ICCJ. Decizia nr. 759/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 759/2015
Dosar nr. 16896/3/2012
Şedinţa publică de la 9 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 7081 din 09 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a admis în parte cerere de chemare în judecată formulată de reclamanta P.S.C. în contradictoriu cu SC C. SA, fiind obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumei de 248.880 RON cu titlu de remuneraţie potrivit contractului de mandat din 27 februarie 2009, pentru perioada 30 iunie 2009 – 01 ianuarie 2013, precum şi a sumei de 9093,6 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respingându-se restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.
În pronunţarea acestei hotărâri instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit art. 969 C. civ. din anul 1864 (aplicabil în cauză potrivit art. 5 şi 223 din Legea nr. 71/2011), convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Potrivit art. 1073, creditorul are dreptul a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Din interpretarea acestui text legal rezultă că debitorul trebuie să îşi fi asumat prin contract obligaţia a cărei executare este solicitată de către creditor.
Clauza penală este acea convenţie (un contract) accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Potrivit art. 1066 C. civ. din anul 1864, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.
Potrivit art. 1431 din Legea nr. 31/1990, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor; modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administraţie; orice administrator poate solicita directorilor informaţii cu privire la conducerea operativă a societăţii; directorii vor informa consiliul de administraţie, în mod regulat şi cuprinzător, asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere; directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie; în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese.
În privinţa naturii juridice a contractului încheiat de părţi, tribunalul a avut în vedere că acesta este unul de mandat, căruia îi sunt aplicabile prevederile generale din C. civ. din anul 1864 şi cele speciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990, iar nu cele ale C. muncii (Legea nr. 53/2003).
Potrivit art. 1532 C. civ. din anul 1864, mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care îl reprezintă.
În materia contractului de mandat remunerat, există prezumţia de culpă a mandatarului, apreciată în raport de criteriul abstract al persoanei prudente şi diligente, iar mandatarul trebuie să dovedească faptul că a efectuat toate demersurile necesare pentru a îşi îndeplini obligaţiile din contractul de mandat sarcina probei în acest sens revenind reclamantului.
Revocarea mandatarului în materie civilă este un act lăsat la discreţia mandantului, care poate exercita acest drept când doreşte (art. 1553 C. civ. din anul 1864), fără a fi obligat să justifice acţiunea sa. În materie comercială, unde mandatul este oneros şi încredinţat pentru tratarea unor afaceri comerciale, principiul certitudinii juridice sau al securităţii tranzacţiilor impune ca raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate şi să nu fie rupte fără o justă reparaţie a prejudiciului adus într-o asemenea revocare sau renunţare intempestivă. De aceea, art. 391 C. com. (aplicabil în speţă potrivit art. 5 şi 223 din Legea nr. 71/2011), arată că mandantul care, fără justă cauză, întrerupe executarea mandatului, răspunde pentru daune-interese.
Rezultă că revocarea este îndreptăţită atunci când ea se fundamentează pe existenţa unor cauze de incapacitate sau incompatibilitate evidenţiate după numirea directorului, pentru lipsa de abilităţi manageriale sau incompetenţa acestuia, precum şi pe încălcarea de acesta, în mod culpabil, a îndatoririlor legale şi statutare ce îi revin.
Pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Un cocontractant poate solicita angajarea răspunderii civile contractuale a celuilalt cocontractant numai în cazul în care acesta nu şi-a îndeplinit culpabil una dintre obligaţiile asumate prin contract.
În cauza dedusă judecăţii, tribunalul a reţinut că, în privinţa faptei ilicite, aceasta constă în revocarea reclamantei P.S.C. fără justă cauză începând cu data de 30 iunie 2009.
Faptul că revocarea reclamantei s-ar fi realizat cu justă cauză trebuia dovedit de către pârâta SC C. SA, ceea ce nu s-a dovedit în speţa dedusă judecăţii.
În privinţa cuantificării prejudiciului suferit, tribunalul a statuat ca, prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiei datorate până la sfârşitul contractului de mandat, respectiv pentru perioada 30 iunie 2009-01 ianuarie 2013.
Tribunalul a constatat că, în cazul revocării fără justă cauză, reclamanta beneficiază de plata de către societate a unei compensaţii băneşti al cărei cuantum îl reprezintă drepturile băneşti lunare stabilite conform prezentului contract aferente perioadei de administrare a societăţii rămasă în cadrul duratei prezentului contract stabilită la art. 2 alin. (1), aşa cum rezultă din prevederile art. 17 alin. (1) din contract.
Deşi prin raportul de expertiză efectuat în cauză (Dosarul nr. 16896/3/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă) s-a stabilit că valoarea remuneraţiei datorate pe perioada 30 iunie 2009 - 01 ianuarie 2013 este de 248.896,80 RON, tribunalul a dat eficienţă principiului disponibilităţii reglementat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. din anul 1865.
Astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 248.880 RON, sumă ce reprezintă valoarea remuneraţiei datorate pe perioada 30 iunie 2009 - 01 ianuarie 2013.
Faţă de cele arătate mai sus, tribunalul a acordat reclamantei această sumă ca urmare a revocării fără justă cauză.
Deşi revocarea din funcţia de director general a reclamantei a fost fără justă cauză, tribunalul a apreciat că reclamanta avea obligaţia de a proba, în condiţiile art. 1169 C. civ. din anul 1864, că a realizat obiectivele şi criteriile de performanţă, inclusiv a programelor de reducere a creanţelor şi plăţilor restante, a pierderilor, precum şi a alte obiective stabilite prin contract.
Neprobând aceste aspecte, tribunalul a considerat că nu se pot acorda ca despăgubiri pentru revocare premiul anual maxim (12 remuneraţii brute lunare), proporţional cu perioada desfăşurării relaţiilor contractuale.
Mai mult, tribunalul a menţionat că, potrivit art. 1, contractul de mandat se încheie în condiţiile dispoziţiilor O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economice-financiare la nivelul unor operatori economici, cu modificările şi completările ulterioare.
Ca atare, reclamanta avea posibilitatea solicitării de daune-interese numai în acord cu textul legal în vigoare la data revocării, iar nu în funcţie de textul legal abrogat.
Tribunalul a apreciat că prejudiciul constând în premiile anuale maxime prevăzute de contractul dintre părţi nu este unul cert, întrucât acordarea acestor premii depindea de realizarea obiectivelor şi criteriilor de performanţă, inclusiv a programelor de reducere a creanţelor şi plăţilor restante, a pierderilor, precum şi a altor obiective prevăzute de contract.
Faţă de prevederile art. 1 din contract şi a faptului că O.U.G. nr. 79/2008 a fost modificat anterior revocării reclamantei, tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile modificate ale art. 4 alin. (2).
În privinţa vinovăţiei, tribunalul a precizat că aceasta este prezumată de lege, aşa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 1073, 1075, 1082 şi 1083 C. civ. din anul 1864.
Tribunalul a constatat existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamantă, aceasta fiind prezumată de lege, aşa cum rezultă din prevederile art. 1082 C. civ. din anul 1864, potrivit cărora debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.
În consecinţă, tribunalul a considerat că se poate angaja răspunderea civilă contractuală a reclamantei-pârâte cu privire la suma de 248.880 RON.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9093,6 RON, reprezentând taxa judiciară de timbre (6.588,6 RON), timbru judiciar (5 RON) şi onorariu expert (2.500 RON).
La data de 16 aprilie 2014, în termen legal, reclamanta P.S.C. a formulat în contradictoriu cu SC C. SA apel împotriva sentinţei civile nr. 7081 din 09 decembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 16896/3/2012 la data de 27 iunie 2014, apelanta a depus şi motivele de apel, prin care solicita admiterea căii de atac, modificarea în parte a sentinţei şi admiterea acţiunii în integralitate.
Criticile apelantei au vizat faptul că, în mod greşit, instanţa de fond a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei SC C. SRL la plata premiului anual maxim (reprezentând contravaloarea a 12 remuneraţii brute lunare) proporţional cu perioada desfăşurării relaţiilor contractuale.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi pârâta SC C. SRL solicitând admiterea căii de atac, modificarea în parte a sentinţei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
În motivarea apelului, pârâta a susţinut că desfiinţarea mandatului reprezintă o excepţie de la regula simetriei prevăzută de art. 969 C. civ. 1864, că, faţă de datele speţei, susţinerile reclamantei potrivit cărora revocarea sa din funcţia de director general al Societăţii C. SA nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 14 din contract fiind întemeiate, faţă de faptul că măsura revocării intră sub incidenţa prevederilor art. 14 lit. b) din contractul de mandat.
Prin încheierea din 03 octombrie 2014, Curtea a dispus repunerea pe rol pentru a se face dovada de către părţi a perioadei în care reclamanta-apelantă P.S.C. a exercitat funcţia de director şi a procedat la comunicarea către apelanta P.S.C. a înscrisurilor ataşate de intimata SC C. SA după rămânerea în pronunţare (respectiv la data de 29 septembrie 2014 şi 01 octombrie 2014), şi anume nota raport din 14 iunie 2005, nota raport din 02 august 2004, nota raport din 22 aprilie 2005, nota raport din 25 martie 2004.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia nr. 933 din 31 octombrie 2014 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C. SA, a schimbat în tot sentinţa şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, urmând a înlătura obligaţia pârâtei SC C. SA de plată către reclamantă a cheltuielilor de judecată.
A respins apelul declarat de apelanta-reclamanta P.S.C. ca nefondat.
A respins cererea apelantei P.S.C. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
În fundamentarea acestei hotărâri instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:
La aceeaşi dată, apelanta-intimată SC C. SA a precizat că apelanta-reclamanta a ocupat funcţia de director general din 25 februarie 2004 şi până la 30 iunie 2009, ataşând în acest sens hotărârea Adunării generale a Acţionarilor din 16 februarie 2009, contractul de mandat din 01 iulie 2008, contract de mandat din 27 februarie 2009, actul adiţional din 25 iunie 2007, proces verbal al şedinţei Adunării Generale a Acţionarilor din 30 iunie 2009, Hotărârea Adunării generale a Acţionarilor nr. 6 din 30 iunie 2009, extrasul Ordinului Ministrului nr. S/ll/4331 din 09 iulie 2009, extras din Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor nr. 1 din 17 octombrie 2003, contractul de performanţă din 21 mai 2004, actul adiţional din 23 decembrie 2004, actul adiţional din 16 decembrie 2005, actul adiţional din 22 martie 2006, actul adiţional din 19 decembrie 2006, actul adiţional din 27 februarie 2008, precum şi anexele la contractele şi actele adiţionale.
I. În ce priveşte apelul declarat de apelanta-intimată SC C. SA, s-a apreciat că în mod corect, prima instanţă a constatat că actul juridic încheiat între reclamanta-apelantă P.S.C. şi pârâta-apelantă SC C. SA este un contract de mandat comercial având în vedere obiectul acestuia - îndeplinirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă stabilite de Adunarea Generală a Acţionarilor - căruia, însă, îi sunt aplicabile nu numai dispoziţiile de drept comun, dar şi prevederile speciale, că potrivit art. 1431 din Legea nr. 31/1990, directorii pot fi revocaţi oricând, însă în situaţia în care aceasta are loc fără o justă cauză, aceştia sunt îndrituiţi la despăgubiri.
Tribunalul a reţinut dreptul apelantei-intimate SC C. SA de a revoca mandatul reclamantei P.S.C., însă aceasta nu poate fi realizată în mod abuziv (fără just motiv).
Curtea a apreciat, de asemenea, că excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe nu poate fi invocată direct în calea de atac, ci trebuia pusă în discuţie la prima zi de înfăţişare în faţa tribunalului, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 şi art. 1591 alin. (2) C. proc. civ. 1864.
Referitor la cea de-a treia critică ce a vizat caracterul revocării, instanţa a apreciat că aceasta nu a fost intempestivă şi nelegitimă, întrucât a avut la bază concluziile raportului nr. 184728/2009 al Direcţiei Generale de Control şi audit Intern din MAI, însuşit de Adunarea Generală a Acţionarilor din 30 iunie 2009, care a reţinut că reclamanta nu a întreprins demersuri pentru acţionarea în instanţă a SC I.F. SA pentru anularea facturilor în litigiu considerat în baza probatoriului administrat că revocarea a fost determinată de concluziile raportului Ministerului Afacerilor Interne prin care s-a imputat directorului general al SC C. SA nerespectarea ordinelor Ministerului şi un comportament duplicitar în sensul că, deşi în urma unor controale financiare şi a unor constatări la care a achiesat şi conducerea SC C. SA referitoare la neîndeplinirea integrală de către SC I.F. SA a obligaţiilor contractuale şi neefectuarea recepţiei finale, astfel încât nu i se datorează vreo sumă de bani, totuşi a confirmat existenţa debitului reprezentat de facturile refuzate de Minister, raportul de control din 24 iunie 2009 nefiind infirmat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie întrucât, prin rezoluţia din 09 octombrie 2009, s-a dispus neînceperea urmăriri penale faţă de P.S.C., pentru că nu s-au decelat elemente de natură infracţională, răspunderea fiind de natură civilă.
În temeiul aceloraşi considerente instanţa de control judiciar a respins apelul reclamantei P.S.C., punctând asupra faptului că revocarea apelantei-reclamante nu s-a realizat în mod intempestiv şi nejustificat, astfel încât nu se poate activa răspunderea intimatei-pârâte SC C. SA pentru dezdăunări, motiv pentru care nu se pune problema acordării remuneraţiilor până la încetarea contractului de mandat sau a premiilor anuale pe perioada desfăşurării raporturilor contractuale sau pentru viitor context în care, nu se mai impunea analizarea criticilor formulate de reclamantă cu privire la capetele respinse.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs P.S.C. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul recurs.
Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. sintetizate astfel:
Instanţa a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) - reţinând în mod greşit că revocarea din funcţie a recurentei-reclamante a fost motivată de concluziile Raportului Direcţiei Generale de Control Intern şi Audit nr. 184728/2009.
Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) - fiind vorba despre contractul de mandat din 7 februarie 2009 reţinând că revocarea din funcţia de director general a recurentei-reclamante este motivată, chiar dacă priveşte fapte petrecute anterior încheierii Contractului şi care exced obiectului acestuia.
3. Instanţa a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) - hotărârea atacată este motivată insuficient, sumar, judecătorii nu au răspuns la toate chestiunile de drept antamate, context în care se impune reformarea hotărârii de către instanţa de recurs.
În susţinerea acestor critici recurenta-reclamantă aduce următoarea argumentaţie:
1. Raporturile juridice dintre părţi s-au desfăşurat în baza unui contract de mandat comercial, fiind aplicabile dispoziţiile C. civ. din anul 1864, dispoziţiile Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 71/2011.
De asemenea, aplicabile în speţă sunt şi disp. art. 391 C. com. (în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi), conform cărora, mandantul care, fără justă cauză, întrerupe executarea mandatului, răspunde pentru daune-interese.
Revocarea mandatarului în materie comercială nu este un act lăsat la discreţia mandantului, pentru a putea fi exercitat atunci când acesta doreşte. În materie comercială, unde mandatul este oneros şi încredinţat în tratarea unor afaceri comerciale, principiul certitudinii juridice sau al securităţii tranzacţiilor impune ca raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate şi să nu fie rupte fără o justă reparaţie a prejudiciului adus într-o asemenea revocare/renunţare intempestivă.
Dispoziţiile contractului din data de 27 februarie 2009 se aliniază la normele legale în materie, la art. 17 alin. (1) prevăzându-se că „în cazul încetării prezentului contract indiferent de motive, altele decât cele prevăzute la art. 14, lit. a), b), d), e), g) sau h), directorul general beneficiază de plata către Societate a unei compensaţii băneşti al cărei cuantum îi reprezintă drepturile băneşti lunare stabilite conform prezentului contract, aferente perioadei de administrare a Societăţii, rămasă în cadrul duratei prezentului contract, stabilită la art. 2 alin. (1)."
Analizând hotărârea nr. 7 din 30 iunie 2009, se observă faptul că revocarea recurentei din funcţia de director general şi preşedinte al Consiliul de Administraţie al SC C. SA, nu este în nici un fel motivată, singurele aspecte care se regăsesc în acest document fiind privitoare la numirea unui nou director general, la mandatul, limitele de competenţă şi valoarea garanţiei pentru administratorul-preşedinte numit al Consiliului de Administraţie, ş.a.m.d.
La dispoziţia instanţei, apelanta SC C. SA a desecretizat şi depus la dosarul cauzei Hotărârea nr. 6 din 30 iunie 2009, varianta completă a hotărârii care i-a fost comunicată recurentei nici din acest document nereieşind motivele pentru care s-a aprobat revocarea recurentei din funcţie, în condiţiile în care nici unul din cele şapte articole nu cuprinde argumente cu privire la cauzele ce ar fi condus la această măsură.
Consideră recurenta-reclamantă că, întrucât din niciuna dintre aceste hotărâri nu reiese motivele care au stat la baza revocării sale din funcţie, instanţa trebuia să reţină că revocarea a fost neîntemeiată şi abuzivă, fără a avea în vedere concluziile raportului nr. 184728/2009 al Direcţiei Generale de Control şi Audit Intern, care a fost adus la cunoştinţa recurentei abia în timpul procesului, dar care nu a fost un material aprobat şi însuşit de A.G.A. ci, mai mult, a fost doar luat la cunoştinţă şi dispusă transmiterea acestuia la Direcţia Generală Anticorupţie din minister.
Arată recurenta că nu există nicio menţiune care să indice care sunt motivele care au stat la baza demiterii şi, deşi raportul din 24 iunie 2009 este menţionat, nu apare în relaţie cu revocarea sa din funcţie, la data la care s-a emis hotărârea nr. 6/2009 nefiind clarificată răspunderea recurentei cu privire la faptele imputate, din moment ce se menţionează continuarea verificării aspectelor relevante de către Direcţia Generală Anticorupţie.
2. După cum s-a reţinut şi în doctrină, în cazul denaturării actului juridic, instanţa de fond, învestită cu aplicarea unor clauze clare şi precise, a omis să statueze asupra acestora (ca şi cum n-ar fi existat), pronunţând o hotărâre care se sprijină pe o altă clauză sau, după caz, pe un alt contract.
Instanţa de apel nu a analizat care sunt obligaţiile asumate prin contractul de mandat din 27 februarie 2009 şi pe care recurenta Ie-a încălcat, astfel încât să fie justificată măsura revocării.
Potrivit jurisprudenţei, interpretarea contractului presupune determinarea şi calificarea conţinutului acestuia, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor părţilor, dar instanţa face referire la alte contracte încheiate de părţi pe parcursul anilor 2004 - 2008, care nu fac obiectul prezentei cauze.
Instanţa trebuia să răspundă la întrebarea dacă este posibil ca un contract de mandat încheiat în anul 2009 să poată înceta pentru presupusa neîndeplinire a unor obligaţii care au făcut obiectul unor acte juridice încheiate anterior (şi care oricum încetaseră) şi vizând fapte care sunt anterioare anului 2009.
Faţă de concluziile raportului Direcţiei Generale de Control Intern şi Audit, niciuna dintre obligaţiile contractului de mandat din 27 februarie 2009 nu a fost încălcată de recurentă, pentru a putea constitui un motiv întemeiat de revocare a mandatarului.
Instanţa de apel nu a analizat deloc prevederile contractului de mandat din 27 februarie 2009, limitându-se la a reţine că obligaţiile asumate prin acest contract nu au fost respectate, instanţa de apel preluând integral apărările intimatei privind concluziile raportul Direcţiei Generale de Control Intern şi Audit, ce priveşte intervalul 2000 - 2008, anterior semnării contractului de mandat din 27 februarie 2009, vizează în esenţă două fapte care sunt imputate recurentei:
Confirmarea în perioada 2004 - 2008 de către conducerea C. SA, fără obiecţiuni, a sumei de 761.182,88 RON, ca fiind datorie;
Nechemarea în judecată a vânzătorului pentru rezilierea contractului şi constatarea inexistenţei unei creanţe.
Conform dispoziţiilor art. 14 lit. b) referitoare la încetarea contractului de mandat din 27 februarie 2009, revocarea întemeiată a directorului general de către Adunarea Generală a Acţionarilor se va realiza în condiţiile prezentului contract. Prin urmare, revocarea se va realiza pentru neîndeplinirea obligaţiilor profesionale asumate prin contractul încheiat la data de 27 februarie 2009.
Consideră sub acest aspect recurenta că revocarea sa pentru fapte petrecute în anul 2004 - cu cinci ani înainte de încheierea contractului din 27 februarie 2009 - este netemeinică şi intempestivă şi excede contractului, că deşi la art. 6 alin. (7) din contract se arată că directorul general are obligaţia de a „aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului de Administraţie, ale Adunării Generale ale Acţionarilor, precum şi ordinele conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor, în condiţiile legii", se poate deduce că articolul se referă la ordine ale conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor care sunt emise în timpul derulării contractului.
Arată recurenta că instanţa de apel nu face nicio menţiune cu privire la efectele juridice ale contractului de mandat din 27 februarie 2009, că reia în bloc considerentele prezentate de intimata C. SA, reţinând că „raportul vizează intervalul 2000 - 2008" pentru ca mai apoi să constate că „pentru această perioadă (25 februarie 2004 - 30 iunie 2009) raportul de control a stabilit că directorul C. SA a confirmat faptul că datorează I.F. SA suma de 761.182,88 RON (...)", că pe lângă contradicţia evidentă referitoare la perioada de timp vizată de raport, instanţa, fără nicio justificare, face abstracţie de faptul că în intervalul 2004 - 2008 recurenta a activat în baza unei serii de contracte, fiecare dintre aceste contracte producând efecte distincte şi nu în baza aceluiaşi contract.
Consideră recurenta-reclamantă că revocarea sa din funcţie s-a dispus nemotivat, pentru fapte pretins săvârşite înainte de semnarea contractului de mandat din 27 februarie 2009, care ar fi putut cel mult sta la baza încetării contractului de mandat anterior, dar acest lucru nu s-a întâmplat pentru că nu au existat motive întemeiate nici la acel moment şi nici ulterior.
Arată recurenta că faptul că a ocupat funcţia de director general încă din anul 2004 nu are relevanţă, întrucât fiecare contract de mandat este distinct şi dă naştere la drepturi şi obligaţii distincte în sarcina părţilor, or, prin întemeierea revocării din funcţie pe fapte anterioare contractului, s-au încălcat dispoziţiile contractuale dar şi cele ale legii civile.
3. Curtea supune unei analize detaliate îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor în legătură cu I.F. SA de către recurentă, dar omite să analizeze în ce măsură neîndeplinirea unor obligaţii anterioare încheierii contractului de mandat din data de 27 februarie 2009 poate sta la baza revocării sale din funcţia de director general.
Arată recurenta că deşi a precizat prin întâmpinarea la apelul formulat de C. SA că, pentru ca revocarea din funcţie să fie întemeiată, era necesar să fie motivată de fapte care să fi avut loc în timpul derulării contractului de mandat, ori Curtea nu face nicio referire la această problemă juridică, reţinând doar că revocarea a fost motivată, împrejurare faţă de care consideră că hotărârea instanţei nu este completă şi corectă, fapt ce echivalează cu lipsa motivelor.
De asemenea, se arată, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii echivalează cu o nemotivare, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra raportului dintre clauzele contractului de mandat din 27 februarie 2009 şi presupusele încălcări ale obligaţiilor recurentei profesionale imputate prin raportul de control, făcând referire la o serie de alte acte juridice care nu fac obiectul judecăţii.
Intimata-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Temeiul juridic al acţiunii este un contract de mandat aflat în domeniul general de reglementare al C. civ. din 1864 şi în cel special configurat de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale rep., natura comercială a acestuia fiind relevată de finalitatea sa, respectiv îndeplinirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă stabilite de AGA SC C. SA.
Potrivit art. 14 lit. b) din contractul de mandat din 27 februarie 2009 acesta încetează prin revocarea întemeiată a directorului general de către Adunarea Generală a Acţionarilor.
Conform art. 1431 din Legea nr. 31/1990 rep. directorii pot fi revocaţi oricând, însă în situaţia în care aceasta are loc fără o justă cauză, aceştia sunt îndrituiţi la despăgubiri.
În hotărârea AGA SC C. SA din 30 iunie 2009, la art. 1 se dispune continuarea verificărilor relevate în raportul nr. 184728/2009 a Direcţiei de Control şi Audit Intern de către Direcţia Naţională Anticorupţie iar în art. 2 se aprobă revocarea din funcţia de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC C. SA a recurentei începând cu data de 30 iunie 2009.
Dispoziţia privind revocarea recurentei este reiterată în hotărârea AGA nr. 7 adoptată în aceeaşi zi, fiind evidentă legătura de determinare existentă între raportul Direcţiei de Control şi măsura revocării recurentei.
Astfel cum se poate observa, raportul de control care vizează intervalul 2000-2008 relevă existenţa unor nereguli în derularea raporturilor contractuale dintre SC I.F. (vânzătoare) şi SC C. SA (cumpărătoare) constând în: neexecutarea în totalitate a obligaţiilor asumate de vânzătoare, neefectuarea recepţiei finale, neelaborarea procedurilor tehnice de testare finală a funcţiilor sistemului, neacţionarea în instanţă a vânzătorului pentru rezilierea contractului şi anularea facturilor în litigiu, în confirmarea în perioada 2004 - 2008 de către conducerea SC C. SA, fără obiecţiuni a sumei de 761.182,88 RON ca fiind o datorie, înregistrarea în contabilitate a unor sume reprezentând diferenţe de curs valutar la facturile emise de vânzător în condiţiile în care acesta nu a furnizat documente justificative.
Sintetizând, prin concluziile raportului de control se stabileşte că răspunderea revine directorului SC C. SA care a manifestat superficialitate în îndeplinirea atribuţiilor şi a adoptat o atitudine duplicitară în relaţia cu SC I.F. şi M.A.I.
Prin acelaşi raport s-a dispus de către M.A.I. şi analizarea managementului exercitat de recurentă - în calitate de director al societăţii.
De reţinut este faptul că prin cererea precizatoare formulată la data de 17 octombrie 2014 recurenta a învederat instanţei de apel că a deţinut funcţia de director general al SC C. SA neîntrerupt din anul 2004 şi până la momentul revocării, aspect confirmat şi de societatea intimată.
Strict pentru perioada 25 februarie 2004 - 30 iunie 2009 raportul de control a stabilit că recurenta a confirmat că datorează SC I.F. SA suma de 761.182,88 RON, deşi, prin adresa din 10 martie 2004 a Direcţiei Generale de Control Financiar Preventiv, s-a constatat că nu au fost respectate obligaţiile din contractul încheiat cu SC I.F. SA, nefiind întocmite documente de recepţie finală, astfel încât nu se impunea plata sumei de 603.581,47 RON aferentă facturii din 01 martie 2000, iar, prin raportul realizat la 16 august 2008, Direcţia Generală Financiară a solicitat sistarea plăţilor de către SC C. SA, deoarece vânzătorul nu a elaborat şi implementat funcţiile principale ale programelor de aplicaţii ale S.N.I.E.P.
S-a mai consemnat faptul că directorul SC C. SA nu a întreprins demersuri pentru chemarea în judecată a SC I.F. SA pentru rezilierea contractului încheiat cu aceasta şi anularea facturii emise de vânzător în cuantum de 761.182,88 RON, cu toate că, prin rapoartele din 02 august 2004 şi din 07 octombrie 2004 întocmite de Ministerul Administraţiei şi Internelor, s-a aprobat acţionarea în justiţie a SC I.F. SA.
Conform art. 6 ultimul alin. din contractele de mandat încheiate între societate şi reclamanta-apelantă P.S.C. (contractele din 01 iulie 2008, din 27 februarie 2009 modificat prin actul adiţional din 25 iunie 2007, contractul de performanţă din 21 mai 2004 modificat prin actul adiţional din 23 decembrie 2004, actul adiţional din 16 decembrie 2005, actul adiţional din 22 martie 2006, actul adiţional din 19 decembrie 2006, actul adiţional din 27 februarie 2008), aceasta din urmă avea obligaţia de a aduce la îndeplinire ordinele Ministerului Internelor.
Or, prin rapoartele din august şi octombrie 2004, Ministerul de Interne prin Direcţia Juridică a trasat ca obligaţie de serviciu formularea unei acţiuni în justiţie împotriva SC I.F. SA pentru desfiinţarea contractului încheiat cu societatea în 1992 şi anularea facturilor (în realitate, în constatarea inexistenţei creanţei pretinse de vânzătoare), obligaţie ce a nu a fost realizată.
De subliniat este faptul că probatoriul administrat relevă că neexecutarea acestei îndatoriri şi menţinerea în contabilitate a datoriei faţă de SC I.F. SA au creat premisele pentru declanşarea procedurii de insolvenţă împotriva SC C. SA de către SC I.F. SA, această din urmă societate considerându-se creditoare în raport cu societatea condusă de apelanta-reclamantă.
Aşadar, concluziile raportului de control sunt elocvente în sensul îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea suspendării civile în baza contractului de mandat a recurentei-reclamante, neputându-se accepta teza susţinută de aceasta potrivit căreia revocarea sa din funcţie a fost abuzivă şi nemotivată, fiind luată fără justă cauză.
În speţă, astfel cum judicios a demonstrat instanţa de control judiciar, revocarea a avut ca temei raportul D.G.C.A.I. nr. 184728/2009 efectuat din dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne, măsura revocării fiind motivată şi adoptată în condiţiile de regularitate şi legalitate prevăzute de art. 1431 din Legea nr. 31/1990, de art. 6 alin. (7) şi de art. 12 din contractul de mandat nr. 465257/2009.
Aşadar, din considerentele arătate, criticile subsumate motivelor de nelegalitate invocate în raport de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. aceasta este nefondată întrucât se constată că hotărârea este amplu motivată, instanţa răspunzând punctual motivelor de apel invocate şi argumentând substanţial raţionamentul pe care şi-a sprijinit soluţia.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând legalitatea hotărârii recurate din perspectiva criticilor formulate, va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta P.S.C. împotriva deciziei nr. 933 din 31 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 758/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 760/2015. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
