ICCJ. Decizia nr. 783/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 783/2015
Dosar nr. 976/1259/2011***
Şedinţa publică din 11 martie 2015
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 2 iunie 2011, reclamantele SC I.K.S.V.T. LTD ŞTI Istanbul şi I.T.S.V.T. LTD ŞTI au chemat în judecată pe pârâta SC D. SRL pentru a fi obligată să-i plătească primei reclamante suma de 34.600 dolari SUA, plus dobânda legală începând cu 1 noiembrie 2009 şi până la plata efectivă, iar celei de-a doua reclamante suma de 2.561 dolari SUA, plus dobânda legală începând cu data de 1 noiembrie 2009 şi până la plata efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamante, arătând în motivare că are o datorie către prima reclamantă de 700 RON, iar faţă de cea de-a doua reclamantă, o datorie în sumă de 2.765 RON, sume cu care este de acord să le achite.
Tribunalul Specializat Argeş, prin Sentinţa nr. 1671/2012 din 9 octombrie 2012 a admis acţiunea, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească primei reclamante suma de 34.600 dolari SUA sau echivalentul în RON la data plăţii, plus dobânda legală, începând cu 1 noiembrie 2009 şi până la plata efectivă, iar celei de-a doua reclamante suma de 2.561 dolari SUA sau echivalentul în RON la data plăţii, plus dobânda legală, începând cu 1 noiembrie 2009 şi până la plata efectivă.
Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantelor suma de 7.334,00 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat.
S-a reţinut că, din conţinutul înscrisului semnat de reprezentanţii SC D. SRL în luna noiembrie 2009, în care s-a consemnat rezultatul punctajului referitor la suma datorată de pârâtă şi neplătită pentru marfa care i-a fost livrată, rezultă că aceasta a recunoscut că datorează reclamantelor suma de 67.481 dolari SUA, pe care s-a obligat să o plătească în trei tranşe, după cum urmează: 10.000 dolari SUA la data de 19 noiembrie 2009; 17.481 dolari SUA la data de 20 decembrie 2010 şi 40.000 dolari SUA la data de 15 ianuarie 2010, sumă din care a achitat doar 30.491 dolari SUA, rămânând o diferenţă de 36.991 dolari SUA, din care 34.430 dolari SUA reprezintă contravaloarea bijuteriilor din aur livrate de reclamanta SC I.K.S.V.T. LTD ŞTI Istanbul, iar suma de 2.561 dolari SUA reprezintă contravaloarea bijuteriilor din argint livrate de SC I.T.S.V.T. LTD ŞTI şi neplătite de pârâtă.
De asemenea, din administrarea probelor administrate în cauză - audierea martorilor şi interogatoriul luat pârâtei - prima instanţă a constatat, în temeiul art. 1361 C. civ., coroborat cu art. 1 alin. (2) C. com. şi art. 3 din O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000, întemeiată acţiunea reclamantelor şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantelor sumele menţionate în dispozitivul prezentei sentinţe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal pârâta SC D. SRL Piteşti, care o critică pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Piteşti prin Decizia nr. 47 din 7 martie 2013 a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat Sentinţa nr. 1671/2012 din 9 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în Dosarul nr. 976/1259/2011, iar pe fond a respins acţiunea formulată de reclamante.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, iar prin Decizia nr. 4302 din 4 decembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul, s-a casat hotărârea şi a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
La data de 4 iunie 2014 a fost reînregistrat apelul pe rolul Curţii de Apel Piteşti.
În rejudecare a fost administrată proba cu expertiză contabilă şi înscrisuri.
Prin Decizia civilă nr. 1037 din 11 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă s-a admis apelul declarat de pârâta SC D. SRL Piteşti împotriva Sentinţei nr. 1671/2012 din 9 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în Dosarul nr. 976/1259/2011 intimate reclamante fiind SCI.K.S.V.T. LTD ŞTI şi I.T.S.V.T. LTD ŞTI.
S-a schimbat sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâtă la echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 1.219,15 dolari SUA către reclamanta SC I.S. şi a fost înlăturată obligarea pârâtei la plata către reclamanta SC I.G. a sumei de 34.600 dolari SUA.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Au fost obligate intimatele la 4.062 RON, cheltuieli de judecată către apelantă.
S-a reţinut că:
Referitor la încălcarea normelor privind taxele judiciare de timbru, instanţa de apel a apreciat că acestea au fost legal aplicate şi interpretate.
Pe fondul cauzei, după stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de apel în considerarea concluziilor raportului de expertiză contabilă a rezultat că facturile seria A nr. 503782 din 12 septembrie 2008 - în valoare de 71.337,21 dolari SUA; seria A nr. 504310 din 29 ianuarie 2009 - în valoare de 5.266,35 dolari SUA au fost achitate în integralitate. În atare situaţie, instanţa de apel a analizat numai maniera în care a fost achitată factura seria A nr. 199845 din 29 ianuarie 2009 - în valoare de 16.658,08 dolari SUA.
Astfel, din dispoziţiile de transfer valutar privind plata parţială a facturii seria A nr. 199845 din 29 ianuarie 2009 - în valoare de 7.658,08 dolari SUA instanţa de apel a reţinut că ambele reclamante au sediul comun şi desfăşoară o afacere comună aşa cum au recunoscut chiar prin cererea de chemare în judecată, iar în aceste documente de plată au fost trecute şi datele de identificare ale acestei facturi fiscale. Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că, conform dispoziţiilor de transfer valutar depuse la dosarul cauzei apelanta a făcut plăţi în mod constant către reclamanta I.S.
Cum o parte din aceste bijuteriile achiziţionate cu factura seria A nr. 199845 din 29 ianuarie 2009 au fost restituite reclamantelor prin factura DRG nr. 19 din 18 iunie 2010 şi având în vedere că plata parţială a fost valabilă urmează ca restul de 1.219,15 dolari SUA să fie achita tot în contul reclamantei care a primit primele tranşe.
În ceea ce priveşte apărările intimatelor, instanţa de apel a reţinut că înscrisul sub semnătură privată recunoscut de acela căruia i se opune sau privit, după lege, ca recunoscut are acelaşi efect ca şi înscrisul autentic, între cei care l-au semnat şi între cei care reprezintă drepturile lor (succesorii în drepturi ai celor care au semnat înscrisul respectiv). Deci, cuprinsul înscrisului, cu menţiunile sale privitoare la actul juridic pe care îl constată sau la faptele relatate, face credinţă, ca şi cuprinsul înscrisului autentic, până la dovada contrară, care se va putea face potrivit dispoziţiilor legale referitoare la admisibilitatea probelor.
Potrivit art. 46 C. com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor, cu martori, de câte ori instanţa judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., şi prin orice mijloace de probă admise de legea civilă, respectiv mărturisirea, prezumţia, raportul de expertiză etc.
Numai că înscrisul existent la dosar, ce a fost invocat de reclamante nu cuprinde cauza şi obiectul datoriei, sau data titlului, astfel încât nu poate fi considerat că ar fi un act recognitiv, în sensul art. 1189 C. civ., iar în lipsa actului primordial nu face dovada deplină a raportului juridic în sensul pretins, ci reprezintă doar un început de dovadă scrisă care trebuia completat, din punct de vedere probator cu alte mijloace de probă.
Astfel, teza susţinută de intimatele reclamante în sensul schimbării înţelesului şi naturii sale juridice nu are fundament, având în vedere că în urma coroborării întregului probatoriu administrat s-a constatat că nu este dovedită obligaţia de plată pentru întreaga sumă de 34.600 dolari SUA şi respectiv 2.561 dolari SUA.
În consecinţă, a fost obligată pârâta la plata sumei de 34.600 dolari SUA şi s-a menţinut în rest sentinţa, inclusiv în ceea ce priveşte plata dobânzii legale începând cu 1 noiembrie 2009 până la plata efectivă.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamantele au declarat recurs prin care au invocat următoarele motive:
1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304, pct. 9 C. proc. civ.)
A. Acţiunea a fost înregistrată la data de 2 iunie 2011, deci înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. şi se referă la acte juridice încheiate înainte de această dată. Ca urmare, legea aplicabilă raporturilor dintre părţi este Codul Comercial, conform art. 6 alin. (1) Noul C. civ. şi art. 3 şi 5 din Legea nr. 71/2011.
Litigiul de faţă este deci unul comercial şi a fost soluţionat în fond de o instanţă specializată în soluţionarea litigiilor dintre comercianţi - Tribunalul specializat Argeş.
B. Deşi a reţinut că în comerţ orice contract, în sensul de operaţiune juridică, se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor iar, potrivit art. 46 C. com., obligaţiile comerciale se pot proba cu orice mijloc de probă, instanţa de apel a procedat în cele din urmă la fel ca şi în primul ciclu procesual, încălcând astfel prevederile legale citate, dar şi pe cele ale art. 315 C. proc. civ. , care o obligă să respecte dispoziţiile date de instanţa de recurs în caz de casare cu trimitere.
Astfel, prin decizia de casare i s-a pus în vedere instanţei de trimitere să analizeze toate probele administrate în cauză, care au stat la baza hotărârii instanţei de fond.
Cu toate acestea, instanţa de apel a dispus efectuarea unei noi expertize contabile, care să analizeze încă o dată înregistrările pe care pârâta Ie-a efectuat în contabilitatea proprie şi actele care au stat la baza acestora, deşi prima expertiză nu a fost contestată de nimeni.
Ceea ce s-a contestat a fost faptul că înregistrările contabile corespund realităţii, în sensul că nu toate livrările de bijuterii efectuate de noi au fost înregistrate de pârâtă în contabilitate.
Rezultă că, în cele din urmă, instanţa şi-a fondat soluţia, la fel ca şi în cazul primei decizii casate, tot numai pe înregistrările pe care pârâta Ie-a în acest fel au fost încălcate prevederile art. 52 C. com., dar şi pe cele ale art. 1183 C. civ., conform cărora registrele comercianţilor (care includ orice fel de înregistrări, inclusiv cele din contabilitate) fac probă numai „în contra lor" iar nu şi faţă de alte persoane.
Neţinând seama şi de celelalte probe administrate de noi, care dovedeau că pârâta a primit de la noi şi alte bijuterii, pe care nu Ie-a înregistrat în contabilitatea proprie, dar pe care s-a obligat să ni le plătească, instanţa a încălcat şi prevederile art. 46 C. com., mai sus citate.
Recurentele faţă de cele mai sus invocă următoarele probe:
Fişele de evidenţă pe care Ie-a depus la dosar, care sunt semnate de reprezentantul pârâtei, din care rezultă că anterior datei de 10 ianuarie 2009 (deci anterior datei de 29 ianuarie 2009 când a fost emisă prima factură înregistrată în contabilitate de pârâtă), depoziţiile martorelor T.V. şi V.A., care au relatat că d-na D., în calitate de reprezentant al SC D. SRL, a ridicat în repetate rânduri bijuterii de la sediul celor două reclamante.
Neemiterea facturilor nu poate însă atrage decât eventuala răspundere juridică a fiecăreia din părţi în raporturile cu autorităţile celor două state în care-şi au sediul (Turcia, pentru reclamante şi respectiv România, pentru pârâtă), pentru neevidenţierea unor operaţiuni care atrag plăţi către buget (TVA şi impozit) iar nu şi exonerarea cumpărătoarei de plata preţului.
Aceleaşi martore au relatat că, după apariţia întârzierilor la plată, pârâta a restituit o parte din bijuterii tot fără întocmirea unor documente însoţitoare („neoficial", conform exprimării martorelor.)
Recunoaşterile pârâtei, făcute atât prin răspunsurile date la interogatoriu, cât şi prin scrisorile pe care ni Ie-a adresat după ce am invitat-o la conciliere.
Prin aceste probe pârâta a recunoscut autenticitatea înscrisului încheiat în luna noiembrie 2009, invocat de noi prin acţiune, faptul că acesta a fost scris chiar de administratorul pârâtei şi împrejurarea că în el au fost consemnate sumele de bani pe care aceasta le datora şi un scadenţar de efectuare a plăţilor în vedera stingerii obligaţiei de plată.
Singurul lucru pe care pârâta l-a contestat a fost faptul că datoria a fost exprimată în dolari SUA, ea susţinând că este vorba despre sume în RON.
Probele care demonstrează ca toate operaţiunile comerciale dintre părţi au fost exprimate în dolari SUA, iar nu în RON sunt: cea de a doua scrisoare, care conţine răspunsul pârâtei la invitaţia la conciliere, în care se arată ca aceasta îi datorează reclamantei SC I.S. suma de 1.000 dolari SUA, iar nu o sumă exprimată în RON; plăţile pe care pârâta Ie-a făcut au fost exprimate în dolari SUA, ceea ce demonstrează că aceasta a fost moneda de cont în raporturile dintre părţi (SWIFT - ordin de plată -din 3 martie 2010 prin care S.C D. SRL a plătit suma de 4.658,08 dolari SUA; SWIFT - ordin de plată - din 28 decembrie 2009 prin care SC D. SRL a plătit suma de 6.000 dolari SUA; SWIFT - ordin de plată - din 13 martie 2010 prin care SC D. SRL a plătit suma de 7.000 dolari SUA; SWIFT - ordin de plată - din 17 martie 2010 prin care SC D. SRL a plătit suma de 7.000 dolari SUA; din expertiza contabilă efectuată în cauză rezultă că soldul datoriei evidenţiat în înregistrările pe care pârâta Ie-a făcut în contabilitatea proprie, care se ţine în RON, nu corespunde cu sumele care au fost consemnate în actul juridic (punctajul) la care am făcut referire.
Nemotivându-şi hotărârea sub aspectul înlăturării probelor la care a făcut referire mai sus instanţa a încălcat şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturile Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil. Sub acest aspect facem trimitere la deciziile CEDO Ruiz Torija c. Spaniei, din 9 decembrie 1994; Hiro Bălani c. Spaniei, din 19 decembrie 1994; Helle c. Finlandei; Higgins ş.a. c. Franţei, din 19 februarie 1998; Garcia Ruiz c. Spaniei, din 21 ianuarie 1999; Jahnke ş.a. c. Franţei, din 5 septembrie 2000; Abina c. România, nepublicate - Internet.
Considerând că înscrisul întocmit în luna noiembrie 2009 la Piteşti, care a consemnat rezultatul punctajului referitor la suma datorată şi neplătită pentru marfa pe care i-am livrat-o intimatei, precum şi termenele la care aceasta s-a obligat să ne plătească aceste sume, este lipsit de valoare probatorie, instanţa a încălcat prevederile art. 1176 şi 967 C. civ. şi a aplicat greşit prevederile art. 1189 C. civ.
Prin acest înscris SC D.S.RX. a recunoscut că îi datorează suma de 67.481 dolari SUA pe care s-a obligat să o plătească în trei tranşe, după cum urmează:
- 10.000 dolari SUA la data de 19 noiembrie 2009;
- 17.481 dolari SUA la data de 20 decembrie 2010;
- 40.000 dolari SUA la data de 15 ianuarie 2010.
În temeiul acestei înţelegeri pârâta Ie-a plătit, fie în bani, fie prin restituire de marfa, numai suma de 30.491 dolari SUA, rămânând datoare cu suma de 36.991 dolari SUA.
Din suma de 36.991 dolari SUA suma de 34.430 dolari SUA reprezintă contravaloarea bijuteriilor din aur livrate de reclamanta SC I.G. iar suma de 2.561 dolari SUA reprezintă contravaloarea bijuteriilor din argint livrate de SC I.S. şi neplătite de pârâtă.
Aşa cum a arătat mai sus, acest înscris a fost recunoscut de pârâtă. Mai mult, pârâta a recunoscut şi afirmaţiile recurentelor conform cărora înscrisul a consemnat rezultatul punctajului prin care s-a determinat soldul datoriei pe care o are faţă de reclamante şi s-au stabilit sumele şi termenele la care trebuie efectuate plăţile pentru ca acest sold să fie lichidat.
Este un nonsens să afirmi, aşa cum face instanţa de apel, că acela care a recunoscut un asemenea înscris ar mai putea face proba contrară împotriva sa.
Instanţa a mai susţinut că înscrisul nu ar fi valabil pentru că-i lipseşte cauza, deşi, potrivit art. 967 C. civ. „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la proba contrarie."
În sfârşit, instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1189 C. civ. care reglementează actul confirmativ, prin aceea că nu a ţinut seama de caracterul dispozitiv, iar nu imperativ al acestora. Astfel, odată ce pârâta a recunoscut autenticitatea înscrisului şi a furnizat ea însăşi informaţii despre cauza şi obiectul actului juridic al cărui instrument probator l-a redactat, instanţa nu putea reţine, din oficiu, nevalabilitatea înscrisului.
Prin modul în care a procedat instanţa a încălcat şi principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil.
2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304, pct. 7 C. proc. civ.).
Potrivit art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."
Scopul motivării este acela de a fundamenta soluţia adoptată, în aşa fel încât să existe garanţia ca ambele părţi au avut parte de un proces echitabil şi să poată fi exercitat controlul judiciar prin declararea şi motivarea căilor de atac.
Or, exceptând înscrisul redactat în noiembrie 2009, hotărârea nu cuprinde niciun motiv de drept pentru care instanţa nu a ţinut seama de probele administrate în cauză, pe care se fundamentase soluţia instanţei de fond şi care au fost invocate de noi prin întâmpinare şi prin concluziile scrise.
Este vorba despre probele care a făcut referire la punctul B al primului motiv de recurs.
Recurentele au declarat recurs şi împotriva încheierilor din 20 martie 2014 şi 17 aprilie 2014 date de aceeaşi instanţă de apel, susţinând că au fost încălcate normele imperative privind competenţa de soluţionare a cauzei.
Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
1. Referitor la primul motiv de recurs, criticile subsumate punctului A) din cererea de recurs, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, întrucât problema naturii litigiului a fost tranşată irevocabil prin decizia de casare, problemă ce intră în puterea lucrului judecat şi nu mai poate forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, iar în considerarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., dispoziţiile deciziei de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În ce priveşte cel de-al doilea punct din primul motiv de recurs, Înalta Curte examinând criticile în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că sunt neîntemeiate, ştiut fiind că acest articol garantează părţile litigante să nu le fie violate drepturile procesuale - fără a le mai menţionate şi indica expres - or, în speţă, instanţa de apel tocmai cu respectarea principiului disponibilităţii şi având în vedere obiectul cauzei dedus judecăţii a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.
Faptul că soluţia este contrară pentru recurente, nu înseamnă că instanţa şi-a ignorat principiile procesului civil şi prevederile legale incidente în cauză, cu analizarea şi examinarea probatoriilor necesare, utile şi pertinente cauzei.
Menţionatele hotărâri pronunţate de Curtea de la Strassbourg se referă - Cauza Albina vs. România - la ipoteza în care reclamantul invocase încălcarea dreptului său la un proces echitabil (articolul 6 din Convenţie) şi a dreptului de proprietate (articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie), ca urmare a modului în care i-a fost soluţionată acţiunea în revendicare imobiliară de către instanţa de recurs, cităm:
„Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Albina împotriva României, în care reclamantul invocase încălcarea dreptului său la un proces echitabil (articolul 6 din Convenţie) şi a dreptului de proprietate (articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie), ca urmare a modului în care i-a fost soluţionată acţiunea în revendicare imobiliară de către instanţa de recurs."
Ori, în cauză, motivarea deciziei în apel a respectat toate rigorile impuse de textul de lege pretins încălcat şi, nu numai dar considerentele sunt edificatoare raportat la motivele formulate în apel. De aceea, menţionatele hotărâri nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care hotărârea judecătorească a cărei recurare se cere îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Referitor la recursul declarat de recurente împotriva Încheierii din 17 aprilie 2014 dată de aceeaşi instanţă de apel care a pronunţat decizia atacată - în Dosarul anexat prezentului recurs nr. 976/1259/2011** - nu poate fi examinat în recurs, întrucât recurentele nu au criticat-o în apel, aşa încât această încheiere a intrat în puterea lucrului judecat. De aceea, această chestiune nu mai poate fi supusă cenzurii controlului judiciar în calea de atac a recursului.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurente împotriva Încheierii din 20 martie 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă de apel, Înalta Curte pentru aceleaşi considerente expuse la paragraful anterior - privind Încheierii din 17 aprilie 2014 dată de aceeaşi instanţă de apel care a pronunţat decizia atacată - urmează să respingă şi acest recurs.
Concluzionând cu privire la recursurile declarate de reclamante împotriva celor două încheieri evocate, trebuie de notat că, aceste încheieri nu au fost atacate în apel, aşa încât toate considerentele expuse de recurente nu pot fi avute în vedere.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , urmează să respingă nefondate recursurile declarate de reclamantele SC I.K.S.V.T. LTD ŞTI Istanbul şi I.T.S.V.T. LTD ŞTI împotriva Deciziei civile nr. 1037 din 11 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, precum şi împotriva Încheierilor din 20 martie 2014 şi 17 aprilie 2014 date de aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele SC I.K.S.V.T. LTD ŞTI Istanbul şi I.T.S.V.T. LTD ŞTI împotriva Deciziei civile nr. 1037 din 11 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, precum şi împotriva Încheierilor din 20 martie 2014 şi 17 aprilie 2014 date de aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 784/2015. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 781/2015. Civil. Obligatia de a face.... → |
|---|
