ICCJ. Decizia nr. 690/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 690/2015

Dosar nr. 12543/3/2013

Şedinţa publică din 12 martie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 21 martie 2012, sub nr. 10994/300/2012, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi Primarul Municipiului Bucureşti, solicitând:

1. obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 402,40 mp, situat în Bucureşti, şos. C. nr. 80, sector 2 şi a construcţiei edificate pe acest teren, compusă din 8 apartamente şi dependinţe;

2. în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti, potrivit valorii de circulaţie de pe piaţa imobiliară, pentru cele două imobile menţionate mai sus;

3. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2799 din 22 februarie 2013, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 12543/3/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 1476 din 03 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii principale, formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins, pe cale de excepţie, cererea principală îndreptată împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă invocată de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă invocată de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, astfel cum a fost precizată, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General; a respins, pe cale de excepţie, acţiunea astfel cum a fost precizată.

În considerentele acestei sentinţe s-au reţinut următoarele:

Referitor la excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii principale, formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 120/17.02.2012), pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţă şi în prezenta cauză, s-a stabilit că:

„1. În acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă.

2. Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.

În consecinţă, se impune admiterea atât a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, astfel cum a fost precizată, cu consecinţa respingerii, pe cale de excepţie, a cererii principale îndreptate împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Tribunalul a considerat că se impune admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă invocată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, constatând că potrivit art. 21 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public şi au un patrimoniu propriu.

Consiliul General al Municipiului Bucureşti este organ deliberativ, nu are personalitate juridică, nici patrimoniu propriu şi nu reprezintă în justiţie unitatea administrativ-teritorială.

În temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, Primarul este cel care reprezintă comuna, oraşul sau municipiul în relaţiile cu persoane fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie, astfel că CGMB nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, prin care se solicită, în principal, obligarea instituţiilor pârâte la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 402,40 mp, situat în Bucureşti, şos. C. nr. 80, sector 2 şi a construcţiei edificate pe acest teren, compusă din 8 apartamente şi dependinţe, iar, în subsidiar, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea aceloraşi instituţii pârâte la plata valorii de circulaţie a imobilelor, potrivit valorii de circulaţie de pe piaţa imobiliară.

Privind excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti motivat de faptul că potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public şi au un patrimoniu propriu, pârâta a arătat că instituţia Primăriei Municipiului Bucureşti nu are personalitate juridică, nici patrimoniu propriu, ci constituie, potrivit art. 77 din acelaşi act normativ, o structură funcţională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului şi dispoziţiile Primarului.

Remarca este pertinentă, întrucât instituţia Primăriei nu are calitate procesuală pasivă, iar în temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, Primarul este cel care reprezintă comuna, oraşul sau municipiul în relaţiile cu persoane fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie.

S-a constatat însă că, în cauza de faţă, reclamantul a înţeles să cheme în judecată Primarul General al Municipiului Bucureşti şi nu instituţia Primăriei, aşa cum susţine pârâta.

Pentru motivele deja arătate, cuprinse în Legea nr. 215/2001, dar având în vedere şi atribuţiile speciale concrete stabilite în sarcina Primarului de Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că Primarul General al Municipiului Bucureşti are capacitate procesuală de folosinţă în cauză, fiind respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă invocată referitor la Primar.

Privind excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, respectiv a acţiunii subsidiare de obligare a Municipiului Bucureşti reprezentat prin Primarul General la despăgubiri echivalente imobilelor preluate abuziv, tribunalul a constatat că în cazul de faţă, reclamantul nu a formulat o notificare potrivit Legii nr. 10/2001, acţionând pe calea dreptului comun la peste 11 ani de la data edictării legii speciale reparatorii.

Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a prevăzut că persoana îndreptăţită va formula notificare în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, solicitând restituirea în natură a imobilului, termenul de depunere a notificării fiind prelungit succesiv, până la data de 14 februarie 2002.

Conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, respectiv se pierde atât beneficiul legii speciale de către persoana îndreptăţită, cât şi dreptul de a putea promova în justiţie o acţiune pe calea dreptului comun, prin care să urmărească realizarea aceluiaşi scop reparatoriu prevăzut de legea specială.

Tribunalul a constatat că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se realizează numai prin procedura specială stabilită de această lege, acţiunea în revendicare de drept comun sau de acordare de despăgubiri echivalente, prin care să se urmărească realizarea aceluiaşi scop reparatoriu prevăzut de legea specială, fiind inadmisibilă.

În acelaşi sens trebuie interpretate şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.”

În cazul de faţă, există Legea nr. 10/2001, ca „lege specială de reparaţie”, astfel că acţiunea în revendicare directă sau de acordare a despăgubirilor echivalente este inadmisibilă.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel că Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864, care constituie dreptul comun aplicabil în materia revendicării în cazul de faţă.

Dacă s-ar interpreta în sensul contrar, al admisibilităţii acţiunii în revendicare sau de acordare a despăgubirilor echivalente de către Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut.

Totodată, conform art. 329 C. proc. civ., trebuie avute în vedere şi statuările deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţate de ÎCCJ, secţiile unite, în cadrul recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 481 C. civ.).

Astfel , acţiunea în revendicare, ca principal mijloc de apărare a dreptului de proprietate, deşi admisibilă pentru garantarea principiului accesului liber la justiţie, urmează să fie analizată şi prin prisma prevederilor Legii speciale derogatorii nr. 10/2001, instanţa fiind ţinută să constate dacă prin exercitarea acţiunii de drept comun (revendicare sau despăgubiri), reclamantul nu urmăreşte altceva decât realizarea aceluiaşi drept pe care l-a pierdut potrivit legii speciale care i-a fost pusă la dispoziţie.

Promovarea acţiunii de faţă, prin invocarea dispoziţiilor dreptului intern comun şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, înseamnă eludarea principiului de drept substanţial care coordonează raportul dintre legea generală şi cea specială şi ignorarea voinţei legiuitorului de rezolvare a abuzurilor comise în perioada amintită privind imobilele aflate în proprietate privată, însă în cadrul special stabilit de lege.

Prin decizia civilă nr. 386A din 30 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei sus-menţionate, p entru următoarele considerente:

I. Referitor la primul motiv de apel, Curtea a reţinut că inadmisibilitatea, ca noţiune juridică neutilizată de dreptul procesual civil şi apărută ca o creaţie jurisprudenţială, circumstanţiază modalitatea de soluţionare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanţa, în situaţia în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicţii prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept puse în discuţie de către reclamant. Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerinţă în dreptul reclamantului de acces la o instanţă şi de aceea este contrară art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplineşte exigenţele conturate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

Respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă ar presupune ca instanţa să refuze să se pronunţe asupra cererii reclamantului de recunoaştere a dreptului de proprietate şi, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea lui, în considerarea obligativităţii parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiţie nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă şi proporţională cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 09 martie 2009, parag. 28). Or, Curtea a constatat în cauza respectivă că aceste exigenţe nu sunt de plano îndeplinite în situaţia respingerii unei acţiuni (de acea dată, în constatare) ca inadmisibilă, în considerarea existenţei procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun. Din contră, în cuprinsul hotărârii s-a arătat expres că: „Deşi din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii tuturor acţiunilor în revendicare intentate în condiţiile anterior menţionate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluţionat instanţele diferit, în ambele categorii de acţiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.

Înţelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privit şi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului amintite, este acela că instanţa nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenţei unei proceduri prealabile care ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanţiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raţionamentului său. În schimb, instanţa trebuie să stabilească apartenenţa dreptului de proprietate, ca principiu care stă la baza tuturor regulilor care configurează regimul juridic al acţiunii în revendicare, ţinând însă seama şi de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă aşadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanţial, primul aspect fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Examinând hotărârea care face obiectul apelului, Curtea a constatat că motivul esenţial pentru care a fost pronunţată soluţia de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanţa nu a fost acela al existenţei unei proceduri prealabile care ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ci acela că, în consecinţa aplicării regulilor de drept instituite de Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (5): „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”], reclamantul nu poate redobândi posesia imobilului şi nici obţine măsuri reparatorii prin echivalent.

Se mai impune precizarea că principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituţional al instanţelor judecătoreşti, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este şi obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ţinut de textele de lege indicate de către părţi.

De aceea, maniera în care a procedat în esenţă prima instanţă, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamant nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către acesta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare şi, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamant, de comparare a titlurilor, prin analizarea pretenţiei acestuia în lumina dispoziţiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluţie juridică, nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluţionare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.

II.1. Subsecvent, Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de apel.

Instituţia juridică a recursului în interesul legii are scopul de a asigura în mod unitar, la nivelul întregii ţări, respectarea voinţei legiuitorului exprimate în spiritul şi litera legii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, ”Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanţa supremă îndeplineşte atribuţia constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în contextul în care „oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic există în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară” (cauza C.R. contra Regatului Unit, soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 1995).

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care se soluţionează recursurile în interesul legii, „este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I”, conform dispoziţiilor art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă (cauza Păduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, parag. 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

2. Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.

În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

Conform principiilor de drept substanţial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate, în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât priveşte imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum şi situaţia în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane şi aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă şi ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă. De asemenea, o soluţie de respingere a cererii de restituire în natură este susţinută, de data aceasta în unanimitate, şi într-o altă situaţie în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil şi a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, şi anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obţinut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă şi aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.

Raţiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, iar acest drept se regăseşte, cu excepţia unor situaţii de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.

Această finalitate se regăseşte şi ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Ca atare, deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia celei la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamantului, deoarece reclamantul nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acţiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în temeiul Legilor nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.

3.I. Prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

În cauza de faţă nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reamintind că textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „bloc de convenţionalitate”, obligatoriu pentru autorităţile statale, deci inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi 20 din Constituţia României, dar şi al art. 46 din Convenţie, Curtea a observat că potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susţinut că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiţii contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetăţeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la „bunuri existente” şi că aceştia acţionau numai ca solicitanţi. În concluzie „Reclamanţii, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului”.

În recenta cauză Maria Atanasiu contra României din 2010, CEDO a arătat: „Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136).

Astfel, în cadrul acestei cauze, Curtea europeană a stabilit că existenţa unui „bun actual” cu înţelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 140).

O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunţată în favoarea reclamantului, regăsindu-se astfel în procesul de faţă cealaltă ipoteză consacrată de instanţa de contencios european în cauza menţionată, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obţine măsuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbeşte instanţa de contencios european în continuare în aceeaşi hotărâre, la parag. 142.

Or, reclamantul nu a formulat nicio notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cadrul legal care îi permitea să obţină măsuri reparatorii în echivalent.

Reţinând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranţa legitimă” în sensul Convenţiei - care condiţionează recunoaşterea dreptului de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, similar celei a Legii nr. 18/1991, care admite reconstituirea dreptului de proprietate numai în anumite ipoteze, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că în consecinţă, în absenţa unei notificări care ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamantul nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată.

În cadrul acestui raţionament, instanţa de apel a reţinut, totodată, că la data introducerii acţiunii pendinte, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care se prevalează reclamantul în cadrul motivelor sale de apel, fusese deja abrogat prin Legea nr. 1/2009.

II. Ineficienţa mecanismului de despăgubire prin Fondul Proprietatea reglementat de Legea nr. 10/2001, atestată printre altele, prin recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, în cauza Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; cauza Katz împotriva României – Hotărâre din 20 ianuarie 2009 sau prin cele soluţionate la data de 26 ianuarie 2010, cauzele Loewenton contra României şi Niţă contra României, este înlăturată în prezent, prin adoptarea, în mai 2013, a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Această lege a fost implementată de statul român tocmai ca urmare a măsurilor de eficientizare impuse în temeiul art. 46 din Convenţie, de către CEDO.

În consecinţă, reclamantul-apelant nu poate în prezent să se mai prevaleze de caracterul ineficace al procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, pentru a justifica neurmarea acesteia concomitent cu caracterul întemeiat, admisibil al acţiunii de drept comun privind revendicarea.

Nu în ultimul rând, Curtea a constatat, suplimentar celor indicate la punctul I, că dreptul la un tribunal, recunoscut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, configurat pe plan intern prin prevederile art. 21 din Constituţie, nu este unul absolut; el se pretează la limitări implicit admise - cum ar fi termenele legale de prescripţie, plata unei cauţiuni judicatum solvi, reglementări privindu-i pe minori ori privind exercitarea căilor de atac - dat fiind faptul că, prin chiar natura sa, necesită o reglementare din partea statului, reglementare care poate să varieze în timp şi spaţiu în funcţie de nevoi şi de resursele comunităţii şi indivizilor. O asemenea limitare nu se conciliază cu art. 6 alin. (1) decât dacă are un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.

Exigenţele conturate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (inclusiv din perspectiva art. 53 al Convenţiei invocat de reclamant) sunt însă îndeplinite în cauza de faţă, conform celor expuse anterior, având în vedere existenţa prevederilor legale speciale anterior analizate, cât şi evoluţia drepturilor patrimoniale ale reclamantului în legătură cu imobilul care formează obiectul cauzei.

III. Referitor la motivul de apel secund, vizând soluţia dată excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea l-a apreciat ca lipsit de interes, cu consecinţa respingerii sale în temeiul următoarelor argumente:

1. Sub un prim aspect, Curtea a observat că obiectul acestui motiv de apel îl constituie dispoziţia dată cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care reclamantul a solicitat obligarea acestui pârât, în temeiul dreptului comun reprezentat de C. civ., de art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale, de Convenţia însăşi, la plata directă de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, pentru imobilul a cărui restituire în natură nu mai este posibilă, cerere fundamentată de reclamant pe argumentul caracterului neconvenţional al Legii nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, atribut constatat de instanţa europeană în mod repetat, în jurisprudenţa sa.

Această cerere a fost respinsă de către prima instanţă de judecată, în considerarea atât a excepţiei inadmisibilităţii, cât şi a excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă.

S-a observat, totodată, că aspectul ineficacităţii Fondului Proprietatea, ca şi cauză a cererii directe de despăgubiri, reprezintă chintesenţa criticilor dezvoltate în cadrul acestui motiv de apel orientat către lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului.

2. Or, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.

Excepţia inadmisibilităţii acestei cereri de despăgubire a fost considerată de instanţa supremă ca având însă, caracter prioritar în analiză, în raport de excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă, potrivit considerentelor ilustrate în decizia în interesul legii evocată: „Astfel, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi excepţia admisibilităţii acţiunii sunt excepţii de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acţiune. Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluţionate excepţiile de acelaşi tip, (…). Or, faţă de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni”.

Procedând la evaluarea acestui aspect, Curtea a constatat că tribunalul a admis, în privinţa cererii directe de despăgubiri, cele două excepţii procesuale în această ordine prestabilită de instanţa supremă, prin decizia de recurs în interesul legii, pe care prima instanţă de judecată şi-a grefat soluţia de admitere: excepţia inadmisibilităţii (în referire la ambii pârâţi) şi excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă, chiar dacă strict scriptic, le-a menţionat invers.

Din această perspectivă, criticarea de către apelant a soluţiei date excepţiei lipsei de calitate, fără criticarea în prealabil şi înlăturarea, pe cale de consecinţă, a excepţiei inadmisibilităţii, devine lipsită de interes, soluţia de respingere a cererii menţinându-se în temeiul acestei ultime menţionate excepţii.

3. Chiar dacă s-ar aprecia (deşi nici una dintre criticile arondate primului punct al motivelor de apel nu se circumscrie soluţiei date cererii subsidiare) că punctul I din apel vizează totuşi, şi dispoziţia de respingere ca inadmisibilă a cererii directe de despăgubiri formulate împotriva pârâtului Statul Român, Curtea ar constata în această ipoteză că fundamentarea deciziei în interesul legii enunţate este perfect incidentă şi obligatorie în prezenta cauză: „Cât priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi urm. C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. (…).

Raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009. Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. (…).

Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).

Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.

Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (parag. 233).

De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile”.

Din această perspectivă, Curtea ar constata că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii directe de despăgubiri în raport cu intimatul Statul Român, este legală, astfel încât şi în această ipoteză, criticarea în continuare a soluţiei date excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă ar fi lipsită de interes.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a criticat-o pentru următoarele motive:

- Deşi a reţinut că reclamantul a formulat apărări privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului litigios, instanţa de apel nu s-a pronunţat şi nu a motivat sub acest aspect decizia atacată.

- Instanţa de apel a constatat că motivul esenţial pentru care a fost pronunţata soluţia de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanţa de fond nu a fost acela al existentei unei proceduri prealabile, care ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ci acela că în consecinţa aplicării regulilor de drept instituite de Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (5)], reclamantul nu poate redobândi posesia imobilului şi nici obţine măsuri reparatorii prin echivalent.

Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă întrucât, deşi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.

Faptul ca potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare de drept comun.

În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

Astfel, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsura legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, iar în prezenta cauză legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi admiterea acţiunii nu aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Instanţa de fond era obligată să se raporteze în aprecierea caracterului întemeiat al excepţiei inadmisibilităţii acţiunii la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dar şi la dispoziţiile dreptului intern aplicabil, care prevăd faptul că acţiunea în revendicare este admisibilă şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Recurentul susţine că este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Noţiunea de bun în sensul CEDO nu se limitează numai la un bun actual, fiind cunoscut faptul că noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât şi „valori patrimoniale”, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.

În mai multe cauze, Curtea Europeană a atras atenţia şi asupra art. 2 din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. În consecinţă, nu este vorba despre un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului (cauza Păduraru contra României, parag. 84).

Susţinerea instanţei de judecată în sensul că reclamantului nu i-a fost recunoscut un drept de proprietate asupra imobilului ca urmare a faptului că nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este greşită, întrucât consecinţa însuşirii de către stat a unor imobile fără titlu valabil o reprezintă recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept.

Într-o atare situaţie, recurentul consideră că deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, cu atât mai mult cu cât efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unui dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În considerarea faptului că se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, recurentul susţine nu numai că acţiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, ci obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui anume drept în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

A considera ca fiind prioritară Legea nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun, astfel cum se reţine de către instanţa de fond, înseamnă încălcarea liberului acces la justiţie, recunoscut oricărei persoane prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 21 din Constituţia României.

Prin urmare, instanţa de judecată trebuia să realizeze o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de către părţi, urmând să reţină în acest sens că însăşi legea specială îi recunoaşte persoanei îndreptăţite calitatea de proprietar, deci îi conferă un titlu de proprietate în situaţia în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, urmând ca proprietarul să îşi exercite prerogativele dreptului după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.

Mai mult, având în vedere că imobilul ce face obiectul acţiunii a fost preluat de către stat fără titlu valabil, statul nedobândind astfel vreun drept de proprietate care să poată fi opus reclamantului şi, de asemenea, nefiind în măsură să transmită acest drept, instanţa de judecată trebuia ca în urma comparării titlurilor de proprietate să dea preferinţa titlului reclamantului, în virtutea principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.”

Astfel, instanţa de fond a greşit în aplicarea criteriilor de interpretare ce se regăsesc în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a practicii C.E.D.O.

În acest sens, Constituţia României, prin art. 20 stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte şi că reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.

Devenită parte a dreptului intern, Convenţia are aplicabilitate directă în sistemul român de drept, atât prin dispoziţiile conţinute de textul propriu-zis al acesteia şi al Protocoalelor adiţionale, cât, mai ales, prin practica judiciară dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Textul art. 53 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obliga statele să se conformeze hotărârilor Curţii în litigiile în care sunt părţi.

În caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate, potrivit Constituţiei României, reglementările internaţionale, cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, ÎCCJ a constatat faptul că în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că inconsecvenţele şi deficienţele legislative au generat o practică neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea Statului Român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reţinându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, astfel încât, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (1) din Legea fundamentală.

- În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, trebuie avut în vedere că noţiunea de calitate procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului pretins, precum şi între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.

Or, având în vedere faptul că Decretul de expropriere a fost emis de Statul Român, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, acţiunea a fost formulată în mod corect şi legal împotriva Statului Român, fiind necesar ca aceasta să fie soluţionată şi în contradictoriu cu această persoană.

Având în vedere optica jurisprudenţială, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind titularul obligaţiei de a răspunde în raportul dedus judecăţii prin cererea subsidiară, iar reprezentarea sa în proces se realizează prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece, în absenţa unor dispoziţii contrarii, statul este reprezentat în raporturile juridice în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, de această instituţie, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

De asemenea, s-a reţinut faptul că, întrucât Fondul „Proprietatea” nu funcţionează, iar în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea despăgubirilor, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi protecţiei efective a drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Statul Român are calitate procesuală pasivă, pentru capătul de cerere distinct prin care se solicită plata echivalentului bănesc al imobilului care nu poate fi restituit în natură şi pentru care nu s-au acordat măsurile reparatorii propuse conform Legii nr. 10/2001.

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu ar fi formulat apărări în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de chemare în judecată – „criticarea de către apelant a soluţiei date excepţiei lipsei de calitate fără criticarea în prealabil a excepţiei inadmisibilităţii devine lipsită de interes, soluţia de respingere a cererii menţinându-se în temeiul acestei ultime menţionate excepţii” -, aspect evident contradictoriu cu apărările formulate de către reclamant, care au fost în sensul admisibilităţii cererii formulate în cauză.

În drept, recurentul a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

- Prin apelul exercitat în cauză, reclamantul a invocat nevalabilitatea titlului statului în justificarea deţinerii unui bun ce intră sub protecţia normelor convenţionale.

Or, instanţa de apel a analizat dacă reclamantul deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României, iar în cadrul acestei analize s-a referit şi la dreptul la care dă naştere simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra apărărilor reclamantului referitoare la nevalabilitatea titlului statului, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

- Pentru a confirma soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare formulate de reclamant după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a avut în vedere aplicarea prioritară a legii speciale faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant, iar în acest context a reţinut că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, neavând un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să îi permită restituirea imobilului pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare, în speţă, a principiului specialia generalibus derogant, care nu mai permite obţinerea imobilului în natură, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât în condiţiile acestui act normativ, iar nu potrivit art. 480 C. civ.

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”

Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă, de reclamant, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.

Nu există posibilitatea pentru reclamant, de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.

Recurentul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu invocă existenţa unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă consideră că, indiferent de această împrejurare, el are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că respingerea acţiunii sale în revendicare pe motiv că nu a formulat notificare în condiţiile legii speciale ar fi de natură să îi încalce dreptul la respectarea proprietăţii, garantat de dreptul european, pe care în mod nelegal instanţa de apel nu l-a aplicat cu prioritate în raport cu Legea internă nr. 10/2001, nerespectând astfel dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie şi ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCJ.

Criticile sunt neîntemeiate.

Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Constituţia României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern, prioritatea normelor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care legea română conţine dispoziţii mai favorabile.

De asemenea, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCJ s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.”

În speţă însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi, ca atare, nici încălcarea textului sus-menţionat din Constituţie sau a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.

Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii.

În primul rând, dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv.

În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.

Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranţă legitimă” în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

În speţă însă, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care acesta nu are un „bun actual” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În acest sens este şi jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului - hotărârea Atanasiu şi alţii vs. România din 12 octombrie 2010, parag. 140, 143, 144.

De asemenea, reclamantul nu are nici „speranţa legitimă” de a obţine bunul, care atrage protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol în aceleaşi condiţii ca şi „un bun actual”, întrucât nicio dispoziţie din legea naţională nu permite părţii, în circumstanţele date ale litigiului de faţă, să obţină imobilul în cadrul acţiunii în revendicare şi, în aceste condiţii, nu există nici o jurisprudenţă care să permită o soluţie favorabilă reclamantului în acţiunea în revendicare. În acelaşi sens, în hotărârea Curţii Europene sus-menţionată se arată că „(…) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141).

Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (parag. 142).

Rezultă că, în lipsa notificării reclamantul nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, deoarece potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Contrar susţinerilor recurentului, în lipsa notificării, el nu mai poate pretinde restituirea nici pe calea dreptului comun, determinat de aplicarea prioritară a legii speciale faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant.

Această soluţie este în acord cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care nu se regăseşte în speţă, potrivit celor anterior arătate.

Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurent, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui „bun” în patrimoniul lui. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că mecanismul Legii nr. 10/2001 şi Fondul Proprietatea nu sunt funcţionale într-o manieră care să corespundă exigenţelor Convenţiei. Însă, în toate situaţiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor din cauzele respective.

Aşa cum în mod corect au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, reclamantul avea la dispoziţie calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.

Contrar susţinerilor recurentului, Legea nr. 10/2001 nu încălcă dreptul de acces la justiţie, recunoscut de art. 6 C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţie. Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări implicite, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept subiectiv civil. Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunal independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă (cauza Glod contra României, cauza Crişan contra României, etc.).

Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se acordă o jurisdicţie deplină [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001], după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc inclusiv refuzul entităţii învestite de a emite decizie de soluţionare a notificării (sens în care s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ÎCCJ), astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Reclamantul nu are dreptul de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării, în condiţiile în care demersul său judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi, deci, se supune dispoziţiilor acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Mai trebuie avut în vedere şi faptul că, prin hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar un drept de creanţă având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Astfel, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 145).

Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o atare concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor anterior arătate.

Întrucât reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), acesta nu are un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.

În acest context, este de menţionat şi faptul că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care se prevalează recurentul în justificarea dreptului său de proprietate, nu pot fi avute în vedere, întrucât erau deja abrogate la data sesizării instanţei, prin Legea nr. 1/2009.

Recurentul neavând un „bun” în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei statului în dreptul lui de proprietate şi nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile în acest sens din recurs.

În ce priveşte susţinerile recurentului prin care invocă aplicarea regulilor specifice acţiunii în revendicare de drept comun, şi acestea sunt neîntemeiate, întrucât, cum s-a arătat deja, dreptul comun este înlăturat de dispoziţiile legii speciale, incidente în cauză, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

- Criticile vizând soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu pot fi primite.

În primul rând, recurentul susţine că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, faţă de faptul că este emitentul decretului de expropriere a imobilului litigios, faţă de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, precum şi faţă de jurisprudenţa C.E.D.O. Întrucât aceste susţineri nu au legătură cu argumentul pentru care instanţa de apel nu a primit criticile vizând soluţia pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului, şi anume lipsa de interes în formularea acestor critici de către reclamant, ele nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot fi analizate.

În al doilea rând, recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că nu ar avea interes în criticarea soluţiei date excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă a statului, pe motiv că nu ar fi criticat în prealabil excepţia inadmisibilităţii, deoarece el a formulată apărări în sensul admisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate.

Astfel, instanţa de apel a apreciat ca fiind lipsită de interes criticarea, de către reclamant, a soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât timp acesta nu a criticat în prealabil şi nu a obţinut, pe cale de consecinţă, înlăturarea soluţiei date excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în despăgubiri îndreptate împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care prima instanţă a admis, cu privire la această acţiune, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi excepţia inadmisibilităţii, iar în raport de decizia în interesul legii nr. 27/2011, pe care a fost motivată soluţia dată celor două excepţii, prioritară este analiza admisibilităţii acţiunii directe în despăgubiri faţă de analiza calităţii procesuale pasive a statului în astfel de acţiuni.

Raţionamentul instanţei de apel este corect şi susţine concluzia lipsei de interes în formularea criticilor relative la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Interesul în promovarea oricărei forme de procedură este condiţionat de asigurarea unui folos practic celui care a recurs la ea.

Or, nu se poate reţine că reclamantul ar putea obţine un folos practic prin criticarea soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind posibilă schimbarea soluţiei de respingere a acţiunii în despăgubiri îndreptate împotriva statului, cât timp această soluţie a fost determinată, în speţă, şi de admiterea excepţiei inadmisibilităţii, iar reclamantul nu a criticat soluţia dată acestei din urmă excepţii, a cărei analiză primează faţă de cea a lipsei calităţii procesuale a statului, după cum s-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011. Contrar susţinerilor din recurs, reclamantul nu a criticat în calea de atac a apelului soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în despăgubiri îndreptate împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, raportat la argumentul pe care prima instanţă şi-a întemeiat această soluţie, respectiv incidenţa deciziei în interesul legii nr. 27/2011, iar în aceste condiţii, soluţia de respingere a acţiunii în despăgubiri îndreptate împotriva statului se menţine în temeiul excepţiei inadmisibilităţii, fiind astfel lipsită de interes criticarea soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului.

De altfel, şi în ipoteza în care reclamantul ar fi criticat soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii, în ceea ce priveşte acţiunea în despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român, reclamantul tot nu ar fi justificat interes în criticarea soluţiei date excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă a statului, deoarece soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii nu ar fi putut fi înlăturată. Aceasta deoarece, soluţia în discuţie este dată cu aplicarea corectă a deciziei în interesul legii nr. 27/2011, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a stabilit că „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.”

Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reţine întrunirea cerinţelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei nr. 386A din 30 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 683/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 694/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 642/2015. Civil. Evacuare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 657/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 682/2015. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 683/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 694/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 7/2015. Civil. Fond funciar. Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 720/2015. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 721/2015. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Recurs