ICCJ. Decizia nr. 682/2015. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 682/2015
Dosar nr. 17270/3/2007*
Şedinţa publică din 12 martie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 17 mai 2007, precizată ulterior, reclamanta S.S. a chemat în judecată Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA şi Ministerul Transporturilor şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea hotărârii nr. 2 din 02 februarie 2007 de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, stabilirea despăgubirii care i se cuvine ca urmare a exproprierii suprafeţei de 1024,17 mp. teren situat în Bucureşti, str. J., sectorul 1, obligarea pârâţilor la efectuarea formalităţilor necesare pentru suplimentarea sumei globale a despăgubirilor în vederea efectuării plăţii către reclamantă şi alocarea la bugetul Ministerului Transporturilor a sumelor necesare efectuării acestor plăţi, conform art. 4 alin. (3) şi art. 11 din Legea nr. 198/2004 și obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei ce reprezintă despăgubirea pentru exproprie.
La data de 26 iunie 2007, pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea primului capăt de cerere în principal ca inadmisibil şi în subsidiar ca neîntemeiat; respingerea capetelor doi şi patru ca neîntemeiate şi respingerea capătului trei de cerere în principal ca inadmisibil şi în subsidiar ca neîntemeiat. De asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA şi Ministerului Transporturilor.
La termenul de judecată din data de 28 iunie 2007, a depus întâmpinare şi pârâtul Ministerul Transporturilor, care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
La termenul de judecată din data de 25 octombrie 2007, reclamanta, prin avocat, a precizat că a chemat în judecată pârâţii Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri din România SA, în nume propriu, pe capătul trei al cererii de chemare în judecată.
La termenul de judecată din data de 22 noiembrie 2007, pârâtul Ministerul Transporturilor a invocat excepţia lipsei de interes cu privire la capătul trei de cerere.
Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2007, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii primului capăt al cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei de interes cu privire la capătul trei de cerere, ca neîntemeiate.
La termenul de judecată din data de 10 decembrie 2009, reclamanta, prin avocat, a precizat că cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată este inclus în primul.
La acelaşi termen de judecată, tribunalul a luat act că atât reclamanta, prin avocat, cât şi pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA, prin avocat, au susţinut scoaterea din citativ a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, acesta neavând calitate procesuală pasivă.
Prin sentința civilă nr. 1478 din 17 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat hotărârea nr. 2 din 2 februarie 2007 în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, a stabilit pentru reclamantă despăgubiri în cuantum de 6384,105 RON plus echivalentul în RON a sumei de 497.714 euro, calculat la cursul Băncii Naţionale a României, din ziua plăţii, pentru imobilul expropriat, situat în Bucureşti, str. J., sectorul 1, reprezentând teren în suprafaţă de 1.024,17 mp şi masa lemnoasă aflată pe acesta.
Au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor ca neîntemeiate.
A fost respins, ca neîntemeiat, al treilea capăt al cererii de chemare în judecată și au fost obligați pârâţii la plata sumei de 2200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
Prima instanţă a reţinut că terenul în litigiu este proprietatea reclamantei S.S., conform titlului de proprietate din 30 septembrie 2002 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor a Municipiului Bucureşti. Acesta constituie obiectul exproprierii, conform Legii nr. 198/2004, pentru realizarea lucrării de utilitate publică de interes naţional „fluidizarea traficului pe DN 1 şi centura rutieră în zona de nord a municipiului Bucureşti”, procedura de expropriere fiind declanşată prin H.G. nr. 383/2006, modificată prin H.G. nr. 1680/2006.
Prin hotărârea nr. 2 din 02 februarie 2007 de stabilire a despăgubirii, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Bucureşti, s-a aprobat acordarea despăgubirii pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, categoria de folosinţă pădure intravilan, în suprafaţă de 1.024,17 m.p., identificat prin număr cadastral XX, iar despăgubirea a fost stabilită în cuantum de 28.432,51 RON. S-a menţionat în hotărâre că această despăgubire reprezintă contravaloarea terenului şi contravaloarea pierderii de creştere, precum şi a tot ce se încorporează şi uneşte cu acesta, excepţie făcând construcţiile, astfel cum sunt definite de lege și că masa lemnoasă trece în proprietatea expropriatorului.
Reclamanta a contestat, prin cererea dedusă judecăţii, cuantumul acestor despăgubiri, motiv pentru care tribunalul, conform dispoziţiilor prevăzute de art. 25 şi urm. din Legea nr. 33/1994, a constituit două comisii de experţi în vederea stabilirii despăgubirilor, în cauză efectuându-se o expertiză tehnică topografică şi o expertiză silvică.
Tribunalul a apreciat că este justificată calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri din România şi Ministerul Transporturilor în cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, deoarece aceşti doi pârâţi figurează pe lista persoanelor care au emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor pentru reclamantă.
Referitor la cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că cererea reclamantei este fără temei, atât timp cât nu există o dispoziţie legală care să prevadă obligarea pârâtei la efectuarea formalităţilor necesare pentru suplimentarea sumei globale a despăgubirilor şi la alocarea în bugetul ministerului a sumelor necesare. Suma globală a despăgubirilor, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, se asigură prin hotărâre a guvernului, la cererea expropriatorului.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infracţiunii și pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA.
Prin decizia civilă nr. 803A din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 809.704 RON, echivalentul a 185.826 euro, conform raportului de expertiză întocmit de expert D.D., menţinând restul sentinţei apelate.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în vigoare la momentul introducerii acţiunii, expropriatorul este Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România de sub autoritatea Ministerului Transporturilor. Această dispoziţie legală, abrogată la momentul pronunţării deciziei, a fost reformulată în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.
Ca atare apelanţii susțin corect că Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, Ministerul Transporturilor neavând calitatea de pârât în cauză.
Instanța de apel a constatat că nu sunt întemeiate excepţiile netimbrării şi inadmisibilităţii primului capăt de cerere, întrucât din modul de formulare a acţiunii rezultă că ceea ce se contestă este cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea nr. 2 din 02 februarie 2007, sub acest aspect fiind incidente dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Deşi reclamanţii au solicitat anularea hotărârii nr. 2 din 02 februarie 2007, practic din cuprinsul cererii introductive rezultă că se doreşte stabilirea cuantumului despăgubirii corespunzătoare valorii reale a terenului expropriat, acţiune scutită de taxa de timbru.
Pe fondul apelului declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, curtea de apel a constatat că, în raport de probele administrate în apel, nu sunt întemeiate criticile formulate, neexistând o metodologie specială pentru evaluarea terenurilor forestiere expropriate, fiind aplicabile tot dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
În raport de expertiza efectuată în faţa instanţei de apel, instanța a reţinut că toţi cei trei experţi au apreciat că despăgubirea pentru terenul supus exproprierii în speţă se compune din contravaloarea terenului la care se adaugă contravaloarea masei lemnoase.
Instanța de apel a apreciat că nu este justificat motivul de apel referitor la greşita evaluare a terenului în raport de destinaţia reţinută, zonă rezidenţială, întrucât situarea terenului şi folosirea terenurilor învecinate pentru construcţia de imobile justifică valoarea la care au ajuns experţii, indiferent că terenul are categoria de folosinţă pădure.
Însă, a constatat că, deşi minoritar, este convingător punctul de vedere al expertului D.D., care la stabilirea valorii a avut în vedere că nu se poate construi decât pe o suprafaţă de 5% din întreg terenul (aceasta putând fi scoasă din circuitul forestier, potrivit legii), având însă în vedere nu numai suprafaţa de teren expropriată de 1.024 m.p., ci faptul că reclamanta deţinea în proprietate o suprafaţă de 4.108,97 m.p.
Instanța de apel a constatat că nu poate fi primită critica cu privire la valoarea terenurilor ce a fost stabilită prin raportare la ofertele de vânzare, şi nu la preţurile efective de tranzacţionare, întrucât experţii au arătat în concret că nu au avut la dispoziţie contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare în zonă, depunând dovezi că au efectuat demersuri în acest sens. Or, în absenţa ofertelor de vânzare şi a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare în zonă, experţii nu aveau cum să utilizeze criteriul prevăzut de art. 26, fiind necesar să evalueze terenul în raport de alte elemente decât cel privind preţul cu care se vând asemenea imobile, la data raportului.
Cu privire la contravaloarea masei lemnoase, instanța de apel a reţinut, de asemenea, punctul de vedere al expertului D.D., care în mod corect a apreciat că nu poate fi folosită metoda capitalizării masei lemnoase, întrucât aceasta ar presupune că pădurea să fie în proprietatea persoanei expropriate o perioadă îndelungată de timp (circa 30 de ani) pentru a o folosi, dar ar însemna să fie realizate şi investiţii, ceea ce nu este cazul în speţă.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România și reclamanta S.S.
Prin decizia nr. 6929 din 13 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, referitor la excepţia netimbrării primului capăt de cerere, că din modul de formulare a acţiunii rezultă că reclamanta a contestat cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea nr. 2 din 02 februarie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Deşi reclamanta a solicitat anularea hotărârii menţionate, a urmărit, practic, stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirii, corespunzător valorii reale a terenului expropriat, acţiune scutită de taxa de timbru.
Pentru aceleaşi considerente, s-a considerat că este neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere privind nulitatea hotărârii de stabilire a despăgubirilor.
Înalta Curte a reținut că este nefondată și excepţia lipsei calităţii procedurale pasive a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA.
Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în vigoare la momentul introducerii acţiunii, expropriatorul este Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, de sub autoritatea Ministerului Transporturilor. Această dispoziţie legală, abrogată la data pronunţării deciziei, a fost reformulată prin art. 2 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România
Prin urmare, pârâta recurentă are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, aceasta având calitatea de emitent a hotărârii contestate sub aspectul cuantumului despăgubirilor.
Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte vizând interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 41 şi urm. C. silvic.
Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a omologat raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul D.D., cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, care a selectat oferte de vânzare, identificate la mica publicitate, pentru terenuri situate în zona rezidenţială a Municipiului Bucureşti, sectorul 1, deşi terenul expropriat este inclus în circuitul forestier, având categoria de folosinţă pădure.
Or, toate comparabilele selectate privesc terenuri construibile, cu acces la utilităţi.
Interpretarea instanţei de apel în sensul că, în absenţa ofertelor de vânzare şi a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare în zonă, experţii nu puteau utiliza criteriul prevăzut de art. 26, contravine dispoziţiilor imperative menţionate, potrivit cărora stabilirea despăgubirilor se face în funcţie de preţul de vânzare, aşa cum este reflectat de contracte de vânzare-cumpărare autentice.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, pe de altă parte, că opinia expertului D.D., împărtăşită de instanţa de apel, nu a ţinut cont nici de categoria de folosinţă a imobilului expropriat, pădure intravilan, încălcând şi dispoziţia din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 referitoare la calculul despăgubirii în raport de preţul unor imobile de acelaşi fel cu cel expropriat.
În acest context, s-a apreciat că nu se poate omologa nici opinia majoritară a experţilor B.A.M. şi Z.T., conform solicitării recurentei-reclamante S.S., care au adăugat la valoarea terenului expropriat, taxa pentru scoaterea definitivă a terenului din fondul forestier şi contravaloarea masei lemnoase, având în vedere o altă categorie de folosinţă decât cea reală. Aceştia au ignorat astfel şi dispoziţiile art. 41 şi 44 C. silvic, pornind de la premisa nedovedită conform căreia masa lemnoasă de pe urma defrişării terenului expropriat ar fi fost valorificată de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca, la rejudecarea cauzei, instanţa de apel să aibă în vedere şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 mai 2010 la B.N.P. D.M.G. şi P.D., depus de pârâta recurentă în condiţiile art. 305 C. proc. civ., din care rezultă un preţ de piaţă la nivelul anului 2010, anul efectuării expertizei judiciare în apel, de 0,46 euro/m.p., spre deosebire de valoarea de 27,76 RON/m.p., cât a stabilit expropriatorul.
Pentru o soluţionare unitară a cauzei, a fost admis şi recursul reclamantei S.S., vizând, de asemenea, modul de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 430A din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA și Ministerul Transporturilor, și Infrastructurii, a cărui calitate procesuală s-a transmis către Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine împotriva sentinţei civile nr. 1478 din 17 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că:
A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, a cărui calitate procesuală s-a transmis către Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, pentru lipsa legitimării procesuale pasive.
A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA, ca nefondată.
A înlăturat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în fond către reclamantă și a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantului-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA, suma de 5.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
A luat act că apelanta-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.
La termenul din data de 14 martie 2013, constatând că, în temeiul art. 17 din O.G. nr. 96/2012, a operat trecerea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - de sub autoritatea Ministerului Transporturilor sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, instanța de apel a dispus introducerea în cauză în calitate de apelant-pârât a acestui departament, în locul Ministerului Transporturilor.
Referitor la apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a cărui calitate procesuală s-a transmis către Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, instanța de apel a reținut că soluţia din primul ciclu procesual de admitere a acestuia a intrat în puterea lucrului judecat, pentru că, astfel cum a reţinut şi instanţa de recurs în finalul considerentelor, recursul formulat de recurenta-reclamantă cuprinde critici numai cu privire la modul de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat.
Prin decizia civilă nr. 803A din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a reţinut că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în vigoare la momentul introducerii acţiunii, expropriatorul este Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, de sub autoritatea Ministerului Transporturilor. Această dispoziţie legală, abrogată la momentul pronunţării deciziei, a fost reformulată în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA. Prin urmare, are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România – SA, Ministerul Transporturilor neavând calitatea de pârât în cauză.
Hotărârea de stabilire a despăgubirilor care formează obiectul primului capăt de cerere nu a fost emisă de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, ci de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - aşa cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (4) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 198/2004, menţionarea apelantului-pârât în discuţie în antetul hotărârii explicându-se prin raportul de subordonare administrativă care exista între acesta şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA, instanța de apel a constatat că excepţiile netimbrării şi inadmisibilităţii primului capăt de cerere au fost dezlegate cu putere obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., de către instanţa de recurs, în sensul reţinerii caracterului lor neîntemeiat.
În legătură cu aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin decizia instanţei de recurs s-a statuat cu putere obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pe de o parte, că stabilirea despăgubirilor se face în funcţie de preţul de vânzare, aşa cum este reflectat de contracte de vânzare-cumpărare autentice, iar pe de altă parte, că trebuie să se ţină seama de categoria de folosinţă a imobilului expropriat, pădure intravilan.
Autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile împiedică repunerea în discuţie a aspectului privind categoria de folosinţă a terenului, chiar în cadrul aceluiaşi proces şi chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi, pentru că partea interesată a avut posibilitatea să le susţină în cursul ciclului procesual anterior, până cel târziu la data pronunţării hotărârii judecătoreşti din recurs.
Astfel, valoarea terenului trebuie stabilită pornind de la situaţia lui concretă la momentul exproprierii (pădure intravilan) şi pe baza contractelor de vânzare-cumpărare a unor terenuri cu aceeaşi categorie de folosinţă, potenţialii cumpărători ai unor asemenea terenuri luând în considerare atât dreptul de a edifica construcţii pe acestea (în virtutea situării lor în intravilan), cât şi limitele unui asemenea drept [în virtutea caracterului său forestier, de maximum 5% din suprafaţa proprietăţii, conform art. 37 alin. (2) C. silvic adoptat prin Legea nr. 46/2008]. Deci, preţul stabilit pe piaţa acestor terenuri reflectă prin sine însuşi atât avantajele, cât şi dezavantajele categoriei lor de folosinţă. Astfel este atinsă şi finalitatea urmărită de art. 26 din Legea nr. 33/1994, aceea de a da persoanei al cărei teren este expropriat posibilitatea dobândirii cu despăgubirea obţinută în urma exproprierii a unui teren cu caracteristici asemănătoare, care îl va putea înlocui în patrimoniul său pe cel preluat de expropriator, de vreme ce şi preţul acestuia urmează aceleaşi reguli.
În plus, includerea terenului în litigiu în categoria pădure reiese din dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. silvic, iar includerea pădurilor în fondul forestier naţional [cu consecinţa aplicării art. 37 alin. (2) C. silvic], din art. 1 alin. (1). Faptul că potrivit art. 7 alin. (4) C. silvic „Este interzisă includerea pădurilor în intravilan”, nu constituie un argument logico-juridic în favoarea tezei că terenul în litigiu nu poate constitui pădure/fond forestier naţional, de vreme ce acest aspect derivă în mod necesar din textele citate anterior, ci ridică eventual problema aplicării sancţiunilor corespunzătoare.
Curtea de apel a făcut referire la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 350/2001 și la art. 1 din Regulamentul General de Urbanism, care constituie Anexa nr. 1 la H.G. nr. 525/1996, și a reținut că nici Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti nu poate recunoaşte dreptul de a se construi într-o anumită zonă, ci poate numai stabili obligaţii suplimentare pentru cei care construiesc în baza unor drepturi recunoscute prin alte acte normative. Cu alte cuvinte, acesta stabileşte reguli de amenajare a teritoriului şi nu schimbă regimul juridic al unui teren care decurge din aplicarea unui alt normativ, cum este C. silvic. Admiţând prin absurd că ar permite construirea pe terenuri forestiere, Regulamentul nu ar putea fi aplicat pentru că, în ierarhia actelor normative, este inferior C. silvic - lege organică, conform art. 73 alin. (2) lit. m) din Constituţie.
De asemenea, din Planul Urbanistic Zonal aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 186 din 28 septembrie 2011 nu rezultă că terenul situat în Bucureşti, str. J. nr. 2, sectorul 1, ar avea categoria de folosinţă forestier intravilan, ci că se află în zona activităţilor productive-sere, aprobându-se construirea de locuinţe.
Prin raportare strict la un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren având categoria de folosinţă forestier intravilan (autentificat din 26 ianuarie 2010 de notar public M.T.), valoarea terenului în litigiu ar fi 1.703,19 euro (1,663 euro/m.p.), echivalentul a 7.494 RON, iar valoarea despăgubirilor ar fi (însumând şi pierderea de creştere a masei lemnoase, de 2.037 RON), de 9.531 RON, conform variantei I a raportului de expertiză, cea de-a doua completare.
Curtea de apel a apreciat că, întrucât acest contract a fost încheiat, aşa cum rezultă din conţinutul său, între rude, este mai adecvat a se avea în vedere şi alte comparabile, respectiv preţurile din contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri extravilane forestiere (între care şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 mai 2010 de notar public D.M.G., la care a făcut referire Înalta Curte de casaţie şi Justiţie), cărora experţii le-au adus corecţii corespunzătoare, pentru terenul neconstruibil în suprafaţă de 972,96 m.p., respectiv preţurile din contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri intravilane construibile, cărora experţii le-au adus corecţii corespunzătoare, pentru terenul construibil în suprafaţă de 51,21 m.p. În această situaţie, valoarea terenului în litigiu ar fi 3.256,5 euro (0,9 euro pentru terenul neconstruibil şi 46,1 euro/m.p. pentru terenul construibil), echivalentul a 14.371 RON, iar valoarea despăgubirilor ar fi (însumând şi pierderea de creştere a masei lemnoase, de 2.037 RON), de 16.408 RON, conform variantei a II-a a raportului de expertiză, prima completare.
În ceea ce priveşte contravaloarea masei lemnoase, s-a reţinut că instanţa de recurs a statuat că aceasta nu poate fi avută în vedere, în condiţiile în care nu s-a dovedit că ar fost valorificată de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA. Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat în expertiza efectuată în ciclul procesual anterior în apel, conform prevederilor standardelor (IVS – GN10) materialul lemnos este parte a proprietăţii imobiliare pe timp ce creşte şi devine bun mobil când este defrişat de pe teren masa lemnoasă. Cu alte cuvinte, contravaloarea masei lemnoase este inclusă în preţul vânzării imobilelor cu destinaţie forestieră, neexistând negocieri distincte pentru aceasta şi nepunându-se problema defrişării sale de către vânzător la momentul anterior predării, având în vedere dispoziţiile art. 37 C. silvic.
În aceste condiţii, curtea de apel a făcut aplicarea art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Totodată, ţinând seama de prevederile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2009, curtea de apel a reţinut, prin analogie, că şi expertizele de evaluare care se realizează în cadrul litigiilor prin care persoanele ale căror imobile au fost expropriate contestă cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator (conform art. 10 din acelaşi act normativ), se întocmesc de experţi judiciari, dar agreaţi de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în același sens fiind şi punctul de vedere exprimat de Ministerul Mediului şi Pădurilor prin adresa din 15 iunie 2010.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs, reclamanta S.S.
Prin motivele de recurs, reclamanta formulează următoarele critici pe care le întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.:
Raportul de expertiză este lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea dispoziţiilor legate de citarea părților la momentul efectuării expertizei, prevăzute de art. 208 alin. (1) C. proc. civ.
În preambulul raportului de expertiza, s-a arătat că s-a solicitat prezentarea părților în ziua de 11 martie 2014, la amplasamentul din str. J. nr. 2C, sector 1, Bucureşti. Or, în data de 11 martie 2014 a fost chiar termen de judecată stabilit în cauză, apărătorul reclamantei învederându-i expertului numit lipsa relaţiilor de la Oficiul de cadastru şi stabilind ca întâlnirea va avea loc ulterior, după depunerea tuturor relaţiilor solicitate şi după clarificarea de instanţa a criteriilor ce urmează a fi avute în vedere de către comisia de experţi.
De asemenea, la acelaşi termen de judecată, apărătorul pârâtei a învederat faptul că, în mod greşit, nu fusese convocat expertul indicat de aceasta, ci un cu totul alt expert. Astfel, instanţa a considerat că urmează a mai trimite o noua adresă expertului P.M. în care acestuia să îi fie comunicate corect numele experţilor indicate de celelalte părți, în vederea reconvocării părţilor.
În aceste condiţii, deși convocarea iniţială efectuată de expert pentru data de 11 martie 2014 era viciată, nu a mai existat o nouă convocare, în cuprinsul raportului, expertul menţionând faptul că ar fi convocat părțile pentru data de 11 martie 2014.
Atât din punct de vedere procedural, cât şi al necesităţii efectuării unui raport care să aibă în vedere toate măsurile dispuse de instanţă, trebuia făcută o nouă convocare a părților la domiciliile procesuale indicate, în caz contrar dispoziţiile prevăzute de art. 208 alin. (1) C. proc. civ. rămânând fără conţinut.
Dispoziţiile deciziei de casare nr. 6929 din 13 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nu au fost respectate de instanţa de rejudecare, fiind interpretate în mod eronat.
Astfel, decizia de casare nu stabileşte regimul juridic al terenului, ci doar dispune ca expertiza să fie făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi a legislaţiei relevante, având în vedere categoria de folosinţă a terenului, respectiv art. 41 C. silvic. De asemenea, instanţa de casare admite faptul că, în prezent, regimul juridic ai terenului este de pădure intravilan, însă art. 41 la care se referă decizia de casare are în vedere tocmai contravaloarea cheltuielilor de scoatere unui astfel de teren din fondul forestier.
Faptul că instanţa de casare nu statuează că regimul juridic al terenului este de pădure intravilan, fără posibilitatea dezvoltării urbanistice, rezultă şi din considerentele deciziei de casare în care se reține că, „pentru o soluţie unitară a cauzei, urmează a se admite şi recursul reclamantei S.S., vizând, de asemenea, modul de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994”.
Or, dacă instanţa de casare stabilise deja regimul juridic al terenului - pădure fără posibilitatea de dezvoltare - nu ar mai fi admis şi recursul reclamantei, prin care aceasta a susţinut faptul că terenul trebuie evaluat ca teren construibil.
În aceste condiţii, este evident ca instanţa de casare nu a stabilit regimul juridic al terenului ca forestier neconstruibil cu autoritate de lucru judecat, aşa cum în mod eronat reține instanţa de apel.
Prin urmare, instanţa de rejudecare a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând în mod nelegal că regimul juridic al terenului ar fi fost decis de instanţa de casare, astfel că orice aspect care putea conduce la aprecierea corectă a acestui regim juridic (inclusiv Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti) a fost ignorat.
În raportul de expertiză, comisia de experţi a procedat greşit în evaluarea terenului expropriat, deoarece nu a avut în vedere chiar regimul urbanistic al terenului, menţionat ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti, acela de categorie M3 – „Subzona mixtă cu clădiri având regim de construire continuu sau discontinuu şi înălțimi maxime de P+4 niveluri”. Pe de altă parte, terenul expropriat nu face parte din fondul forestier, iar această concluzie se poate desprinde şi după analiza art. 1 alin. (1) şi (7) alin. (4) C. silvic.
Aşadar, în cauză, terenul nu are regimul prevăzut de art. 37 alin. (2) lit. b) C. silvic, ci regimul urbanistic prevăzut în Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti depus la dosar, pe care instanţa de apel l-a ignorant.
Aşa cum rezultă din decizia de casare, instanţa de recurs nu a limitat efectuarea expertizei exclusiv la analizarea contractului de vânzare cumpărare autentificat din 26 mai 2010, ci doar l-a enumerat ca înscris ce urmează a fi avut în vedere la efectuarea expertizei în faza rejudecării apelului.
Inițial, în raportul de expertiză s-a arătat că un contract între rude încheiat pentru o suprafaţa de 20.000 mp nu poate reprezenta un criteriu obiectiv la stabilirea despăgubirilor într-o procedură de expropriere a unui teren de aproximativ 20 de ori mai redus ca dimensiune şi că suma din acesta nu poate constitui în mod singular un preţ real de tranzacţionare în accepţiunea art. 26 din Legea nr. 33/1994. Ulterior, fără nici o justificare pentru această revenire, s-a calculat o sumă raportată exclusiv la acest înscris.
În ceea ce priveşte celalalt contract (contractul la care a făcut trimitere instanţa de casare), este evident ca acesta nu poate constitui un criteriu de stabilirea unui preţ de tranzacţionare, cu atât mai mult cu cât vizează o suprafaţă diferită de teren şi dintr-o altă perioadă - 2010, în care valorile de pe piaţa imobiliară atinseseră cel mai scăzut nivel.
Evaluarea corectă trebuia făcută conform Standardelor Internaționale de Evaluare, iar experţii ar fi trebuit să precizeze faptul că terenul expropriat nu poate avea o destinaţie de pădure pentru o perioadă medie sau lungă și ar fi trebuit să stabilească o valoare a terenului construibil din care să opereze corecţii constând în scăderea costurilor de elaborare şi implementare a unui Plan Urbanistic Zonal.
Chiar dacă s-ar admite că ar fi incidente dispoziţiile art. 37 C. silvic, aplicarea procentului de 5% prevăzut în C. silvic trebuie făcută la întreaga suprafaţă de teren deținută de reclamantă în proprietate - aproximativ 3.991 mp. Ar rezulta ca fiind construibilă chiar suprafaţa maximă prevăzută în C. silvic - de 200 mp -, iar nu 51,21 mp, suprafață stabilită prin raportare exclusivă la suprafaţa de teren expropriată, aşa cum reține în mod eronat instanţa de apel.
Se mai arată că motivarea instanței de apel în sensul că în cauză ar fi existat o dezlegare dată de instanţa de casare, pe lângă faptul că este greşită, încălcă dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Recurenta critică decizia instanței de apel pentru nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 208 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, susține că, deși convocarea iniţială efectuată de expert pentru data de 11 martie 2014 era viciată, nu a mai existat o nouă convocare, ceea ce, în opinia reclamantei atrage nulitatea raportului de expertiză.
Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată această critică.
Astfel, potrivit art. 208 C. proc. civ.: „Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea (…)”.
În raportul de expertiză întocmit la data de 29 aprilie 2014, se menționează că „s-a solicitat prezența părților în ziua de 11 martie 2014, la amplasamentul din str. J. nr. 2C, sector 1, București”, făcându-se dovada convocării părților pentru acea dată.
Este adevărat că, la data de 11 martie 2014, era fixat termen de judecată în acest dosar și că, la acel termen de judecată, instanța a dispus revenirea cu adresă către experții P.M., D.M. și V.M., autorizarea acestora pentru obținerea unor relații de la Oficiu de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 și rectificarea unor încheieri anterioare în sensul menționării expertului D.M., în locul expertului P.E. De asemenea, la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2014, instanța de apel a stabilit efectuarea raportului de expertiză în două modalități de evaluare a terenului în litigiu.
În cauză, nu a mai existat o nouă convocare a părților de către experți, și s-a efectuat o completare a raportului de expertiză.
Înalta Curte apreciază că o nouă convocare a părților nu era necesară, astfel încât lipsa acesteia nu poate atrage nulitatea raportului de expertiză în temeiul art. 208 C. proc. civ.
Așa cum reiese din cuprinsul art. 208 C. proc. civ., părțile sunt citate la efectuarea expertizei atunci când pentru întocmirea raportului este nevoie de o cercetare la fața locului.
Or, așa cum rezultă din conținutul raportului de expertiză și din completarea acestuia, pentru realizarea obiectivelor expertizei, experții au identificat imobilul pe baza planurilor de situație și cadastrale existente la dosarul cauzei, a extrasului de carte funciară și a Titlului de proprietate din 30 septembrie 2003, au evaluat pierderea de creștere a masei lemnoase pe baza „Metodologiei de stabilire a echivalentului valoric a terenurilor și de calcul a obligațiilor bănești pentru scoaterea definitivă sau ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier național”, iar în evaluarea terenului au avut în vedere date de tranzacționare.
Prin urmare, realizarea obiectivelor la care au răspuns experții s-a efectuat pe baza consultării unor înscrisuri, astfel încât pentru întocmirea raportului de expertiză și a completării la acest raport nu era nevoie de o cercetare la fața locului și, pe cale de consecință, nici de citarea părților la efectuarea expertizei.
În consecință, citarea părților de către experți pentru o dată la care era fixat termen de judecată și lipsa unei alte convocări nu atrage nulitatea raportului de expertiză și a completării la raport, cât timp, pentru considerentele anterior expuse, o astfel de convocare nu se impunea deoarece întocmirea raportului de expertiză în cauză nu impunea o cercetare la fața locului. Or, așa cum rezultă din cuprinsul art. 208 C. proc. civ., numai în ipoteza în care este nevoie de o cercetare la fața locului pentru întocmirea raportului de expertiză, părțile trebuie citate prin carte poștală recomandată, cu dovada de primire.
Recurenta susține că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 315 C. proc. civ., deoarece decizia de casare nu stabileşte regimul juridic al terenului.
Nici această critică nu este întemeiată.
În mod expres în considerentele deciziei de casare, Înalta Curte reține că, în cauză, categoria de folosință a terenului este aceea de „pădure intravilan”. Instanța de recurs face această precizare atunci când arată că, în mod greșit, „a fost omologat raportul de expertiză întocmit de expert D.D., cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, care a selectat oferte de vânzare pentru terenuri situate în zona rezidențială a Municipiului București, sector 1, deși terenul expropriat este inclus în circuitul forestier, având categoria de folosință pădure terenuri” și că „opinia expertului nu a ținut cont nici de categoria de folosință a imobilului expropriat, pădure intravilan”.
Dezlegarea dată de instanța de recurs asupra regimului juridic al terenului nu poate fi contestată de împrejurarea că, în cuprinsul deciziei de casare, se face referire la prevederile art. 41 C. silvic. Trimiterea la aceste dispoziții legale nu este făcută în legătură cu stabilirea regimului juridic al terenului, ci pentru a răspunde criticilor legate de contravaloarea masei lemnoase.
Tot astfel, admiterea recursului reclamantei S.S. de către Înalta Curte în finalizarea primului ciclu procesual nu vine în contradicție cu dezlegarea pe care acea decizie o cuprinde în ceea ce privește stabilirea regimului juridic al terenului. Recursul declarat de reclamantă a vizat mai multe aspecte, inclusiv cele legate de aplicarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, și care, astfel cum a decis instanța de recurs, urmau a fi reapreciate de instanța de rejudecare. De aceea, soluția de admitere a recursului declarat de această parte nu vine în contradicție cu dezlegarea dată de instanța de recurs asupra regimului juridic al terenului în litigiu și care nu coincide cu poziția exprimată de reclamantă în ceea ce privește categoria de folosință a imobilului.
Prin urmare, în mod corect, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că decizia de casare cuprinde o dezlegare sub aspectul categoriei de folosință a terenului expropriat ca fiind aceea de pădure intravilan și care este obligatorie pentru instanța de rejudecare.
Pe cale de consecință, față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nu pot fi primite susținerile formulate prin motivele de recurs în sensul că, în raport de art. 1 alin. (1) şi (7) alin. (4) C. silvic, terenul expropriat nu face parte din fondul forestier.
Nu sunt întemeiate nici criticile prin care se susține că regimul juridic al terenului ar stabilit prin Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti, fiind diferit de cel avut în vedere de instanța de apel. În mod corect, prin interpretarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 350/2001 și a H.G. nr. 525/1996, instanța de apel a concluzionat că planul urbanistic general nu poate stabili regimul juridic al terenului, ci poate numai determina reguli de amenajare teritorială și obligații în sarcina celor care construiesc în baza unor drepturi și pe terenuri al căror regim juridic este recunoscut prin alte acte normative.
Recurenta critică decizia instanței de casare și pentru greșita interpretare a art. 315 C. proc. civ. raportat la art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În acest sens, reclamanta arată că instanţa de recurs nu a limitat efectuarea expertizei la analizarea contractului de vânzare cumpărare autentificat din 26 mai 2010, că inițial, în raportul de expertiză s-a arătat că un contract între rude nu poate reprezenta un criteriu obiectiv la stabilirea despăgubirilor, însă, ulterior, fără nici o justificare, s-a calculat o sumă raportată exclusiv la acest înscris și că actul de vânzare-cumpărare la care a făcut trimitere instanţa de casare nu poate constitui un criteriu de stabilirea unui preţ de tranzacţionare, deoarece vizează o suprafaţă diferită de teren şi dintr-o altă perioadă - 2010, în care valorile de pe piaţa imobiliară atinseseră cel mai scăzut nivel.
Nici aceste critici nu sunt întemeiate. Așa cum rezultă din cuprinsul deciziei de casare, instanța de apel nu a avut în vedere un singur contract de vânzare-cumpărare și a justificat soluția la care s-a oprit în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor prin raportare la mai multe comparabile, pe care le-a enumerat, ținând seama și de corecțiile aduse acestora de către experți.
De acea, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 au fost respectate în sensul îndrumărilor date prin decizia de casare, criticile recurentei reprezentând, de fapt, obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză. Tot obiecțiuni la acest raport reprezintă și criticile prin care recurenta susține că evaluarea corectă trebuia făcută conform Standardelor Internaționale de Evaluare, iar experţii ar fi trebuit să precizeze faptul că terenul expropriat nu poate avea o destinaţie de pădure pentru o perioadă medie sau lungă și ar fi trebuit să stabilească o valoare a terenului construibil din care să opereze corecţii constând în scăderea costurilor de elaborare şi implementare a unui Plan Urbanistic Zonal, iar dacă s-ar admite că ar fi incidente dispoziţiile art. 37 C. silvic, aplicarea procentului de 5% prevăzut în C. silvic trebuie făcută la întreaga suprafaţă de teren deținută de reclamantă în proprietate - aproximativ 3.991 mp, rezultând astfel ca fiind construibilă chiar suprafaţa maximă prevăzută în C. silvic - de 200 mp.
Or, exced analizei ce poate fi efectuată pe calea controlului judiciar de legalitate declanșat prin intermediul recursului susținerile care se constituie în obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză. Aceste afirmații nu pot fi circumscrise nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, de aceea, nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analizarea lor.
Totodată, recurenta afirmă că motivarea instanței de apel în sensul că în cauză ar fi existat o dezlegare dată de instanţa de casare ar încălca dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Această afirmație, în lipsa oricărei identificări a categoriei de garanții ce intră în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenția Europeană și care ar fi fost nesocotită în cauză, a oricărei precizări legate de modalitatea în care ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil, nu poate reprezenta o critică în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, de aceea, nu va fi analizată de instanța de recurs.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.S. împotriva deciziei civile nr. 430 A din 15 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 657/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 683/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
