ICCJ. Decizia nr. 716/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 716/2015
Dosar nr. 14614/55/2009
Şedinţa publică de la 4 martie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial, la data de 26 octombrie 2009, la Judecătoria Arad, care şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Arad, prin sentinţa civilă nr. 740 din 27 ianuarie 2010, - reclamanta M.L.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul H.Z.O., solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor de 600.000 lei, pentru terenul în suprafaţă de 977 metri pătraţi situat în Timişoara, înscris în C.F. Timişoara.
Prin precizarea de acţiune înregistrată la Tribunalul Arad, la data de 1 noiembrie 2010, reclamanta M.L.A. a solicitat obligarea pârâţilor H.Z.O. şi H.L.S.A. la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 977 mp din totalul de 1.124 mp înscris în C.F. Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 1079 din 3 noiembrie 2011, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei M.L.A. invocată de pârâţii H.Z.O. şi H.L.S.A., a respins acţiunea reclamantei faţă de aceşti pârâţi şi a obligat-o pe reclamantă la plata faţă de ei a sumei de 4.992 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a avut în vedere următoarele:
Conform extrasului de C.F. Timişoara (fila 34 dosar Judecătoria Arad), reclamanta a fost proprietara imobilului situat în Timişoara, deţinând o cotă de proprietate de 977/1127 părţi din teren (B5); este de menţionat că în baza autorizaţiei din 1988 s-a demolat casa existentă pe acel teren, aceasta fiind radiată din C.F.
În calitate de proprietară asupra terenului în litigiu, reclamanta a constituit în anul 1988 o asociaţie împreună cu alte cinci familii, pentru construirea unui bloc de locuinţe pe terenul său; în acest scop la data de 23 mai 1988, s-a conferit dată certă de către notar, S.A.C.C.L.P.P., asociaţi fiind soţii M., V., L., M., M. şi P.; în statut se menţionează că „pe data constituirii asociaţiei, terenul trece în proprietatea statului" (fila 122).
Deşi iniţial înţelegerea era ca în schimbul terenului pus la dispoziţie de reclamantă, celelalte familii asociate să suporte pe lângă costul apartamentului propriu şi costul apartamentului ce urma să fie construit pentru familia M., datorită unor discuţii ulterioare, înţelegerea iniţială s-a modificat în sensul că fiecare familie urma să plătească către reclamantă suma de 85.000 lei drept contravaloare a terenului acesteia, situaţie în care familia M. urma să suporte costul apartamentului ce urma să-i revină din imobil.
Cele reţinute anterior rezultă cu deosebire din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză: B.N. - fila 67, N.S. - fila 106 şi V.V.-fila 116.
Acest din urmă martor - fiind unul dintre asociaţi - a explicat cu claritate derularea evenimentelor şi a înţelegerilor dintre asociaţi, arătând că ştie din discuţiile purtate cu vecinii săi că şi aceştia au achitat reclamantei suma de 85.000 lei - ca preţ al terenului pe care a fost construit blocul. De altfel, martorul a depus la dosar (fila 123), înscrisul intitulat „chitanţă", datat 26 aprilie 1988, prin care soţul reclamantei - domnul M.l. confirma primirea sumei de 85.000 lei de la domnul V.V.; martorul V. a susţinut că menţionata chitanţă este scrisă personal de domnul M., care, la rândul său nu a negat acest aspect; este adevărat că în cuprinsul înscrisului nu este menţionat scopul pentru care s-a predat suma de 85.000 lei, dar instanţa a apreciat drept credibilă susţinerea martorului V., în sensul că, la data respectivă (anul 1988) era interzisă prin lege vânzarea terenurilor persoanelor fizice, astfel că părţile nu au dorit să se expună vreunei sancţiuni, ca urmare a încălcării dispoziţiilor Legii nr. 4/1973.
După achitarea către reclamantă a preţului terenului, membrii asociaţi, inclusiv familia M., s-au preocupat de suportarea costurilor construcţiei propriului apartament din blocul de locuinţe ridicat de asociaţie, construcţie finalizată în anul 1995.
După anul 1989, în urma schimbării regimului politic din România, nu s-a mai pus problema trecerii terenului în proprietatea statului, astfel după cum se menţionase în statut, acesta rămânând în proprietatea reclamantei până la reglementarea situaţiei juridice a imobilului construit pe acel teren.
În cursul anul 1990, familia M. a părăsit România, stabilindu-se în Germania şi întrucât construcţia imobilului nu era finalizată, de suportarea costurilor construcţiei apartamentului acestora şi rezolvarea unor probleme juridice s-au ocupat rudele familiei M., inclusiv reclamantul - în calitate de frate al doamnei M.
În anul 1995, la finalizarea construcţiei blocului şi întrucât reclamanta se afla în Germania, având interesul de a nu părăsi această ţară, între părţi pe de o parte şi membrii asociaţiei pe de altă parte a intervenit o înţelegere privind rezolvarea situaţiei juridice a terenului - (în sensul transferării dreptului de proprietate în cote părţi în favoarea asociaţilor) precum şi a imobilului ridicat în asociaţie, punându-se problema inclusiv a vânzării apartamentului ce revenea familiei M.
Cu privire la acest apartament, reclamanta nu a invocat vreo faptă ilicită comisă de fratele său, care s-a preocupat de vânzarea acestuia către soţii M.F. şi L. (fila 95), încasând de la cumpărători suma de 109.000 DM, bani pe care, potrivit depoziţiei martorei B.N. (fila 67) i-a trimis şi dus personal sorei sale în Germania. Oricum, predarea acestei sume de bani nu face obiectul prezentului litigiu dintre părţi, ţinând seama de faptul că reclamanta a solicitat doar despăgubiri pentru „pierderea terenului de 977 mp" situat în Timişoara.
În fapt, reclamanta a invocat faptul că pârâtul a comis o faptă ilicită care i-a cauzat acesteia prejudicii, prin modalitatea în care fratele său a dobândit proprietatea asupra terenului în litigiu, constând în promovarea în anul 1995 a unei acţiuni în justiţie având ca obiect prestaţie tabulară -în contradictoriu cu doamna M.L. şi folosindu-se de unele înscrisuri false (antecontract de vânzare - cumpărare) emanând de la aceasta.
Într-adevăr, instanţa a constatat că prin sentinţa civilă nr. 70 din 10 ianuarie 1995 a Judecătoriei Timişoara s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul H.Z.O., împotriva pârâtei M.L. (fostă H.), constatându-se că reclamantul în calitate de cumpărător a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 977/1127 din imobilul înscris în C.F. Timişoara, grădină situată pe str. D.Coresi nr. 3; în cauză, instanţa a reţinut că prin contractul de vânzare - cumpărare sub semnătură privată din 1 mai 1990, pârâta a vândut reclamantului cota deţinută din imobilul sus menţionat, fapt ce rezultă din cuprinsul convenţiei din 1 mai 1990 şi din declaraţiile martorilorV.l. şi J.R. - semnatari ai convenţiei.
Prin Decizia civilă nr. 970/A din 20 noiembrie 1997 a Tribunalului Timiş (fila 16 dosar Judecătoria Arad) s-a admis apelul declarat de pârâtă, a fost desfiinţată sentinţa civilă nr. 70/1995 a Judecătoriei Timişoara, trimiţându-se cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă; tribunalul a reţinut că apelanta nu a fost legal citată de către prima instanţă, întrucât din 15 iunie 1990 locuieşte în Germania, iar la data promovării acţiunii (5 decembrie 1994) aceasta se afla în Germania, şi nu în România, unde fusese citată.
În rejudecare, prin Încheierea nr. 14877 din 25 noiembrie 2008, Judecătoria Timişoara (fila 19) a luat act de renunţarea reclamantului la judecata acţiunii formulate împotriva pârâtei M.L.
Aşadar, reclamanta M.L. contestă încheierea în anul 1990 a vreunui contract de vânzare - cumpărare cu fratele său, privitor la terenul în discuţie, precum şi semnarea în anul 1995 a unei declaraţii prin care îşi exprimă acordul vizând admiterea acţiunii în prestaţie tabulară. La rândul său, pârâtul a susţinut că între el şi sora sa s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare (aflat în copie la fila 68 şi al cărui original a afirmat că nu-l mai deţine) ca urmare a imposibilităţii reclamantei de a se întoarce în România şi având în vedere necesitatea reglementării situaţiei juridice a terenului, în sensul transmiterii dreptului de proprietate către asociaţii constructori ai blocului de locuinţe.
După cum s-a mai arătat, în urma pronunţării sentinţei civile nr. 70/1995 a Judecătoriei Timişoara, pârâtul a fost întabulat în C.F. drept proprietar asupra cotei de 977/1127 părţi din terenul înscris în această carte funciară; drept urmare, în calitate de proprietar, acesta împreună cu soţia sa H.L. a vândut menţionatul teren persoanelor asociate pentru construcţia blocului de locuinţe, conform contractului de vânzare - cumpărare autentic încheiat la 20 iulie 1995 (fila 96).
Invocându-se falsul unor înscrisuri şi fiind sesizate şi organele de cercetare penală, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş din 10 martie 2010 (fila 16) s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva numitului H.Z.O. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, atât în ce priveşte contractul de vânzare - cumpărare din 1 mai 1990, cât şi în ce priveşte declaraţia din 6 ianuarie 1995.
Însă, în dosarul penal s-a efectuat un raport de constatare tehnico-ştiinţifică (fila 22) care a concluzionat că semnătura depusă la finalul declaraţiei datate 6 ianuarie 1995 şi adresată Judecătoriei Timişoara nu a fost executată de numita M.L. În ce priveşte contractul de vânzare - cumpărare din 1 mai 1990, întrucât nu s-a putut procura originalul acestui document, nu s-a putut stabili ştiinţific dacă semnătura de la rubrica „vânzător" a fost efectuată sau nu se doamna M.L.
Analizând acţiunea promovată de reclamantă din perspectiva dispoziţiilor legale invocate şi ţinând seama de starea de fapt expusă anterior, instanţa a reţinut că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art. 998 şi art. 999 C. civ., care constituie temeiul juridic pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii.
Astfel, potrivit art. 998 „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara"; iar conform art. 999 „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa".
Din prevederile legale anterior menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) existenţa unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Verificând prima condiţie a angajării răspunderii civile delictuale, anume existenţa prejudiciului, instanţa a remarcat faptul că reclamanta pretinde despăgubiri materiale egale cu valoarea de circulaţie actuală a terenului de 977 mp situat în Timişoara, str. X, teren care a ieşit din proprietatea sa intrând în cea a pârâtului (apoi a unor terţi de bună - credinţă), prin comiterea de către acesta din urmă a unei fapte ilicite, după cum afirmă reclamanta.
Chiar dacă s-ar împărtăşi opinia reclamantei despre săvârşirea unei fapte ilicite de către pârât (constând în indicarea domiciliului sorei sale în Arad, deşi ştia că se află în Germania, ori implicarea în procurarea unui document ce atestă că sora sa e de acord cu admiterea acţiunii în prestaţie tabulară, în condiţiile în care aceasta nu a semnat o atare declaraţie), instanţa a constatat că reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu legat de înstrăinarea terenului în litigiu.
Aşadar, din probaţiunea administrată în cauză rezultă că reclamanta a înţeles să înstrăineze terenul de pe str. X, către familiile cu care aceasta s-a asociat în anul 1988 pentru construirea unui bloc de locuinţe. Acest fapt rezultă cu claritate din depoziţia martorului V., care fiind unul dintre asociaţi, a arătat că fiecare familie i-a plătit reclamantei suma de 85.000 lei drept preţ al cotei părţi ce revenea asociaţilor, urmând ca după ridicarea construcţiei să rezolve şi situaţia juridică a terenului, a cărui înstrăinare nu era posibilă la momentul constituirii asociaţiei.
Este de menţionat că reclamanta nu contestă în mod explicit faptul că a primit de la asociaţi contravaloarea terenului în schimbul permisiunii de a construi un bloc de locuinţe pe acesta, dar invocă în apărare aspecte procedurale legate de imposibilitatea probaţiunii în absenţa unor înscrisuri emanând de la aceasta.
Pe de altă parte, pârâtul în mod credibil susţine că a transmis către asociaţi dreptul de proprietate asupra terenului în baza înţelegerii avute anterior cu reclamanta, iar la momentul vânzării acesta nu a primit în realitate nicio sumă de bani de la cumpărători, întrucât aceştia achitaseră reclamantei încă din anul 1988 cota lor parte din preţul terenului pe care s-a construit în asociaţie blocul.
În concluzie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu ca urmare a operaţiunii juridice de trecere a terenului din proprietatea sa în proprietatea asociaţilor constructori ai blocului, preţul terenului fiind plătit anterior de către aceştia din urmă.
Drept urmare, prima instanţă nu a mai considerat necesar a analiza şi celelalte cerinţe ale răspunderii civile delictuale, câtă vreme, în absenţa existenţei unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, nu se poate angaja răspunderea delictuală a pârâtului H.Z.O., şi prin urmare, nici a soţiei acestuia, pârâta H.L.S.A.
Prin Decizia civilă nr. 144 din 17 octombrie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamanta M.L.A. împotriva sentinţei civile nr. 1079 din 3 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă, ca nefondat şi a obligat-o pe apelantă să plătească intimaţilor pârâţi H.Z.O. şi H.L.S.A. suma de 6.200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărâi astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Înainte de a proceda la analiza motivelor de apel, curtea de apel a luat în discuţie excepţia de inadmisibilitate a probei testimoniale referitoare la actele juridice cu o valoare superioară sumei de 250 lei (art. 1191 alin. (1) C. civ.) şi, ţinând cont de faptul că nu este o excepţie de procedură dilatorie sau peremptorie, ci, o regulă de apreciere a valorii probei testimoniale, a dispus discutarea ei alături de celelalte critici de nelegalitate a modului de interpretare a probelor, care au constituit o parte din motivele de apel.
Cu referire la solicitarea reclamantei apelante de constatare a abuzului de drept, a relei - credinţe a intimaţilor pârâţi în exercitarea drepturilor lor procesuale şi de amendare a lor în baza art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., curtea de apel a respins-o motivat de faptul că, indiferent de procedurile urmate între aceleaşi părţi în alte dosare, în dosarul de faţă - singurul cu care instanţa a fost investită - pârâţii şi-au exercitat drepturile procesuale formulându-şi apărări ca reacţie la cererile reclamantei din cele două faze ale judecăţii, cu respectarea întocmai a obligaţiilor şi a drepturilor conferite de C. proc. civ. în calitatea lor de pârâţi.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate cât şi potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei şi legalităţii şi pe baza tuturor probelor de la dosar, instanţa de apel a constatat că apelul declarat de reclamantă este nefondat.
A reţinut astfel că temeiul juridic al solicitării reclamantei M.L.A. de obligare a fratelui său pârât şi a soţiei acestuia la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce i-a aparţinut şi pe care ei l-au vândut proprietarilor apartamentelor din blocul edificat pe acest teren îl constituie răspunderea civilă delictuală a celor doi pârâţi.
A avut în vedere, în acest sens, că s-a susţinut că în cauză au fost dovedite elementele obligatorii şi cumulative ale acestei răspunderi, însă, probele administrate în cauză au demonstrat că doar o parte, iar nu toate aceste condiţii obligatorii şi cumulative au fost dovedite de reclamantă.
Astfel, a constatat că este evident că în prezent terenul în cotă de 977/1127 mp înscris în C.F. Timişoara este înscris ca proprietate, în cote părţi distincte, a titularilor dreptului de proprietate asupra apartamentelor din blocul edificat pe acest teren şi, că o atare operaţiune juridică a fost consecinţa contractului de vânzare -cumpărare încheiat între aceştia, în calitate de cumpărători şi pârâţii H.Z.O. şi H.L.S.A., în calitate de vânzători.
A apreciat că sorgintea acestei operaţiuni juridice are versiuni diferite. în ceea ce-l priveşte pe pârât, acesta a susţinut că iniţial sora sa reclamantă i-a transferat obligaţia de înstrăinare a terenului către proprietarii apartamentelor din condominiu (moment la care el ar fi formulat acţiune în prestaţie tabulară pentru validarea antecontractului de vânzare - cumpărare ce se pretinde că s-ar fi încheiat între ei) dar că datorită unor neînţelegeri familiale, ea s-ar fi răzgândit ulterior.
Reclamanta, pe de altă parte, a afirmat că niciodată nu a avut cu fratele său o astfel de înţelegere, motiv pentru care a şi atacat în instanţă legalitatea actelor de care el s-a prevalat şi a procedurilor din dosarul deschis de acesta.
Curtea de apel a reţinut că, indiferent de poziţiile exprimate de cei doi, există o realitate demonstrată de probe şi anume aceea că, prin hotărâre judecătorească, pretinsul antecontract de vânzare - cumpărare încheiat între ei (care a servit ca temei al formulării de către pârât a cererii în prestaţie tabulară) precum şi pretinsa cerere de achiesare a reclamantei la admiterea acelei acţiuni au fost anulate irevocabil de instanţe, că acţiunea în prestaţie tabulară a fost irevocabil retrasă de pârât după dispoziţia instanţei de rejudecare a ei şi că existenţa unui titlu legal al pârâtului cu privire la acest teren nu s-a confirmat. Cu toate acestea, reclamanta nu a înţeles, până în prezent, să conteste şi legalitatea titlului subsecvent celui menţionat - respectiv a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâţi cu terţii proprietari ai apartamentelor - rezumându-se la a solicita doar antrenarea răspunderii lor civile delictuale.
Prin urmare, rezultă că terenul ce a aparţinut reclamantei la momentul edificării blocului nu se mai află în prezent în patrimoniul acesteia, şi că pârâtul a prilejuit transmiterea acestui drept în favoarea proprietarilor apartamentelor cu dovedirea ulterioară a împrejurării că nu avea un asemenea drept. Din această cauză, reclamanta susţine că în patrimoniul său s-a produs un prejudiciu egal ca valoare cu cea de piaţă a terenului în discuţie.
în fapt, probele cu înscrisuri şi testimoniale administrate în cauză demonstrează - astfel cum şi instanţa de fond a reţinut - că prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâţi, reclamantei nu i-a fost produs vreun prejudiciu.
Concluzia în acest sens este permisă în primul rând de aceea că, fiind nuda proprietară a terenului în litigiu ea a convenit împreună cu alte persoane, să formeze o asociaţie, în condiţiile art. 58 din Legea nr. 4/1973, în vederea construirii unui imobil cu mai multe apartamente pe acest teren.
Statutul asociaţiei, definitivat legal prin excluderea unor membrii iniţiali (cum ar fi soţii O.D. şi O.V. - persoană audiată ca martor în cauză) sau includerea unora noi, a fost încheiat la data de 23 mai 1988, dată la care a şi fost autentificat de notariatul de Stat al judeţului Timiş, din 23 mai 1988 (filele 119-122 dosar Tribunalul Arad), printre membrii fondatori figurând (art. 1 pct. 1 şi 2) M.l. şi soţia sa, M.L. (reclamanta).
Nu s-a dovedit în cauză că acest act s-ar fi desfiinţat ulterior convenţional sau judiciar, că ar fi fost declarat fals - fie măcar şi parţial -sau că, în ceea ce priveşte conţinutul său ar exista evidenţe contrarii.
În cuprinsul său, la finele ultimei pagini (pag.4) s-a menţionat faptul că pe data constituirii asociaţiei terenul trece în proprietatea statului, operându-se în C.F. Timişoara, menţiune care nu este altceva decât aplicarea conformă a dispoziţiilor, atunci în vigoare, ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 4/1973 care prevedea acest transfer în baza legii.
Din această cauză, conform articolului menţionat, statul a dobândit proprietatea terenului, de drept, conform art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938.
La data înregistrării acţiunii reclamantei întrucât terenul său se afla în proprietatea statului prin efectul unui act juridic liber consimţit de ea (respectiv prin constituirea legală, la data de 23 mai 1988 a asociaţiei de proprietari), nu se mai putea vorbi de o lipsire a ei de proprietate printr-o faptă delictual civilă a pârâţilor sau a oricărei alte persoane.
Rezultă, deci, din această cauză, că acceptând consecinţele juridice referitoare la pierderea dreptului său de proprietate asupra terenului în favoarea statului prin însuşi actul constituirii asociaţiei din care a făcut parte, reclamanta nu poate pretinde că a fost prejudiciată prin conduita nelegitimă a altei/altor persoane, chiar dacă pârâţii au fost aceia care au întreprins ulterior demersuri pentru regularizarea situaţiei juridice a terenului aferent fiecărui apartament.
Aceste proceduri deşi, juridic - dar şi probatoriu (astfel cum s-a dovedit prin hotărâre judecătorească irevocabilă de anulare a actelor de care s-a prevalat pârâtul) - au fost lipsite de fundamentare, au condus totuşi la înscrierea dreptului altor titulari decât statul, dar reclamanta nu a înţeles până în prezent să le conteste acest titlu.
Analiza probelor dosarului demonstrează în plus că acest transfer a fost, de altfel, prefigurat de reclamantă, prin însuşi acordul de constituire a asociaţiei şi de construire a blocului pe terenul său (când, prin edificarea construcţiei, proprietarii urmau să dobândească prin Legea nr. 4/1973 şi un drept real de folosinţă pe durata existenţei ei, adică, în accepţia vremii, un drept real imperfect, respectiv lipsit deci de prerogativa dispoziţiei juridice).
Desesizarea reclamantei de acest teren s-a făcut nu numai în favoarea statului, prin însuşi efectul Legii nr. 4/1973 (a cărei necunoaştere nu poate fi invocată de ea în apărare), ci şi în favoarea proprietarilor apartamentelor ce urmau a fi construite (membrii asociaţiei), prin primirea, în contraprestaţie, a unor sume de bani.
Astfel, atât martorul P.S.C. (audiat în apel) cât şi martorul V.V. (audiat în faţa instanţei de fond) - ale căror depoziţii nu au fost dovedite până în prezent a fi mincinoase - au declarat că au plătit soţului reclamantei, numitul M.l., câte 85.000 lei reprezentând preţul terenului aferent apartamentelor lor ce urmau a fi construite dar că nu s-a întocmit un act conform pentru transferul dreptului de proprietate asupra terenului, pentru că soţul reclamantei nu a dorit acest lucru, lucru explicabil în condiţiile în care, înainte de 1990, vânzarea - cumpărarea de terenuri de orice fel era prohibită de lege sub sancţiunea nulităţii operaţiunilor juridice astfel încheiate.
Martorul P.S.C. a mai afirmat că o aceeaşi sumă de 85.000 lei a fost achitată şi de ceilalţi membrii ai asociaţiei pentru a putea fi acceptaţi în acest proiect, plată care ar fi avut loc, conform acestui martor, la intrarea lui în asociaţie sau la câteva luni după convenirea primului statut al asociaţiei (din ianuarie 1998, aşa cum susţine reclamanta că s-a întâmplat), declaraţia în acest sens aparţinându-i martorului V.V.
Acest din urmă martor - care, ca avocat, a sprijinit şi profesional constituirea asociaţiei - deşi nu a putut obţine un act juridic apt pentru a opera transferul valabil al dreptului de proprietate asupra terenului, a obţinut totuşi de la soţul reclamantei un act sub semnătură privată intitulat „Chitanţă" (fila 123 dosar tribunal) prin care acesta atestă primirea sumei de 85.000 lei, la data de 26 aprilie 1988.
Deşi reclamanta susţine că această sumă a fost primită de soţul său, în calitatea acestuia de persoană care s-a implicat direct şi permanent, în numele asociaţilor în relaţia de colaborare cu proiectantul şi constructorul (care, prin el, trebuiau plătiţi de fiecare din beneficiari), afirmaţia sa este contrazisă nu numai de depoziţiile celor doi martori menţionaţi (cu care înscrisul se coroborează) ci şi de împrejurarea că şi martorul V.V., în calitatea sa de acţionar şi secretar al asociaţiei a primit bani de la pârâtul H.Z.O. pentru familia M. în vederea executării unor lucrări la apartamentul lor sau pentru lucrări în beneficiul comun al blocului (filele 57 - 58 dosar), ca procedură de lucru fiind însă indicat în cuprinsul fiecărui act („chitanţe") destinaţia sumelor primite de acesta.
Chiar dacă reclamanta afirmă că nivelul sumei menţionate, precum şi dispoziţiile art. 1191 alin. (1) C. civ. interzic dovedirea cu martori a actelor juridice de vânzare - cumpărare având un obiect de o asemenea valoare (sens în care a invocat excepţia inadmisibilităţii probei), curtea de apel a constatat ca neîntemeiată această excepţie în contextul specific al cauzei de faţă.
Concluzia în acest sens este permisă în primul rând de natura juridică a actului în virtutea căruia s-a plătit suma, act care, în absenţa permisiunii legale de înstrăinare a terenului, nu putea servi la acel moment decât pentru încheierea unei promisiuni bilaterale de vânzare -cumpărare şi nu a unei vânzări - cumpărări perfecte. Cu alte cuvinte, predarea - primirea acestei sume nu putea da naştere decât unor drepturi de creanţă în favoarea cocontractanţilor.
În al doilea rând, fiind vorba, în această ipoteză, de drepturi de creanţă şi nu de înstrăinarea unor drepturi reale, faptul primirii sumei de 85.000 lei putea fi confirmat şi de soţul reclamantei (proprietara terenului), ale cărui demersuri pentru atingerea scopului asociaţiei au fost făcute de la bun început, şi cu acceptul ei tacit, nefiind necesar nici acordul expres al reclamantei, nici ca actul confirmativ al primirii sumei să emane de la ea.
În raport de aceste împrejurări concrete ale cauzei rezultă că chitanţa semnată de soţul reclamantei la data de 26 aprilie 1988 are valoarea probatorie a unui început de dovadă scrisă în sensul dispoziţiilor art. 1197 alin. (2) C. civ., fapt ce permite şi administrarea probei testimoniale, prin excepţie de la dispoziţiile art. 1191 alin. (1) C. civ.
Rezumând cele expuse în cuprinsul motivării deciziei a rezultat că nu sunt dovedite în cauză toate condiţiile obligatorii şi cumulative prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. - invocat ca temei legal al acţiunii -care să permită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor în raport cu reclamanta, fiind indiferent în acest sens că în apărările lor de-a lungul judecării cauzei, înainte de a răspunde motivat acestei pretenţii ei s-au folosit şi de argumente dovedite ulterior ca nelegale (pretinsa existenţă a unui antecontract de vânzare - cumpărare încheiat între reclamantă şi fratele său pârât) sau nefondate (remiterea către reclamantă a preţului terenului în condiţiile în care s-a dovedit că i se remisese doar preţul apartamentului construit de ea şi soţul său şi apoi vândut unor terţi).
S-a apreciat ca nerelevantă şi împrejurarea că pârâţii au realizat sau nu un folos din vânzarea către proprietarii apartamentelor din bloc a cotelor - părţi din teren (aspect corect sesizat de reclamantă), câtă vreme nu s-a dovedit că terenul a ieşit din patrimoniul său altfel decât prin propria sa voinţă fapt care, în raport de temeiul de drept al acţiunii sale, exclude prejudicierea ei de către pârâţi.
În plus, martorii V. şi P., ca beneficiari ai operaţiunii, au declarat că în contractul de vânzare - cumpărare s-a trecut un preţ (lucru firesc pentru că acesta este de natura şi esenţa vânzării), dar că în fapt deşi s-a consemnat un preţ infim nu le-au plătit, oricum, pârâţilor nicio sumă de bani, preţul terenului fiind plătit anterior familiei M.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, curtea de apel a constatat că apelul declarat de reclamanta M.L.A. împotriva sentinţei civile nr. 1079 din 3 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad - Secţia civilă este nefondat şi l-a respins ca atare.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., curtea de apel a obligat-o pe apelanta reclamantă să plătească intimaţilor pârâţi suma de 6.200 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform facturii şi chitanţei de la dosar.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta M.L.A., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi modificarea sau casarea deciziei recurate, prin luarea în considerare a următoarelor motive de recurs:
Într-un prim motiv de recurs, formulat prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se susţine nulitatea deciziei recurate, rezultată din încălcarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin ignorarea totală a probelor reclamantei, - ceea ce atrage admiterea excepţiei de nulitate absolută a acestei hotărâri, casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.
În ce priveşte încălcarea principiului contradictorialităţii, recurenta arată că pentru prima dată, pe fondul cauzei, instanţa de apel a introdus o teză nouă şi anume, în esenţă, aceea că la data constituirii asociaţiei în vederea construirii unui imobil pe terenul în cauză, 22 ianuarie 1988, ar fi avut loc un transfer ope legis al dreptului de proprietate asupra terenului de la reclamantă către statul român, în baza art. 58 alin. (3) din Legea nr. 4/1973, or, acest aspect nu a fost invocat niciodată de pârâţi, nici în fond, nici în apel şi nici măcar de Tribunalul Arad, ci a fost ridicat din oficiu direct de către Curtea de Apel, prin decizia pronunţată, fără a i se oferi posibilitatea de a se apăra faţă de acest motiv.
S-a încălcat astfel şi principiul dreptului la apărare, de obicei conex principiului contradictorialităţii, precum şi dreptul la un proces echitabil, prin ignorarea totală a probelor administrate în apel, contrar art. 6 parag. 1 C.E.D.O. şi prin lipsirea de orice eficienţă juridică a dreptului său la apărare.
Al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi potrivit acestuia, exemplificându-se, se susţine că decizia curţii de apel conţine contradicţii evidente în motivarea ei.
Cel de-al treilea motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel.
Sub acest aspect, recurenta susţine astfel, că, numai printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 4/1973 şi a Constituţiei din 1965, în vigoare la acea dată, instanţa de apel a putut susţine teza intrării terenului său, ope legis, prin expropriere, fără plata unei despăgubiri, în proprietatea statului.
Recurenta susţine încălcarea legii de către curtea de apel, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin inadmisibilitatea dovedirii celor 5 contracte de vânzare - cumpărare în valoare totală actuală de 298.000 euro, prin martori şi prin tratarea greşită a chestiunii excepţiei începutului de dovadă scrisă (chitanţa de la fila 123 dosar tribunal), care, în accepţiunea recurentei, este rezultatul unei erori de interpretare juridică a actului în discuţie. Susţine sub acest aspect, prin invocarea şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că chitanţa martorului V. nu este un început de dovadă scrisă, instanţa de apel schimbând, prin această apreciere, natura actului juridic supus judecăţii.
Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta subliniază consecinţa încălcării legii de către instanţa de apel: neobservarea întrunirii în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Susţine astfel că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale ale pârâţilor - intimaţi, conform art. 998, 999 C. civ., pentru că, în cauză, prejudiciul este cert şi actual, această condiţie fiind pe deplin satisfăcută, - actualmente reclamanta fiind deposedată integral, în mod nelegal de terenul în discuţie, de către intimaţii - pârâţi -, prejudiciul nu a fost reparat, există fapte ilicite, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi culpa celor care au cauzat prejudiciul.
În fine, recurenta reliefează încălcarea legii de către instanţa de apel şi în soluţionarea cererii sale de constatare a exercitării abuzive şi cu rea - credinţă a drepturilor procesuale de către intimaţi, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi sub acest aspect, întrucât curtea de apel nu a dat relevanţa juridică cuvenită dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., - motiv pentru care a pronunţat şi în această chestiune o hotărâre nelegală.
În concluzie, pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. sau modificarea acesteia, cu consecinţa admiterii acţiunii, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Examinând criticile formulate de reclamantă în recurs, în raport de actele dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:
În ce priveşte primul motiv de recurs, potrivit căruia se invocă excepţia nulităţii absolute a deciziei curţii de apel şi se solicită aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) coroborat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., determinat de faptul că au fost încălcate, astfel cum susţine recurenta, principiile contradictorialităţii, dreptului la apărare şi la un proces echitabil, prin ignorarea totală a probelor, se constată că nu este întemeiat.
Recurenta consideră că a fost încălcat principiul contradictorialităţii motivat de faptul că pentru prima dată instanţa (în acest caz - curtea de apel) şi-a fundamentat soluţia pe un anumit aspect, respectiv acela că în cadrul statutului din 1988 încheiat de către asociaţie s-a menţionat că la data constituirii asociaţiei terenul în litigiu va trece în proprietatea statului, instanţa apreciind că ar fi avut loc un transfer de proprietate ope legis.
Această susţinere este însă neîntemeiată, atâta vreme cât este în afara oricărei discuţii că fundamentul soluţiei pronunţate de instanţa de apel l-a constituit nedovedirea în cauză a tuturor condiţiilor obligatorii şi cumulative prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., invocat ca temei legal al acţiunii reclamantei, mai exact neîndeplinirea condiţiei prejudiciului pentru antrenarea răspunderii delictuale a pârâţilor.
Instanţa, în demersul său, de a demonstra, prin raţionamentul logico - juridic efectuat, urmare aprecierii întregului probatoriu administrat, lipsa prejudiciului, a avut în vedere şi menţiunea din statutul asociaţiei referitoare la teren şi în acest context a menţionat prevederile Legii nr. 4/1973, în sensul că dacă reclamanta a acceptat consecinţele juridice referitoare la pierderea dreptului său de proprietate asupra terenului în favoarea statului prin însuşi actul constituirii asociaţiei din care a făcut parte, ea nu poate pretinde că a fost prejudiciată prin conduita nelegitimă a altor persoane; în speţă, pârâţii au fost aceia care au făcut demersuri pentru regularizarea situaţiei juridice a terenului aferent fiecărui apartament, iar reclamanta nu a înţeles să conteste legalitatea actului, respectiv a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâţi cu terţii proprietari ai apartamentelor, rezumându-se doar la a solicita antrenarea răspunderii lor civile delictuale.
În prezenta cauză a fost administrat un amplu probatoriu, care la cererea părţilor a fost suplimentat, au fost audiaţi martori, de-a lungul judecăţii s-au depus note de şedinţă şi concluzii scrise, reclamanta a fost reprezentată de doi avocaţi şi i s-au încuviinţat probele solicitate, aşa încât nu se poate vorbi despre o nerespectare a principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare şi la un proces echitabil, prin ignorarea totală a probelor, - aşa cum nejustificat afirmă recurenta.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susţine că decizia curţii de apel conţine vădite contradicţii în motivarea ei, dar nici această critică nu poate fi primită, pentru că deşi motivarea hotărârii criticate este exhaustivă şi deci mai expusă la eventuale ori aparente neconcordanţe, considerentele reţinute în esenţă, prin sintetizarea lor, sunt juste şi nu există niciun temei pentru desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea cauzei sub acest aspect.
Cel de-al treilea motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, recurenta susţinând că în speţă devin incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe de-o parte, din cauza inadmisibilităţii dovedirii celor 5 contracte de vânzare-cumpărare prin martori, iar pe de altă parte, aprecierea eronată a chitanţei în discuţie (fila 123 dosar tribunal) ca fiind un început de dovadă scrisă, instanţa de apel schimbând prin această apreciere şi natura actului juridic dedus judecăţii şi făcând aplicabile şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Nici acest motiv de recurs nu este întemeiat, întrucât se constată că instanţa de apel a reţinut corect că în raport de împrejurările concrete ale cauzei şi de natura juridică a actului în virtutea căruia s-a plătit suma, act care în absenţa permisiunii legale de înstrăinare a terenului nu putea servi la acel moment decât pentru încheierea unei promisiuni bilaterale de vânzare - cumpărare şi nu a unei vânzări - cumpărări perfecte, dând naştere doar unui drept de creanţă, că respectiva chitanţă semnată de soţul reclamantei la data de 26 aprilie 1998 are valoarea probatorie a unui început de dovadă scrisă în sensul dispoziţiilor art. 1197 alin. (2) C. civ., fiind permisă şi administrarea probei testimoniale.
Totodată, se constată că nu s-a schimbat natura juridică a actului supus judecăţii, instanţa de apel pronunţându-se exact asupra cererii formulate de reclamantă şi anume, obligarea pârâţilor la plata unei sume de bani în baza răspunderii civile delictuale invocate de aceasta.
Recurenta a mai susţinut a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în ce priveşte încălcarea legii de către instanţa de apel, prin neobservarea întrunirii în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale, însă se constată că nici sub acest aspect critica recurentei nu este întemeiată, deoarece instanţa de apel a reţinut judicios, urmare probelor cu înscrisuri şi testimoniale administrate că prin contractele de vânzare - cumpărare încheiate de pârâţi nu i s-a produs reclamantei vreun prejudiciu, pârâţii neîncasând nicio sumă de bani pentru teren, preţul terenului fiind plătit anterior familiei M.
Astfel fiind, se reţine că în mod corect curtea de apel a concluzionat că, în speţă, neexistând prejudiciu, nu există nici raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.
În cele din urmă, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat legea în soluţionarea cererii sale de constatare a exercitării abuzive şi cu rea - credinţă a drepturilor procesuale de către intimaţi, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nici această susţinere nu poate fi primită, întrucât se constată că cererea de constatare şi de amendare a intimaţilor, în baza dispoziţiilor art. 1081 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., corect a fost respinsă, în împrejurarea în care s-a reţinut justificat, că indiferent de procedurile urmate între aceleaşi părţi în alte dosare, în prezentul dosar, pârâţii au formulat apărări în combaterea cererilor reclamantei, neputându-se stabili exercitarea cu rea - credinţă a drepturilor şi obligaţiilor lor procesuale.
În consecinţă, faţă de considerentele mai sus arătate se va respinge şi cererea de amendare judiciară formulată de reclamanta M.L.A. în recurs, cu aceeaşi motivare.
Reţinându-se că nu există niciun motiv de recurs întemeiat, care în raport de dispoziţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. să conducă la modificarea ori casarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei M.A.A. se va respinge, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta - reclamantă M.L.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.000 lei către intimaţii - pârâţi H.Z.O. şi H.L.S.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de amendare judiciară formulată de recurenta -reclamantă M.L.A.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.A. împotriva decIziei civile nr. 144 din 17 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta - reclamantă M.L.A. la plata sumei de 7.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii - pârâţi H.Z.O. şi H.L.S.A.
Irevocabilă.
Pronunțată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 719/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 687/2015. Civil → |
|---|
