ICCJ. Decizia nr. 796/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 796/2015
Dosar nr. 4751/118/2009
Şedinţa publică de la 12 martie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 4751/118/2009, reclamanta SC A.F. SRL a chemat în judecată pârâta CEB (România) SA, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 110.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat, a sumei de 11.000 RON dobânzi legale aferente, a sumei de 10.000 RON reprezentând pierderea suferită, a sumei de 50.000 RON daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile Programului naţional multianual pe perioada 2002 - 2009 şi Procedura de implementare a acestuia, art. 1084 C. civ., art. 7201 C. proc. civ., art. 274 C. proc. civ. şi art. 998 - 999 şi 1084 C. civ.
Prin precizările din data de 8 decembrie 2011, reclamanta a arătat că îşi însuşeşte concluziile raportului de expertiză contrară, solicitând astfel obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 50.000 euro pierdere suferită; 1.313.928 euro beneficiu nerealizat; 3.000 euro costul întocmirii documentaţiei; 190.300,44 RON dobânzi legale (43.634 RON + 2.498 RON + 144.168,44 RON).
Prin Sentinţa civilă nr. 807 din 28 februarie 2012 Tribunalul Constanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis în parte cererea precizată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând pierdere suferită, la plata sumei de 43.434 RON dobândă legală aferentă, calculată până la data de 1 septembrie 2011, precum şi la plata în continuare a dobânzii legale, până la data plăţii efective a debitului principal; a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantei, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 1.313.928 euro beneficiu nerealizat, a sumei de 3.000 euro cheltuieli cu întocmirea documentaţiei, a dobânzii legale aferente acestor sume, a daunelor morale de 50.000 RON; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.819,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Instanţa a reţinut că sunt întrunite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale: existenţa unei fapte ilicite săvârşită de pârâtă, crearea unui prejudiciu reclamantei, existenţa unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei pârâtei în săvârşirea faptei.
Fapta ilicită constă, în nerespectarea procedurii de implementare a Programului şi a Convenţiei încheiate cu administratorul acestuia, iar vinovăţia pârâtei constă în culpa acesteia în modalitatea de îndeplinire a propriilor obligaţii legale în acest sens, în absenţa oricărei cauze care să îi înlăture vinovăţia.
În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa a reţinut că fapta ilicită a pârâtei a creat reclamantei un prejudiciu material, constând în pierderea efectiv suferită ca urmare a revenirii pârâtei asupra aprobării iniţiale a creditului, a lăsării în nelucrare a dosarului de creditare până în luna iunie a anului 2008, când din corespondenţa internă a pârâtei, rezultă că funcţionarii băncii au realizat că perioada de aşteptare la care a fost supusă societatea este nepermis de mare, că trebuie date financiare noi pentru întocmirea contractului de credit, procedând la o reanalizare a cererii raportat la noile condiţii de creditare şi la situaţia financiară a societăţii din anul 2008, deşi acordarea alocaţiei şi a creditului fusese deja aprobată la nivelul anului 2007.
În concordanţă cu raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul contabil judiciar C.M., instanţa a reţinut că prejudiciul creat reclamantei este cert, actual şi nu a fost reparat, constând în pierderea alocaţiei financiare nerambursabile în sumă de 50.000 euro, neavând relevanţă pentru stabilirea prejudiciului faptul că această alocaţie ar fi reprezentat parte din preţul de achiziţie a unor utilaje, care nu ar fi reprezentat un venit pentru societate, ci investiţii în imobilizări corporale, care la rândul lor generează atât venituri, cât şi cheltuieli.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este evident, potrivit consideraţiilor anterioare.
În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, solicitat de reclamantă a fi acordat în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, instanţa a reţinut că prin acoperirea beneficiului nerealizat se urmăreşte a se asigura restabilirea situaţiei anterioare a victimei prejudiciului; în cazul în care repararea în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent, sub forma acordării de despăgubiri, în raport cu prejudiciul efectiv suferit. Instanţa nu a reţinut caracterul cert, în sensul de sigur atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare, în privinţa beneficiului nerealizat invocat de reclamantă şi calculat prin raportul de expertiză C.M., într-o primă variantă de calcul, în sumă de 1.313.928 euro, iar într-o a doua variantă de calcul în sumă de 371.448 euro. Astfel, prejudiciul viitor pretins de reclamantă, constând în profitul nerealizat de societate ca urmare a imposibilităţii de achiziţie a utilajului „Echipament debitare plasmă/oxigaz Oxytone 25 HPC with gaz control", este de fapt un prejudiciu eventual, incert, care nu poate justifica despăgubirea; profiturile preconizate fiind numai o posibilitate, având în vedere caracterul de noutate al activităţii ce ar fi fost desfăşurată cu utilajul respectiv.
Nu a fost acordată reclamantei nici suma de 3.000 euro la care a fost evaluat costul documentaţiei de către expert, în absenţa dovedirii suportării efective a unor cheltuieli cu documentaţia aferentă cererii de creditare.
De asemenea, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale în cuantum de 50.000 RON, nerezultând prejudicii nepatrimoniale care să fi fost create reclamantei ca urmare a faptei ilicite a pârâtei; nici declaraţiile martorilor nu au fost de natură a convinge instanţa în acest sens, fiind firească renunţarea unor clienţi la înţelegeri ce aveau drept obiect produsele ce ar fi fost realizate cu utilajul respectiv, care nu a mai fost achiziţionat. Nu s-a dovedit afectarea bunei reputaţii a reclamantei în branşa în care activa, activitatea sa obişnuită nefiind perturbată.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.819,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar, onorarii avocaţiale şi onorariu expertiză contabilă judiciară.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părţi.
Curtea a respins apelurile ca nefondate pentru următoarele considerente:
Instanţa a constatat că apelanta A.F. critică soluţia în ceea ce priveşte neacordarea prejudiciului nerealizat şi a daunelor morale, în timp ce apelanta CEB (România) SA critică soluţia în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, admiterea capătului de cerere având ca obiect repararea pierderii suferite cu dobânzi, cuantumul cheltuielilor de judecată.
Având în vedere aceste aspecte, motivele de apel au fost cercetate împreună.
Ceea ce a fost reţinut fiind cert în cauză a fost faptul că, după depunerea cererii de solicitare a AFN şi a creditului, nu au fost respectate termenele legale stabilite pentru finalizarea procedurii. În cele din urmă însă, Banca a luat decizia de acordare a creditului, aşa cum rezultă din adresa nr. 39217 din 5 decembrie 2008.
Contrar celor susţinute de către apelantă, nu are nicio relevanţă cui aparţine culpa pentru această întârziere, raportat la obiectul cererii. Astfel, reclamanta a arătat prin „Precizări" la 8 decembrie 2011 că îşi însuşeşte concluziile raportului de expertiză contrară, solicitând astfel obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 50.000 euro pierdere suferită; 1.313.928 euro beneficiu nerealizat; 3.000 euro costul întocmirii documentaţiei; 190.300,44 RON dobânzi legale (43.634 RON + 2.498 RON + 144.168,44 RON).
Expertiza a apreciat că pierderea suferită este egală cu suma ce urma să fie acordată cu titlul de alocaţie financiară nerambursabilă, iar beneficiul nerealizat a fost calculat începând cu data limită de tragere a finanţării (31 decembrie 2008). În aceste condiţii, nu face obiectul acţiunii plata eventualelor pagube suferite prin întârzierea finalizării procedurii. De altfel, pentru întârzierea soluţionării cererii, Beneficiarul a demarat un litigiu care nu face obiectul acţiunii de faţă, fiind chiar cauza neacordării în final a creditului.
Relevant este însă stabilirea persoanei vinovate pentru faptul că fondul solicitat nu a fost acordat SC A.F. SRL până la data limită stabilită, deşi creditul a fost aprobat.
În privinţa calităţii procesuale pasive a CEB (România) SA, instanţa şi-a însuşit motivarea instanţei de fond. Astfel, Ministerul pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale a încheiat contractul cu pârâta şi nu cu Sucursala Constanţa a acestei pârâte. Faptul că Sucursala Băncii de la sediul social al Beneficiarului a efectuat demersurile pentru obţinerea creditului de către beneficiar, nu înlătură răspunderea celui obligat prin convenţia de colaborare încheiată cu Ministerul, Sucursala Constanţa acţionând ca mandatar. Apelanta SC CEB România SA, deşi afirmă că Sucursala Constanţa a acţionat în nume propriu, nu explică motivul pentru care Ministerul pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale nu a încheiat contractul de colaborare cu Sucursala.
Fiind stabilită calitatea procesuală pasivă a pârâtei, instanţa a apreciat că aceasta se află în culpă raportat la neacordarea creditului până la data limită stabilită pentru 31 decembrie 2008.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că Instituţia de credit a aprobat creditul fiind gata să-l pună la dispoziţia Beneficiarului, acesta fiind invitat până la 8 decembrie 2008 ora 12 la sediul băncii pentru efectuarea demersurilor în vederea punerii fondului la dispoziţie (finalul Adresei nr. 39217 din 5 decembrie 2008). Din procesul-verbal din 8 decembrie 2008 a rezultat că A.F. a fost de acord cu condiţiile de finanţare. Trebuie subliniat că, anterior acestor demersuri, SC A.F. SRL, apreciind că Banca întârzie nejustificat acordarea creditului, a demarat un litigiu, Banca fiind invitată la conciliere pentru data de 9 ianuarie 2009. La finalul Procesului-verbal din 8 decembrie 2008 se menţionează că această invitaţie la conciliere rămâne valabilă.
Din Adresa nr. 39638 din 10 decembrie 2008 a rezultat că Instituţia de credit continuă derularea procedurii, dar că ar fi bine ca SC A.F. să renunţe la diferendul care face obiectul invitaţiei la conciliere din 2 decembrie 2008 (pentru 9 ianuarie 2009) şi în acest sens să emită o declaraţie pe care să Ie-o comunice.
Prin Adresa nr. 39786 din 12 decembrie 2008 se continuă în aceeaşi notă, comunicându-se beneficiarului că se poate prezenta pentru semnarea contractului de credit bancar cu alocaţie financiară nerambursabilă, a contractelor de garanţie reală mobiliară şi a documentaţiei aferentă acordării finanţării, dar că banca nu poate dezvolta o relaţie contractuală în condiţii optime sub auspiciile declanşării unui litigiu ce are ca obiect pretenţii formulate în baza acestui raport contractual. Se specifică că rămân în vigoare prevederile Adresei nr. 39638 din 10 decembrie 2008.
În concluzie, deşi Banca afirma că este gata să încheie actele pentru acordarea creditului cu alocaţie financiară nerambursabilă, condiţionează încheierea actelor de renunţarea reclamantei la litigiul început pentru întârzierea soluţionării cererii de acordare a creditului.
Această atitudine nu a putut fi apreciată drept una neculpabilă, în final actele nefiind finalizate tocmai pentru că nu s-a depus o declaraţie de renunţare la litigiul început.
Fiind stabilită culpa băncii, instanţa a analizat temeinicia cererii reclamantei pentru acoperirea prejudiciului suferit.
Cu privire la pierderea suferită, prima instanţă a apreciat că aceasta este în sumă de 50.000 euro şi reprezintă alocaţia financiară nerambursabilă.
Instanţa de apel a constatat că, în vederea achiziţiei a trei utilaje pentru retehnologizare, în valoare totală de 146.060 euro, reclamanta ar fi beneficiat de alocaţia financiară nerambursabile (AFN) de 159.720 RON, echivalent a 50.000 euro, reprezentând 34,23% din valoarea totală a proiectului de investiţii, urmând ca restul de 65,77%, reprezentând 306.854 RON, să fie acoperită astfel: prin credit ce va fi solicitat de la Instituţia de credit CEB (România) SA Sucursala Constanţa, în cuantum de 25%; prin contribuţie proprie în cuantum de 40,77%.
În consecinţă, suma de 50.000 euro, nerambursabilă, ar fi fost adăugată de către reclamantă unei sume provenită din surse proprii şi din obţinerea unui credit pentru achiziţionarea unor utilaje, în scopul obţinerii de profit.
Ca urmare a atitudinii culpabile a Băncii, mai sus demonstrată, această sumă nu a mai fost obţinută. Beneficiarul a achiziţionat două din utilaje din surse proprii, însă nu a mai putut achiziţiona cel de-al treilea utilaj.
S-a apreciat că suma ce ar fi fost obţinută ca AFN reprezintă un prejudiciu suferit de către SC A.F. SRL ca urmare a atitudinii culpabile a băncii.
Prin raportul de expertiză au fost calculate dobânzi pentru această sumă, reclamanta precizându-şi acţiunea în sensul că îşi însuşeşte concluziile raportului de expertiză. Pentru acest motiv au fost acordate corect dobânzi la suma reprezentând prejudiciu suferit.
În privinţa beneficiului nerealizat, în mod corect prima instanţă a apreciat că acesta este unul eventual.
Au fost avute în vedere prevederile art. 1385 alin. (2) şi (3) C. civ. potrivit cu care „ se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care Ie-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului".
Cu privire la motivul de apel formulat de pârâta SC CEB România SA ce a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată s-au avut în vedere prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi s-a reţinut că cererea privind cheltuielile de judecată a fost admisă pentru suma de 19.819,04 RON şi nu pentru întreaga sumă achitată de 57.467 RON. Se constată astfel că prima instanţă a avut în vedere admiterea acţiunii în parte.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Constanţa secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 312 din 19 iunie 2014 a respins apelurile declarate de apelanta reclamantă A.F. SRL şi de apelanta pârâtă CEB România SA ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A.F. SRL, cât şi pârâta CEB România SA.
Cererea de recurs formulată de către reclamanta A.F. SRL a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Având în vedere aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea apelului, modificarea în parte a deciziei recurată în sensul admiterii apelului reclamantei şi obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat, dobânda legală aferentă acestuia şi daune morale.
În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă neregularitatea de ordin procedural faţă de respingerea ca tardiv formulată a cererii de efectuare a expertizei tehnice pentru calculul beneficiului nerealizat. În susţinerea acestei neregularităţi, recurenta arată că necesitatea administrării acestei probe a rezultat în faza de judecată a apelului, fiind incidente dispoziţiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Soluţia pronunţată din acest punct de vedere a fost de natură să producă reclamantei o vătămare, în condiţiile în care motivarea instanţei de apel a depins de concluziile acestui raport de expertiză.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine lipsa de temei legal a hotărârii, în raport de temeiul de drept reţinut incident de către instanţa de apel, respectiv art. 6 şi art. 1385 alin. (2) şi (3) din Noul C. civ.
În ceea ce priveşte greşita aplicare a textelor ce reglementează sarcina probei, susţine reclamanta că apelul său a fost respins motivat de imposibilitatea dovedirii cheltuielilor pe care le-ar fi suportat pentru repararea utilajului. De asemenea, recurenta arată că un alt argument pentru respingerea apelului a fost faptul că utilajul achiziţionat era unul cu aspect de noutate, în raport de durata sa medie de viaţă, care s-a apreciat a fi de 10 ani, precum şi faţă de considerentele reţinute privind aprovizionarea cu materie primă.
Cererea de recurs formulată de către pârâta CEB România SA a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în raport de faptul că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, iar în subsidiar, a solicitat, modificarea deciziei recurată, în sensul admiterii apelului pârâtei, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii.
Recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei pronunţată de către instanţa de apel, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a obligat Banca la plata dobânzii legale aferente prejudiciului suferit, în contextul în care prima instanţă nu fusese învestită cu o astfel de cerere.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel şi-a însuşit considerentele instanţei de fond, în ceea ce priveşte admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente pierderii suferite, în acest fel apreciind greşit obiectul acţiunii şi limitele învestirii instanţei.
Prin urmare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale imperative prevăzute de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Instanţa de apel a fost în eroare în ceea ce priveşte motivul de apel al pârâtei, întrucât există o diferenţă esenţială între dobânzile ce fuseseră solicitate şi calculate în raport de beneficiul nerealizat şi dobânzile calculate în raport de pierderea efectiv suferită. împrejurarea că aceste dobânzi au fost calculate prin cele două rapoarte de expertiză şi că reclamanta şi-a însuşit concluziile sale, nu echivalează cu o cerere de completare/modificare a acţiunii, în contextul în care instanţa nu fusese învestită cu o cerere formulată în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, respingerea criticii privind acordarea dobânzilor calculate la pierderea efectiv suferită, reprezintă o consecinţă a încălcării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei pronunţată de către instanţa de apel, în raport de interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv Convenţia de colaborare încheiată între Bancă şi Ministerul pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În raport de obiectul juridic dedus judecăţii şi de temeiul de drept al acţiunii, instanţa trebuia să verifice legalitatea sentinţei din perspectiva îndeplinirii de către Bancă a obligaţiilor ce ar fi reglementat procesul de negociere dintre cele două părţi, în vederea încheierii unui contract de credit.
Instanţa a analizat însă modalitatea în care Banca a respectat obligaţiile şi termenele stabilite prin Convenţie, ceea ce reprezintă o schimbare a naturii şi înţelesului Convenţiei.
Recurenta-pârâtă invocă principiul relativităţii cât şi cel al opozabilităţii contractului faţă de terţi, consacrat de art. 973 C. civ., pentru a demonstra că instanţa de apel nu putea proceda la interpretarea clauzelor contractuale ce vizau relaţia dintre Bancă şi Minister în dovedirea îndeplinirii răspunderii civile delictuale a Băncii, sub aspectul faptei ilicite.
În situaţia în care incidenţa acestui principiu de drept nu este reţinută, recurenta-pârâtă arată că şi-a îndeplinit întocmai dispoziţiile contractuale stabilite prin Convenţie.
Astfel, din interpretarea art. IV secţiunea 4.01 din contract rezultă că Ministerul avea obligaţia de a întocmi şi transmite către Bancă lista operatorilor economici declaraţi eligibili, iar după această aprobare, instituţia de credit putea trece la analizarea şi aprobarea creditului solicitat de reclamantă.
Analiza îndeplinirii sau nu a condiţiilor în vederea primirii creditului şi alocaţiei era realizată de Bancă, procedura de evaluare a societăţii reclamante fiind finalizată la 28 noiembrie 2008. În aceste condiţii, nu se poate vorbi de pasivitatea pârâtei, ci de a reclamantei, care a întârziat completarea documentaţiei necesare acordării creditului.
De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (3), art. 5.02 şi art. 6 din Convenţie, creditul bancar solicitat de către reclamantă nu se acorda automat, ci doar în condiţiile reglementate expres în cadrul Convenţiei de colaborare încheiată la data de 14 septembrie 2007 între Minister şi Bancă. În consecinţă, reclamanta nu a îndeplinit, iniţial, criteriile de eligibilitate.
Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut interpretarea greşită a prevederilor legale, respectiv art. 998 - 999 C. civ., art. 274 C. proc. civ. şi art. 41 alin. (2) C. proc. civ.
Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că nu a fost demonstrată săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie, iar reclamanta nu şi-a dovedit prejudiciul.
Neîncasarea alocaţiei nerambursabile s-a datorat culpei reclamantei, care a refuzat încheierea contractului de credit, deşi iniţial acceptase condiţiile de creditare. Se arată că refuzul iniţial al încheierii contractului de credit s-a datorat neîndeplinirii de către reclamantă a condiţiilor economice şi financiare necesare aprobării creditului.
Deşi recurenta-pârâtă nu contestă producerea unui prejudiciu, apreciază că vinovăţia sa este înlăturată de fapta victimei însăşi, caz exonerator de răspundere.
Cu referire la prejudiciul reţinut de către instanţă, recurenta-pârâtă apreciază soluţia nelegală, această sumă neputând reprezenta un venit efectiv pentru societate, ci suma de bani care putea fi utilizată pentru investiţii în imobilizări corporale, care ar fi putut fi utilizate în cadrul activităţii de producţie şi care ar fi generat venituri şi cheltuieli.
Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel, în ceea ce priveşte interpretarea greşită a prevederilor art. 274 C. proc. civ., cu referire la modalitatea eronată în care instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată Banca, în situaţia în care acţiunea a fost admisă în parte.
Sub un al treilea aspect, recurenta pârâtă a criticat decizia atacată în raport de soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesual pasivă a reclamantei, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de interpretarea greşită a prevederilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, nelegalitatea decurge din interpretarea greşită a principiului răspunderii civile delictuale, respectiv acela că această răspundere este esenţialmente personală. Nu poate fi angajată răspunderea societăţii mamă fundamentată pe teoria mandatului comercial, întrucât nu poate fi vorba de mandate de reprezentare decât pentru acte juridice nu şi pentru fapte juridice.
În combaterea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă CEB România SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ., excepţie respinsă de către instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 5 martie 2013, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte analizând criticile formulate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, îl apreciază ne fondat, având în vedere următoarele considerente:
Examinând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. care dau posibilitatea părţilor să invoce pe calea recursului toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii cu excepţia celor care constituie motive distincte de recurs prevăzute la pct. 1 - 4 din acelaşi text de lege (art. 304 C. proc. civ.) precum şi nesocotirea tuturor principiilor fundamentale ale procedurii civile care nu se încadrează în celelalte motive de recurs şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte, constată că, în cauza de faţă recursul promovat de recurenta-reclamantă din acest punct de vedere este nefondat.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale care reglementează posibilitatea administrării probelor în apel, în mod judicios considerând că, în lipsa prezentării dovezilor invocate în susţinerea apelului, nu este suficientă, pentru a face aplicarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., simpla invocare a unei soluţii greşite.
Simpla solicitare în faţa instanţei de control judiciar a necesităţii administrării probei cu expertiză de specialitate mecanică, în condiţiile în care acest lucru nu a fost solicitat în condiţii de regularitate procesuală, în faţa instanţelor de fond, nu este de natură să conducă la o altă concluzie în ceea ce priveşte corecta aplicare a prevederilor legale referitoare la condiţiile de refacere a probatoriului în faza apelului. Faptul că recurenta-reclamantă nu a cunoscut necesitatea administrării unei astfel de probe decât ulterior primei zile de înfăţişare, nu poate constitui un element care să determine nelegalitatea soluţiei de respingere dată de instanţa de apel cu privire la refacerea probatoriului.
Se reţine, totodată, corecta respingere ca tardivă a probei cu expertiză tehnică solicitată de recurenta-reclamantă în cursul judecării apelului. Se observă că la momentul procedural al punerii în discuţia părţilor a probatoriului ce urma să fie administrat în cauză, recurenta-reclamantă nu a solicitat efectuarea expertizei tehnice, în condiţiile în care critica neacordarea de către instanţa de fond a beneficiului nerealizat. În consecinţă, în raport de criticile sale, recurenta-reclamantă trebuia să solicite efectuarea expertizei la momentul acordării cuvântului pe aspectul probatoriului. În aceste condiţii, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante referitoare la apariţia necesităţii efectuării expertizei doar după ce a luat cunoştinţă de susţinerile pârâtei din cuprinsul memoriului de apel, pentru următoarele considerente: procedural, memoriul de apel al pârâtei a fost comunicat anterior discutării probatoriului, totodată, pârâta nu avea motiv să conteste capete de cerere principală soluţionate în favoarea sa; aşa cum s-a arătat deja, reclamanta a criticat respingerea capătului de cerere referitor la neacordarea beneficiului nerealizat şi, în consecinţă, avea obligaţia legală de a solicita în termenul procedural, toate probele necesare, în opinia sa, pentru dovedirea pretenţiilor sale.
Din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel din punct de vedere al lipsei acesteia de temei legal, având în vedere textele legale găsite incidente de către instanţa de apel, respectiv cele ale Noului C. civ., care sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Nelegalitatea din acest punct de vedere nu subzistă.
Astfel cum reţine recurenta-reclamantă, deşi instanţa de apel face trimitere la dispoziţiile art. 1365 din Noul C. civ., care reprezintă transpunerea într-o normă juridică a ceea ce practica şi doctrina stabiliseră sub imperiul vechii reglementări, şi anume faptul că prejudiciul ce se solicită a fi acoperit poate fi şi viitor, cu condiţia să fie cert, acest temei legal reţinut de către instanţă nu este de natură să afecteze legalitatea soluţiei şi raţionamentul instanţei.
În reglementarea Codului civil din 1865, în ceea ce priveşte prejudiciul sunt instituite două condiţii, şi anume acesta să fie cert şi actual. În lipsa acestor condiţii, evaluarea pagubei produsă prin culpă nu este posibilă. Observaţia instanţei are în vedere faptul că dauna ipotetică nu trebuie confundată cu dauna viitoare.
Acest al doilea element constitutiv al responsabilităţii civile a fost reglementat în Noul C. civ. în secţiunea a VI-a din Capitolul IV, unde este tratată repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, fiind reţinute aceleaşi calităţi ale reparaţiei, de a fi compensatorie şi integrală, însă sub condiţia certitudinii prejudiciului. Din acest punct de vedere, dauna ipotetică, nu poate justifica despăgubirea solicitată de reclamantă.
În ce priveşte considerentele instanţelor devolutive cu privire la respingerea capătului de cerere privind beneficiul nerealizat, se constată că în această etapă procesuală criticile recurentei-reclamantă care fac trimitere la proba cu expertiză administrată în cauză nu pot fi analizate.
Recurenta-reclamantă formulează critici în ceea ce priveşte concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, prin care s-a reţinut că utilajul achiziţionat era unul cu aspect de noutate, nu a putut fi determinată durata sa medie de viaţă, costurile de întreţinere şi frecvenţă, reparaţiei şi dificultăţile privind achiziţionarea cu materie primă.
Din enumerarea acestor argumente ale recurentei, este evident că prin criticile formulate este exprimată nemulţumirea cu privire la soluţiile pronunţate de instanţe, critici de netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză şi o restabilire a situaţiei de fapt, deşi a invocat ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte analizând criticile formulate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, îl apreciază fondat, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., având în vedere următoarele considerente:
Acest motiv de nelegalitate cuprinde două ipoteze distincte, recurenta-pârâtă invocând ipoteza potrivit căreia instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut - extra petita.
Soluţionând apelul pârâtei, instanţa de apel a dat o dezlegare greşită criticii în legătură cu admiterea capătului de cerere privind dobânda la pierderea efectiv suferită, în condiţiile în care instanţa de fond nu a fost învestită cu o cerere formulată în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, prin petitul cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 110.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat, 11.000 RON reprezentând dobânzi legale aferente sumei pretinse cu titlu de beneficiu nerealizat, 10.000 RON reprezentând pierderea suferită şi 50.000 RON cu titlu de daune morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „.. în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".
Prin urmare, se constată că instanţa de apel a apreciat în mod greşit obiectul cererii deduse judecăţii, precum şi limitele de învestire ale instanţei.
Considerentele recurentei-pârâte în sensul că reclamanta şi-a însuşit concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, nu reprezintă o cerere de completare/modificare a cererii de chemare în judecată, formulată în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. sunt corecte, urmând a fi reţinute întocmai de către instanţa de recurs.
În consecinţă, se constată că soluţia instanţei de apel în ce priveşte dezlegarea dată acestui capăt al cererii reclamantei a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, prin raportare la dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere.
Pentru aceste considerente, soluţia Curţii de apel a fost pronunţată cu neobservarea dispoziţiilor legale analizate şi potrivit art. 304 pct. 6 raportat la art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei se va admite în parte, iar decizia va fi modificată în sensul dispozitivului.
În continuare, Înalta Curte urmează a examina motivele de nelegalitate invocate de către recurenta-pârâtă în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., constatând că acestea sunt nefondate.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.
Recurenta-pârâtă invocă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii în raport de nerespectarea principiului relativităţii cât şi a celui privind opozabilitatea contractului faţă de terţi. Se reproşează din acest punct de vedere instanţei, că a procedat la interpretarea clauzelor contractuale ce vizau relaţia dintre Bancă şi Minister în dovedirea îndeplinirii răspunderii civile delictuale a Băncii, sub aspectul faptei ilicite.
Criticile sunt nefondate.
Între Ministerul pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, în calitate de furnizor de ajutor de stat şi pârâta CEB în calitate de instituţie bancară, s-a încheiat Convenţia de colaborare din 14 iulie 2007, în aplicarea prevederilor art. 4.1 din Procedură.
Din Convenţie a rezultat că pârâta a fost selectată de Minister în scopul implementării şi derulării programului aferent anului bugetar 2007 prin care banca urma să acorde alocaţii financiare nerambursabile beneficiarilor eligibili, în limita fondului şi credite bancare din sursele sale.
Recurenta-pârâtă face trimitere la obiectul cererii deduse judecăţii, respectiv obligarea Băncii la pierderea alocaţiei financiare nerambursabile în sumă de 50.000 euro, pentru a demonstra că instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul Convenţiei, în condiţiile în care a analizat modalitatea în care Banca a respectat obligaţiile şi termenele stabilite prin Convenţie, în dovedirea culpei Băncii, care a condus la imposibilitatea reclamantei de a încasa alocaţia financiară nerambursabilă.
Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 973 C. civ., potrivit cărui „convenţiile nu au efect decât între părţile contractante" pentru a demonstra că efectele obligatorii ale Convenţiei privesc numai părţile contractante, însă izvorul pretenţiilor reclamantei este întemeiat pe răspunderea civilă delictuală şi nu pe cea contractuală. În consecinţă, aprecierile instanţei nu au vizat interpretarea puterii actului, faţă de raporturile dintre părţi.
În speţă, instanţa a analizat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar trimiterea la Convenţia încheiată de pârâtă cu Ministerul a avut în vedere efectul actului, în raporturile sale faţă de terţi. Din acest punct de vedere, noţiunea de efecte corespunde accepţiunii dată de principiul opozabilităţii contractului faţă de terţi.
Revenind la considerentele recurentei-pârâte care vizează îndeplinirea obligaţiilor contractuale stabilite prin Convenţie, şi la faptul că nu poate fi vorba de pasivitate din partea sa, precum şi de faptul că iniţial reclamanta nu a îndeplinit criteriile de eligibilitate, Înalta Curte reţine că fapta ilicită a pârâtei a constat în nerespectarea procedurii de implementare a Programului şi a Convenţiei încheiate cu administratorul acestuia, iar culpa acesteia constă în modalitatea de îndeplinire a propriilor obligaţii legale în acest sens.
Trimiterile recurentei-pârâte la necesitatea respectării normelor bancare şi la prevederile din Convenţie care conţin criteriile de eligibilitate pe care trebuia să le îndeplinească reclamanta, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care s-a reţinut atitudinea culpabilă a Băncii care a condiţionat acordarea creditului cu alocaţie financiară nerambursabilă de încheierea actelor de renunţare la litigiul început pentru soluţionarea cererii de acordare a creditului.
Din punct de vedere al nelegalităţii în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă greşita interpretare privind întrunirea condiţiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, susţinând că pârâta nu a săvârşit fapta ilicită reţinută în sarcina sa cu vinovăţie.
Se susţine şi existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, fapta victimei însăşi, respectiv a reclamantei, care a refuzat încheierea contractului de credit, deşi iniţial acceptase condiţiile de creditare.
Înalta Curte constată că analiza acestui motiv de recurs, prin care se invocă lipsa de culpă a pârâtei pentru neacordarea creditului până la data limită stabilită pentru 31 decembrie 2008 nu poate viza probatoriile efectuate în cauză, respectiv înscrisuri, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive.
Plecând de la aceste considerente, nu se poate concluziona în sensul că reclamanta a refuzat încheierea contractului de credit, în condiţiile în care probele administrate în cauză au stabilit că pârâta a condiţionat acordarea creditului şi alocaţiei de renunţarea reclamantei la pretenţiile exprimate prin convocarea la conciliere directă.
În consecinţă, ipoteza unei caz exonerator de răspundere privind fapta victimei însăşi nu subzistă.
Criticile referitoare la cuantificarea prejudiciului, urmează a fi respinse, având în vedere că pierderea efectiv suferită nu se poate raporta la venituri sau profit, criterii care nu au caracter de certitudine. Însăşi recurenta-pârâtă observă că suma de 50.000 euro ar fi reprezentat 60% din valoarea fără TVA de achiziţie a echipamentului tehnic de producţie.
Din punct de vedere al interpretării greşite a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pune în discuţie, în realitate, chestiunea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acţiunea reclamantei a fost admisă în parte.
Recurenta-pârâtă nu a invocat dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., care nu sunt aplicabile în speţă, întrucât compensarea cheltuielilor de judecată nu poate fi incidenţă, în cauză pârâta neinvocând pretenţii proprii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că pârâta, fiind în culpă procesuală, ca parte care a pierdut litigiului, va suporta cheltuielile de judecată, astfel cum au fost stabilite de către instanţa de fond.
Critica privind cuantumul acestor cheltuieli, reprezintă o critică de netemeinicie, şi întrucât se bazează pe interpretarea materialului probator existent la dosarul cauzei, nu poate fi efectuată în această etapă procesuală.
Nelegalitatea invocată de către recurenta-pârâtă în legătură cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ., nu va fi reţinută.
Recurenta-pârâtă infirmă teoria mandatului de reprezentare, în ce priveşte faptele juridice, reţinută de către instanţa de fond în motivarea respingerii excepţiei lipsei calităţii procesual pasivă.
Înalta Curte reţine că posibilitatea de acordarea a alocaţiei financiare nerambursabile şi a creditului aparţine pârâtei CEB SA, în calitatea sa de instituţie de credit participantă la program, mandatul de reprezentare acordat Sucursalei Constanţa fiind dat pentru efectuarea demersurilor pentru obţinerea creditului şi încheierea contractului.
În aceste condiţii, răspunderea celui obligat prin Convenţia de colaborare încheiată cu Ministerul aparţine pârâtei.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, faţă de prevederile art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei SC A.F. SRL ca nefondat, va admite recursul pârâtei CEB România SA, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul pârâtei împotriva sentinţei de fond şi va înlătura dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă debitului în sumă de 50.000 euro, va menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Faţă de cererea formulată de recurenta-pârâtă privind acordarea de cheltuieli de judecată ocazionate de exercitarea acestei căi de atac, având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) raportat la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere soluţia pronunţată de Înalta Curte, urmează a admite cererea şi a dispune obligarea recurentei-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru aferente judecăţii în recurs şi apel, şi onorariu de avocat, prin apreciere, în cuantum total de 7.692,68 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.F. SRL împotriva Deciziei civile nr. 312 din 19 iunie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul declarat de pârâta CEB România SA împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul pârâtei CEB România SA declarat împotriva Sentinţei nr. 807 din 28 februarie 2012 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea pârâtei CEB România SA la plata dobânzii legale, calculată asupra debitului de 50.000 RON.
Menţine în rest dispoziţiile deciziei şi sentinţei.
Obligă recurenta A.F. SRL la plata sumei de 7.692,68 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei CEB România SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 797/2015. Civil → |
|---|
