ICCJ. Decizia nr. 721/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 721/2015
Dosar nr. 7070/2/2013
Şedinţa publică de la 4 martie 2015
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5252 din 28 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capetelor de cerere având ca obiect completarea convenţiei cu următoarea clauză: „părţile nu pot modifica unilateral convenţia. Orice propunere de modificare a acesteia făcută de una dintre părţile contractante pentru a putea produce efecte juridice trebuie să aibă acordul scris al celeilalte părţi" şi obligarea pârâtei la completarea convenţiei cu această clauză sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere.
S-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii P.N.D.O. şi P.N.E., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA.
S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 7 lit. b) din condiţiile speciale aferente contractului de credit din 28 mai 2008, numai în ceea ce priveşte obligaţia de a încheia poliţa de asigurare cu o societate de asigurări parteneră V.B./agreată de bancă, art. 4.2 din condiţiile generale ale contractului de credit şi 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului de credit.
S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 7 lit. b) din condiţiile speciale aferente contractului de credit din 28 mai 2008, numai în ceea ce priveşte obligaţia de a încheia poliţa de asigurare cu o societate de asigurări parteneră V.B./agreată de bancă, art. 4.2 din condiţiile generale ale contractului de credit şi 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului de credit.
S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanţii au încheiat cu pârâta, la data de 28 mai 2008, contractul de credit nr. 0149531, prin care pârâta a acordat reclamanţilor un împrumut în cuantum de 100.000 euro cu o perioadă de rambursare de 360 luni de la data încheierii convenţiei.
Tribunalul a constatat că potrivit art. 3 lit. a) dobânda a fost stabilită la 5,95% p.a. Chiar dacă nu se precizează în contract din ce se compune dobânda de 5,95%, procentul a fost clar exprimat, iar reclamanţii l-au cunoscut la încheierea contractului şi l-au acceptat.
Chiar dacă nu s-a prevăzut o dobândă formată dintr-un indice de referinţă plus o marjă fixă, aceasta nu înseamnă automat că respectiva clauză referitoare la dobândă are caracter abuziv. Caracterul abuziv se apreciază în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, iar una din condiţiile esenţiale pentru aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă este ca aceasta sa creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Obligaţia băncilor de a include în calculul dobânzilor un indice de referinţă, E., R., B., în funcţie de moneda creditului şi o marjă fixă a fost introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, ori contractul în speţă a fost încheiat anterior intrării în vigoare a ordonanţei.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 lit. d) din condiţiile speciale, care dau posibilitatea băncii să modifice dobânda curentă în cazul intervenirii unor „schimbări semnificative pe piaţa monetară", instanţa constată că în contract sunt definite schimbările semnificative la apariţia cărora banca ar avea posibilitatea să modifice dobânda curentă.
Având în vedere aprecierile cu privire la clauza cuprinsă în art. 3 lit. d), tribunalul a apreciat că nici clauza din art. 6 lit. b) din condiţiile speciale, care este indisolubil legată de clauza precedentă, având următorul conţinut „la scadenţa finală, împrumutatul va achita şi eventualele sume datorate ca urmare a ajustării dobânzii în condiţiile pct. 3 d) nu are caracter abuziv.
Tribunalul a apreciat că este firesc ca în situaţia în care reclamanţii întârzie plata ratelor să plătească un comision de penalizare sau o dobândă penalizatoare. Cuantumul dobânzii penalizatoare, 2% nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. împrejurarea că în contract nu este prevăzut un comision de penalizare şi în ipoteza în care banca nu îşi îndeplineşte obligaţiile este justificată întrucât acest comision se aplică numai în situaţia în care împrumutaţii nu achită la scadenţă ratele nu şi în situaţia neîndeplinirii altor obligaţii.
În ceea ce priveşte clauzele prevăzute în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale, şi 3.5 din condiţiile generale referitoare la comisionul de risc, acestea au fost criticate pe motiv că sunt lipsite de cauză.
Tribunalul a reţinut că deşi reclamanţii au încheiat contracte de ipotecă iar imobilele aduse drept garanţie au fost asigurate, poliţa fiind cesionată în favoarea băncii, clauzele menţionate şi criticate ca fiind abuzive acoperă inclusiv riscul devalorizării garanţiilor aduse băncii. Astfel, perioada de rambursare prevăzută în contract este de 360 luni, la momentul semnării contractelor nefiind previzibilă evoluţia pieţei imobiliare în următorii 30 de ani. O devalorizare majoră a imobilelor aduse garanţie ar pune banca în situaţia de a nu mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate în cazul insolvabilităţii reclamanţilor. Ca urmare nu se poate susţine că banca nu suportă niciun risc din moment ce bunurile aduse în garanţie au fost asigurate.
În plus, tribunalul constată că acest comision se aplică la soldul creditului şi nu la totalul sumei împrumutate (art. 3.5 din condiţiile generale) şi este în cuantum de 0,05 %. Ca urmare, acest comision scade proporţional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanţiilor.
În ceea ce priveşte clauzele prevăzute în art. 5 lit. g) şi 11 lit. a) din condiţiile speciale din contract ce obligă reclamanţii să vireze lunar salariul sau venitul net în contul deschis la pârâtă, în caz contrar urmând a fi perceput un comision de 1 %, tribunalul apreciază că aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Chiar şi în aceste condiţii reclamanţii au avut libertatea de a alege liber furnizorul de servicii financiare care le oferă cele mai bune condiţii pentru acest serviciu.
În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 7 lit. b) din condiţiile speciale, tribunalul a apreciat că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât reclamanţii sunt împiedicaţi să opteze pentru cea mai avantajoasă ofertă de pe piaţa de asigurări.
În ceea ce priveşte definiţiile dobânzii de referinţă V.B.R. pentru creditele garantate cu ipotecă şi definiţia noţiunii se schimbări semnificative tribunalul a apreciat că acestea nu sunt susceptibile de a avea sau nu caracter abuziv, fiind simple definiţii.
În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 3.12 din condiţiile generale reclamanţii nu au indicat motivele pentru care o apreciază abuzivă. Tribunalul a considerat că această clauză este clar exprimată în contract iar valoarea comisionului de rezervă nu este stabilit de pârâtă, ci de B.N.R. şi se aplică la soldul creditului. Modificarea acestui comision intervine doar în situaţia modificării de către B.N.R. a cuantumului acestuia în sens crescător sau descrescător. De asemenea, algoritmul de calcul a fost clar prevăzut în contract, iar reclamanţii au luat cunoştinţă de obligaţia de a achita acest comision la semnarea contractului şi au acceptat semnarea contractului în aceste condiţii.
În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 4.2 din condiţiile generale, tribunalul a apreciat că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile în care permite băncii să modifice în mod unilateral contractul, fără a solicita consimţământul reclamanţilor, ceea ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. Prin conversia în lei a creditului se poate ajunge la o majorare a costurilor contractului, în funcţie de dobânda şi comisioanele practicate de bancă la creditele în lei, la momentul conversiei. în condiţiile în care reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a achita ratele de credit în euro şi nu înregistrează restanţe la plata ratelor nu se justifică dreptul băncii de a modifica unilateral moneda creditului.
În ceea ce priveşte clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3 şi 8.1 lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului, tribunalul a apreciat că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile în care banca percepe un comision de risc, menit să acopere riscul neîndeplinirii obligaţiilor şi situaţia în care creditul nu mai este garantat corespunzător. Practic, potrivit acestor clauze, banca poate declara creditul scadent anticipat nu doar în situaţia în care împrumutaţii nu îşi mai îndeplinesc obligaţiile contractuale sau în caz de devalorizare a garanţiilor, ci şi în situaţia în care banca apreciază, pe baza unor criterii nespecificate în contract definite ca „împrejurări neprevăzute" că vor putea interveni cele două situaţii, chiar dacă acele situaţii nu s-au produs. în aceste condiţii, pârâta poate declara scadent anticipat creditul chiar dacă reclamanţii îşi îndeplinesc toate obligaţiile contractuale sau garanţiile nu s-au devalorizat însă au apărut acele „împrejurări neprevăzute", nespecificate în contract, care, în opinia băncii fac improbabilă îndeplinirea obligaţiilor de către împrumutaţi.
De asemenea clauza ce conferă dreptul băncii de a declara scadent anticipat creditul şi în situaţia în care împrumutatul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale însă nu şi-a îndeplinit obligaţiile din alte contracte încheiate cu banca sau cu alte instituţii este contrară dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Declararea scadenţei anticipate, cu consecinţa obligaţiei împrumutaţilor de rambursare a soldului şi a dobânzilor, echivalează cu o desfiinţare a contractului, or, nu este admisibilă desfiinţarea unui contract decât pentru motive ce ţin de respectivul contract nu şi de alte contracte.
În ceea ce priveşte clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. b) şi e) ce dau posibilitatea băncii să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat în situaţia în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate conform convenţiei sau în situaţia în care împrumutatul sau terţe persoane au iniţiat proceduri prin care veniturile împrumutatului să fie distribuite între creditori, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt abuzive întrucât nici nu sunt contrare cerinţelor bunei - credinţe şi nici nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 10.2 din contract, reclamanţii nu au indicat motivele pentru are o apreciază abuzivă./
Tribunalul a constatat că situaţiile în care banca poate percepe aceste costuri suplimentare sunt clar prevăzute în contracte, putând fi determinat inclusiv cuantumul acestor costuri suplimentare pe baza dispoziţiilor contractului, nefiind lăsate la aprecierea băncii.
În ceea ce priveşte clauza prevăzută în art. 13.1 ultima frază, reclamanţii nu au indicat motivele pentru care o apreciază abuzivă. Clauza ce obligă reclamanţii să achite comisioanele aferente practicate de bancă în ipoteza în care solicită modificarea contractului nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect modificarea art. 3 lit. a), art. 3 lit. d) şi a definiţiei dobânzii de referinţă V.B.R. de către instanţă tribunalul a reţinut, în primul rând, faptul că un contract este rezultatul acordului de voinţă, al consimţământului liber exprimat al părţilor, iar controlul judiciar poate fi exercitat doar asupra condiţiilor de valabilitate sau de executare a contractului, dar nu se poate substitui voinţei părţilor.
În speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 deoarece instanţa nu a fost sesizată ca urmare a controlului efectuat de A.N.P.C., ci de un consumator, ce invocă caracterul abuziv al unor clauze menţionate în propriul contract.
Tribunalul a reţinut de asemenea că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 35, 36 şi 37 din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de reclamanţi întrucât, în speţă, contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de achiziţie pachet individual de produse sau servicii bancare şi a contractului pentru prestarea serviciului “V.B.D.” încheiate între părţi pentru încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 296/2004 tribunalul constată că aceste două contracte au fost încheiate ulterior încheierii contractului de credit.
Astfel, contractul de credit a fost încheiat la data de 28 mai 2008, contractul de achiziţie pachet individual de produse sau servicii bancare a fost încheiat la data de 18 septembrie 2008 iar contractul pentru prestarea serviciului “V.B.D.” a fost încheiat la data de 18 august 2008.
De asemenea, reclamanţii nu au făcut dovada că banca a folosit manopere dolosive pentru a-i determina să încheie cele două contracte. Manoperele dolosive nu se presupun ci trebuie dovedite de reclamanţi. Reclamanţii nu au făcut nici dovada violentei morale invocate în cererea de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea încetării contractului de achiziţie pachet individual de produse sau servicii bancare şi a contractului pentru prestarea serviciului “V.B.D.” ca urmare a rezilierii de către reclamanţi exprimată în convocarea la conciliere directă din data de 30 noiembrie 2009 şi stingerea obligaţiei de a mai plăti pe viitor lunar suma de 28 de euro, tribunalul reţine că reclamanţii nu au arătat care sunt obligaţiile neexecutate de către pârâtă care să justifice rezilierea. Chiar dacă părţile au prevăzut un pact comisoriu de gradul patru, pentru a interveni rezilierea contractului, trebuie ca pârâta să nu îşi fi executat obligaţiile contractuale, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat. în situaţia în care reclamanţii nu mai doresc continuarea celor două contracte au posibilitatea denunţării unilaterale, însă cu consecinţele ce sunt prevăzute în cele două contracte în situaţia denunţării unilaterale.
Clauzele cuprinse în art. 5.2.1, art. 5.5.4.1, art. 8.2 din contractul de achiziţionare a pachetului individual de produse şi servicii bancare, instanţa a constatat că dispoziţiile contractuale criticate sunt în mod clar exprimate, nu sunt contrare cerinţelor bunei - credinţe şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De altfel nici reclamanţii nu au arătat care sunt motivele pentru care respectivele clauze sunt abuzive.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamanţi tribunalul a apreciat că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 998 C. proc. civ., respectiv condiţia prejudiciului moral creat prin inserarea clauzelor apreciate de instanţă ca fiind abuzive. Ca urmare, a respins şi acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâta.
Prin Decizia civilă nr. 245 din 15 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a respins apelul pârâtei SC V.R. SA, formulat împotriva sentinţei civile nr. 5252 din 28 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 7070/2/2013.
S-a admis apelul reclamanţilor P.N.D.O. şi P.N.E. formulat împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, pe fond, a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, art. 3.5 din Condiţiile generale, art. 10.2 din Condiţiile generale, art. 13.1 ultima teză din Condiţiile generale aferente Contractului de Credit din 28 mai 2008 şi ale art. 5.2.1. teza finală şi art. 8.2 din Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligată apelanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată de 531,59 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, cu privire la apelul pârâtei, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Tribunalul a constatat ca fiind abuzive clauzele cuprinse în art. 7 lit. b) din Condiţiile speciale, referitoare la obligaţia reclamanţilor de a încheia poliţa de asigurare cu o societate de asigurări parteneră V.B./agreată de bancă, art. 4.2 din condiţiile generale ale contractului care prevăd modificarea unilaterală a contractului în ce priveşte conversia în lei a creditului acordat în moneda euro şi să aplice, începând cu data efectuării conversiei, rata dobânzii curente practicată de bancă şi toate celelalte condiţii valabile pentru acelaşi produs de creditare, în lei, să calculeze dobânda curentă, precum şi oricare din sumele costurile şi sumele datorate prin raportare la valoarea creditului denominat în lei; art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3 şi art. 8.1 lit. c) şi d ce dau posibilitatea băncii să declare scadent anticipat creditul în situaţia în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile conform altor convenţii încheiate cu banca sau conform unor convenţii încheiate de împrumutat cu alte societăţi financiare/de credit sau în cazul apariţiei unei împrejurări neprevăzute care, în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să îşi poată îndeplini obligaţiile asumate conform contractului şi în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.
În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 7 lit. b) din condiţiile speciale, instanţa de apel a considerat că tribunalul a apreciat în mod corect că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât reclamanţii sunt împiedicaţi să opteze pentru cea mai avantajoasă ofertă de pe piaţa de asigurări. Prin impunerea unei anumite societăţi de asigurare, este impus reclamanţilor şi un anumit preţ al asigurării practicat de acea societate de asigurări, pe care reclamanţii nu îl cunosc la momentul încheierii contractului de credit precum şi condiţiile practicate de acea societate de asigurări, pe care reclamanţii nu le cunosc la momentul încheierii contractului de credit. De altfel, reclamanţii nu cunosc la momentul semnării contractului de credit nici care sunt societăţile de asigurări agreate de bancă, acestea nefiind prevăzute în contract. Câtă vreme reclamanţii încheie contracte de asigurare a bunurilor constituite garanţie, cu oricare din societăţile de asigurare autorizate, este acoperit riscul pieirii bunurilor.
În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 4.2 din condiţiile generale, curtea de apel a apreciat că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile în care permite băncii să modifice în mod unilateral contractul, fără a solicita consimţământul reclamanţilor, ceea ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, respectiv art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000. Aşa cum în mod corect a reţinut tribunalul, prin conversia în lei a creditului se poate ajunge la o majorare a costurilor contractului, în funcţie de dobândă şi comisioanele practicate de bancă la creditele în lei, la momentul conversiei. în condiţiile în care reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a achita ratele de credit în euro şi nu înregistrează restante la plata ratelor nu se justifică dreptul băncii de a modifica unilateral moneda creditului.
În ceea ce priveşte clauzele cuprinse în art 8.1 lit. a) (liniuţele 2 şi 3 şi 8.1 lit. c) şi d) din condiţiile generale aferente contractului, Curtea de apel a arătat că, aceste clauze pentru a nu fi abuzive ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părţi, iar nu cele încheiate de client cu alte unităţi de creditare sau chiar cu aceeaşi bancă, pentru că scadenţa anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, consumatorul se vede în situaţie în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obţinut, cu toate că plata ratelor se face constant şi la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deşi neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situaţie nu poate fi acceptată pentru că expune consumatorul într-o poziţie defavorabilă faţă de banca împrumutătoare, care are la discreţie stabilirea momentului scadenţei anticipate inclusiv în situaţii care exced culpei creditorului său în sens contractual.
Instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al dispoziţiilor art. 8.1 lit. c şi d care transpare din formulările generale şi echivoce folosite pentru alte situaţii de declarare anticipată a scadenţei, respectiv „situaţie neprevăzută", „în opinia Băncii", „să devină improbabil", „garantat corespunzător", formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. în realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să se poată pronunţa într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată a fost considerată abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.
De asemenea clauza ce conferă dreptul băncii de a declara scadent anticipat creditul şi în situaţia în care împrumutatul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale însă nu şi-a îndeplinit obligaţiile din alte contracte încheiate cu banca sau cu alte instituţii s-a apreciat că este contrară dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Declararea scadenţei anticipate, cu consecinţa obligaţiei împrumutaţilor de rambursare a soldului şi a dobânzilor, echivalează cu o desfiinţare a contractului, or, nu este admisibilă desfiinţarea unui contract decât pentru motive ce ţin de respectivul contract nu şi de alte contracte.
În ce priveşte critica referitoare la existenţa caracterului negociat la clauzelor cenzurate de instanţa de fond, Curtea de apel a reţinut dispoziţiile art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000.
În ce priveşte încheierea contractului, Curtea a apreciat că reclamanta, în calitate de consumator, a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din lege. Reclamanţii nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiind impus, în forma respectiva, de către bancă. Conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Instanţa de apel a avut în vedere că, pentru reclamanţi, creditele contractate erau străine profesiilor exercitate de aceasta, pentru acesta, contractele având un caracter extraprofesional. Condiţiile speciale şi generale sunt prestabilite de pârâtă, iar conţinutul lor nu a fost negociat efectiv cu reclamanţii, în sensul de a da acestora posibilitatea reală de a modifica conţinutul acestora, prin efectul negocierii.
În ce priveşte buna-credinţă, Curtea de apel a subliniat că o clauză abuzivă presupune existenţa unei prezumţii de rea-credinţă din partea profesionistului. însăşi Directiva comunitară nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trimite la buna - credinţă atunci când defineşte clauzele abuzive. în contract nu s-a făcut nicio menţiune contrară ofertei băncii aşa cum a fost aceasta publicată.
Cu privire la critica referitoare la inexistenţa dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor, Curtea a arătat că în lipsa negocierii, consumatorii au fost privaţi de puterea de a influenţa clauzele contractuale, fapt ce conduce la ideea de dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, chiar dacă aceste clauze nu au fost ascunse sau neapărat ambigue, prin modul cum au fost redactate, regulile clauzelor abuzive se vor aplica chiar şi atunci când consumatorul a înţeles clauzele contractului.
În ce priveşte critica referitoare la faptul că aceste clauze se referă la preţul datorat, preţ ale cărui elemente ar fi clar definite în convenţii, Curtea nu a reţinut această critică, subliniind că, de altfel, clauzele prevăzute la art. 7 lit. b) din condiţiile speciale,art. 4.2 din condiţiile generale şi art. 8.1. lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi d din condiţiile generale aferente contractului de credit şi constatate ca fiind abuzive nu ţin de obiectul principal al contractului, ca să poată să fie excluse cenzurii instanţei din perspectiva caracterului abuziv.
Curtea a reţinut că apelanta - pârâtă s-a rezumat la a invoca critici de ordin generic, fără să arate în concret, în raport cu fiecare clauză constată ca fiind abuzivă, motivele de nemulţumire cu privire la hotărârea apelată şi să argumenteze, din perspectiva criteriilor de determinare a clauzelor abuzive, neîndeplinirea acestora cu privire la clauzele analizate.
În consecinţă, pentru aceste motive, Curtea a constatat apelul pârâtei nefondat.
Cu privire la apelul declarat de reclamanţi, Curtea a constatat că, în ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de fond a reţinut prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma de după modificarea acestuia prin Legea nr. 288/2010, deşi reclamanţii au făcut referire la alt temei juridic, respectiv art. 95, art. 35, art. 36, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma de la data de 11 iunie 2010, într-adevăr modificările aduse art. 95 nu pot opera decât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010.
În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1656/2010 care a stabilit, cu putere de lucru judecat, că modificările aduse art. 95 din ordonanţa de urgenţă nu pot opera, în ciuda exprimării defectuoase a textului de lege, decât de la data intrării în vigoare a Legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanţa de urgenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare şi ar opera retroactiv.
Însă, prin faptul că tribunalul a reţinut şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma modificată de Legea nr. 288/2010 şi nu a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale mai sus evocată, instanţa de apel nu a considerat că hotărârea atacată este lovită de nulitate pentru nemotivare.
Prin urmare, critica referitoare la nemotivarea hotărârii, sentinţa cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei nu a fost considerată întemeiată.
Cu privire la clauza prevăzută de art. 3 lit. d) din condiţiile speciale „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", Curtea a apreciat că această clauză este abuzivă şi, în consecinţă, lovită de nulitate absolută, fiind incidenţă ipoteza prevăzută de pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Faptul că în condiţiile generale a definit noţiunea de schimbări semnificative, respectiv orice variaţie cu o cotă procentuală de 0,2% p.a sau mai mare a valorii indicilor de referinţă ai pieţei monetare, fată de valoarea acestora la data de referinţă (excepţia lipsei de interes, data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente, etc), orice modificări ale costurilor de refinanţare ale băncii care ar genera o depăşire a nivelului maxim acceptabil pentru aceasta în vederea continuării desfăşurării activităţii în legătură cu un anumit produs/serviciu, în condiţiile de profitabilitate precum şi orice modificări legislative ce ar supune banca la suportarea unor costuri noi/suplimentare /majorate faţă de cele avute în vedere la data de referinţă (excepţia lipsei de interes, data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente, etc), incluzând, dar fără a se limita la situaţiile prevăzute la secţiunea 10.1), Curtea de apel a apreciat că prin inserarea clauzei analizate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.
S-a considerat de către instanţa dec apel că noţiunea de „schimbări semnificative pe piaţa monetară" este lipsită de claritate, greu inteligibilă, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului, acestuia din urmă nefiindu-i acordat în mod convenţional dreptul de a rezilia contractul, iar dreptului băncii de a majora dobânda în cazul intervenirii unei schimbări semnificative, nu îi corespunde obligaţia corelativă a băncii de a diminua dobânda atunci când scade indicele de referinţă.
Curtea a mai apreciat că, în cazul contractelor de adeziune, când obligaţiile şi drepturile părţilor sunt prestabilite, pentru a beneficia de protecţia instituită de lege, regulile clauzelor abuzive se vor aplica şi atunci când consumatorul a înţeles chiar clauzele din contract, tocmai pentru că este vorba de o impunere a clauzelor din partea celui care deţine forţa financiară şi juridică şi care îl pune într-o situaţie de avantaj juridic şi economic în detrimentul consumatorului.
S-a mai reţinut în ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei - data ajustării dobânzii, că, deşi, „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se aplică de la data comunicării", cu toate acestea, în art. 3 lit. a) din aceleaşi condiţii speciale, în contractul examinat, părţile au stipulat că rata dobânzii curente este de „5,95% p.a.", fără alte precizări şi fără a se menţiona că dobânda este variabilă. Astfel, în lipsa unei clauze exprese în acest sens, prezumţia este în sensul că părţile au contractat o dobândă fixă, iar nu una variabilă, constatându-se astfel o primă inadvertenţă întrucât, deşi prin acordul comun părţile au stabilit perceperea unei dobânzi într-un procent fix, totuşi, ulterior s-a stipulat dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente, în cazul apariţiei unor, schimbări semnificative pe piaţa monetară.
S-a considerat de către instanţa de apel că o astfel de clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înştiinţat.
Curtea de apel a apreciat ca, motivele încadrate „unei schimbări semnificative pe piaţa monetară" sunt abuzive, pentru că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă sunt întemeiate sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-au produs, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Cu privire la clauza cuprinsă în art. 3 lit. a) din condiţiile speciale, Curtea de apel a reţinut raţionamentul primei instanţe în sensul că potrivit art. 3 lit. a) dobânda a fost stabilită la 5,95% p.a. Chiar dacă nu se precizează în contract din ce se compune dobânda de 5,95%, procentul a fost clar exprimat, iar reclamanţii l-au cunoscut la încheierea contractului şi l-au acceptat. Cu toate că nu s-a prevăzut o dobândă formată dintr-un indice de referinţă plus o marjă fixă, aceasta nu înseamnă automat că respectiva clauză referitoare la dobândă are caracter abuziv. Caracterul abuziv se apreciază în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, iar una din condiţiile esenţiale pentru aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă este că aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Obligaţia băncilor de a include în calculul dobânzilor un indice de referinţă, E., R., B., în funcţie de moneda creditului şi o marjă fixă a fost introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, or contractul în speţă a fost încheiat la data de 28 mai 2008. în plus, cuantumul dobânzii prevăzută în contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât această clauză referitoare la dobândă nu poate fi considerată ca având caracter abuziv.
În ce priveşte comisionul de risc cuprins în art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, Curtea a arătat că potrivit acestei clauze „ comision de risc: 0,05%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadentă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit". Prin introducerea comisionului de risc în art. 5 lit. a) din contract au fost vătămate interesele legitime patrimoniale ale reclamanţilor prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Contractul trebuie încheiat şi executat cu respectarea principiului bunei credinţe, părţile fiind obligate a acţiona corect şi echitabil în raporturile directe, fără ca vreuna dintre acestea să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul celeilalte, cum este cazul în speţă, prin perceperea comisionului contestat fără o contraprestaţie corespunzătoare.
Referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Curtea de apel a reţinut că este vorba în primul rând de un dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanţilor. Utilizând criteriul echivalenţei în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, s-a avut în vedere faptul ca echivalenţa prestaţiilor presupune ca drepturile şi obligaţiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speţă.
Banca nu a definit în contract clar ce reprezintă acest comision de risc, faţă de cuantumul comisionului raportat la valoarea creditului, dacă este costul unui serviciu prestat, care este acesta, ori contravaloarea unui prejudiciu suportat de banca urmare a faptei comise de consumator, care ar fi o astfel de situaţie cuprinsă în noţiune de risc, există sau nu posibilitatea de restituire a acestuia în cazul în care un astfel de eveniment nu se produce, în condiţiile în care consumatorul a garantat creditul. Deşi acest comision a fost aplicat nu s-a arătat în funcţie de ce criteriu s-a stabilit, de ce s-a impus aplicarea lui, cum a fost el negociat.
Contractul de credit cuprinde alte clauze care să asigure banca de riscul neplăţii creditului, respectiv garanţia ipotecară, asigurarea obligatorie a imobilelor cesionată în favoarea băncii, dobânda penalizatoare, posibilitatea de a declara exigibil anticipat creditul.
Prin aceste dispoziţii banca s-a asigurat împotriva riscului de neplată, stipularea suplimentară a unui comision de risc nefiind altceva decât o clauză abuzivă.
S-a apreciat că s-a creat astfel un dezechilibru nejustificat, întrucât pentru prestaţia constând în creditele puse la dispoziţie, reclamanţii achită dobânda convenită, precum şi comisionul de risc, pe întreaga durată a contractului.
Apelanta a invocat faptul că cele două contracte, în ansamblul lor, Convenţie de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare şi Contract pentru prestarea serviciului V.B.D. sunt abuzive, fiind doar semnate de reclamanţi, aceştia neavând posibilitatea reală, concretă de a lua cunoştinţă de acestea, neştiind că aceste contracte sunt asociate contractului de credit încheiat, fiind constrânşi să le încheie.
Curtea nu a primit criticile formulate deoarece convenţiile menţionate au fost încheiate ulterior perfectării contractului de credit încheiat la data de 28 mai 2008, respectiv la 12 august 2008 şi 19 septembrie 2008, apelanţii nefăcând nicio dovadă cu privire la faptul că aceste contracte le-au fost impuse de bancă.
Cu privire la art. 5.2.1 din Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare, acest a prevede că pentru administrarea pachetului de servicii, „banca percepe un comision e administrare a cărui valoare este/va fi cea precizată la data perceperii, în Lista de Tarife şi Comisioane a Băncii. Comisionul de administrare se percepe lunar, în ultima zi lucrătoare a lunii. Banca îşi rezervă dreptul de a modifica oricând valoarea şi/sau modul de percepere a comisionului de administrare a Pachetului, urmând să informeze Clientul prin afişarea noii valori si/sau a noului mod de percepere a acestuia în incinta sucursalelor, agenţiilor, noua valoare şi/sau noul mod de percepere fiind opozabil începând de la data afişării".
Curtea a constatat că ultima teză a art. menţionat este abuzivă, în ce priveşte dreptul discreţionar de a modifica comisionul de administrare. Şi această prevedere este abuzivă întrucât este îndeplinită condiţia creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Cu privire la critica vizând faptul că art. 5.5.4.1.pct. l din Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare, prin prisma faptului că ar anula dreptul consumatorului la denunţarea contractului, fapt interzis de art. 84 din Legea nr. 296/2004, Curtea de apel a reţinut că potrivit art. 84 din actul normativ, se prevede că „Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale".
Or articolul criticat de apelanţi prevede faptul că dacă denunţarea unilaterală a contractului este realizată de client şi acesta nu doreşte să renunţe la creditul asociat, atunci de la data denunţării, ca efect al acesteia, creditului asociat i se vor aplica costurile standard aplicabile produselor standard de creditare aflate, la data denunţării, în oferta băncii.
Din redactarea clauzei nu rezultă că este anulat dreptul clienţilor la denunţarea sau rezilierea contractului.
Clauza este redactată în termeni clari şi inteligibili, nepunând probleme sub aspectul înţelegerii sale.
În ce priveşte clauza de la art. 8.2 din acelaşi contract, criticată de apelanţi prin prisma faptului că ar contraveni Hotărârii pronunţate în Cauza C-243/08 Pannon GSM împotriva Erysebet Sustikne Gyorfi Curtea a reţinut fondată critica în ce priveşte ultima teză a art. menţionat referitoare la situaţiile în care acţionează ca reclamant, Banca are dreptul să aleagă instanţa de judecată în condiţiile legii, din România sau din străinătate, chiar în cazul în care Clientul nu se află în raza de jurisdicţie a respectivei instanţe, reţinând că apelanţii au domiciliul în Bacău şi au încheiat convenţiile atacate cu o sucursală a băncii din acelaşi oraş.
În ce priveşte criticile referitoare la faptul că sentinţa ar cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, Curtea nu a reţinut această critică, hotărârea fiind argumentată logic şi cuprinzător, susţinând soluţia pronunţată
Cu privire la acordarea daunelor morale, Curtea de apel a arătat că daunele morale sunt consecinţe de natura nepatrimoniala cauzata persoanei printr-o fapta ilicită culpabila, constând în atingeri aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, or în situaţia de faţă, reclamanţii nu au făcut dovada unei astfel de atingeri aduse personalităţii lor. Prin inserarea clauzelor, nu se poate reţine că li s-a adus reclamanţilor vreo atingere unui drept personal nepatrimonial.
În ce priveşte critica referitoare la motivarea tribunalului în sensul că, în ce priveşte clauzele cuprinse în art. 10.2 şi art. 13.1 ultima frază din Condiţiile generale, reclamanţii nu ar prezentat motivele pentru care aceştia le consideră abuzive, Curtea a reţinut că, într-adevăr, aceştia au menţionat în cerere că aceste clauze sunt abuzive pentru argumentele prezentate în privinţa art. 6 lit. b) din Condiţiile Speciale, adică obiectul obligaţiei nu este determinat sau determinabil.
Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru creşterea costurilor creditului este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, costurile creditului vor creşte.
Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru creşterea sumelor percepute.
Instanţa de apel a considerat că motivele menţionate în art. 10.2 din contract nu îndeplinesc această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar modalitatea de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Curtea de apel a reţinut că este vorba în primul rând de un dezechilibru economic, fără a avea relevanţă dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanţilor. Este obligatorie redactarea clară şi fără echivoc a clauzelor astfel încât să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea lor.
Curtea a apreciat că, în mod legal şi temeinic susţine apelanta-reclamantă că respectivele clauze prevăzute la art. 10.2 din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit au un caracter abuziv şi sunt lovite de nulitate absolută întrucât fac parte dintr-un contract de adeziune, fiind prestabilite de Bancă, fara a i se da posibilitatea de a putea modifica sau înlătura aceste clauze cuprinse în contractul standard.
Potrivit art. 13.1, la cererea împrumutatului, banca poate aproba modificarea clauzelor convenţiei. Orice modificare a clauzelor convenţiei se va efectua exclusiv în baza acordului părţilor, urmând a fi consemnată ,prin act adiţional. în cazul aprobării cererii de modificare, împrumutatul se obligă să achite, la data prevăzută în aprobare, comisionul aferent, stabilit de bancă.
Curtea a constatat că teza finală a articolului menţionat, referitoare la comisionul aferent modificării clauzelor contractuale, la cererea împrumutatului, este abuzivă întrucât este îndeplinită condiţia creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu există o echivalenţă a prestaţiilor în ce priveşte inserarea acestei clauze, criteriile relei-credinţe şi a dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor fiind întrunite pentru a constata caracterul abuziv al acestei clauze.
În ce priveşte cererea privind constatarea nulităţii absolute pentru încălcarea art. 10 din Legea nr. 294/2004 sau anularea pentru doi sau violenţă morală a Contractului de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare şi a Contractului pentru prestarea serviciului V.B.D., introduse la Capătul „F" din acţiune, Curtea de apel a reţinut că nici dolul şi nici violenţa morală invocate cu privire la încheierea Contractului de achiziţionare nu au fost dovedite de reclamaţi.
Astfel, potrivit art. 960 C. civ. alin. (2) prevede că „dolul nu se presupune, cu alte cuvinte el trebuie dovedit.
În ce priveşte violenţa, reclamanţii nu au motivat cum s-a manifestat aceasta şi nici nu au dovedit întrunirea condiţiilor necesare pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ, în conformitate cu prevederile art. 953, art. 955 - art. 958 C. civ.
În ce priveşte art. 10 din Legea nr. 296/2004, acesta dispune că „Este interzisă condiţionarea vânzării către consumator a unui produs, de cumpărarea unei cantităţi impuse sau de cumpărarea concomitentă a unui alt produs sau serviciu. De asemenea, este interzisă prestarea unui serviciu către consumator, condiţionată de prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs." Curtea de apel a reţinut că acesta articol nu este aplicabil speţei, din moment ce convenţiile în privinţa cărora s-a invocat nerespectarea acestui articol au fost încheiate ulterior încheierii contractului de credit, şi prin urmare, nu se poate reţine temeiul de drept pretins de reclamanţi.
S-a mai reţinut că nici art. 13 din Lege, invocat de apelant, nu este aplicabil în speţă, într-o acţiune pornită potrivit art. 14 din Lege, ci se aplică proceselor privind constatarea contravenţiilor şi soluţionarea litigiilor în legătură cu acestea, la cererea organelor de control abilitate să efectueze verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate prevăzute la art. 2 alin. (1) sau din oficiu în legătură cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
Cu privire la faptul că tribunalul nu a acordat cheltuielile de judecată, în totalitate, conform art. 274 C. proc. civ., Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5931 din 30 septembrie 2013 s-a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamanţi şi s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 5252 din 28 iunie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 10592/3/2012, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 756,6 lei, cheltuieli de judecată, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data pronunţării până la data plăţii şi dobânda legală aferentă sumei de 756,6 lei calculată de la data pronunţării pană la data plăţii.
Prin încheierea pronunţată la data de 12 decembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 5931 din 30 septembrie 2013, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 897,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi nu de 756,6 lei, cum în mod eronat s-a menţionat în dispozitivul şi motivarea sentinţei civile nr. 5931 din 30 septembrie 2013.
Prin urmare, critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată nu se mai susţine, aceasta fiind soluţionată de prima instanţă prin procedura completării dispozitivului sentinţei apelate şi a îndreptării erorii materiale strecurata în sentinţa de completare, potrivit art. 281 C. proc. civ. şi art. 2812 C. proc. civ.
În ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la clauza prevăzută de art. 81 lit. b) din Condiţiile generale, Curtea a arătat că în contract nu există o asemenea numerotare a clauzelor, ci doar clauza prevăzută de art. 8.1 lit. b) din contract referitoare la scadenţa anticipată de creditului, asupra căreia instanţa s-a pronunţat în sensul în care a apreciat că nu este abuzivă pentru considerentele reţinute în hotărâre.
Cu privire la cererea privind restituirea ratelor achitate în considerarea prevederilor art. 3 lit. a) din convenţia de credit, cerere formulată în cadrul concluziilor scrise, depuse ulterior amânării pronunţării deciziei, şi care nu a făcut obiectul cererii de apel, curtea de apel a arătat că nu se poate pronunţa asupra acesteia întrucât nu a făcut obiectul dezbaterii părţilor, în caz contrar, s-ar aduce atingere principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii procesului civil, precum şi prevederilor art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel judecă cererea de apel, în limitele stabilite de apelant prin memoriul de apel. De altfel, acest capăt de cerere, este accesoriu capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv la art. 3 lit. a) din convenţia de credit, respins de instanţa de fond şi menţinut de Curtea de apel.
Împotriva acestei decizii toate părţile au declarat recurs.
1. Recursul reclamanţilor P.N.D.O. şi P.N.E. a fost declarat atât împotriva Deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014 cât şi împotriva Deciziei nr. 660 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Privitor la Decizia civilă nr. 245 din 15 aprilie 2014, reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei cu consecinţa admiterii acţiunii în totalitate, astfel cum a fost precizată şi completată la 26 ianuarie 2011 şi la 10 decembrie 2012, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reluând în mare măsură apărările din faţa instanţelor de fond şi de apel (fapt pentru care le nu se vor mai reda în cele ce urmează), reclamanţii au susţinut că au fost greşit interpretate clauzele contractului, fapt ce a dus la schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al acestora, s-au plâns de încălcarea şi greşita aplicare a legii în speţă, s-a susţinut că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (filele 38-49 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Reclamanţii au declarat recurs şi împotriva Deciziei nr. 660 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin care s-a respins cererea acestora de completare a Deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014.
Privitor la această decizie, reclamanţii, cu motivarea că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, au solicitat modificarea în totalitate a deciziei recurate în sensul admiterii cererii de completare a Deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 7070/2/2013 astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, actualizate în raport de rata inflaţiei la care să se adauge şi dobânda legală, calculate de la data efectuării acestor cheltuieli şi până la data plăţii efective.
2. Recursul pârâtei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi s-a solicitat admiterea lui, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului pârâtei, respingerea apelului reclamanţilor, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Pârâta a circumscris motivului invocat apărările formulate şi în faţa celorlalte instanţe, fapt pentru care le nu se vor mai reda în cele ce urmează.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând deciziile atacate prin prisma criticilor formulate şi găsind că o parte dintre acestea sunt întemeiate, va admite recursurile pentru următoarele considerente:
A. în ceea ce priveşte fondul criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., de către ambele părţi, acestea sunt în parte întemeiate, motiv pentru care se va răspunde printr-un considerent comun, cu referire la Decizia nr. 245 din 15 aprilie 2014.
Întrucât se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar şi pentru o judecată unitară în cauză, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat pronunţarea prezentei soluţii.
Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune: „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii."
Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligaţii ce incumbă comercianţilor în contractele cu consumatorii. Aceste două obligaţii sunt: o obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".
Textele mai sus citate stabilesc aşadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:
- caracterul transparent;
- caracterul negociat;
- existenţa dezechilibrului semnificativ.
Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în speţă ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.
În cauză se observă însă, în primul rând, că instanţa de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanţii au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului. în plus, nu s-a probat avizarea de către B.N.R. a Condiţiilor, generale de creditare.
În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea şi a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului.
Astfel, instanţa de apel se mărgineşte la a enunţa existenţa unui dezechilibru contractual în convenţia încheiată de reclamanţi cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale. în lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, şi care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunţa o soluţie legală în cauză.
Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.
Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanţii numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamanţilor a unor sume de bani pentru o perioadă de 30 de ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă - un împrumut în valoare de 100.000 euro - ce urmează a fi achitată într-un termen de 30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
Pe lângă obligaţiile directe asumate de către cele două părţi ale unei convenţii de credit, există şi o serie întreagă obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum.
Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. în situaţia dedusă judecăţii, reclamanţii invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a recurentei faţă de obligaţiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.
Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obţinut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul- finis mercatorum est lucrum.
Nu se pot reţine afirmaţiile conform cărora toate riscurile băncii sunt acoperite de garanţiile reale imobiliare, deoarece noţiunea de risc, în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea de către bancă unei activităţi supusă hazardului (alea) şi nicidecum o activitate menită a produce profit şi ar fi în dezacord şi cu Normele B.N.R. ce reglementează desfăşurarea activităţii de bancă.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuarea a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Având în vedere că aceste dispoziţii, care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăseşte ulterior în preţul creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, iar în activitatea bancară, administrarea riscului este vitală, astfel că, acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent şi asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.
În al treilea rând, faţă de domeniul stric specializat - riscul în contractele bancare - în care nu există experţi autorizaţi, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.
În fond, după casare, instanţa de apel va cerceta conţinutul clauzelor a căror anulare se solicită şi din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.
Se va avea în vedere că obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.
Această obligaţie nu trebuie însă absolutizată. Obligaţia de transparenţă cu nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului şi nici nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.
Totodată, în fond, după casare, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 7207 C. proc. civ. referitoare la soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.
B. Cât priveşte criticile aduse deciziei nr. 660 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, fiind fondate, dar şi ca un efect al casării deciziei principale şi acest recurs va fi admis pentru următoarele motive:
Din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel face o confuzie între pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de apel şi motivele de fapt şi de drept ale cererii de apel, omiţând că limitele cererii de apel, sintagma folosită de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., se stabilesc nu doar prin raportare la motivele cererii de apel, ci şi prin luarea în considerare a pretenţiilor deduse judecăţii de către apelanţi prin cererea de apel pe care au formulat-o.
Este adevărat că art. 287 C. proc. civ. nu prevede şi obligaţia ca cererea de apel să cuprindă şi pretenţiile deduse judecăţii de către apelanţi în calea de atac care poate devolua cauza în totalitate, atât în drept, cât şi în fapt. Această omisiune se explică însă prin aceea că, legea interzicând, în principiu, formularea pretenţiilor noi în apel, judecata în apel va purta asupra pretenţiilor afirmate în faţa primei instanţe de judecată. Din combinarea motivelor de apel cu petitul cererii de chemare în judecată, eventual şi cu alte acte de procedură ce au natura juridică a unei cereri de chemare în judecată, va rezulta dacă apelul priveşte toate pretenţiile deduse judecăţii primei instanţe sau numai o parte din acestea.
Este deci necesar să se verifice şi pretenţiile deduse judecăţii de către apelanţi în apel pentru a stabili cu exactitate limitele devoluţiunii cauzei în calea ordinară de atac - tantum devolutum quantum apellatum -. Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv.
În speţă, prin cererea de apel nu s-a cerut ca acţiunea să fie admisă în parte, ci dimpotrivă, s-a solicitat în mod expres instanţei de apel - a se vedea pag. 1 din cererea de apel - să admită apelul şi să schimbe în parte sentinţa apelată în sensul admiterii în totalitate a acţiunii|, astfel cum a fost ea precizată şi completată, inclusiv a capătului de cerere accesoriu de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate la Judecătoria sectorului 2 şi la Tribunalul Bucureşti. Formulând în mod expres această solicitare instanţei de apel, rezultă că apelul a devoluat cauza în totalitate, nu doar în parte, cum eronat s-a reţinut în decizia recurată. în consecinţă, instanţa de apel trebuia să se pronunţe şi cu privire la următoarele capete de cerere:
1. Capătul de cerere accesoriu prin care a cerut la pag. 4 din acţiune repunerea în situaţia anterioară ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor de la pct. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei intitulată „Comision de risc,, (în totalitate) şi de la pct. 3.5 din Condiţiile Generale ale Convenţiei intitulată „Comisionul de risc" (în totalitate) cu consecinţa obligării pârâtei să restituie la zi reclamanţilor comisioanele de risc achitate lunar începând cu piaţa primei rate, recte 13 iunie 2008 la care se adaugă dobânda legală, daune-interese moratorii) calculată separat pentru fiecare lună de la momentul achitării acestora şi până la data restituirii efective.
2. Capetele de cerere prin care a solicitat la pag. 1,3 şi 8 din cererea de chemare în judecată constatarea că sunt abuzive clauza din C.S.C. de la pct. 11 lit. a) împrumutatul se obligă să vireze/ruleze lunar salariul sau venitul său net în contul deschis la SC V.B.R. SA. în cazul nerespectării acestei obligaţii banca va percepe pe baza istoricului de rambursare al clientului un comision de penalizare în condiţiile şi în conformitate cu prevederile pct. 5 lit. g) din prezentele Condiţii Speciale, şi clauza de la pct. 5 lit. g) din C.S.C. intitulată „Comision de penalizare pentru neîndeplinirea obligaţiei de rulaj" (în totalitate), respectiv anularea (desfiinţarea) acestor 2 clauze care vor fi constatate de către instanţă ca fiind abuzive. Motivele pentru care reclamanţii au considerat că cele 2 clauze sunt abuzive sunt arătate în mod expres la pag. 8 din acţiune.
3. Capătul de cerere prin care s-a solicitat la pag. 1, 3 şi 8 din cererea de chemare în judecată constatarea că este abuzivă clauza de la pct. 6 lit. b) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, fraza „La scadenţa finală împrumutatul va achita şi eventualele sume datorate ca urmare a ajustării dobânzii în condiţiile pct. 3.d respectiv anularea (desfiinţarea) acestei clauze care va fi constatată de către instanţă ca fiind abuzivă. Motivele pentru care s-a considerat că această clauză este abuzivă sunt arătate în mod expres la pagina 8 din acţiune.
4. Capătul de cerere prin care s-a solicitat la pag. 2, 3 şi 9 din cererea de chemare în judecată constatarea că este abuzivă clauza de la pct. 8.1 lit. e) din Condiţiile Generale ale Convenţiei, respectiv anularea (desfiinţarea) acestei clauze care va fi constatată de către instanţă ca fiind abuzivă. Motivele pentru care s-a considerat că această clauză este abuzivă sunt arătate în mod expres la pagina 9 din acţiune.
5. Capătul de cerere subsidiar prin care s-a solicitat la pagina 5 şi 4 din cererea de chemare în judecată „Constatarea că aceste 2 contracte - Contractul de achiziţionare pachet individual de produse şi servicii bancare şi Contractul pentru prestarea serviciului “V.B.D.” încheiate ulterior cu banca în anul 2008 - au încetat să-şi mai producă efectele juridice începând cu 30 noiembrie 2009, odată cu rezilierea lor unilaterală de către reclamanţi exprimată prin Convocarea la Conciliere, cu consecinţa stingerii obligaţiei acestora de a mai plăti, în viitor lunar pârâtei cei 28 de euro şi a obligării pârâtei să restituie reclamanţilor preţul plătit lunar de aceştia - 28 euro - în perioada 1 decembrie 2009 - 31 ianuarie 2010 - pentru G.F.P. la care se va adăuga dobânda legală (daune-interese moratorii ) care se va calcula separat pentru fiecare plată lunară de la momentul achitării acesteia şi până la data restituirii efective.
Instanţa de apel nu a avut în vedere cele două momente procesuale distincte, şi anume: judecarea apelului şi rejudecarea cauzei în fond după admiterea apelului şi a reţinut că art. 2812 C. proc. civ. nu se aplică în cazul cererii de completare, motivat de faptul că eventuala omisiune a instanţei de apel de a analiza o parte din motivele de apel nu se încadrează în dispoziţiile acestui articol.
Dar reclamanţii nu au cerut prin cererea de completare formulată la 9 iulie 2014 ca instanţa de apel să se pronunţe cu privire la unele motive de apel pe care le-au invocat în cererea de apel, ci au solicitat ca această instanţă să se pronunţe cu privire la toate capetele de cerere pe care le-au formulat prin cererea de chemare în judecată, având în vedere faptul că apelul lor a fost admis şi, ca urmare a rejudecării cauzei (cererii de chemare în judecată) în apel, sentinţa apelată a fost schimbată.
Motivele de apel nu sunt unul şi acelaşi lucru cu capetele de cerere din acţiune şi, în consecinţă, contrar celor reţinute în decizia recurată, dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. sunt aplicabile cererii reclamanţilor.
Instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 292 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că „în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă". De reţinut că aceste dispoziţii au fost invocate în mod expres de către reclamanţi ca temei de drept în motivarea cererii de completare.
Aceste dispoziţii obligă instanţa de apel să se pronunţe în fond asupra capetelor de cerere deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, se subînţelege, doar în ipoteza în care admite apelul, chiar dacă cererea de apel nu a fost motivată cu privire la toate capetele de cerere deduse judecăţii prin cererea de apel. Curtea a reţinut, în mod greşit că art. 292 alin. (2) C. proc. civ. se aplică numai în cazul în care apelul nu a fost motivat deloc (penultimul alineat de la pag. 4 din decizia recurată).
Prin reductio ad absurdum, apelantul care doar formulează apelul, fără a-l motiva, se află într-o situaţie mai bună decât apelantul care nu a înţeles să-şi limiteze apelul la anumite soluţii din dispozitivul sentinţei apelate - a dedus judecării apelului toate capetele de cerere din acţiune, solicitând în mod expres prin cererea de apel schimbarea în tot sau în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii tuturor capetelor de cerere -şi care a formulat în mod expres motive de apel doar cu privire la unele soluţii din dispozitivul sentinţei apelate, cum este cazul nostru, deoarece în cazul său „devoluţiunea apelului este totală".
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că: „Cerinţele de la pct. 3 (adică motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul) sunt prevăzute sun sancţiunea decăderii". Rezultă că dacă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul nu au fost invocate prin cererea de apel sau până cel târziu la prima zi de înfăţişare, astfel cum prevede art. 284 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., apelantul este decăzut din acest drept, dar apelul nu va fi respins ca nemotivat sau rejudecarea cauzei după admiterea apelului nu va fi parţială (doar cu privire la capetele de cerere pentru care s-au invocat expres motive de apel), deoarece, astfel cum am arătat, art. 292 C. proc. civ. permite părţilor să se folosească în faţa instanţei de apel de motivele invocate la prima instanţă.
Nu se poate pune semnul egalităţii între decădere, care este o sancţiune ce intervine în cazul în care un act de procedură nu a fost făcut în termen şi respingerea cererii, care este consecinţa decăderii. în materia apelului, sancţiunea decăderii are eficienţă deoarece dacă apelantul nu a arătat în cererea de apel sau la prima zi de înfăţişare motivele de apel, nu va mai putea propune şi susţine motive noi, care nu au fost avute în vedere la prima instanţă. Deci decăderea nu duce automat la respingerea ca nemotivat a apelului sau la nepronunţarea asupra unui capăt de cerere, tocmai pentru că art. 292 C. proc. civ. prevede de în mod expres că părţile se pot folosi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe de judecată.
În concluzie, pentru toate considerentele reţinute, conform art. 314-315 C. proc. civ. se vor admite recursurile declarate de reclamanţii P.N.D.O. şi P.N.E. împotriva Deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014 şi Deciziei nr. 660 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, precum şi recursul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Se vor casa deciziile recurate şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii P.N.D.O. şi P.N.E. împotriva Deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014 şi Deciziei nr. 660 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, precum şi recursul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 245 din 15 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 720/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 72/2015. Civil. Suspendare provizorie a... → |
|---|
