ICCJ. Decizia nr. 797/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 797/2015
Dosar nr. 3666/109/2013*
Şedinţa din camera de consiliu de la 18 martie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 18 aprilie 2013 sub nr. 3666/109/2013, reclamanţii Ş.A., Ş.G., C.D.L. şi C.M. au chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României, A.A.A.S. şi Statul Român, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la plata sumelor reprezentând salarii neachitate în perioada iunie 2005-septembrie 2006, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente acestor drepturi până la data plăţii efective.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că au fost salariaţii SC C. SA Câmpulung, societate patronată de A.V.A.S., care, în perioada indicată nu le-a achitat drepturile salariale cuvenite. La data de 11 octombrie 2006, faţă de această societate s-a deschis procedura insolvenţei, reţinându-se la masa credală creanţa lor constând în drepturi salariale, pe parcursul procedurii primind 10% din datorie. La data de 14 martie 2012, când procedura lichidării societăţii angajatoare s-a închis, creanţa lor a rămas neachitată. Au mai precizat reclamanţii că, în cadrul acestei proceduri speciale, instanţele au reţinut că nu poate fi analizată cererea lor de obligare a statului român la plata acestor salarii restante, întrucât excede cadrului procesual. Reclamanţii au susţinut că salariul este contraprestaţia muncii, pe care ei au prestat-o deja şi, câtă vreme salariul nu le-a fost achitat, le-au fost încălcate drepturile pe care înţeleg să le solicite pe cale judecătorească.
Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1228 din 16 mai 2014, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, invocându-se incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 119/F/Cont din 18 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 3666/109/2013, la rândul său, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă, complet conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 269 din Legea nr. 53/2003.
Astfel învestit, Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr. 239 din 2 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3666/109/2013*, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, l-a trimis spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a decide astfel, instanţa Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, a reţinut, în esenţă că, din motivarea acţiunii dar şi din precizările ulterioare ale reclamanţilor, este evident că aceştia nu îşi întemeiază acţiunea pe existenţa unor raporturi de muncă cu pârâţii, ci pe existenţa unei răspunderi a acestora pentru neluarea unor decizii legale şi corecte, fapt ce a dus la prejudicierea lor prin imposibilitatea recuperării drepturilor salariale, pe care angajatorul lor le datora, angajator care nu este însă pârât în cauză.
Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, apreciind că acţiunea reclamanţilor nu constituie un conflict de muncă - între părţi neexistând încheiat vreun contract de muncă -, a constatat, în temeiul art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, că instanţa competentă să soluţioneze acţiunea reclamanţilor este Curtea de Apel Piteşti.
Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru considerentele care succed.
Raportul juridic dedus judecăţii de reclamanţi are ca obiect obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale neachitate în perioada iunie 2005 - septembrie 2006, drepturi derivând din raporturile juridice de muncă ce au luat naştere în temeiul contractelor individuale de muncă încheiate între reclamanţi, în calitate de foşti salariaţi, cu angajatorul - fosta SC C. SA Câmpulung (SC C.E.S.A.R. SA), pârâta A.A.A.S., fiind acţionar majoritar al SC C. SA Câmpulung.
Potrivit art. 266 C. muncii (Legea nr. 53/2003)„ Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.
De asemenea, potrivit art. 267 din acelaşi act normativ „Pot fi părţi în conflictele de muncă: a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă; b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod; c) sindicatele şi patronatele; d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ”.
Art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că semnificaţia actului administrativ este aceea a actului unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; fiind asimilate actelor administrative, în sensul Legii contenciosului administrativ şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice, prin legi speciale putând fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ. Lit. f) a art. 2 din aceeaşi lege defineşte contenciosul administrativ ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.
Totodată, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”
În raport de dispoziţiile legale menţionate, acţiunea reclamanţilor, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri constând în drepturi salariale -, nu poate fi calificată ca un litigiu de natura celui prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 deoarece, chiar dacă cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, conflictul dedus judecăţii nu s-a născut din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii evocate sau din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, nefiind întrunite cerinţele prevăzute de lege în definirea contenciosului administrativ.
Astfel, demersul judiciar al reclamanţilor nu priveşte un act administrativ emis sau încheiat de autorităţile publice locale şi judeţene sau un act care priveşte taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale sau accesorii ale acestora, ci priveşte valorificarea dreptului la salariul pentru munca prestată, dar neachitat, solicitat, printre altele de la A.A.A.S., în calitate de acţionar majoritar al fostului angajator iar calitatea acesteia, de instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului, precum şi a celorlalţi pârâţi, de organe ale administraţiei statului (autorităţi publice centrale) nu sunt de natură a configura cadrul procesual ca un litigiu guvernat de prevederile Legii contenciosului administrativ.
Cum raportul juridic dedus judecăţii, nu este unul de drept public administrativ ci de drept comun, din domeniul jurisdicţiei muncii, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 din Legea nr. 53/2003 conform cărora „ (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi”.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 796/2015. Civil. Asigurări sociale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 801/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
