ICCJ. Decizia nr. 757/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 757/2015
Dosar nr. 3827/30/2011*
Şedinţa publică de la 9 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 63/PI din 21 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 3827/30/2011, prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamanta S.B.A. în contradictoriu cu pârâta SC C.B. SRL şi a obligat pârâta SC C.B. SRL la plata sumei de 66.598,35 RON către reclamanta S.B.A. precum şi a sumei de 4984 RON către aceeaşi reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că la data de 08 iulie 2008 reclamanta SC N.S. SRL a încheiat cu pârâta SC C.B. SRL Contractul de Management nr. 5 iar potrivit convenţiei, pârâta, în calitate de beneficiar, a încredinţat reclamantei, în calitate de manager, organizarea şi conducerea departamentului de vânzări, pe baza unor criterii de performanţă stabilite de comun acord, a doua urmând a asigura consultanţa pentru afaceri şi management, în domeniul comercializării produselor şi serviciilor din portofoliul primei societăţi.
S-a mai reţinut că ulterior perfectării convenţiei, la data de 10 iulie 2008 părţile au încheiat şi Anexa nr. 1 la contract, în cuprinsul căreia au arătat că managerul (SC N.S. SRL) se obligă să ofere consultanţă pentru afaceri şi management, în domeniul comercializării produselor şi serviciilor din portofoliul beneficiarului (SC C.B. SRL), având ca scop realizarea unei cifre de afaceri de minim 600.000 euro fără TVA, prin contracte încheiate cu terţii până la data de 01 septembrie 2008. În aceeaşi anexă părţile au stabilit şi preţul serviciului prestat de manager, acesta fiind de 58.000 euro, fără TVA, eşalonat în trei tranşe, după cum urmează: 10.000 euro, până la 05 septembrie 2008; 10.000 euro, până la data de 03 octombrie 2008 şi 38.000 euro, până la data de 07 noiembrie 2008.
Instanţa de fond a mai constatat de asemenea că, începând cu data de 26 august 2008 reclamanta a început să factureze pârâtei contravaloarea serviciilor prestate, după cum urmează: factura fiscală din 26 august 2008 (servicii de consultanţă şi management în valoare de 41.888 RON), factura fiscală din 01 octombrie 2008 (servicii de consultanţă şi management în valoare de 43.911 RON), factura fiscală din 27 octombrie 2008 (servicii de consultanţă şi management în valoare de 70.067,2 RON), factura fiscală din 04 mai 2009 (servicii de consultanţă şi management în valoare de 66.595,35 RON).
Prima instanţă a dat eficienţă susţinerilor pârâtei (pagina 2 a întâmpinării-cererii reconvenţionale), conform cărora, începând cu data de 12 septembrie 2008, aceasta a început să achite sumele facturate de reclamantă, după cum urmează: Ordin nr. F1 din 12 septembrie 2008 - 20.000 RON; Ordin nr. F2 din 02 octombrie 2008 - 20.000 RON; Ordin nr. F3 din 24 noiembrie 2008 - 13.911 RON; Ordin nr. F4 din 04 decembrie 2008 - 15.000 RON; Ordin nr. F5 din 17 decembrie 2008 - 15.000 RON; Bilet nr. B1 din 22 ianuarie 2009 - 50.000 RON, Bilet nr. B2 din 12 februarie 2009 - 1888 RON şi Bilet nr. B3 din 12 februarie 2009 - 18.112 RON, reţinând că în total pârâta a achitat reclamantei suma de 153.911 RON.
Observând că preţul serviciilor de management, potrivit dispoziţiilor contractuale, urma a fi achitat doar în situaţia în care pârâta, urmare a diligentelor reclamantei, realiza o cifră de afaceri de minim 600.000 euro fără TVA, nu şi proporţional, pentru eventualitatea în care se realiza o cifră de afaceri sub suma indicată, tribunalul a considerat că plăţile făcute de pârâtă nu constituie altceva decât o recunoaştere, din partea pârâtei, a realizării obiectului contractului, cu atât mai mult cu cât prima plată a fost efectuată după data de 01 septembrie 2008 (mai precis la 12 septembrie 2008), dată până la care trebuiau încheiate contracte cu terţii, potrivit anexei la contract depusă în copie la dosar. Altfel spus, prima instanţă a statuat că, prin plăţile efectuate, pârâta a acceptat că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale. În acest sens, prima instanţă a făcut trimitere la contractul din 16 iulie 2008, prin care pârâta a contractat executarea unor lucrări în favoarea SC P. SA, cu începere din data de 18 iulie 2008, în valoare totală de 647.865 euro, fără TVA, apărarea acesteia din urmă, privind neexecutarea contractului neputând fi primită de instanţă.
Invocând dispoziţiile art. 969 C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, instanţa de fond a concluzionat că pârâta trebuie să plătească preţul în totalitate, convenţional stabilit ca fiind contravaloarea serviciilor de management.
În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ. a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 4.984 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat (1000 RON, conform chitanţei din 02 februarie 2010) şi taxă judiciară de timbru (3984 RON).
În ceea ce priveşte restul petitelor cererii principale, precum şi cererea reconvenţională, acestea au fost anulate ca netimbrate în şedinţa publică din data de 01 noiembrie 2011.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel debitoarea SC C.B. SRL, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate şi, rejudecând, respingerea în totalitate a acţiunii reclamantei. În motivare, s-a susţinut că hotărârea apelată s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa de judecată nu a examinat apărările sale esenţiale pentru dezlegarea pricinii cu privire la nulitatea contractului în litigiu, neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul în litigiu raportat la lipsa documentelor justificative, obligatorii în cazul unui contract de management în susţinerea îndeplinirii acestor obligaţii.
În aprecierea apelantei, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată este consacrată legislativ în dispoziţiile art. 261 C proc. civ. şi are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
În cauza de faţă, s-a susţinut că motivarea sentinţei Tribunalului Timiş nu răspunde acestor exigenţe legale, deoarece nu a examinat efectiv apărările şi susţinerile debitoarei, confirmând în termeni generali situaţia de fapt şi dezlegarea în drept.
S-a susţinut că instanţa de judecată nu s-a pronunţat nici cu privire la excepţia neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin contractul în litigiu, raportat la justificarea acestora prin documente justificative, obligativitate ce rezultă cu prisosinţă potrivit a două acte autentice depuse în cauză, respectiv încheierea comercială nr. 769 din 14 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială, în Dosar nr. 5340/30/2010 şi raportul de inspecţie fiscală, încheiat la data de 29 martie 2011 de A.N.A.F., Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş, Activitatea de Inspecţie Fiscală.
Debitoarea apelantă a mai susţinut că instanţa de fond i-a încălcat dreptul la apărare, încălcând dispoziţiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. întrucât a respins în mod nejustificat proba cu martorul P.D. (membru în comisia de licitaţie), propus pentru a dovedi faptul că, reclamanta nu a avut nicio contribuţie la încheierea contractului cu SC P. SA, fără a solicita în virtutea rolului activ, de la SC P. SA, dosarul de licitaţie, pentru a se convinge ca demersurile pentru încheierea contractului cu SC P. SA au fost făcute cu mult înainte de încheierea contractului din litigiu şi, totodată, că a îndeplinit cel mai bine condiţiile de licitaţie.
S-a susţinut că instanţa de judecată a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. deoarece, deşi a admis numai în parte acţiunea formulată de reclamantă, a dispus obligarea pârâtei la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată solicitate de aceasta.
Prin notele de şedinţă formulate, apelanta SC C.B. SRL a arătat în completarea motivelor de apel că instanţa de judecată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din O.U.G., a transformat cererea formulată pe procedura specială prevăzută de art. O.U.G. nr. 119/2007, într-o cerere pe dreptul comun cu motivarea că prin întâmpinarea formulată societatea s-a opus transformării.
Prin decizia civilă nr. 230 din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de debitoarea SC C.B. SRL Lugoj împotriva sentinţei civile nr. 63/PI din 21 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 3827/30/2011, în contradictoriu cu intimatele creditoare SC N.S. SR şi S.B.A., reţinând în esenţă caracterul nefondat al criticilor formulate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC C.B. SRL prin administrator judiciar Casa de insolvenţă R. SPRL - Filiala Hunedoara.
Prin decizia nr. 1282 din 01 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că, datorită faptului că starea de insolvenţă a debitoarei a fost declarată judiciar anterior pronunţării deciziei recurate prin sentinţa civilă nr. 2513/F/2012 pronunţară de Tribunalul Timiş, situaţia juridică a recurentei urmează să facă obiectul analizei instanţei de apel din perspectiva incidenţei cauzei de suspendare legală de drept reglementată de art. 36 din Legea nr. 85/2006, raportat la calitatea apelantei în procedura insolvenţei şi la data la care a intervenit starea de insolvenţă a acesteia.
După casare cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 3827/ 30/2011*.
Prin notele de şedinţă, administratorul judiciar Casa de Insolvenţă R. SPRL - Filiala Hunedoara a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în temeiul art. 1201 C. civ., arătând că între părţi a mai existat un litigiu ce a avut acelaşi obiect, soluţionat în dosarul Tribunalului Timiş cu nr. 5340/30/2010.
Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, prin decizia nr. 841 din 29 octombrie 2014 a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins, ca nefondat apelul pârâtei.
Abordând apelul declarat din perspectiva îndrumărilor date de instanţa de recurs, Curtea a constatat, prin încheierea din data de 24 septembrie 2014, lipsa incidenţei dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, referitoare la suspendarea de drept a judecării apelului.
S-a considerat că raţiunea acestui text de lege este aceea de a preîntâmpina derularea concomitentă a două proceduri paralele având acelaşi scop, câtă vreme în cadrul procedurii insolvenţei urmează a se analiza de către administratorul judiciar creanţele tuturor creditorilor debitoarei insolvente, cu excepţia celor constatate prin titluri executorii, scopul acestei dispoziţii fiind acela de a împiedica derularea concomitentă a unor executări silite a bunurilor debitoarei, care să lipsească de finalitate scopul procedurii insolvenţei, aşa cum este el definit în art. 2 din Legea nr. 85/12006.
S-a apreciat că apelul declarat de debitoare şi însuşit de administratorul judiciar nu reprezintă o acţiune împotriva debitoarei şi a bunurilor acesteia ci, dimpotrivă o acţiune a debitoarei împotriva unui pretins creditor al său, scopul acestui apel, privit ca acţiune judiciară distinctă, constând în înlăturarea efectelor sentinţei civile pronunţată de prima instanţă în condiţiile art. 7201 şi urm. C. proc. civ. şi care, în viziunea art. 7208 C. proc. civ. constituie titlu executoriu.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat instanţa de apel a reţinut că derularea unei proceduri de emitere a unei ordonanţe de plată, nu conferă soluţiei cu care se finalizează procedura caracter de putere de lucru judecat, această concluzie decurgând din conţinutul art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007, conform căruia, în cazul în care cererea creditorului este respinsă, acesta poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun.
Analizând pe fond criticile apelantei, instanţa de apel nu a putut reţine încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 261 C. proc. civ. referitoare la obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti, atâta vreme cât din simpla lectură a hotărârii primei instanţe se pot identifica argumentele pentru care instanţa de fond a concluzionat asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantei şi caracterului nefondat al susţinerilor pârâtei.
Susţinerile apelantei privitoare la lipsa unei contraprestaţii a reclamantei, au fost găsite fără suport probator, fiind chiar contrazise de starea de fapt, din care rezultă efectuarea de către apelantă a unor plăţi periodice, către reclamantă, în derularea aceluiaşi contract, aşa cum a reţinut de altfel şi instanţa de fond.
În ceea ce priveşte critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., Curtea a reţinut că în mod corect prima instanţă a dispus obligarea pârâtei debitoare la plata sumei de 4984 RON din care 1000 RON onorariu avocat şi 3984 RON taxă judiciară de timbru achitată conform chitanţei aflată la dosar fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Casa de Insolvenţă R. SPRL, Filiala Hunedoara, în calitate de administrator judiciar al SC C.B. SRL - în insolvenţă solicitând admiterea recursului, desfiinţarea în întregime a deciziei recurate şi în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată formulată de S.B.A. în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar ca fiind nefondată.
Recurenta-pârâtă îşi subsumează global criticile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. aducând în susţinere următoarea argumentaţie:
Atât hotărârea instanţei de fond, cât şi decizia recurată, sunt lipsite de temei, iar instanţele nu au cercetat fondul cauzei sub aspectul temeiniciei şi legalităţii.
Hotărârea apelată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa de judecată nu a examinat apărările esenţiale pe care Ie-a invocat pentru dezlegarea pricinii, cu privire la nulitatea contractului în litigiu, neexecutarea obligaţiilor asumate prin acesta, raportat la lipsa documentelor justificative, obligatorii în cazul unui contract de management în susţinerea îndeplinirii acestor obligaţii.
Consideră recurenta că motivarea instanţei de fond cât şi cea a instanţei de apel nu răspund acestor exigenţe legale, dat fiind faptul că acestea nu au examinat efectiv apărările şi susţinerile debitoarei, confirmând în termeni generali situaţia de fapt şi dezlegarea în drept, deşi în apărare a invocat nulitatea absolută a contractului de management din 08 iulie 2008, în litigiu, dat fiind faptul că acestuia îi lipseşte cauza licită, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 948 pct. 4 şi art. 966 C. civ., ambele instanţe de judecată nu s-au pronunţat cu privire la această apărare, ce era esenţială pentru dezlegarea în drept a speţei.
Apreciază recurenta că dacă instanţele ar fi analizat cu o atenţie deosebită tot materialul probator administrat în cauză soluţia ar fi fost una temeinică şi legală, şi ar fi constatat fără putinţă de tăgadă că lipseşte contraprestaţia reclamantei, ceea ce reprezintă scopul imediat al cauzei, determinând lipsa cauzei.
Consideră recurenta că instanţele nu s-au pronunţat nici cu privire la excepţia neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin contractul în litigiu, raportat la justificarea acestora prin documente justificative, obligativitate ce rezultă cu prisosinţă potrivit a două acte autentice depuse în cauză, respectiv încheierea comercială nr. 769 din 14 iulie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5340/30/2010 al Tribunalului Timiş, secţia comercială şi respectiv raportul de inspecţie fiscală încheiat în data de 29 martie 2011 de ANAF, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş, Activitatea de Inspecţie Fiscală. Având în vedere aceste două documente justificative, se arată, instanţele ar fi trebuit să le analizeze şi să le dea eficienţă prin raportare şi la celelalte probe administrate în cauză.
Astfel, potrivit încheierii comerciale nr. 769 din 14 iulie 2010, ce privea acelaşi litigiu pe calea ordonanţei de plată, instanţa a reţinut temeinic şi legal, obligaţia reclamantei de a face dovada serviciilor prestate, lucru care de altfel, atât instanţa de fond cât şi cea de apel nu a luat în considerare o astfel de motivare, că pe de altă parte, prin raportul de inspecţie fiscală, întocmit la data de 29 martie 2011, s-a reţinut că plăţile făcute către reclamant în baza contractului în litigiu, au fost considerate nedeductibile, întrucât nu au fost justificate prin documente justificative şi au fost date jos din baza de calcul a impozitului pe profit şi TVA, obligând societatea debitoare pe SC C.B. SRL la plata majorărilor şi penalităţilor de întârziere.
Consideră recurenta că atât instanţa de fond cât şi cea de apel nu au dat eficienţă probei cu interogatoriu, din care rezultă că reclamanta intimată nu a realizat nicio prestaţie pentru recurentă, aşa cum pretinde prin facturile depuse la dosar şi solicitate pentru a fi plătite, făcând trimitere la actele depuse la dosarul cauzei.
Precizează recurenta că, în speţă, contractul din 16 iulie 2008, singurul invocat de reclamantă ca şi prestaţie, raportat la înscrisurile depuse în cauză, nu a asigurat cifra de afaceri de minim 600.000 euro plus TVA, până la data de 01 septembrie 2008. Acest lucru se poate desprinde din înscrisul „Situaţie cifră afaceri - contract din 16 iulie 2008, cifra de afaceri aferentă acestui contract până la cifra de afaceri, potrivit art. 152 alin. (2) C. fisc., art. 38 din Ordinul nr. 1752/2005, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi facturate, fără TVA, chiar neîncasate.
O altă critică pe care recurenta înţelege să o invoce este că instanţa de fond i-a încălcat dreptul la apărare, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ.
Din această perspectivă recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că instanţa de fond i-a respins proba cu martori şi cu înscrisuri.
Consideră recurenta că instanţa în virtutea rolului activ, putea solicita de la SC P. SA dosarul de licitaţie, tocmai pentru a se convinge că demersurile efectuate de recurentă pentru încheierea contractului cu SC P. SA au fost făcute cu mult înainte de încheierea contractului din litigiu, îndeplinind cel mai bine condiţiile de licitaţie.
Consideră recurenta pârâtă că dacă creanţa deţinută de S.B.A., este constatată printr-un titlu executoriu, creditoarea trebuia să formuleze cerere de admitere a creanţei la dosarul de insolvenţă aflat pe rolul Tribunalului Timiş, fapt care nu s-a întâmplat nici până la data formulării prezentului recurs. Se arată că, creanţele stabilite prin titluri executorii nu sunt supuse verificării de către administratorul judiciar conform dispoziţiilor art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, acestea se trec în Tabelul creanţelor, iar împotriva acestor creanţe pot fi formulate contestaţii de către persoanele îndreptăţite conform art. 73 din Legea nr. 85/2006. Astfel, precizează recurenta, dacă creditoarea S.B.A., deţinea sau nu un titlu executoriu această acţiune trebuia eventual soluţionată în cadrul procedurii de insolvenţă de către judecătorul-sindic, iar Dosarul nr. 3827/30/2011*, trebuia suspendat în virtutea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Instanţa de apel a examinat motivele de apel invocate de pârâtă, argumentându-şi raţionamentul în baza căruia şi-a fundamentat soluţia pronunţată, răspunzând motivat criticilor formulate raportându-se în mod constant la probatoriul administrat, hotărârea recurată îndeplinind cerinţele impuse de art. 261 C. proc. civ.
Astfel instanţa de apel a analizat motivele de apel, privind încălcarea de către prima instanţă a art. 261 C. proc. civ., modalitatea de executare a obligaţiilor contractuale din perspectiva clauzelor contratului de management precum şi criticile vizând încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.
Criticile din recurs care vizează încălcarea dreptului la apărare al recurentei se referă la modul în care a fost administrat şi interpretat probatoriu. Ele nu pot fi însă primite întrucât, pe de-o parte instanţa este suverană în a aprecia asupra utilităţii şi pertinenţei probatoriilor solicitate iar, pe de cealaltă parte aceste critici au în vedere netemeinicia hotărârii instanţei de apel care nu poate forma obiect de analiză în această fază procesuală în raport de art. 304 C. proc. civ.
De remarcat este faptul că în ceea ce priveşte critica referitoare la nulitatea contractului nr. 5/2008, aceasta a fost invocată pe calea cererii reconvenţionale care a fost anulată ca netimbrată, motiv pentru care nu poate fi analizată în forma prezentată de recurentă.
Critica ce vizează posibilitatea suspendării judecăţii acţiunii prin care intimata creditoare îşi valorifică creanţa constatată prin titlu executoriu este lipsită de fundament întrucât încheierea din data de 24 septembrie 2014 prin care instanţa de apel a reţinut lipsa incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei nu a fost recurată, soluţia pronunţată intrând în putere de lucru judecat.
Este de subliniat că mare parte din argumentaţia adusă în susţinerea motivelor de nelegalitate invocate se raportează la modul în care a fost administrat şi interpretat probatoriul, împrejurare ce situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie şi nu cea a controlului de legalitate configurat de art. 304 C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei şi, constatând îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei S.B.A.- 3000 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa de Insolvenţă R. SPRL administrator judiciar al SC C.B. SRL împotriva deciziei nr. 841 din 29 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâta să plătească intimatei S.B.A. - 3000 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 756/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 758/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
