ICCJ. Decizia nr. 780/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 780/2015
Dosar nr. 4004/103/2012
Şedinţa publică din 11 martie 2015
Deliberând asupra recursurilor de faţă,
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 36 din 16 aprilie 2013, Tribunalul Neamţ a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul S.M. în contradictoriu cu pârâţii M.I.I., SC C.A. SA Sibiu şi SC C.A. SA Suceava.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Cererea nr. 4004/103/2012 înregistrată la această instanţă, reclamantul S.M. a chemat în judecată pârâţii M.I.I., SC C.A. SA şi Sucursala Suceava a acestei societăţi precum şi SC A. SA, pentru a fi obligaţi la plata sumei de 10.000 RON daune materiale şi 500.000 euro daune morale.
În cadrul cercetării judecătoreşti s-a dispus ataşarea Dosarului penal 160/P/2011, iar la cererea reclamantului a fost administrată proba cu martori pentru dovedirea cuantumului despăgubirilor.
În fapt s-a reţinut că la data de 11 februarie 2011, pe DN 15 în localitatea Grinţieş judeţul Neamţ, s-a produs un accident rutier constând în impact între un autoturism marca V. şi un biciclist, accident soldat cu moartea acestuia din urmă. Accidentul s-a produs în condiţiile în care autoturismul se deplasa în localitate dinspre Poiana Largului spre Tulgheş, iar la un moment dat victima a ieşit din curtea unui imobil situat în stânga sensului de deplasare al autoturismului, a urcat pe bicicletă şi a traversat carosabilul deplasându-se spre Tulgheş, deci în acelaşi sens cu cel al autoturismului, dar având o traiectorie oblică pe carosabil, finalizată cu pătrunderea intempestivă pe sensul de deplasare al autoturismului. Urmare acestui fapt, bicicleta a fost lovită de autoturism din spate, iar victima a fost proiectată în şanţul din dreapta.
Raportul de constatare medico-legală a stabilit cauza decesului ca fiind un politraumatism însoţit de hemoragie şi s-a constatat o concentraţia alcoolică în sânge de 2,8 gr/l.
Expertiza tehnică auto efectuată a stabilit că viteza de deplasare a autoturismului în momentul impactului a fost de 66 km/h. Motivul esenţial al acţiunii reclamantului se fondează pe existenţa unei culpe comune, atât a victimei cât şi a conducătorului auto.
Tribunalul a apreciat că o asemenea teză este inadmisibilă şi nu poate fi acceptată pentru următoarele considerente:
S-a reţinut, în esenţă, că faţă de dispoziţiile legale în materie raportat la evenimentul rutier produs - pentru stabilirea culpei în producerea accidentului - că viteza de deplasare era de 66 km/h pe un sector de drum limitat la 50 km/h, victima a circulat noaptea, în condiţii de vizibilitate redusă, încălcând dispoziţiile legale incidente cauzei referitoare la modul în care trebuia echipată bicicleta, de semnalizare, noaptea, fiind perfect camuflat oricărui alt participant la trafic, pătrunde pe carosabil pe care-l traversează oblic de la stânga la dreapta, fără a schiţa nici un gest de a acorda prioritate de trecere autoturismului condus de pârât.
Cum fundamentul răspunderii civile delictuale îl constituie printre altele vinovăţia săvârşirii faptei ilicite fie sub forma intenţiei fie sub forma culpei, cum prejudiciul cauzat prin moartea victimei este rezultatul acţiunilor exclusive ale acesteia, judecătorul a considerat că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală nici a autorului şi nici a asigurătorului. Din acest motiv este de prisos a fi analizate probele administrate în vederea dovedirii prejudiciului.
Împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Neamţ a declarat apel reclamantul S.M., considerând-o nelegală, motivat de faptul că, în primul rând, instanţa în mod eronat a respins cererea de efectuare a unei expertize de specialitate. Cererea a fost motivată de faptul că, încă din faza de urmărire penală, a fost contestat raportul de expertiză tehnică judiciară sub aspectul vitezei de deplasare a autoturismului implicat în accident, aspect care ar fi putut duce la stabilirea unei culpe concurente evidente a făptuitorului.
Obiecţiunile formulate de către reclamant în faza de urmărire penală au fost respinse fără nicio motivare, precum şi cererea de efectuare a unei contraexpertize. Împotriva soluţiei procurorului a formulat plângere prin care a solicitat trimiterea cauzei la Parchet pentru efectuarea unei contraexpertize. Cererea i-a fost respinsă şi în acea fază procesuală nu avea posibilitatea de a dovedi aspecte care puteau fi clarificate doar printr-o altă expertiză.
În al doilea rând, apelantul a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit culpa exclusivă a victimei la producerea accidentului, hotărârea fiind motivată strict sub acest aspect. Arată că la viteza reţinută în expertiza auto, făptuitorul ar fi avut timp de frânare şi de evitare a accidentului, însă, consideră că acesta avea o viteză mult mai mare, iar dacă s-ar fi făcut o altă expertiză s-ar fi constatat acest lucru.
Apreciază că motivarea instanţei de fond, cum că victima a fost vinovată exclusiv şi că impactul tot ar fi avut loc chiar dacă şoferul ar fi condus cu 20 Km/h, este fără susţinere legală, pentru că în asemenea condiţii, consecinţele ar fi fost cu totul altele, cel mult vătămarea victimei, or la viteza avută chiar şi de 66 Km/h consecinţa a fost decesul victimei, ceea ce duce clar la o culpă comună şi nu exclusivă a victimei.
Prin Decizia nr. 64 din 24 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis apelul declarat de apelantul-reclamant S.M. împotriva Sentinţei civile nr. 36/COM din 16 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 4004/103/2012, în contradictoriu cu intimaţii M.I.I., SC C.A. SA Sibiu, C.A. Sibiu, SC C.A. SA. Sucursala Suceava şi SCAR A. SA Bucureşti, şi, în consecinţă:
A fost schimbată în parte Sentinţa civilă nr. 36/2013 pronunţată de Tribunalul Neamţ în sensul că a fost admisă, în parte acţiunea reclamantului S.M. şi au fost obligaţi pârâţii M.I.I. şi SC C.A. SA, în solidar, la plata sumei de 3.000 RON daune morale către reclamantul S.M.
Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind daunele materiale.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Au fost obligaţi intimaţii M.I.I. şi SC C.A. S.A. să plătească către stat suma de 376,5 RON, taxa de timbru calculată la suma admisă ca daune morale şi de care a fost scutit reclamantul-apelant, la instanţa de fond şi apel, precum şi la suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut:
Prin Rezoluţia din 3 noiembrie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz, a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului M.I.I. pentru infracţiunea de ucidere din culpă, motivat de faptul că victimei îi revine culpa exclusivă în producerea accidentului; prin Sentinţa penală nr. 104 din 4 mai 2012, Judecătoria Bicaz a respins plângerea formulată de S.M. împotriva Rezoluţiei 395/II-2/2011 din 7 decembrie 2011, reţinându-se aceeaşi situaţie de fapt.
La pronunţarea sentinţei civile apelate, Tribunalul Neamţ a avut în vedere, în esenţă, probatoriul administrat de organul de cercetare penală, în ceea ce priveşte dinamica producerii accidentului şi stabilirea culpei; această situaţie a constituit şi motivul pentru care s-a respins cererea reclamantului-apelant de efectuare a unei expertize, precizându-se în considerente faptul că, expertul din dosarul de cercetare penală a răspuns şi la obiecţiunile formulate de reclamant.
Pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize de specialitate şi prin care s-a concluzionat că: conducătorul autoturismului HR XXXX nu a respectat viteza maximă admisă în localitate şi nu a adaptat viteza la condiţiile de circulaţie pe timp de noapte cu lumina farurilor de întâlnire; - victima, circulând cu bicicleta, nu a respectat interdicţia de a conduce bicicleta sub influenţa băuturilor alcoolice şi nu a purtat, la circulaţia pe timp de noapte, îmbrăcăminte cu elemente fluorescente - reflectorizante; privitor la dotarea bicicletei, planşa fotografică indică echiparea cu elemente reflectorizante montate pe spiţele roţilor, dar p.v.c.f.l. nu specifică referiri la celelalte dotări ale bicicletei conform cerinţelor de la art. 14 - Regulament de aplicare Cod rutier.
S-a constatat că instanţa de fond nu a analizat concluziile expertului prin care a stabilit că - aspect cuprins în expertiza efectuată în dosarul penal - intimatul circula pe timp de noapte în localitate cu o viteză de 66 km/h.
Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat că nu poate fi exclusă în mod absolut culpa conducătorului auto, situaţie în raport cu care s-a stabilit o culpă comună, reclamantului revenindu-i un procent de 30%, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor şi, evident, în măsura în care sunt dovedite.
Astfel, apelantul-reclamant a solicitat suma de 10.000 RON, daune materiale (cheltuieli de înmormântare şi pomeniri) şi 500.000 euro daune morale.
Instanţa de apel a avut în vedere că instanţa anterioară a dispus audierea a doi martori. în considerarea probelor administrate în cauză, instanţa de apel a statuat că:
Martorul A.I. a declarat că s-a strâns ca ajutor de la colegi 30% din suma de 10.000 RON cheltuită, iar cei 70% i-a dat el apelantului, precizând că acesta îi va restitui „dacă va avea vreodată posibil".
Martora I.M. a declarat că pentru pomenirile de 3 şi 8 zile a făcut cumpărături cu banii săi, dar nu în sensul că l-a împrumutat pe reclamantul-apelant, ci „a vrut să-l ajute"; de asemenea, apelantul nu a depus nici un înscris din care să rezulte cheltuielile făcute (Ordinul nr. 5/2010 de asigurare).
Referitor la capătul de cerere privind daunele morale, la stabilirea prejudiciului nepatrimonial, instanţa a avut în vedere durata şi intensitatea suferinţelor provocate de decesul fratelui apelantului, relaţia strânsă între cei doi fraţi, respectându-se totodată criteriul echităţii, respectiv netransformarea daunelor morale într-o compensare strict economică.
În concluzie, instanţa de apel în raport de culpa victimei stabilită de la 30% s-a dispus acordarea unor daune morale în cuantum de 3.000 RON.
Pe cale de consecinţă, sentinţa tribunalului a fost schimbată, în sensul a fost admisă, în parte acţiunea reclamantului, respectiv daunele morale au fost stabilite la suma de 3.000 RON şi au fost obligaţi pârâţii în solidar la plata acestei sume şi a fost respins capătul de cerere privind daunele materiale; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei tribunalului.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată reclamantul S.M. a formulat cerere de scutire plată taxă de timbru la instanţa de fond, cerere ce a fost admisă prin Încheierea din 11 decembrie 2012, fiind scutit reclamantul de plata sumei de 711 RON pentru capătul de cerere - daune materiale şi 26.350 RON - daune morale.
De asemenea, prin Încheierea din 8 octombrie 2013, reclamantul-apelant a fost scutit de plata taxei de timbru aferentă căii de atac formulate.
Faţă de cele menţionate, instanţa, în temeiul O.U.G. nr. 51/2008 au fost obligaţi pârâţii să plătească statului taxa de timbru aferentă sumei admise ca daune morale, în cuantum de 376,5 RON. De asemenea, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului cheltuielile de judecată justificate de acesta, respectiv onorariu avocat.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamantul S.M. şi recurentul M.I.I. au declarat recurs.
1. Recursul declarat de reclamantul S.M.
Prin recursul declarat reclamantul critică soluţia din apel sub aspectul greşitei acordări a despăgubirilor în asemenea situaţii, precum şi a reţinerii nejustificate a unei culpe comune de 30% în sarcina conducătorului auto.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant prezintă situaţia de fapt, modul desfăşurării cercetărilor penale în Dosarul nr. 160/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz, precum şi concluziile raportului de expertiză auto efectuată în cauză, pe care le indică şi enumera punctual, susţinând că nu se poate reţine o culpă de 70% a victimei, în opinia sa făptuitorul a avut o culpă determinantă în producerea accidentului (şi sub acest aspect recurentul-reclamant invocă raportul de expertiză auto efectuată).
Sub acest aspect, recurentul-reclamant învederează că făptuitorul a avut o culpă determinantă în producerea accidentului, prin viteza excesivă de deplasare a autoturismului condus şi neadaptarea vitezei la condiţiile de deplasare pe timp de noapte, pe un drum fără iluminat public, având doar lumina fazei de întâlnire, iar victima a avut o culpă favorizanta, prin circulaţia pe timp de noapte pe bicicletă în stare de ebrietate şi fără elemente reflectorizante pe îmbrăcăminte.
Prin urmare, din analiza raportului de expertiză rezultă clar că se poate reţine, cel mult, o culpă comună şi nu defalcată, aşa cum a reţinut instanţa de apel, fiind aplicabile condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit căreia se are în vedere atitudinea subiectivă a făptuitorului, de neluare în considerare, de încălcare a normelor legale, atitudine ce se exprimă în forme variate, de la intenţie până la simpla neglijenţă.
Cu privire la pretenţiile formulate privind daunele materiale, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel Ie-a respins, neţinând cont de faptul că în asemenea situaţii este de notorietate că este greu să păstrezi chitanţele sau bonurile fiscale. Însă, în opinia sa, recurentul-reclamant arată că daunele materiale au fost dovedite.
Referitor la daunele morale, acest recurent reproşează instanţei de apel, că acestea au fost acordate derizoriu.
Or, prin cererea unei asemenea cereri, nu se urmăreşte o îmbogăţire fără justă cauză, ci acoperirea unui prejudiciu, iar instanţa anterioară nu a avut în vedere probele administrate în cauză şi nici jurisprudenţa română în materie; în acest context, susţine, în esenţă, că nu a avut în vedere criterii de acordare a acestor despăgubiri, depoziţiile martorilor audiaţi în cauză şi mai ales starea psiho-afectivă ca urmare a pierderii unui membru al familiei, sens în care enumera şi indică etapele unei asemenea pierderi.
Prin ultimul motiv de recurs, recurentul-reclamant critică soluţia şi în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că în mod greşit s-a stabilit obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în apel justificate, reprezentând onorariu de avocat, întrucât nu există nici un onorariu de avocat în dosar în apel cât şi în fond, iar asistenţa juridică a fost gratuită.
În schimb, arată recurentul, în finalul concluziilor scrise depuse la dosar rezultă ce cheltuieli a făcut fiind dovedite cu înscrisurile aflate la dosar. Astfel, cheltuielile făcute de recurent sunt în sumă de 3.095 RON, pe care instanţa de apel nu Ie-a luat în calcul. Invocă ca temei de drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
2. Recursul declarat de pârâtul M.I.I.
Prin recursul declarat pârâtul critică soluţia pronunţată în apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, neţinând cont de întâmpinarea depusă la fond şi în apel şi face referire la Decizia ICCJ nr. 1/2005.
În motivarea recursului, recurentul M.I.I. susţine că, în cauză are calitatea procesuală de intervenient forţat - aspect pe care l-a învederat şi în apel aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond şi confirmat de însuşi reclamantul - în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995, republicată. Potrivit acestor dispoziţii legale, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi art. 49 din lege, respectiv drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea părţilor obligatorie a persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.
În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei tribunalului. Invocă ca temei de drept art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, a rămas în pronunţare pe excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, invocată din oficiu de instanţă, în considerarea dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Înalta Curte examinând cererea de recurs formulată de reclamant, din perspectiva criticilor invocate şi reţine nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil prima chestiune ce se impune a fi precizată este aceea că în actuala reglementare, recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, care se exercită numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ. impun sub sancţiunea nulităţii, respectarea unor exigenţe pentru promovarea acestei căi de atac, respectiv indicarea motivelor de nelegalitate şi dezvoltarea lor.
1. Prin recursul declarat de reclamant, după cum lesne se poate observa, acesta deşi invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea recursului critică decizia atacată sub aspectul greşitei acordări a despăgubirilor date - se referă atât la daunele materiale cât şi la daunele morale -, precum şi a reţinerii nejustificate a unei culpe comune de 30% în sarcina conducătorului auto, ceea ce denotă aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
De reţinut că, toate criticile formulate de reclamant nu sunt motive de nelegalitate în sensul dispoziţiilor restrictive şi limitative prevăzute de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. , ci vizează aspecte de netemeinicie, criticile acestuia tinzând la o reapreciere a probelor administrate în cauză, împrejurări care nu pot face obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.
Referitor la criticile recurentei vizând cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată, de asemenea, că recurentul nu argumentează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate şi nu contraargumentează în ce constă nelegalitate. Astfel, sub acest din urmă aspect, Înalta Curte constată că modul în care sunt expuse, nu rezultă în ce mod au fost ignorate cheltuielile de judecată.
Pe de altă parte, din lecturarea motivelor cuprinse în cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu motivează în drept în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate şi nu conţine argumentele de drept aduse în sprijinul ei, deşi invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cum criticile formulate de acest recurent nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situaţie în care se va aplica sancţiunea nulităţii recursului. Contestarea cuantumului despăgubirilor sub forma daunelor materiale şi morale sunt aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurentul-reclamant nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererilor de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
2. Recursul recurentului M.I.I.
Prealabil examinării acestui recurs, Înalta Curte notează că recurentul susţine că sunt incidente motivele de nelegalitate art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. , însă, din lecturarea cererii de recurs, se constată că acestea au fost invocate pur formal, fără a fi dezvoltate critici ce permit încadrarea acestora în motivele de nelegalitate invocate, motiv pentru care recursul declarat de recurentul M.I.I. va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, examinând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
De asemenea, trebuie lămurită problema obligării în solidar la plata daunelor morale a recurentului M.I.I.
Astfel, Înalta Curte notează, că solidaritatea pasivă poate fi dispusă numai în anumite cazuri prevăzute de lege, precum şi în cazul acoperii integrale a prejudiciului pentru dauna suferită. în cazul de faţă, nu se poate dispune obligarea la plată în solidar a acestui recurent, pentru următoarele considerente:
În primul rând, pârâtul M.I.I. nu are calitatea de pârât, ci de intervenient forţat, nu cum în mod eronat au stabilit cele două instanţe. Cadrul procesual stabilit de instanţele anterioare s-a făcut cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului.
Societatea de asigurare răspunde pentru prejudiciile cauzate de asigurat în calitate de asigurător al acestuia care este limitată la suma prevăzută în contractul de asigurare, pentru diferenţa ce excede acesteia, fiind angajată răspunderea inculpatului. Doar în această ipoteză se poate vorbi de o solidaritate a răspunderii între asigurat şi asigurător.
Dispoziţiile art. 54 din legea asigurărilor impun ca în situaţia ivirii unui litigiu, cadrul procesual să cuprindă atât pe asigurător şi persoana prejudiciată, cât şi pe asigurat persoana culpabilă de producerea riscului, chiar dacă acesta din urmă nu va răspunde de prejudiciul provocat în calitate de intervenient forţat.
În cauză, în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, republicată.
De reţinut că, legiuitorul a înţeles să înlăture dreptul de opţiune al persoanelor păgubite între a chema în judecată direct pe cel răspunzător de producerea accidentului, ori pe succesorii lui în drepturi, sau a se îndrepta împotriva asigurătorului de răspundere civilă, apreciind în mod întemeiat că este mai indicat ca cererea să fie îndreptată în toate cazurile împotriva asigurătorului, care prezintă garanţii de solvabilitate, fiind realizat astfel interesul public constând în despăgubirea promptă şi efectivă a celor păgubiţi prin accidente rutiere.
Persoana răspunzătoare este citată în calitate de intervenient forţat pentru a putea formula apărări cu privire la întrunirea elementelor răspunderii delictuale, însă precizarea expresă a calităţii procesuale, care nu este aceea de pârât, relevă intenţia fără echivoc a legii de a nu mai permite obligarea sa directă, conjunct sau în solidar cu asigurătorul.
În consecinţă, potrivit Legii nr. 136/1995, republicată, calitatea procesuală pasivă în acţiunea de faţă, aparţine exclusiv asigurătorului, iar intervenientul forţat - recurentul din prezenta cauză - nu poate fi obligat direct prin hotărâre judecătorească să îl despăgubească pe reclamant, în condiţiile existenţei unei asigurări valabile.
Concluzionând, în mod greşit instanţele au obligat recurentul, în calitate de intervenient forţat în solidar cu pârâta, aşa încât, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că au aplicat greşit dispoziţiile legale ale art. 54 din Legea nr. 136/1995.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de recurentul M.I.I. împotriva Deciziei nr. 64 din 24 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică, în parte, în sensul că înlătură obligarea în solidar a recurentului M.I.I. la plata sumei de 3.000 RON daune morale.
Având în vedere cele arătate mai sus, în considerarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să înlăture şi obligarea recurentului la plata sumei de 376,5 RON taxă judiciară de timbru. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamantul S.M. împotriva Deciziei nr. 64 din 24 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Admite recursul declarat de recurentul M.I.I. împotriva Deciziei nr. 64 din 24 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică, în parte, în sensul că înlătură obligarea în solidar a recurentului M.I.I. la plata sumei de 3.000 RON daune morale şi a sumei de 376,5 RON taxă judiciară de timbru.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 777/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 772/2015. Civil → |
|---|
