ICCJ. Decizia nr. 713/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 713/2015
Dosar nr. 24192/3/2011
Şedinţa publică de la 4 martie 2015
Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 08 iunie 2011, sub nr. 24192/3/2011, reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.B.K.R.B. SA) în contradictoriu cu pârâta SC D.M.T. SRL a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.197.066,045 lei, reprezentând valoarea totală a prejudiciului cauzat reclamantei ca urmare a încetării de drept a contractului de închiriere din 22 august 2006, compus din: 2.097.086 lei - constând în valoarea rămasă de amortizat a bunurilor distruse; 1.099.980,45 lei - constând în cheltuieli de relocare a activităţii şi înlocuire a bunurilor distruse şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 960 din 12 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.B.K.R.B. SA), în contradictoriu cu pârâta SC D.M.T. SRL. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de A.I.G.E.L. Londra - Sucursala Bucureşti (fostă C.L. Londra -Sucursala Bucureşti).
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut din ansamblul materialului probator că, în fapt, între părţi au existat raporturi de locaţiune conform contractului de închiriere din 22 august 2006 încheiat pe o perioada de 5 ani, calculată începând cu data predării spaţiului, respectiv 14 decembrie 2006. în baza art. 5.4. lit. a) din contract pârâta avea obligaţia să asigure folosinţa liniştită şi utilă a spaţiilor închiriate iar ca urmare a nerespectării obligaţiei prevăzute de prezentul articol datorează despăgubiri limitate la daunele directe suportate de către chiriaş. Conform art. 7.1. pct. (i) contractul încetează de drept în cazul în care spaţiile închiriate devin improprii utilizării ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa chiriaşului, fără intervenţia instanţei, în termen de 30 (treizeci) de zile de la data la care spaţiile au devenit improprii utilizării lor.
În noaptea de 26 spre 27 iunie 2009, la clădirea M.B.C. în care erau situate spaţiile închiriate a avut loc un incendiu major produs ca urmare a unei descărcări electrice de natura atmosferica care a lovit o reclama luminoasa amplasata de un chiriaş in zona exterioară a clădirii.
Prin sentinţa comercială nr. 5157 din 21 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 38113/3/2009 s-a constatat încetarea de drept a contractului de închiriere a spaţiului în suprafaţă de 2.415 mp, respectiv etajele 2, 11, 12 şi 13, situat în clădirea de birouri situată în, sector 2, Bucureşti, precum şi pentru un nr. de 18 locuri de parcare situate la nivele 2 şi 3 din subsolul clădirii Millenium, instanţa reţinând că a intervenit pactul comisoriu expres de grad IV ce a determinat încetarea de drept a contractului, din cauză că bunul închiriat a devenit "impropriu utilizării ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa chiriaşului".
Această concluzie a instanţei a avut la bază constatările I.S.U. „Dealul Spini" al Municipiului Bucureşti în care s-a reţinut că „sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit electric" provocat de o "descărcare electrică de origine atmosferică" care a constituit mijlocul de aprindere a panourilor exterioare iar apoi incendiul a escaladat la nivelul întregii clădiri, conform adresei din 04 iulie 2009.
Raportul I.S.U. a constatat că sursa de aprindere a fost un scurt circuit electric cauzat de o descărcare electrica de origine atmosferica - trăsnet, iar mijlocul cel mai probabil care a putut produce aprinderea fiind cablul electric al reclamei ca urmare a descărcării electrice de origine atmosferica - trăsnet direct, împrejurarea determinanta fiind un cablu electric defect ca urmare a supunerii la intemperiile meteo-atmosferice si descărcarea electrica de origine atmosferica - trăsnet direct.
C.C.I. a eliberat un aviz de forţa majoră la cererea pârâtei ce a fost eliberat în conformitate cu prevederile art. 4, lit. j) din Legea nr. 335/2007 privind Legea camerelor de comerţ din România care este singura autoritate din România abilitată în acest sens, camerele judeţene având dreptul să avizeze existenta cazurilor de forţa majora şi să stabilească influenţa acestora asupra executării obligaţiilor între profesionişti.
Se poate observa că I.S.U. a apreciat că sursa incendiului a fost trăsnetul. Este bine cunoscut faptul că trăsnetul este o descărcare electrică care restabileşte echilibrul electric intre straturile norului de furtuna sau între nor si pământ, fiind un fenomen care nu poate fi controlat de către om.
În ceea ce priveşte materialele folosite pentru placarea clădirii M.B.C. au fost recomandate de către antreprenorul general şi achiziţionate de la o societate din Grecia, SC E. SA, A.I., producătorul şi furnizorul materialului E., folosit la placarea clădirii.
În ceea ce priveşte agrementul tehnic din 2004, elaborat de SC A.T.R. SA ("Agrement Tehnic") cu privire la materialul E. a stabilit ca acestea este încadrat în clasa C1 - „P.N." şi anume trebuia să realizeze combustia fără să se poată aprinde sau propaga flacăra. Acest document a fost emis de o autoritate abilitate pentru a efectua astfel de testări si certificări.
Calitatea necorespunzătoare a materialului a fost cunoscută după incendiu, rezultatul Agrementului Tehnic a fost infirmat de rezultatul raportului de clasificare pentru reacţia la foc din 29 iulie 2009 întocmit de către I.G.S.U. - C.N.S.I.P.C. la solicitarea I.S.C. în urma căruia panoul compozit E. a fost încadrat in clasa de reacţie la foc E și C4, in clasa de combustibilitate ("puternic inflamabil").
În momentul in care pârâta a cumpărat părţile sociale ale M. şi a devenit proprietara a Clădirii M.B.C., materialul E. avea Agrementul tehnic, era încadrat în clasa C1 si nu avea posibilitatea reala de a ştii că în fapt materialul nu corespundea cerinţelor de securitate la incendiu. Orice proprietar diligent şi prudent nu putea la momentul respectiv decât sa aibă încredere în documentele emise de către autorităţile acreditate in domeniu.
Susţinerea reclamantei în sensul ca pârâta a avut posibilitatea de a remedia problemele cu privire la faţada şi nu a luat masurile necesare pentru a remedia aceste defecţiuni este neîntemeiată.
Prin urmare, nu exista nicio proba administrată în dosar din care să rezulte culpa pârâtei pentru distrugerea imobilului închiriat şi implicit a bunurilor locatorului din imobil.
Pentru a fi în prezenţa unui caz de forţă majoră, exonerator de răspundere, art. 1082 C. civ. prevede existenţa unei cauze străine care conferă caracterul de exterioritate al forţei majore şi s-a apreciat că întrunesc aceasta cerinţa evenimentele străine de voinţa omului, precum cataclismele naturii: trăsnetul, cutremurul, furtuna.
În cazul de faţă, aşa cum se poate observa din Raportul I.S.U. şi din concluziile avizului de forţa majora (documente oficiale, emise de autorităţi abilitate in domeniile respective, valabile la mai bine de 3 ani de la data producerii incendiului), cauza care a stat la baza producerii Incendiului a fost o descărcare electrica de origine atmosferica - trăsnet direct. Existenta descărcărilor electrice este menţionata si in Adresa A.N.M.
În speţă ne aflăm în prezenţa unei situaţii în care părţile au avut raporturi contractuale ce au încetat de drept ca urmare a intervenirii pactului comisoriu expres de grad IV, din cauză că bunul închiriat a devenit "impropriu utilizării ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa chiriaşului" la momentul producerii incendiului 26 spre 27 iunie 2009, aspect constat prin sentinţa comercială nr. 5157 din 21 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 38113/3/2009.
Atât răspunderea civilă delictuală cât şi răspunderea contractuală iau naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii, încălcare prin care s-a adus atingere unui drept subiectiv al unei persoane.
În cazul răspunderii civile delictuale obligaţia încălcată este o obligaţie legală, generală care revine tuturor, respectiv obligaţia de nu a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în materie contractuală constă în neîndeplinirea unei obligaţii contractuale.
Pentru a se angaja răspunderea contractuală trebuie să se dovedească conform art. 1169 C. civ. culpa debitorului obligaţiei.
Tribunalul a reţinut că obligaţia contractuală a pârâtei de asigura folosinţa spaţiului nu a mai fost îndeplinită datorită unei cauze externe care nu are legătură cu o culpă a pârâtei astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii acesteia.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA), apreciind soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 353 din 7 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA) împotriva sentinţei civile nr. 960 din 12 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
A fost obligată apelanta la plata către intimata SC D.M.T. SRL a sumei de 16.184,13 lei, cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
I. În ceea ce priveşte primul motiv de apel, referitor la neanalizarea, de către instanţa de fond, a condiţiilor răspunderii civile contractuale (fapta ilicită, prejudiciu, raportul de cauzalitate şi vinovăţie) ceea ce echivalează cu neanalizarea fondului, fapt ce atrage în opinia apelantei- reclamante aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., curtea de apel a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, s-a invocat existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere şi anume forţa majoră, aspect ce a fost analizat pe larg de către instanţa de fond.
Întrucât invocarea unei astfel de situaţii, atrage înlăturarea răspunderii, şi implicit caracterul ilicit al faptei, condiţie ce trebuie îndeplinită cumulativ alături de celelalte condiţii necesare atragerii răspunderii contractuale, este evident că prin constatarea existenţei unei cauze exoneratoare de răspundere nu mai este necesară analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile contractuale.
S-a reţinut că instanţa de fond a expus motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea acesteia cu privire la situaţia dedusă judecăţii, în condiţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză.
Instanţa de apel a analizat pe larg, efectele forţei majore, în cadrul motivului trei (3) de apel referitor la „nelegalitatea hotărârii apelate, faţă de interpretarea eronată a raporturilor juridice dintre părţi, a efectelor forţei majore şi a modalităţii în care aceasta trebuie constatată .
II. În ceea ce priveşte al II- lea motiv de apel - referitor la încălcarea puterii de lucru judecat stabilit prin sentinţa civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010 rămasă definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 38113/3/2009, instanţa de apel a constatat că nicăieri în considerentele acestei sentinţe nu este menţionată culpa pârâtei SC D.M.T. SRL în încetarea' contractului ci se precizează că acest contract de închiriere a încetat întrucât bunul închiriat a devenit impropriu ca urmare a unei daune ce nu a fost produsă din culpa chiriaşului, ori calitatea de chiriaş în contractul de închiriere o avea reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA).
Astfel, se poate reţine că încetarea contractului de închiriere nu a fost determinată de culpa SC N.B. SA, nicidecum considerentele sentinţei civile nr. 5157 din 21 aprilie 2010 nu pot fi interpretate astfel cum susţine reclamanta cu privire la culpa pârâtei SC D.M.T. SRL.
S-a arătat că efectul pozitiv al sentinţei 5157 din 21 aprilie 2010 de care se prevalează apelanta- reclamantă în susţinerea autorităţii de lucru judecat nu are relevanţă în cauză, întrucât instanţajiu s-a pronunţat definitiv şi irevocabil asupra culpei pârâtei SC D.M.T. SRL, de fapt nu s-a pronunţat asupra culpei nici uneia dintre părţi.
Nu înseamnă că dacă nu s-a reţinut culpa chiriaşului SC N.B. SA, per a contrario, culpa aparţine proprietarului imobilului SC D.M.T. SRL.
Instanţa de apel a înlăturat condiţiile răspunderii contractuale (fapta ilicită, vinovăţia (culpa), legătura de cauzalitate şi prejudiciu) ca urmare a intervenirii unei cauze exoneratoare de răspundere - forţa majoră, neimputabilă nici uneia dintre părţile în cauză (aspect ce a fost analizat în cadrul motivului trei (3) al apelului declarat).
III. În ceea ce priveşte al lll-lea motiv de apel nelegalitatea hotărârii apelate faţă de:
a) interpretarea eronată a raporturilor juridice dintre părţi;
b) efectele forţei majore;
c) modalitatea în care aceasta trebuia constatată (respectiv efectele avizului de forţă majoră emis de C.C.I.R.).
S-a susţinut de către apelanta - reclamantă ca fiind prezumată în culpă, era de datoria pârâtei să dovedească cauza exoneratoare de răspundere. în invocarea cauzei străine, s-a susţinut existenţa unui „trăsnet direct" singurul care a stat la baza producerii incendiului, or, din probele administrate în cauză, în baza informaţiilor furnizate de autorităţi, în noaptea respectivă nici un trăsnet nu a atins vreo clădire pe raza municipiului Bucureşti.
Curtea de apel a apreciat, faţă de dispoziţiile art. 1082 C. civ. (aplicabil în cauză, având în vedere data încheierii contractului de închiriere din 22 august 2006) condiţia vinei debitorului obligaţiei, în cazul nostru, al SC D.M.T. SRL ca debitor al obligaţiei de a asigura folosinţa bunului închiriat, rezultă în mod implicit.
În literatura de specialitate, s-a reţinut că, o concluzie ce rezultă din dispoziţiile art. 1082 C. civ., este aceea că în sarcina debitorului operează o prezumţie de vină,- astfel încât debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existenţa unei cauze străine, neimputabile.
Potrivit art. 1083 C. civ., debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor atunci când nu a putut executa datorită unui caz fortuit sau unui caz de forţă majoră. Deci cauza străină de care vorbeşte art. 1082. C. civ. este intervenţia cazului fortuit sau a cazului de forţă majoră. Se admite că în formularea art. 1082 C. civ. in noţiunea de „cauză străină care nu-i este imputabilă debitorului" trebuie inclusă şi vina creditorului. Dacă debitorul dovedeşte cauza străină, el va fi exonerat de răspundere.
Prezumţia de vină în sarcina debitorului care nu-şi execută obligaţia este - relativă. Ea poate fi răsturnată tocmai prin dovada cazului fortuit, a cazului de forţă majoră sau a vinei creditorului.
Cât priveşte forţa majoră şi cazul fortuit, acestea sunt situaţii de fapt apreciate ca atare de instanţa de judecată.
În cazul de faţă, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv din raportul întocmit în Dosarul nr. 49706/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, de către societatea de asigurare SC C.R. SA prin intermediul evaluatorului de daună C., (aflat la filele 87 şi următoarele voi. I dosar C.A.B.) au rezultat următoarele:
Incendiul s-a produs in noaptea zilei de 26 iunie 2009 la Clădirea M.B.C Focul a fost descoperit iniţial de trecători care au raportat un incendiu pe partea de sud-vest a Clădirii M.B.C. la un etaj superior al acesteia (probabil între etajele 14 şi 17). în partea de sud-vest era situată o reclamă luminoasă aparţinând S.A.
Se presupune că focul a izbucnit la aproximativ 10.30 pm de la o reclamă situată in exteriorul clădirii din colţul de sud-vest şi s-a extins pe faţada estică către coltul nord-vest.
Se pare că focul s-a extins prin faţada ventilată şi a produs daune atât faţadei cât şi finisajelor interioare la diferite etaje.
Incendiul a fost urmărit de brigada de pompieri locală şi se crede că a fost stins după aproximativ patru ore. Martori oculari spun că brigada de pompieri a sosit la faţa locului cu cel puţin o oră înainte de a putea intra în clădire. Ofiţerii de pază au interzis brigăzii de pompieri să intre în clădire din primul moment în care aceştia şi-au făcut apariţia iar acest lucru îmbracă forma neglijenţei din partea reclamantului.
Inspecţia cu privire la daunele produse de incendiu a fost efectuată de către I.S.C. la data de 27 iunie 2009. Incertitudinea cauzei incendiului
Nu există obiecţiuni cu privire la faptul că un fulger a lovit reclama luminoasă a S.A. localizată pe faţada Clădirii M.B.C. care a luat foc.
Brigada de pompieri şi Poliţia Română au finalizat ancheta cu privire la cauzele incendiului şi au consemnat faptul că acesta a început pe elevaţia exterioară a colţului de sud-vest, fie de la un fulger fie de la o avarie de ordin electric al reclamei luminoase a S.A. Extinderea daunelor a împiedicat orice investigaţie a reclamei luminoase a S.A. care lasă astfel loc intepretarilor cu privire la cauza efectivă a incendiului.
Pârâtul a angajat serviciile Dr. J.H.B.P., care au confirmat că focul a început de la un fulger sau de la o avarie de ordin electric.
Conform Dr. J.H.B.P., există două mecanisme de combustie plauzibile pentru că un incendiu să izbucnească la o reclamă luminoasă. În primul rând, ar fi putut fi vorba de o avarie electrică care a implicat circuitele de iluminare ale reclamei. O avarie electrică s-a fi putut produce ca urmare a avariei izolării electrice la componentele „vii" ale reclamei. In al doilea rând, având în vedere că buletinele meteorologice au raportat o furtună la momentul incendiului, o descărcare electrică a fulgerului ar fi putut iniţia incendiul. In eventualitatea unei furtuni la momentul incendiului, această avarie ar fi putut fi precipitată fie printr-o ploaie puternică care ar fi pătruns în componentele electrice fie din cauza unui vânt puternic cu consecinţa unor avarii mecanice la aceste componente. Nu a mai fost nici un rest fizic pentru a putea efectua o investigaţie şi este o presupunere rezonabilă să ne gândim că reclama nu ar fi putut rezista la expunerea fenomenelor meteorologice enunţate.
Raportul brigăzii de pompieri din România a ajuns la o concluzie similară ca cea a lui B.
Extinderea şi răspândirea incendiului este un aspect special şi este posibil că compoziţia de stiplex a reclamei luminoase a favorizat focul în fazele iniţiale care a condus la flăcări care au cuprins pentru o bună bucată de timp panourile E.B.
În concluzie, o descărcare electrică a unui fulger ar fi putut duce la aprinderea reclamei luminoase şi apoi la o avarie electrică incendiară. Raportul întocmit de Dr. D. a confirmat că sistemul conductor H. a respectat prevederile locale şi a fost un sistem care a funcţionat în mod corespunzător.
Din raportul întocmit de I.S.U. „Dealul Spirii" a Municipiului Bucureşti a rezultat că „ sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit electric, provocat de o „descărcare electrică de origine atmosferică".
Din adresele A.N.M. din 20 martie 2012 (emisă la solicitarea primei instanţe) şi din 18 februarie 2014 (emisă la solicitarea instanţei de apel) rezultă că în seara respectivă au fost înregistrate descărcări electrice, însă este posibil ca descărcările electrice de timp nor - pământ ( trăsnet) să nu fi putut di detectate datorită unor limitări tehnice ale reţelei din România, ceea ce nu înseamnă că nu a existat nici o astfel de descărcare electrică (de tip nor - pământ - trăsnet care să atingă clădirea).
Din înscrisurile menţionate anterior a rezultat că totuşi o descărcare electrică (de tip fulger) ar fi lovit reclama luminoasă a unei firme localizată pe clădire şi astfel s-a iniţiat incendiul.
Indiferent de felul descărcării electrice care a declanşat incendiul (trăsnet sau fulger), aceasta este o cauză ce nu poate fi imputată proprietarului clădirii, fiind „ acea cauză străină ce nu-i poate fi imputată debitorului" despre care vorbesc dispoziţiile art. 1082 C. civ. şi art. 1083 C. civ.
Ca urmare, întrucât prezumţia de culpă este una relativă, iar pârâta a reuşit prin probele administrate să răstoarne această prezumţie, tocmai prin dovada cazului de forţă majoră, rezultă că aceasta va fi exonerată de răspundere.
În ceea ce priveşte motivul susţinut de apelanta - reclamantă referitor la faptul că în analiza efectelor forţei majore, instanţa de fond nu a avut în vedere şi posibilitatea ca un viciu de construcţie să ducă la distrugerea bunului (reluat de apelantă în motivul de apel referitor la calitatea materialelor încorporate în faţada clădirii) în susţinerea acestui motiv, s-au depus înscrisuri, respectiv documente tehnice din care să rezulte faptul că materialul folosit la placarea clădirii nu ar fi avut un Agrement tehnic corespunzător şi astfel o rezistenţă la foc mai redusă .
S-a constatat că instanţa de fond a analizat şi aceste aspecte „ în ceea ce priveşte materialele folosite pentru placarea clădirii" şi a reţinut că „în momentul în care pârâta a devenit proprietara clădirii M.B.C., materialul E. avea Agrementul tehnic (...)" şi „nu avea posibilitatea reală de a ştii că în fapt materialul nu corespundea cerinţelor de securitate la incendiu" cu atât mai mult cu cât documentele erau emise de autorităţi acreditate.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că existau vicii ascunse la clădirea M.B.C, pentru acest motiv proprietara clădirii SC D.M.T. SRL, declanşând litigii în contradictoriu cu antreprenorul, subantreprenorul, proiectantul clădirii şi producătorul E. (Dosar nr. 8982/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială) dar şi cu asigurătorul clădirii fosta SC S.A.C.R. SA, în prezent actuala A.I.G.E.L. Londra - sucursala Bucureşti intervenientă în prezenta cauză, însă în această fază a procedurii, neexistând nici o hotărâre irevocabilă în sus-menţionatele dosare, nu se poate reţine vreo acţiune sau inacţiune imputabilă societăţii SC D.M.T. SRL.
De altfel chiar intervenientă în interesul pârâtei şi-a justificat interesul său de a formula cererea de intervenţie prin faptul că printre daunele subsumate poliţei de asigurare se regăsesc şi daunele cauzate chiriaşilor, iar în cazul în care pârâta va fi ţinută să răspundă pentru eventuale pagube cauzate societăţii reclamante, asigurătorul poate fi obligat să achite toate sumele cerute de chiriaşi cu titlu de despăgubire.
Intervenientă a precizat şi faptul că există în studiu dosarul de daună deschis în urma incidentului sus-menţionat, iar asigurătorul are dreptul conform termenilor şi condiţiilor din poliţa de asigurare şi inclusiv ex lege să-şi conserve drepturile sale procedurale intervenind în acest proces a cărui soluţionare are în mod vădit consecinţe asupra dosarului de daună.
Pe de altă parte aceste aspecte nu înlătură cauza incendiului la producerea căruia nu s-a reţinut până acum nici o culpă din partea SC D.M.T. SRL (în acest sens fiind raportul I.S.U. care a determinat cauzele producerii incendiului).
Astfel, din raportul din 14 iulie 2009 întocmit de I.S.U. Bucureşti, rezultă următoarele:
Cauza care a condus la producerea incendiului a fost un scurtcircuit electric la reclama luminoasa, proprietatea unui chiriaş, amplasata pe faţada Clădirii M.B.C. la etajul 17 (treimea superioara a faţadei Clădirii M.B.C.), la o inaltime de aproximativ 68,00 m fata de nivelul solului. Raportul I.S.U. a constatat ca:
- Sursa de aprindere a fost un scurt circuit electric cauzat de o descărcare electrica de origine atmosferica - trăsnet;
- Mijlocul cel mai probabil care a putut produce aprinderea fiind cablul electric al reclamei ca urmare a descărcării electrice de origine atmosferica - trăsnet direct;
- împrejurarea determinanta fiind un cablu electric defect ca urmare a supunerii la intemperiile meteo-atmosferice si descărcarea electrica de origine atmosferica - trăsnet direct.
În ceea ce priveşte efectele avizului de forţă majoră emis de C.C.I.R.: Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007 C.C.I.R. avizează, la cerere, pentru societăţile româneşti, pe bază de documente, existenţa cazurilor de forţă majoră şi efectele acestora asupra executării obligaţiilor comerciale.
C.C.I.R. a eliberat un aviz de forţă majoră la cererea pârâtei, iar potrivit dispoziţiilor contractuale, articolul 9 din contractul de închiriere din 22 august 2006 referitor la forţa majoră (aflat la filele 25 şi următoarele vol.l dosar T.B.), părţile au prevăzut: „Nici chiriaşul şi nici proprietarul nu vor fi ţinuţi responsabili pentru neîndeplinirea completă sau parţială, ori cu întârziere, a vreuneia dintre obligaţiile ce le revin în temeiul prezentului contract, în măsura în care o asemenea neexecutare sau întârziere a fost provocată de apariţia unui caz de forţă majoră. In sensul prezentului contract, cazul de forţă majoră reprezintă un eveniment impredictibil, inevitabil şi insurmontabil, care nu depinde de voinţa părţilor şi nu poate fi controlat de acestea, care apare după data încheierii prezentului contract, şi care este de natură să împiedice executarea obligaţiilor prevăzute de acesta.
Partea care invocă apariţia unui caz de forţă majoră este obligată să notifice celeilalte părţi, în scris, apariţia unui asemenea eveniment, în termen de 5 zile de la producerea acestuia, şi este obligată să ia toate măsurile în mod rezonabil necesare pentru a limita efectele cazului de forţă majoră. De asemenea, partea care invocă apariţia cazului de forţă majoră este obligată să notifice celeilalte părţi încetarea acestuia, în termen de 5 zile de la data respectivă.
Din aceste dispoziţii contractuale, rezultă că părţile au prevăzut expres şi au definit forţa majoră „ca fiind un eveniment impredictibil, inevitabil, insurmontabil care nu poate fi controlat şi care apare după încheierea contractului".
Ori, cauza care a produs incendiul în seara respectivă este un astfel de eveniment impredictibil, inevitabil, insurmontabil pe care intimata pârâtă SC D.M.T. SRL nu l-a putut controla, propagarea incendiului ca urmare a neconformităţii materialelor de construcţie fiind unul din efectele produse.
De altfel, de neconformitatea materialelor de construcţie, intimata pârâtă a aflat abia după producerea acestui eveniment, împrejurare care oricum nu înlătură cazul de forţă majoră.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de apel, în care apelanta -reclamantă analizează condiţiile răspunderii civile contractuale (respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia) pentru considerentele expuse pe larg, mai sus, instanţa de apel, apreciază că nu mai este necesară a răspunde la acest motiv de apel.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimata SC D.M.T. SRL - instanţa de apel a considerat că aceasta apare excesivă, corespunzând numărului de 70,20 ore de lucru care au presupus şi informarea telefonică a clientului, e-mailuri trimise, conferinţe telefonice şi nu numai redactarea actelor sau prezenţa în instanţă, pentru o procedură care în faţa instanţelor de apel nu a fost deosebit de complexă.
De altfel şi C.E.D.O., a reiterat în cauza Buzescu contra României (parag. 114-115) că numai costurile şi cheltuielile suportate efectiv care erau necesare în cauză şi care au un cuantum rezonabil (...) pot fi acordate în baza art. 41 din convenţie.
Pentru toate aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., curtea a respins apelul ca nefondat.
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., a obligat apelanta la plata către intimata SC D.M.T. SRL a sumei de 16.184,13 lei, cheltuieli de judecată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA), întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În motivarea recursului, recurenta - reclamantă a formulat următoarele critici:
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. -insuficienţa motivării în fapt şi în drept a deciziei pronunţate în apel. Instanţa de apel a aplicat dispoziţiile la o situaţie de fapt insuficient lămurită şi, în consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenta arată că instanţa de apel a reţinut cu putere de adevăr că incendiul care a afectat imobilul pârâtei a fost iniţiat de o descărcare electrică (de tip fulger) care a lovit reclama luminoasă a unei firme localizată pe clădire.
O astfel de concluzie consideră recurenta că nu îşi găseşte corespondent în actele dosarului. Niciun înscris nu atestă certitudinea producerii unei descărcări electrice (trăsnet/fulger) asupra clădirii pârâtei la acel moment. Instanţa trage o concluzie tranşantă, lăsând nelămurite/necercetate o serie de ipoteze/argumente esenţiale.
Arată că. autorităţile I.S.U. au stabilit drept cauză a distrugerii bunului: fie un eveniment exterior, de origine atmosferică, fie un element intern - viciu al unuia dintre materialele înglobate în construcţie.
Or, instanţa de apel a luat în calcul la stabilirea cauzei distrugerii bunului exclusiv ipoteza descărcării electrice (trăsnetului) pe care a apreciat-o drept eveniment de forţă majoră cu efecte exoneratoare asupra obligaţiilor asumate de către pârâtă, fără a realiza o analiză şi a celei de-a doua ipoteze, respectiv aceea potrivit căreia incendiul a pornit de la un scurtcircuit electric, care nu putea constitui un eveniment de forţă majoră, ceea ce echivalează cu o necerceta re/cerceta re insuficientă a fondului cauzei în detrimentul recurentei care a suferit un prejudiciu major.
Consideră că reţinerea instanţei de apel este cu atât mai nejustificată cu cât concluzia care se desprinde din probatoriul administrat este inexistenţa vreunei descărcări electrice asupra clădirii pârâtei la acel moment, ansamblu probator pe care instanţa nu l-a analizat în integralitate, dovadă că nu a făcut referire la probele esenţiale administrate de recurentă în acest sens, cum ar fi raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert N.F. în Dosarul nr. 46718/3/2010 care lămurea orice fel de dubiu privind cauza incendiului.
Tot astfel, instanţa de apel a lăsat necercetate apărările recurentei privind obligaţiile legale şi contractuale specifice locaţiunii ce revin proprietarului unei construcţii, de exemplu obligaţia acestuia de a deţine autorizaţie privind paza şi stingerea incendiilor, autorizaţie de montare a reclamei luminoase, etc.
Nici un moment instanţa de apel nu a cercetat modalitatea în care pârâta şi-a îndeplinit astfel de obligaţii în cauza de faţă. Lipsa mijloacelor corespunzătoare de reacţie la incendiu nu a fost analizată de către instanţă pentru a stabili dacă acestea au contribuit în vreun fel la distrugerea bunului. în mod similar, instanţa a ignorat împrejurarea că pârâta a permis montarea reclamei luminoase pe clădirea sa fără a exista autorizaţia proiectantului în acest sens.
Sub acest aspect, arată că a depus la dosar Raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert N.F. şi Raportul de expertiză tehnică în construcţii întocmit de expert D.B., însă nu au fost analizate de instanţa de apel, din perspectiva argumentelor invocate de aceasta, concluziile la care s-ar fi ajuns fiind în mod cert diferite decât cele reţinute.
Toate aceste aspecte lăsate necercetate de către instanţă se circumscriu culpei pârâtei şi conduc la concluzia că în speţa de faţă nu suntem în prezenţa unei cauze străine ce nu-i poate fi imputată pârâtei, ci dimpotrivă dacă pârâta şi-ar fi îndeplinit astfel de obligaţii, imobilul nu ar fi fost distrus, iar prejudiciul cauzat recurentei nu s-ar fi produs.
Prin urmare, instanţa de apel nu a stabilit lanţul cauzal care a condus la distrugerea imobilului, deşi acesta era primul pas necesar pentru a verifica incidenţa cazului de forţă majoră.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea puterii de lucru judecat stabilită prin sentinţa civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010, rămasă definitivă şi irevocabilă.
În mod greşit instanţa de apel a înlăturat puterea de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, întrucât problematica încetării Contractului de închiriere dintre părţi şi efectele acestei încetări au făcut obiectul Dosarului nr. 38113/3/2009, având ca părţi pe recurentă, în calitate de reclamantă, respectiv pe pârâta SC D.M. SA, în calitate de pârâtă, hotărârea rămânând irevocabilă prin neapelare, astfel că aspectele reţinute în cuprinsul acesteia au intrat în puterea lucrului judecat.
Prin sentinţa civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010, „Tribunalul a apreciat că acest contract este încetat de drept, prin intervenţia pactului comisoriu de grad IV, deci nu era necesară intervenţia instanţei ca să constate această încetare de drept." (fila 5 paragraf 6 din hotărâre).
În condiţiile în care, prin hotărâre irevocabilă, se constată de către instanţă încetarea contractului de închiriere, ca efect al pactului comisoriu de gradul IV, înseamnă că intră în puterea lucrului judecat atât faptul juridic al încetării, cât şi cauza care a determinat încetarea (devenirea bunului impropriu spre obişnuita întrebuinţare), respectiv culpa D.M. care a făcut posibilă încetarea contractului.
Dincolo de faptul că se bucură de putere de lucru judecat considerentele decisive şi că toate apărările formulate de pârâtă au fost respinse de instanţă, este incontestabil că instituţia puterii de lucru judecat exclude posibilitatea ca partea să formuleze apărări, ce ar fi trebuit să fie valorificate în procesul soluţionat irevocabil, ulterior finalizării acestuia, încercând astfel să înfrângă indirect efectul puterii de lucru judecat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în mod nelegal instanţa de apel a considerat neîntrunite condiţiile răspunderii civile, reţinând incidenţa unui caz de forţă majoră.
Recurenta arată că nu contestă considerentele instanţei de apel potrivit cărora în sarcina pârâtei SC D.M.T. SRL, debitor al obligaţiei de a asigura folosinţa bunului închiriat, operează prezumţia de culpă în temeiul dispoziţiilor art. 1082 C. civ., o atare reţinere fiind corectă. De asemenea, nu critică considerentele instanţei privitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un eveniment pentru a putea constitui caz de forţă majoră (orice eveniment care nu a fost previzibil în mod normal şi care a pus pe debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţia luată. Tot astfel, reţinerile instanţei potrivit cărora „cazul de forţă majoră şi cazul fortuit sunt exoneratorii de răspundere numai cât timp nu s-a dovedit o acţiune sau inacţiune anterioară a debitorului care să-i fie imputabilă, fără de care nu s-ar fi produs aceste evenimente" sunt corecte. Nu în ultimul rând, necontestată este şi reţinerea instanţei în sensul neconformitătii materialelor de construcţie utilizate la clădirea aflată în proprietatea pârâtei, precum şi a viciilor ascunse la clădirea pârâtei.
Cu toate acestea, consideră că în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că în cauză este incident un caz de forţă majoră ce o exonerează de răspundere pe pârâtă.
După prezentarea unor aspecte teoretice privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un eveniment sau o anumită împrejurare pentru a putea fi calificată forţă majoră, recurenta concluzionează că pentru a duce la totala exonerare de răspundere, forţa majoră trebuie să fi fost singura cauză a producerii prejudiciului. Câtă vreme conduita celui chemat să răspundă a contribuit la cauzarea prejudiciului, efectul exonerator nu se mai poate produce.
Susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel certitudinea producerii unei descărcări electrice de origine atmosferică, întrucât niciun înscris nu atestă certitudinea producerii unei descărcări electrice (trăsnet/fulger). Ipoteza producerii unei descărcări electrice de origine atmosferică este menţionată de către I.S.U. alternativ ipotezei unui scurtcircuit electric/cablu electric defect.
Dimpotrivă, arată că din probele lăsate complet neanalizate de către instanţă (spre exemplu, Raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în Dosarul nr. 46718/3/2010 soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială) rezultă că instalaţia de paratrăsnet a clădirii nu a recepţionat pe parcursul existenţei ei nicio lovitură de trăsnet. Prin urmare, singura ipoteză ce putea fi valorificată era cea privind existenţa unui scurt circuit la reclama luminoasă.
Mai mult, autoritatea în domeniu, A.N.M. a arătat ca din datele furnizate de reţeaua de detectori a activităţii electrice în atmosferă, rezultă că "nu s-a detectat niciun trăsnet (care să atingă clădiri)".
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut ca fiind certă o împrejurare contrazisă energic de însăşi autorităţile în domeniu, precum şi de o expertiză tehnică efectuată într-un dosar în care chiar intimata fost parte.
Consideră că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că evenimentul produs îmbracă caracteristicile forţei majore, deoarece chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că trăsnetul reprezintă cauza producerii incendiului, o astfel de împrejurare nu constituie un caz de forţă majoră cu efect exonerator de răspundere în favoarea pârâtei.
Aşadar, simplul fapt că un trăsnet loveşte o clădire nu poate reprezenta în sine incidenţa unui caz de forţă majoră, deoarece legea stabileşte condiţiile concrete de protecţie, ce trebuie îndeplinite de o clădire, pentru a fi protejată într-o astfel de ipoteză, destul de întâlnită, de altfel.
Nu s-a contestat în cauză faptul că imobilul pârâtei dispunea de paratrăsnet, dispozitiv menit să protejeze clădirea de acţiunea descărcărilor electrice de natură atmosferică (fulgere, trăsnete).
De altfel, rapoartele de expertiză tehnică la care recurenta a făcut referire anterior stabilesc acelaşi lucru, că, clădirea intimatei era dotată cu dispozitivul necesar prevenirii şi înlăturării unei astfel de cauze, motiv pentru care este exclus ca situaţia evocată să mai poată întruni condiţiile legale pentru ca aceasta să fie calificată ca fiind un caz de forţa majora.
În concluzie, trăsnetul nu poate fi în speţă un eveniment de forţă majoră care să o absolve pe pârâtă de răspundere, lipsindu-i caracterul invincibil sau irezistibil şi inevitabil. Intimata nu a administrat nici o probă în dosar care să demonstreze fără putinţă de tăgadă întrunirea acestor condiţii.
Mai susţine şi faptul că instanţa de apel a ignorat existenţa culpei intimatei în distrugerea bunului obiect al contractului de închiriere, împrejurare de natură a exclude incidenţa forţei majore drept cauză exoneratoare de răspundere.
Arată că, în temeiul art. 1082 C. civ., în sarcina intimatei - pârâte operează o prezumţie de vină, astfel încât debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existenţa unei cauze străine, neimputabile.
Or, în cauza de faţă prejudiciul cauzat recurentei nu s-ar fi produs în lipsa conduitei culpabile a pârâtei materializată într-o serie de acte şi fapte de necontestat ale acesteia.
Sub un prim aspect, intimata - pârâtă nu deţine acordul din partea proiectantului, privind amplasarea reclamei luminoase de pe faţada imobilului. Instanţa de apel a lăsat complet necercetate înscrisurile care atestau această realitate (a se vedea Raportul de expertiză întocmit de dl. N.F.). Amplasarea reclamei luminoase nu se putea face decât cu acordul proiectantului. Or, în condiţiile în care a reţinut că incendiul a pornit de la o reclamă situată în exteriorul clădirii, dar pentru care nu există acordul proiectantului, rezultă fără dubiu culpa intimatei -pârâte care a permis amplasarea ilegală a reclamei, asumându-şi eventualele consecinţe ce ar fi determinate de aceasta. Incendiul nu s-ar fi produs dacă această reclamă luminoasă nu ar fi existat.
Sub un al doilea aspect, contrar reţinerii instanţei de apel, pretinsa necunoaştere a caracterului neconform al materialelor sau lipsa relaţiilor directe cu antreprenorul construcţiei nu pot duce la o exonerare de răspundere a proprietarului acesteia, respectiv la o suportare integrală a pagubei de către chiriaş.
Recurenta observă că, pe de-o parte, în prezentul litigiu, intimata-pârâtă susţine că trebuie să fie exonerată de răspundere, deoarece prejudiciul suferit de recurentă este cauzat exclusiv de un eveniment de forţa majoră - trăsnet, deşi aşa cum s-a demonstrat, în noaptea respectivă nici un trăsnet nu a lovit vreun obiect terestru; în acelaşi timp, intimata-pârâtă din prezenta cauză s-a îndestulat din sumele încasate de la asigurătorul C.R., fiind în prezent antrenată într-un alt litigiu având ca obiect obligarea asigurătorului la plăţi suplimentare (Dosarul este înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 49706/3/2011).
Pe de altă parte, pârâta din prezenta cauză doreşte în plus, pe lângă sumele încasate de la asigurător, să îşi acopere prejudiciul pe care pretinde că l-a suferit, inclusiv prin obligarea celor care au luat parte, direct sau indirect, la edificarea construcţiei, susţinând că, în situaţia în care construcţia nu ar fi fost afectată de vicii ascunse de proiectare şi execuţie, efectele focului ar fi fost considerabil reduse, poate chiar inexistente.
Nu în ultimul rând, o componentă a prejudiciului pe care intimata pârâtă din prezenta cauză doreşte să îl repare pe seama sumelor obţinute de la antreprenorul general şi subantreprenori este constituit tocmai de sumele pe care aceasta arată că trebuie să le achite unor terţi păgubiţi în urma incendiului.
Or, în asemenea condiţii este evident că pârâta din prezenta cauză are o atitudine duplicitară, din moment ce (I) atunci când se pune problema atragerii răspunderii acesteia înţelege să invoce forţa majoră, arătând că acesta este singura cauză care a determinat producerea evenimentului, iar, pe de altă parte, (ii) îndreptându-se împotriva tuturor celor care au edificat participat la edificarea construcţiei, susţine că motivele care au dus la producerea evenimentului ţin de vicii ascunse în faza de proiectare şi execuţie.
Distinct de poziţia duplicitară a pârâtei şi intervenientei, este vădit eronată şi argumentaţia instanţei de apel, care, deşi reţine existenţa viciilor ascunse ale imobilului, pretinde că „aceste aspecte nu înlătură cauza incendiului la producerea căruia nu s-a reţinut până acum nicio culpa din partea SC D.M.T. SRL."
Consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să facă o aplicare corectă a prevederilor legale, respectiv să verifice relevanţa acestor împrejurări reţinute ca fiind dovedite, în contextul cauzei producerii prejudiciului şi să dea eficienţă regulii potrivit căreia dacă forţa majoră nu a fost singura cauză a prejudiciului, aceasta nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere.
Susţine recurenta că exonerarea de răspundere a pârâtei ca urmare a reţinerii efectelor avizului de forţă majoră emis de C.C.I. a României este nelegală.
Instanţa de apel face trimitere la acest aviz în finalul hotărârii sale, arătând că părţile au definit forţa majoră ca fiind un eveniment impredictibil, inevitabil, insurmontabil care nu poate fi controlat şi care apare după încheierea contractului.
Existenţa avizului de forţă majoră nu poate conduce prin ea însăşi la exonerarea totală de răspundere a pârâtei. Avizul de forţă majoră a fost emis de către C.C.I. a României având la bază documentele emise de autorităţile statului (n.n. Adresa din 04 iulie 2009 a I.S.C.), ulterior producerii incidentului, care stabileau cauza probabilă, iar nu sigură a producerii incendiului.
Aşadar, avizul de forţă majoră este un act de interes privat (a se citi opus actului administrativ), emis pentru a atesta o situaţie de fapt (distrugerea bunului închiriat care a devenit impropriu pentru utilizare), în temeiul unor probe puse la dispoziţie de părţile care au solicitat acest aviz. Avizul de forţă majoră dat de Camera de comerţ nu poate stabili cauzele care au dus la o astfel de stare de fapt, întrucât emitentul acestui aviz nu are competenţe în a verifica şl constata cauzele.
Este exclus ca interpretarea dispoziţiilor legale privind emiterea avizului de forţă majoră să facă din acest document „regina probelor" şi ca, în ipoteza existenţei unui asemenea act, partea nu mai poate/trebuie să analizeze toate probele şi să stabilească situaţia de fapt în speţa dedusă judecăţii.
Legea stabileşte această procedură pentru ca partea afectată de un eveniment nesusceptibil de a fi calificat drept „forţă majoră", să aibă posibilitatea să invoce forţa majoră faţă de partenerul contractual în această modalitate, obţinând certificatul; însă, în niciun caz, atunci când este dispută între părţi, nu se poate exclude dreptul şi obligaţia instanţei de a analiza această situaţie şi de a stabili în mod corect situaţia de fapt şi încadrarea în drept.
De altfel, consideră că avizul emis în cauză are un conţinut şi un scop ignorate total de instanţa de fond (împrejurarea că banca a încheiat contracte în activitatea obişnuită a căror executare a fost perturbată de incendierea spaţiilor în care Banca îşi avea sediul se poate califica drept forţă majoră care afectează contractele încheiate între bancă şi clienţii săi, însă această ipoteză nu are nimic în comun cu existenţa forţei majore pe care o reţine instanţa de fond).
Astfel cum rezultă din adresa A.N.M., aspectele reţinute ca probabile în avizul de forţă majoră ce stă la baza hotărârii pronunţate de instanţa de fond, sunt infirmate total.
În atare condiţii, exonerarea de răspundere a pârâtei ca urmare a reţinerii forţei majore în modalitatea descrisă în hotărâre este nelegală şi netemeinică.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, însă decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.
Amplu argumentat şi corect motivat, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate.în raport de probele cauzei.
Concluzia instanţei de apel cu privire la producerea unei descărcări electrice de tip trăsnet nu este rezultatul unei analize superficiale a documentaţiei, întrucât pentru a ajunge la aceasta concluzie instanţa de apel a avut în vedere un probatoriu considerabil care a condus la concluzia ca sunt suficiente argumente tehnice pentru a stabili că, într-adevăr, în noaptea incendiului din data de 26-27 iunie 2009 a fost un trăsnet ("incendiu").
Nu se poate retine nici susţinerea recurentei potrivit căreia din raportul din 14 iulie 2009, întocmit de către I.S.U. "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti ("Raportul I.S.U.") s-ar desprinde concluzia că ar exista o altă cauză a incendiului.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect, pe baza probelor administrate, care nu mai pot fi cenzurate în recurs, că potrivit Raportului I.S.U., cauza care a condus la producerea incendiului a fost un scurtcircuit electric la reclama luminoasă, proprietatea unui chiriaş, amplasată pe faţada clădirii, provocat de o descărcare electrica de origine atmosferică -trăsnet direct, la care au concurat si intemperiile vremii din noaptea incendiului (ploaie torenţiala şi vijelie). Aşadar, în Raportul I.S.U. s-a arătat că sursa de aprindere, mijlocul probabil care a putut produce aprinderea si, respectiv, împrejurarea probabila au fost reprezentate de un trăsnet direct. Astfel, personalul din cadrul ISU, specializat in constatarea cauzelor unui incendiu, a fost cel care a constatat cauza incendiului, fiind abilitat în acest sens. Echipa I.S.U. a fost singura care a acţionat imediat după incendiu la identificarea cauzei producerii incendiului, echipă care a fost prezentă şi la stingerea acestuia.
Prin urmare, concluziile din Raportul I.S.U. sunt rezultatul unor investigaţii amănunţite şi nu există în aceste concluzii vreo afirmaţie potrivit căreia incendiul s-a declanşat de la un "viciu al unuia dintre materialele înglobate în construcţie", cum susţine recurenta, ci stabileşte clar ca a fost vorba de o descărcare electrică - trăsnet.
Instanţa de apel nu putea să ajungă la o altă concluzie, respectiv că incendiul ar fi pornit de la un scurtcircuit electric al sistemului reclamei (o disfuncţionalitate a acestuia), întrucât nu are o susţinere documentată. Nici în Raportul I.S.U., nici în alte documente administrate în dosar nu se arată că scurtcircuitul electric nu ar fi avut o cauză naturală (un trăsnet), ci din contră se indica că acest scurtcircuit ar fi rezultatul unei supraîncărcări a sistemului electric al reclamei ca efect direct al trăsnetului şi al intemperiilor din noaptea incendiului.
De asemenea, susţinerea recurentei cu privire la existenţa unor probe care ar fi infirmat cazul de forţa majoră nu poate fi reţinută.
Potrivit art. 169 alin. (1) C. proc. civ., administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel.
Acest text legal consacră expres principiul nemijlocirii administrării probelor, principiu fundamental în cadrul procesului civil. Aşadar, expertiza se ordonă şi se administrează în cursul procesului, instanţa fiind obligată ca, în cazul în care a admis acest mijloc de dovadă, să stabilească clar obiectivele, respectiv împrejurările de fapt asupra cărora i se cere expertului să-şi exprime părerea sau să le constate ca specialist.
Raportul de expertiză întocmit de expert F.N. în Dosarul nr. 46718/3/2010, la care face trimitere recurenta, este un raport extrajudiciar, iar instanţa de apel în mod corect nu a reţinut apărările referitoare la afirmaţiile expertului din raportul efectuat în acel dosar (în care se susţinea că proiectul reclamei nu a fost avizat de către proiectantul faţadei), pentru că nu avea nicio relevanţă asupra intervenirii cazului de forţa majoră invocat în cauză, unde probele au trebuit să se circumscrie cauzelor producerii incendiului. Totodată, şi raportul întocmit de expert D.B. este tot un raport extrajudiciar care nu avea ca scop identificarea cauzei incendiului, ci alte aspecte tehnice.
Nu se poate reţine nici faptul că instanţa de apel a lăsat necercetată situaţia cu privire la autorizaţia de montare a reclamei luminoase. Aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel, la dosarul cauzei a fost depusă Autorizaţia de construire din 2 mai 2007 a reclamei luminoase aparţinând SC S.A.R. SA din care rezulta că Primăria sectorului 2 Bucureşti, prin departamentul de autorizări, a autorizat proiectul şi punerea în operă a acestei reclame, fiind singura autoritate abilitată în acest sens. Prin urmare, nu există niciun motiv temeinic care să determine instanţa de apel să dispună altfel raportat la aceasta autorizaţie.
De asemenea, instanţa de apel nu a lăsat necercetată situaţia cu privire la autorizaţia privind paza şi stingerea incendiilor, considerând că probele depuse de către intimata - pârâtă la termenul din data de 04 decembrie 2013, precum Planul de prevenire a situaţiei de urgenţă şi capacitate de răspuns întocmit de B.S.S. prin care erau stabilite: echipa de intervenţie, echipamentele de intervenţie (stingătoare, hidranţi, plan de evacuare), fluxul intervenţiei acţiunile/instrucţiunile privind modul de intervenţie realizat în baza Scenariul de siguranţă la foc întocmit de proiectantul general SC W.G.A. SRL (în care s-ar arătat că exista risc minim la incendiu, materiale incombustibile C.O.) sunt suficiente.
Prin urmare, atâta timp cât instanţa de apel a analizat probele care au fost administrate, a stabilit împrejurările de fapt esenţiale cauzei,a evocat normele de drept substanţial incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia pronunţată este una argumentată şi documentată.
Motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.
Cu privire la încălcarea puterii de lucru judecat stabilită prin sentinţa civilă nr. 5157 din 21 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, instanţa de apel a apreciat corect că prin această sentinţă s-a stabilit limitativ că acest contract de închiriere încheiat între D. şi SC N.B. SA a încetat de drept fără să existe culpa locatarului (SC N.B. SA).
Contrar susţinerilor recurentei, niciunde în motivarea sentinţei evocate nu s-a stabilit că a existat vreo culpă a intimatei - pârâte în producerea incendiului sau că nu a existat un caz de forţă majoră; singurul aspect asupra căruia instanţa s-a pronunţat a fost acela cu privire la faptul că acest contract a încetat din cauza faptului că spaţiul închiriat a devenit impropriu folosirii şi că dauna nu s-a produs din culpa SC N.B. SA.
De aceea, în speţă nu se poate invoca puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5157 din 21 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, întrucât instanţa nu s-a pronunţat definitiv şi irevocabil asupra culpei pârâtei SC D.M.T. SRL.
Recurenta a mai susţinut nelegalitatea deciziei recurate şi din perspectiva reţinerii greşite de către instanţa de apel a faptului că în speţă nu este îndeplinită condiţia angajării răspunderii contractuale, critică, de asemenea, nefondată.
Instanţa de apel a concluzionat cu justeţe, în temeiul probatoriului administrat atât în fond, cât şi în apel, că a intervenit un caz de forţă majoră care a condus la exonerarea intimatei - pârâte de răspundere faţă de recurenta-reclamantă.
Forţa majoră este stricto sensu un fenomen natural, precum: trăsnetul, alunecarea de teren, furtuna, inundaţia, etc. Deci este vorba de un fenomen natural exterior, extrinsec lucrului si păzitorului sau juridic.
Acest fenomen natural exterior trebuie să prezinte acest caracter extraordinar, imprevizibil şi de nebiruit, nu în mod subiectiv, ci în mod obiectiv, deci pentru oricine, fără a ţine seama de calităţile personale ale paznicului juridic. însă această apreciere a caracterului extraordinar, imprevizibil şi de nebiruit a fenomenului trebuie să fie relativă, în sensul că depinde de nivelul pe care l-a atins ştiinţa şi tehnica în domeniul respectiv.
Astfel, s-au reţinut în mod corect concluziile Raportului I.S.U. care a stabilit pe baza situaţiei meteorologice din noaptea incendiului, conform adresei din 08 iulie 2009 a A.N.M. (Adresa A.N.M. 2009) potrivit căreia în cursul nopţii de 26 spre 27 iunie 2009 vremea în Bucureşti a fost extrem de instabilă, a plouat torenţial, s-au semnalat descărcări electrice şi intensificări ale vântului fiind emisă o avertizare de fenomene meteorologice periculoase de cod galben pentru data respectiva, dar si pe baza amprentei că incendiul a fost cauzat de un trăsnet.
De asemenea, s-a arătat că existenţa cazului de forţa majoră a fost constatată prin Avizul de existenţă a cazului de forţă majoră pentru noaptea de 26-27 iunie 2009, eliberat de C.C.I. a României, din data de 27 iulie 2009 (Avizul de forţă majoră).
Instanţa de apel a mai reţinut şi adresele A.N.M. care au confirmat existenta unor condiţii meteorologice extrem de nefavorabile care au impus cod galben (descărcări electrice, vijelie, ploi torenţiale). Contrar susţinerilor recurentei, Adresele A.N.M. 2014 confirmă că sistemul de detecţie a trăsnetelor A.N.M. nu poate înregistra absolut toate trăsnetele ceea ce înseamnă ca lipsa unei înregistrări in sistemul A.N.M. a vreunui trăsnet în noaptea incendiului nu echivalează cu faptul că nu s-ar fi produs vreun trăsnet.
Aşadar, instanţa de apel a concluzionat cu justeţe pe baza acestor dovezi administrate în susţinerea cazului de forţă majoră că producerea unui eventual prejudiciu a avut ca sursă principala trăsnetul (fenomen natural) care a condus la aprinderea reclamei luminoase (fapta lucrului) care nu putea în mod obiectiv sa reziste în condiţiile meteorologice extrem de nefavorabile din noaptea incendiului.
Totodată, în mod corect s-a constatat că intimata - pârâtă a acţionat ca un proprietar prudent şi diligent, luând măsurile necesare care se impuneau pentru a proteja Clădirea M.B.C. de un eventual trăsnet, iar incendiul, în aceste circumstanţe, s-a dovedit, într-adevăr, un eveniment imprevizibil şi imposibil de înlăturat.
Nefondate sunt şi susţinerile recurentei referitoare la îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile, instanţa de apel făcând o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 1080-1083 C. civ.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit dispoziţiilor art. 1082 C. civ. este în sarcina pârâtei de a răsturna prezumţia relativă de vina pentru a nu fi obligată la plata daunelor solicitate de către reclamantă. Astfel, pentru a se aprecia în ce măsură pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, s-a recurs la criteriul proprietarului diligent prevăzut de art. 1080 alin. (1) C. civ.
Având în vedere probele care au fost administrate în cauză, instanţa de apel a considerat în mod corect că pârâta a reuşit să răstoarne această prezumţie relativă dovedind existenţa cazului de forţă majoră şi faptul că a acţionat precum un proprietar diligent şi prudent (având sistem de protecţie contra trăsnetelor, verificat anual pentru conformitate de către o societate specializata în acest domeniu).
Cu privire la unele susţineri din recurs, se observă că recurenta confundă cauza incendiului cu alte neconformităţi care nu au nicio legătură directă, uneori, nici măcar indirectă, cu incendiul. Faptul că intimata -pârâtă a beneficiat de anumite sume în baza poliţei de asigurare a imobilului nu are absolut nicio relevanţă în prezentul dosar, întrucât Clădirea M.B.C. era asigurată pentru situaţii precum incendiul, aşa încât era îndreptăţită să beneficieze de indemnizaţia de asigurare. Totodată, faptul câ pârâta a iniţiat anumite acţiuni împotriva factorilor implicaţi în edificarea Clădirii M.B.C. nu are nicio relevanţă în acest dosar, atâta timp cât în acel Dosar (nr. 8982/3/2010) se solicita daune pentru neconformităţi care nu au legătura cu cauza incendiului, acesta fiind un drept legal al său care nu poate fi îngrădit.
Recurenta reiterează şi faptul că pârâta ar fi avut cunoştinţă înainte de incendiu, de viciile care au legătură cu cauza incendiului, sens în care face trimitere la Raportul D.D.T.M. întocmit la data de 22 iunie 2007 de către D.S. Or, instanţa de apel in mod corect a respins această apărare ca neconcludenta in speţa.
O ultimă critică se referă la faptul că instanţa de fond, dar şi cea de apel au analizat doar vinovăţia, dar nu au analizat fapta și prejudiciul.
Acestea au apreciat în mod corect că a intervenit un caz de forţă majoră, exonerator de răspundere, neexistând culpa, nu a mai fost necesară analiza elementelor angajării răspunderii precum prejudiciul, caracterul ilicit al faptei şi raportul de cauzalitate.ronstată
În concluzie, pentru toate aceste considerente Înalta Curte consata că decizia instanţei de apel este legală, astfel urmează ca în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă.
Având în vedere că recurenta a căzut în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.029 lei efectuate de intimata pârâtă SC D.M.T. SRL, reprezentând onorariul de avocat (filele 153-160 dosar recurs), în conform.tate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC N.B. SA (fostă SC M.K.B.R.B. SA) împotriva Deciziei civile nr. 353 din 7 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă pe recurenta - reclamanta SC N.B. SA (fosta SC M.K.B.R.B. SA) la plata sumei de 21.029 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâta SC D.M.T. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 315/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 787/2015. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
