1959.
Ceea ce este cert este faptul că imediat după comunicarea către J.Ş. a adresei prin care i se aduce la cunoştinţă despre prelungirea aplicării H.C.M. nr. 308/1953, acesta începe să cedeze teren în „folosinţa” Sfatului Popular pentru campania agricolă din 1957 (aspect vizat de H.C.M. nr. 308/1953).
Instanţa de apel omite însă să coreleze aceste acte şi evită să discute succesiunea evidentă a acestora, respectiv faptul că, urmare imediată a comunicării adresei de aplicare a H.C.M. nr. 308/1953, autorul reclamantei este deposedat de suprafeţele de teren inserate în Declaraţiile olografe eliberate de Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Statului şi în „Tablourile” cu terenurile predate şi oprite. Modalitatea de întocmire a „Declaraţiunilor” de dare în folosinţă a terenului este în perfectă conformitate cu instrucţiunile de punere în aplicare a H.C.M. nr. 308/1953 (respectiv proprietarul era ţinut să specifice întreaga suprafaţă pe care o deţinea în proprietate, suprafaţa pe care era „dispus” să o cedeze statului şi suprafaţa cu care mai rămânea după această cedare). Faptul că nu a fost vorba despre o cedare voită rezultă şi din cuprinsul „Declaraţiunii” în care J.Ş. arată că „la cererea tov. preşed. al Sfat. Popular Luncani, dau în folosinţă (…) suprafaţa de 6 ha 05 ari 85 ca (…)” De asemenea, trebuie avut în vedere şi înscrisul din 1956 intitulat „Tablou de terenul dat în folosinţă Sfat Popular al com. Luncani”, în care se specifică, printre alte suprafeţe, că s-ar fi cedat suprafaţa de 25 prăjini la B. mirişte, 11 prăjini la B. grâu şi 8 prăjini la B. fânaţ, în total 44 prăjini la punctul B., adică aproximativ 7.832 mp în acest punct. Această suprafaţă, alături de celelalte terenuri cedate au fost ulterior date în folosinţă, spre cultivare altor cetăţeni din comună, în conformitate cu dispoziţiile H.C.M. nr. 308/1953. Diferenţa de 2800 mp existentă în acest punct a fost ulterior şi definitiv preluată prin Decretul nr. 115/1959, aşa cum rezultă din procesul-verbal existent la dosar, înscrisuri din care rezultă fără dubiu că în realitate suprafaţa deţinută de autorul reclamantei în acest punct a fost mai mare (peste 10.000 mp) decât cea înscrisă în rolul agricol, unde figurau doar 9.000 mp.
Cert este faptul că în anul 1959, când a intrat în vigoare Decretul nr. 115/1959, în pct. “B.”, unde este amplasat terenul în litigiu, autorului reclamantei i s-a preluat doar o suprafaţă de 2.800 mp (din totalul de cel puţin 9.000 mp, cât figura în rol în acest punct), diferenţa fiind predată statului în baza reglementărilor anterioare - H.C.M. nr. 308/1953, conform „Tabloului” din 1955.
Nici un alt înscris nu atestă faptul că ulterior predării spre „folosinţă” a acestor 44 prăjini (în 1956), această suprafaţă s-ar fi întors în proprietatea/posesia autorului reclamantei. Dimpotrivă, ipoteza contrară (a pierderii acestei suprafeţe) este susţinută de faptul că în momentul aplicării Decretului nr. 115/1959 în acest punct mai existau în posesia autorului reclamantei doar cei 2.800 mp.
Instanţa critică modalitatea în care Primăria com. Mărgineni interpretează înscrisurile existente, despre care s-a făcut vorbire mai sus, omiţând aspectul că acestei instituţii i s-a solicitat un punct de vedere în acest sens.
Întrucât acest punct de vedere nu a coincis cu cel al instanţei, la cererea pârâtei şi din proprie iniţiativă, instanţa a cerut, în fiecare ciclu procesual, precizări şi completări repetate (ceea ce a creat confuzii), formulări şi reformulări ale unor răspunsuri ale primăriei, pentru ca în final să se precizeze că în cauză au fost incidente dispoziţiile H.C.M. nr. 308/1953.
Cu toate acestea, instanţa de apel le-a înlăturat pe toate şi nici măcar nu a făcut o motivare clară, de fapt şi de drept, a motivelor pentru care a procedat în această manieră.
În acest context, este de remarcat poziţia constantă a Primăriei com. Mărgineni, care în permanenţă a arătat că acest teren nu a făcut obiectul reparaţiei pe Legea nr. 18/1991, pentru că a fost confiscat. Faptul că ulterior apariţiei acestor înscrisuri (declaraţiunile şi tabelele olografe), Primăria şi-a expus punctul de vedere cu privire la aceste acte nu reprezintă un aspect imputabil acestei instituţii.
În susţinerea şi continuarea concluziei sale eronate că acest teren nu ar fi fost predat statului în baza H.C.M. nr. 308/1953, instanţa de apel invocă inclusiv faptul că în luna martie 1956 J.Ş. a testat (prin cele trei testamente succesive) aproximativ 9 ha teren, adică atât cât avea în proprietate. Or, această argumentaţie a mai fost anterior expusă de Curtea de Apel Bacău (în prima rejudecare a apelului) şi înlăturată ulterior de Înalta Curte prin Decizia nr. 6370/2011, în care se arată că „Faptul că ulterior preluării, fostul proprietar a înţeles să includă imobilul în testamentul său şi, mai departe, acest bun a fost menţionat în certificatul de moştenitor emis de pe urma proprietarului decedat, nu înseamnă că bunul respectiv se afla în proprietatea testatorului la data întocmirii legatului sau la data decesului său.”
Chiar dacă nu s-ar avea în vedere această argumentaţie, făcând trimitere la aceeaşi menţiune de pe „Declaraţiunea” din 1956, pe care o subliniază şi instanţa („Se preia pământul în folosinţa Sfatului cu data zilei de 20 noiembrie 1956 să se facă cunoscut cetăţeanului dacă vrea să îl dea acuma, iar dacă nu se va respinge actele înapoi”), de remarcat este că data de la care se prevede preluarea terenului este luna septembrie 1956, deci cu cinci luni mai târziu faţă de data încheierii testamentului (martie 1956).
3. Instanţa a reţinut greşit că terenul revendicat ar fi fost testat de J.Ş. atât bunicii reclamantei, V.M., cât şi fratelui acesteia, L.Ş.
Faptul că acest teren apare testat în favoarea a doi moştenitori diferiţi nu schimbă cu nimic situaţia juridică a terenului şi nici cea dedusă judecăţii, căci nici unuia dintre cei doi moştenitori nu i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe în temeiul Legii nr. 18/1991, iar în baza Legii nr. 10/2001 reclamanta este singura care a urmat procedura specială instituită de acest act normativ şi, deci, singura care are calitate procesuală şi este îndreptăţită să beneficieze de reparaţie în baza acestuia.
4. Instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că terenul revendicat a fost cerut conform Legii nr. 18/1991.
Acest aspect, reţinut de instanţa de apel în favoarea ideii că terenul trebuia restituit în baza Legii nr. 18/1991, este reprezentat de faptul că terenul în cauză ar fi fost deţinut de C.A.P. Or, aşa cum rezultă din toate înscrisurile depuse în cauză, acest teren nu a fost destinat producţiei agricole, pe el fiind amplasate construcţii - birouri şi grajduri C.A.P. De altfel, până în 1962 terenul a fost deţinut de Stat, apoi de C.A.P., ulterior de I.A.S. şi în final de către pârâtă.
Instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că în toate înscrisurile depuse de-a lungul judecăţii, precum şi în toate acţiunile şi cererile făcute, răspunsul la întâmpinările şi concluziile puse în faţa instanţei şi în scris, reclamanta a precizat constant că J.Ş. nu a fost niciodată membru C.A.P. şi nici nu s-a observat că nu putea să fie, de vreme ce a decedat în anul 1960.
De altfel, prin ultima decizie de casare, Înalta Curte arată extrem de clar că „Soluţia pronunţată prin decizia ce face obiectul controlului judiciar contravine dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât deşi se reţine că pentru suprafaţa de 5.300 mp teren, care face parte dintr-un rest de 1,8946 ha teren preluat de la J.Ş. şi nerestituit, reclamanta nu a beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cererea sa fiind respinsă de Primăria comunei Mărgineni, cu motivarea că terenul a fost confiscat de către stat, Curtea de Apel Bacău a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă de la 14 februarie 2001 la 04 aprilie 2005.
Nici argumentul că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991 pentru că s-ar fi aflat la data preluării în extravilan, expus de Curtea de Apel, nu justifică respingerea apelului exclusiv ca o consecinţă a aplicării dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la 14 februarie 2001 - 04 aprilie 2005.”
În dispreţul şi acestei dezlegări în drept date de Înalta Curte, instanţa de apel, în prezenta rejudecare, respinge iarăşi acţiunea pe acelaşi temei de drept, respectiv art. 8 din Legea nr. 10/2001, pe argumentul ipotetic că acest teren putea fi obţinut exclusiv pe calea procedurii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 18/1991.
Reclamanta a urmat iniţial procedura impusă de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, finalizată în faza administrativă cu respingerea cererii, nu exclusiv pe faptul că pe acest teren se regăseau construcţii ale fostului C.A.P. Bacău, ci pe faptul că acest teren a fost confiscat (deci preluat fără titlu valabil).
De asemenea, este complet lipsit de relevanţă şi faptul că acest teren se află în prelungirea terenului din titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, atât timp cât s-a argumentat în baza unor înscrisuri foarte clare faptul că temeiul preluării a fost diferit pentru suprafeţele ce compun totalul terenului din punctul B. (respectiv pentru 2.800 mp Decretul nr. 115/1959 şi pentru diferenţă H.C.M. nr. 308/1953).
Faptul că acest teren a fost înglobat în patrimoniul C.A.P. nu are nicio relevanţă în contextul în care destinaţia acestuia nu a fost nicicând aceea de teren agricol, ci de teren curţi-construcţii pe care au fost amplasate birouri şi grajduri.
Nu este vorba despre împrejurarea simplistă a existentei unor clădiri pe terenul respectiv, ci de însăşi destinaţia pe care a avut-o acest teren, care nu a fost folosit vreodată pentru culturi agricole. Acest aspect nu este o simplă susţinere, ci rezultă indubitabil din toate înscrisurile existente la dosarul cauzei (inclusiv din procesul-verbal de vânzare la licitaţie publică a terenului) şi însăşi Înalta Curte înlătură argumentat aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel se pronunţă pe o simplă prezumţie, respectiv presupunerea că dacă reclamanta s-ar fi adresat instanţei de judecată, în temeiul Legii nr. 18/1991, ar fi obţinut reparaţia în baza acestei legi (cu modificările ei ulterioare), ceea ce nu este admisibil (mai ales că procedura administrativă conform Legii nr. 18/1991 i-a fost respinsă, ceea ce a impus ulterior declanşarea procedurii conform Legii nr. 10/2001, la precizarea expresă făcută de Primărie în acest sens).
Pe de altă parte, se ajunge la dezlegarea în drept dată de Înalta Curte cu privire la acest aspect prin Decizia nr. 124 din 15 ianuarie 2010, potrivit căreia „era, deci, esenţial de stabilit în cauză dacă terenul litigios, în suprafaţă de 5.370 mp, situat în intravilanul comunei Mărgineni, a făcut sau nu obiectul măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 18/1991, numai în caz negativ el intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001”. Înalta Curte nu face vorbire despre posibilitatea de a fi obţinut măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, ci de o situaţie concretă, respectiv dacă terenul a făcut sau nu obiectul măsurilor reparatorii pe această lege.
Reţine tot instanţa supremă în ultima decizie de casare faptul că „Prin urmare, în cauză există o dezlegare în drept obligatorie dată de instanţa de recurs, care a statuat că, în măsura în care pentru terenul în litigiu nu au fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991, acesta intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001”. Această aserţiune clarifică şi mai mult aspectul analizat în detaliu de instanţa de apel cu privire la valoarea gramaticală a sufixului Bil din sintagma „aplicabilitatea Legii nr. 10/2001”.
5. În ceea ce priveşte ultimul argument al instanţei de apel, referitor la faptul că oricum terenul nu putea fi restituit în natură de niciuna dintre cele două pârâte căci în anul 2004 proprietar al terenului a devenit SC E. SRL, societate care nu este parte în proces, sunt de reţinut următoarele:
- nu este culpa reclamantei că SC E. SRL nu este parte în proces. În momentul în care a luat cunoştinţă despre această situaţie (odată cu depunerea contractului de vânzare-cumpărare între SC A.I. SA şi SC E. SRL, alăturat întâmpinării), reclamanta a solicitat introducerea în cauză a acestei din urmă societăţi, cerere respinsă de tribunal şi ulterior de instanţele de apel, ca nefiind utilă soluţionării cauzei;
- în cuprinsul acestui contract (fila 3), se prevede în concret existenţa notificării formulate de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 pentru parte din terenul vândut şi două ipoteze: dacă se admite cererea de restituire în natură, contractul se revocă parţial pentru suprafaţa restituită cu obligaţia societăţii cumpărătoare de a lăsa liber acest teren în favoarea reclamantei, fie, dacă se admite restituirea prin echivalent, se convine că societatea vânzătoare (adică SC A.I. SA) să plătească aceste despăgubiri.
În acest context, ulterior depunerii acestui contract şi identificării suprafeţei solicitate a fi restituită, reclamanta a precizat în repetate rânduri, în scris şi verbal, că doreşte restituirea prin echivalent.
Intimata-pârâtă SC A.I. SA a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, este de observat că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal de către recurentă, deoarece nu a dezvoltat nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care o reglementează acest motiv - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotium juris), iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, cum invocă de fapt recurenta.
Interpretarea greşită a probelor administrate, cu consecinţa stabilirii eronate a situaţiei de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 şi, ca atare, criticile formulate pe acest aspect nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă.
Criticile referitoare la încălcarea deciziilor de casare şi la stabilirea greşită a regimului juridic al terenului litigios se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă vor fi analizate în continuare.
1. Criticile vizând încălcarea, de către instanţa de apel, a dezlegărilor în drept date prin ultima decizie de casare pronunţată în cauză şi, implicit, a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu sunt fondate.
Contrar susţinerilor recurentei, prin ultima decizie de casare pronunţată în cauză de Înalta Curte, respectiv Decizia nr. 4900 din 30 octombrie 2013, nu s-a dezlegat regimul juridic al terenului litigios ca fiind reglementat de Legea nr. 10/2001, acest aspect nefiind tranşat nici prin deciziile de casare anterioare, pronunţate în primele două cicluri procesuale ale cauzei, casările fiind dispuse tocmai în scopul stabilirii regimului juridic al terenului litigios, după lămurirea deplină a situaţiei de fapt.
Ceea ce s-a dezlegat prin deciziile de casare pronunţate în cauză au fost criteriile ce trebuie avute în vedere în determinarea apartenenţei sau nu a terenului litigios la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, acordarea sau nu de măsuri reparatorii în temeiul altei legi speciale de reparaţie, respectiv întrunirea cerinţelor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 .
Astfel, prin Decizia de casare nr. 124 din 15 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, reţinându-se insuficienta stabilire a situaţiei de fapt de către instanţele anterioare, s-a dispus ca, în rejudecare, să se suplimenteze probatoriul pentru a se stabili suprafaţa totală de teren care a aparţinut autorului reclamantei, J.Ş., şi cât din această suprafaţă a făcut obiectul măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 18/1991, dacă suprafaţa de teren în litigiu, solicitată prin notificarea din 2002, a făcut obiectul reparaţiei potrivit Legii nr. 18/1991 şi, în funcţie de rezultat, dacă ea intră sau nu sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Raţionamentul instanţei de recurs a pornit de la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reţinându-se că acestea exceptează de la măsurile reparatorii prevăzute de această lege terenurile supuse reglementărilor din legile fondului funciar.
Prin cea de-a doua decizie de casare, Decizia nr. 6370 din 23 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de rejudecare nu a lămurit chestiunile contradictorii privitoare la întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantei, temeiul preluării bunului de către stat şi limitele în care dreptul de proprietate a fost reconstituit şi astfel nu a stabilit situaţia juridică reală a terenului în litigiu. Dispunând, în consecinţă, casarea cu trimitere, instanţa de recurs a statuat că, în ipoteza în care curtea de apel, după lămurirea situaţiei de fapt prin administrarea de probe suplimentare, „va stabili în mod cert că nu s-au acordat măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în baza Legii nr. 18/1991, va verifica dacă bunul pretins în litigiul de faţă face obiectul Legii nr. 10/2001, în raport de art. 8 din această lege, şi, în caz afirmativ, va stabili natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie”.
Prin ultima decizie de casare, Decizia nr. 4900 din 30 octombrie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, s-a interpretat decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, şi anume Decizia nr. 124 din 15 ianuarie 2010, în ce priveşte incidenţa Legii nr. 10/2001 raportat la acordarea sau nu de măsuri reparatorii în temeiul altei legi speciale de reparaţie, în sensul că, în măsura în care, pentru terenul în litigiu, nu au fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991, acesta intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
În acelaşi timp însă, în ultima decizie de casare s-a reţinut şi faptul că prin cea de-a doua Decizie de casare, nr. 6370 din 23 septembrie 2011, instanţa de recurs a reiterat dispoziţia ca, în ipoteza în care curtea de apel, după lămurirea situaţiei de fapt prin administrarea de probe suplimentare, inclusiv expertiză tehnică judiciară, „va stabili în mod cert că nu s-au acordat măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în baza Legii nr. 18/1991, va verifica dacă bunul pretins în litigiul de faţă face obiectul Legii nr. 10/2001, în raport de art. 8 din această lege, şi, în caz afirmativ, va stabili natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie”.
Rezultă că, toate deciziile de casare pronunţate în cauză, inclusiv ultima, pe care o invocă recurenta, au avut în vedere incidenţa Legii nr. 10/2001 raportat şi la îndeplinirea cerinţelor art. 8 din acest act normativ.
În acest sens, în ultima Decizie de casare, nr. 4900 din 30 octombrie 2013, s-a arătat în mod expres obligaţia ce revenea instanţei de trimitere potrivit celei de-a doua Decizii de casare nr. 6370 din 23 septembrie 2011, şi anume ca, în ipoteza în care va stabili în mod cert că nu s-au acordat măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în baza Legii nr. 18/1991, va verifica dacă bunul pretins în litigiul de faţă face obiectul Legii nr. 10/2001, în raport de art. 8 din această lege.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin urmare, toate hotărârile de casare pronunţate în cauză au putere obligatorie pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate, astfel că raportat la considerentele tuturor acestor hotărâri, în rejudecare, raţionamentul juridic privind aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 nu se putea opri la verificarea acordării sau nu a măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, cum neîntemeiat pretinde recurenta, ci trebuia să se raporteze şi la cerinţele art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Din interpretarea globală a celor trei decizii de casare rezultă că instanţa de trimitere trebuia să verifice dacă pentru terenul litigios s-au acordat sau nu măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991 şi în cazul în care stabilea în mod cert că nu s-au acordat măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, trebuia să verifice dacă terenul litigios face obiectul Legii nr. 10/2001, în raport de art. 8 din această lege, iar în caz afirmativ urma a stabili natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie.
În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, este corectă concluzia curţii de apel în sensul că instanţa de recurs nu a stabilit că terenul în litigiu trebuie restituit conform Legii nr. 10/2001, ci a impus instanţei de trimitere să verifice dacă, pentru acest teren, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă, în raport de acordarea sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, dar şi de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sens în care curtea de apel a şi procedat.
Cât priveşte faptul că instanţa de trimitere nu a stabilit natura preluării, deţinătorul bunului, forma de reparaţie cuvenită şi persoana responsabilă pentru reparaţie, aceasta este consecinţa firească a considerentelor curţii referitoare la neincidenţa Legii nr. 10/2001.
2. Decizia recurată a fost criticată şi sub aspectul celor reţinute de instanţa de apel cu referire la temeiul preluării terenului litigios de către stat.
În acest sens, recurenta a făcut trimitere la înscrisurile administrate, susţinând că pentru o parte din ele instanţa de apel nu a realizat o corelare în succesiunea lor, pe altele le-a înlăturat în mod greşit, iar altora le-a dat o interpretare eronată, ceea ce ar fi condus la stabilirea greşită a temeiului preluării ca fiind numai Decretul nr. 115/1959. În opinia recurentei, probele administrate ar dovedi că în punctul “B.”, unde este amplasat terenul în litigiu, autorului său i s-a preluat doar o suprafaţă de 2800 mp în temeiul Decretului nr. 115/1959, diferenţa fiind predată statului în baza H.C.M. nr. 308/1953.
Prin aceste critici, recurenta tinde, practic, la reevaluarea probelor în scopul de a obţine schimbarea situaţiei de fapt reţinute prin hotărârea recurată cu privire la un aspect al cauzei, ceea ce nu mai este posibil în recurs.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea verificări de fapt, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile referitoare la greşita stabilire a temeiului preluării terenului litigios în raport de probele administrate nu pot fi analizate de prezenta instanţă, vizând temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
3. Recurenta a susţinut şi faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că terenul revendicat ar fi fost testat de J.Ş. atât bunicii sale, V.M., cât şi fratelui acesteia, L.Ş.
Şi prin această critică se repune în discuţie reevaluarea situaţiei de fapt în raport de mijloacele de probele administrate, ceea ce nu se mai poate realiza în prezenta cauză faţă de actuala structură a recursului, care nu mai permite verificări de fapt, urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Pe de altă parte, recurenta a ridicat problema regimului juridic al terenului litigios raportat la faptul că pentru acesta nu s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 moştenitorilor defunctului proprietar. Or, această problemă a fost dezvoltată în cadrul motivului de recurs următor, în analiza căruia urmează a fi avută în vedere.
4. Criticile relative la stabilirea greşită, de către instanţa de apel, a regimului juridic al terenului litigios, nu sunt fondate.
Contrar susţinerilor recurentei, stabilind că terenul litigios nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii şi cu respectarea deciziilor de casare pronunţate în cauză.
Chestiunea problemelor de drept dezlegate prin deciziile de casare pronunţate în cauză, inclusiv prin ultima decizie de casare, la care se raportează recurenta, a fost deja analizată în cadrul primului motiv de recurs, aşa încât reluarea analizei pe acest aspect nu se mai impune.
În considerarea argumentelor prezentate la primul motiv de recurs, urmează a se reţine că interpretarea dată primei Decizii de casare nr. 124 din 15 ianuarie 2010, de către instanţa de recurs care a pronunţat ultima Decizie de casare nr. 4900 din 30 octombrie 2013, în ce priveşte incidenţa Legii nr. 10/2001 raportat la acordarea sau nu de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991, nu poate opri raţionamentul juridic privind aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 la verificarea acordării sau nu a măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, cum neîntemeiat pretinde recurenta, deoarece toate deciziile de casare pronunţate în cauză au putere obligatorie pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate, or toate au avut în vedere incidenţa Legii nr. 10/2001 raportat şi la dispoziţiile art. 8 din acest act normativ, inclusiv ultima, care a reiterat considerentul în acest sens din Decizia de casare nr. 6370 din 23 septembrie 2011, pronunţată în al doilea ciclu procesual.
Prin urmare, în aplicarea corectă a deciziilor de casare pronunţate în cauză, deopotrivă obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare trebuia stabilit dacă pentru terenul litigios s-au acordat sau nu măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991 şi în cazul în care se stabilea în mod cert că nu s-au acordat astfel măsuri, trebuia să verifice dacă terenul litigios face obiectul Legii nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile art. 8 din această lege, sens în care curtea de apel a și procedat.
Astfel, curtea de apel a verificat dacă pentru terenul litigios au fost acordate măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, reținând, pe baza probelor administrate, că terenul litigios a fost solicitat în procedura Legii nr. 18/1991 de moştenitorii defunctului J.Ş., cărora însă nu li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru acest teren, cererea fiindu-le respinsă pe motiv că pe respectivul teren se regăseau construcţii ale fostului C.A.P. - grajduri şi birouri.
Fiind deci, cert stabilit că pentru terenul litigios nu s-au acordat măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, în mod corect curtea de apel s-a raportat în continuare la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru a stabili dacă acest teren intră sau nu sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
La data sesizării instanței, 28 iunie 2005, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea că: „Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, cu modificările și completările ulterioare, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.”
Textul menționat delimitează sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 de cea a actelor normative în materie de fond funciar, excluzând din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere.
În speță, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că terenul litigios a fost preluat de la autorul reclamantei, J.Ș., conform Decretului nr. 115/1959, în vederea cooperativizării, fiind inclus în patrimoniul fostului C.A.P. Mărgineni şi vândut la licitație publică la 6 noiembrie 1991, de către Comisia de lichidare a patrimoniului C.A.P. Mărgineni.
Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., în mod corect curtea de apel a stabilit că regimul juridic al terenului litigios este reglementat de Legea nr. 18/1991 şi, pe cale de consecinţă, că acest teren nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 8 alin. (1) din acest act normativ.
Aceasta deoarece, terenul litigios este un teren intrat în C.A.P., iar Legea nr. 18/1991 este cea care reglementează stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor deținute de cooperativele agricole de producție la 1 ianuarie 1990 (art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (3)), indiferent de modul în care s-a ajuns la această deținere: aducerea terenurilor în cooperativă de către cei care s-au înscris în aceasta (art. 8 alin. (2)) sau preluarea terenurilor în baza unor legi speciale, fără nici un titlu sau în orice alt mod (art. 11 alin. (2)).
Contrar susținerilor recurentei, faptul că autorul său nu a fost membru C.A.P. nu face inaplicabilă Legea nr. 18/1991 în privinţa terenului litigios, deoarece de prevederile Legii nr. 18/1991 beneficiază nu doar membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de producţie sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum şi, după caz, moştenitorii acestora - art. 8 alin. (2), ci şi persoanele ale căror terenuri au trecut, cu sau fără titlu, în patrimoniul cooperativei agricole de producţie, fără ca ele să fi dobândit calitatea de cooperatori, precum şi, după caz, moştenitorii acestora - art. 15 alin. (2).
Prin urmare, ceea ce prezintă relevanţă în reţinerea incidenţei Legii nr. 18/1991 este dacă terenul preluat a intrat în patrimoniul cooperativei agricole de producţie, condiţie îndeplinită în speţă, iar nu dacă persoana de la care a fost preluat a fost sau nu membru cooperator.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, nici faptul că terenul litigios nu a fost destinat producţiei agricole, pe el regăsindu-se construcţii ale fostului C.A.P. - grajduri şi birouri, nu înlătură incidenţa Legii nr. 18/1991, deoarece în obiectul de reglementare al acestei legi intră, conform art. 29, şi terenurile pe care sunt amplasate construcţii agrozootehnice şi alte mijloace fixe ce au aparţinut cooperativei agricole de producţie desfiinţate.
În plus, dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 prevăd că „Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9.”
Cum terenul litigios a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 115/1959 privind lichidarea oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, act normativ cu caracter de expropriere care a vizat terenurile agricole, în mod corect instanţa de apel a făcut trimitere şi la dispoziţiile legale sus-menţionate în justificarea incidenţei Legii nr. 18/1991.
În concluzie, cerinţa prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru exceptarea de la domeniul de aplicare al acestei legi este îndeplinită în speţă, întrucât terenul litigios are regimul juridic reglementat prin Legea nr. 18/1991.
Pe cale de consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, terenul litigios nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, recurenta neavând deschisă calea Legii nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului la reparaţie pentru un teren al cărui regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, deoarece acest drept putea şi trebuia valorificat în procedura Legii nr. 18/1991.
De altfel, recurenta a uzat de procedura Legii nr. 18/1991, fără însă a epuiza toate căile de atac puse la dispoziţie de lege pentru realizarea dreptului pretins, neatacând în instanţă, conform art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, hotărârea comisiei judeţene de aplicare a legii fondului funciar, prin care s-a respins contestaţia formulată de ea alături de ceilalţi moştenitori ai defunctului J.Ş. împotriva măsurii de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul litigios.
5. În condiţiile în care s-a stabilit, în mod corect, de către curtea de apel, că regimul juridic al terenului litigios nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu se mai poate verifica în prezenta cauză dacă pârâtele pot fi obligate la restituirea în natură din perspectiva Legii nr. 10/2001, aşa încât motivarea subsidiară pe acest aspect din decizia recurată urmează a fi înlăturată.
Pe cale de consecinţă, criticile formulate în recurs pe acest aspect au rămas fără obiect şi astfel nu se impune a fi analizate.
Faţă de considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M.M. împotriva Deciziei nr. 422 din 19 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 684/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 687/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
