ICCJ. Decizia nr. 315/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 315/2015
Dosar nr. 29114/300/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 29 ianuarie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 21 octombrie 2014, sub nr. 29114/300/2014, B.E.J.A. D.G., L.G. şi M.P. a solicitat încuviinţarea executării silite prin toate formele a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 3162 din 20 februarie 2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 15846/212/2007, privind pe creditoarea V.M. şi pe debitorul D.G.C.
Prin sentinţa civilă nr. 11442 din 27 octombrie 2014, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în aplicarea dispoziţiilor art. 528 alin. (1) C. proc. civ., instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite este instanţa care a emis titlul executoriu.
Învestită prin decimare, Judecătoria Constanţa a pronunţat Încheierea nr. 26708 din 04 decembrie 2014, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale şv a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti; constatând ivit conflictul de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 528 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în procedura încuviinţării executării silite şi că data înregistrării cererii este ulterioară publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/2014, astfel încât se va face aplicarea dreptului comun în materie, respectiv a dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., potrivit cărora competentă este instanţa de la domiciliul debitorului.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art 133 pct 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 373 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865 stabileau competenţa în materia încuviinţării silite în favoarea instanţei în raza căreia urma a se face executarea, daca legea nu prevedea altfel.
Având în vedere că executarea silită se poate destlşura în mai multe modalităţi şi forme, instanţa unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terţilor popriţi.
N.C.P.C. adoptat prin Legea nr. 134/2010 a propus eliminarea competenţei multiple a instanţelor de executare, introducând un criteriu uşor de stabilit, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 819 C. proc. civ. când se urmăreşte executarea unui bun imobil precum şi în cazul în care legea prevede altfel.
Acest nou criteriu de Stabilire a competenţei instanţei de executare prin art. 650 alin. (1) C. proc. civ., conţinea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor şi debitor.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituţionale.
Curtea a statuat că din coroborarea dispoziţiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că, în ceea ce priveşte alegerea executorului judecătoresc, marja de apreciere lăsată de legiuitor creditoruiui este mare, dându-i acestuia posibilitatea să îşi aleagă executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în funcţie de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligaţiilor care trebuie să fie executate.
Totodată, a apreciat că în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.
În prezenta cauză, aşa cum rezultă din ştampila de înregistrare a cererii introductive, data solicitării de încuviinţare a executării silite este 21 octombrie 2014.
Prin urmare, la data sesizării instanţei prevederile art. 650 C. proc. civ. erau declarate neconstituţionaie, astfel încât instanţa de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc.
În această situaţie, s-ar putea aprecia că îşi reiau efectele dispoziţiile anterioare normei declarate neconstituţionale, situaţie In care prin „Instanţa de executare" s-ar înţelege instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită, potrivit regulilor Codului de procedură civilă de la 1865, astfel cum a fost modificat prin legea micii reforme.
În aceeaşi măsură, însă, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, declararea ca neconstituţioriaiă a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu are drept efect repunerea în vigoare a dispoziţiilor anterioare abrogate, ţinând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al noii reglementari, care ar putea fi afectă prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de procedură civilă.
Chiar dacă în doctrină există şi opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituţionale și generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-şi relua efectele dispoziţiile abrogate de legea neconstituţională, nu se poate reveni la soluţia anterioară respectiv instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită. în acest sens, pledează dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al noii reglementari, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de procedură civilă.
Aşa fiind, înalta Curte constată că singura soluţie care se impune este stabilirea competenţei; instanţei de executare prin raportare Ia domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanţei de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art 107 C. proc. civ.
Prin ieşirea din vigoare a normei speciale de competenţă, aplicabilă cererilor de încuviinţare a executării silite, contestaţiilor la executare şi oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite (art. 650 alin. (2) C. proc. civ.), s-a creat un vid de reglementare care trebuie complinit prin aplicarea corespunzătoare a normei generale de competenţă teritorială, chiar dacă această normă este aplicabilă în mod propriu doar fazei de judecată şi doar în mod complinitor, prin analogie, şi fazei de executare silită.
Temeiul acestei soluţii îî constituie art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia „în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor,; iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".
Se reţine că stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debitorului este în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale, unde se arată că,Jn ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea",
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 665 alin. (2) şi 713 alin. (2) C. proc. civ. consacră competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de executare.
Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare, unicitatea instanţei de executare şi posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite, precum locul executării silite.
Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul debitorului D.G.C. este în sectorul 2 Bucureşti, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, judecătorie în circumscripţia căreia se află sediul debitorului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 797/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 713/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
