ICCJ. Decizia nr. 790/2015. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 790/2015
Dosar nr. 3550/1/2014
Şedinţa publică din 11 martie 2015
Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 62/COM din 27 iunie 2013, Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC Y.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.D. şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 85.000 RON, reprezentând diferenţa între avansurile ridicate de pârât, în cuantum de 108.520 RON şi o parte din dividendele ce se cuveneau acestuia, în valoare de 23.520 RON; celelalte pretenţii ale reclamantei au fost respinse.
Luând act de poziţia părţilor şi în urma analizei probelor administrate, instanţa de fond a reţinut că pârâtul nu contestă că a primit avansuri spre decontare în baza mai multor dispoziţii de plată, ci doar destinaţia sumelor, despre care afirmă că reprezintă avansuri din dividende, pe care nu este de acord să le restituie, deoarece susţine că i se cuveneau.
S-a constatat că pârâtul a recunoscut semnăturile de pe dispoziţiile de plată emise la 11 octombrie 2007, 3 decembrie 2007, 19 septembrie 2008, 15 octombrie 2008 şi 16 martie 2009, dar nu şi pe cele de pe dispoziţiile de plată din 29 martie 2007, 12 septembrie 2007, 15 noiembrie 2007, 21 decembrie 2007, 17 decembrie 2008, 15 ianuarie 2009, 29 ianuarie 2009 şi 12 februarie 2009 - situaţie în care a fost efectuată o expertiză grafologică, ale cărei concluzii au fost în sensul că semnăturile aparţin pârâtului.
Prima instanţă a fost de acord cu apărarea pe care pârâtul şi-a formulat-o, referitoare la incidenţa compensării, înlăturând susţinerea în sens contrar a reclamantei, care a apreciat că era necesară formularea unei cereri de chemare în judecată în mod separat sau a uneia reconvenţionale.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că, pârâtul are o datorie de 108.520 RON către SC Y.C. S.R.L şi că în anul 2009 acestuia i-au revenit dividende în sumă de 23.520 RON, tribunalul a făcut compensarea acestora, obligând pârâtul la plata diferenţei.
Împotriva sentinţei tribunalului pârâtul C.D. a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul respingerii acţiunii.
În motivare, apelantul a reluat argumentele prezentate în faţa primei instanţe, potrivit cărora suma pe care a încasat-o a fost plătită de societate cu titlu de dividende, iar nu de avansuri şi a susţinut că în mod netemeinic tribunalul nu a administrat probe din care să rezulte totalul dividendelor ce i se cuveneau, pentru a da eficienţă unei compensări integrale. De aceea, a solicitat administrarea în apel a probei cu expertiză contabilă, având acest obiectiv, dar cererea a fost respinsă ca neutilă.
Prin Decizia nr. 69 din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins apelul, ca nefondat şi a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 1.860 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că în mod legal a constatat prima instanţă că pârâtul-apelant a încasat de la reclamanta-intimată, cu titlu de avansuri trezorerie suma de 108.520 de RON, dar şi că în cauză operează compensarea pentru suma de 23.520 de RON ce se cuvenea pârâtului-apelant, cu titlu de dividende, întrucât doar această sumă a fost recunoscută de partea adversă. De asemenea, curtea de apel a mai apreciat că în mod legal a fost respinsă cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă în vederea stabilirii cuantumului dividendelor care i se cuvin pârâtului-apelant, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată cu un asemenea petit.
Evocând dispoziţiile art. 1144, care fac trimitere la cele ale art. 1145 C. civ., curtea de apel a subliniat că în speţă prima instanţă a operat o compensaţie judiciară, nefiind în situaţia unei compensări legale ori a uneia convenţionale, deoarece datoria societăţii pretinsă de pârât nu are nici caracter de certitudine şi nici nu întruneşte condiţia exigibilităţii la care se referă art. 1145 C. civ., de vreme ce ea nu a fost decât parţial recunoscută de reclamantă, în limita în care compensarea a operat.
Aşadar, apreciind că pentru diferenţa pretinsă cu titlu de dividende, apelantul ar fi trebuit să formuleze o cerere reconvenţională, în lipsa căreia tribunalul nu se putea pronunţa fără a depăşi cadrul procesual cu care a fost învestit, instanţa de prim control judiciar a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 1.860 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, pârâtul C.D. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate; totodată, recurentul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate până la soluţionarea căii de atac.
În motivarea cererii de casare, întemeiată pe prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a respins nemotivat cererea prin care solicitase efectuarea unei expertize contabile care să determine cuantumul dividendelor care i se cuvin pentru perioada 2007 - 2010; de asemenea, a mai arătat că tot instanţa de apel a apreciat că în mod legal tribunalul a respins cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă având acelaşi obiectiv, întrucât nu fusese învestit cu o cerere cu un astfel de petit.
Recurentul a susţinut că asemenea argumente denotă o cercetare insuficientă a cauzei, în condiţiile în care prima instanţă reţinuse deja că este suficient ca debitorul să invoce compensarea, ca mijloc de apărare şi aceasta să opereze, iar reclamantul nu a apelat sentinţa tribunalului, aşa încât aceste aspecte, asupra cărora s-a statuat deja, nu mai puteau să fie reconsiderate de către curtea de apel.
De aceea, a apreciat că hotărând asupra utilităţii probei cu expertiză doar condiţionat de formularea unei cereri reconvenţionale, instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, întrucât proba a fost solicitată doar pentru a se stabili proporţia în care compensaţia urma să opereze; în susţinerea motivelor de modificare a deciziei, recurentul a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a modificat natura juridică a compensaţiei reţinută de tribunal, dintr-una legală într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri reconveţionale, aspect care are aptitudinea de a încălca dreptul la un proces echitabil (nefiind pus în discuţia părţilor şi care a dus la modificarea considerentelor sentinţei în defavoarea autorului căii de atac), dar şi de a releva caracterul contradictoriu al deciziei, care a păstrat dispoziţia primei instanţe referitoare la compensarea sumei de 23.520 RON în lipsa unei cereri reconvenţionale. De asemenea, recurentul a mai susţinut că împrejurarea că intimata nu a recunoscut caracterul real al plăţilor efectuate nu este un argument de natură să condiţioneze aplicarea compensaţiei.
Totodată, recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce priveşte susţinerile sale, potrivit cărora suma de 32.750 RON a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci doar cu menţiunea avans, motiv pentru care a considerat că ea trebuia dedusă din cuantumul pretenţiilor solicitate, la fel ca şi suma de 11.795 RON, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a acordat în mod greşit valoare probatorie menţiunilor din balanţa contabilă aferentă anului 2010 şi, respectiv, destinaţiei sumelor înscrise în dispoziţiile de plată invocate de intimată.
Astfel, recurentul a arătat că este greu de crezut că intimata a stat în pasivitate o perioadă de aproximativ 3 ani, fără să-i solicite să restituie pretinsele avansuri încasate, cu atât mai mult cu cât în primăvara anului 2009, societatea şi-a încetat activitatea, iar personalul a fost trimis în şomaj. Cum nicio probă administrată nu a relevat destinaţia sumelor încasate de recurent titlu de avans, în condiţiile în care cheltuielile curente ale societăţii erau achitate prin virament bancar, iar nu în numerar, acesta a apreciat că ar fi trebuit validată apărarea sa, potrivit căreia avansurile încasate reprezentau dividendele ce i se cuveneau, în calitate de asociat al intimatei.
În acest context, autorul căii de atac a reluat susţinerile circumscrise şi motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizau în esenţă faptul că trebuiau deduse din cuantumul pretenţiilor solicitate atât suma de 32.750 RON, care a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci doar cu menţiunea avans, cât şi suma de 11.795 RON, menţionată în răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul adresat intimatei.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că acordarea de avansuri în numerar se poate face doar în baza regulamentului care se referă la această operaţiune şi doar pentru anumite categorii de cheltuieli.
De aceea, a apreciat că instanţele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentaţia care a stat la baza întocmirii dispoziţiilor de plată şi, în lipsa acesteia, să respingă acţiunea. Cum sarcina acestei dovezi îi revenea intimatei, a considerat că doar printr-o aplicare greşită a legii, instanţa de apel a acordat forţă probantă absolută înscrierilor din balanţă şi din dispoziţiile de plată chiar şi din cele care nu aveau specificat în mod expres destinaţia "avansuri trezorerie", fără a verifica natura creanţei pretinse la plata şi legitimitatea acesteia, eventual pe calea unei expertize contabile.
Cererea recurentului de suspendare a executării hotărârii atacate a fost respinsă, prin încheierea din şedinţa din Camera de Consiliu de la data de 30 mai 2014, în considerarea argumentelor acolo prezentate.
La data de 19 septembrie 2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 2751 din 26 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 7322/107/2010 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimată prin întâmpinare şi a fost respins ca nefondat recursul declarat în prezenta cauză, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de intimate prin întâmpinare, Înalta Curte a respins-o, întrucât recurentul a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar dezvoltarea argumentelor prezentate în susţinerea acestora face posibilă încadrarea lor în ipotezele art. 304 C. proc. civ., în limitele care vor fi arătate în cele ce succed.
Pe fondul recursului Înalta Curte a reţinut următoarele:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune ca hotărârea să fie nemotivată sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Articolul 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede obligaţia pentru instanţa de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Nerespectarea acestei dispoziţii are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., când partea interesată ar dovedi existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se constituie într-o astfel de vătămare.
Pe de altă parte, contradicţia la care se referă art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Se întâlnesc asemenea situaţii atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.
Ipoteza motivelor străine de natura pricinii nu a fost invocată de către recurent.
Prima observaţie care trebuie făcută este că recurentul şi-a întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe împrejurarea că instanţa de apel ar fi modificat natura juridică a compensaţiei reţinută de tribunal, dintr-una legală într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri reconvenţionale, aspect care are aptitudinea de a proba o încălcare a dreptului la un proces echitabil (nefiind pus în discuţia părţilor şi care a dus la modificarea considerentelor sentinţei în defavoarea autorului căii de atac) şi de a releva caracterul contradictoriu al deciziei, prin care a fost păstrată dispoziţia primei instanţe vizând compensarea sumei de 23.520 RON în lipsa unei cereri reconvenţionale.
Aşadar, problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea cauzei constă în a stabili, în funcţie de distincţia între natura legală şi cea judiciară a compensaţiei, măsura în care, pentru a opera, este necesară formularea de către pârât a unei cereri reconvenţionale.
Ca mod de stingere a unor obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, compensaţia presupune, prin ipoteză, existenţa a două raporturi obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una faţă de cealaltă.
Compensaţia poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convenţională, când operează prin convenţia părţilor sau judecătorească, atunci când operează prin hotărârea instanţei.
Efectele compensaţiei (legale, convenţionale sau judecătoreşti) sunt însă, în toate cazurile, aceleaşi: stingerea creanţelor reciproce, întocmai ca şi plata.
Considerentele prezentate mai sus relevă natura juridică a acestui mod de stingere a obligaţiilor, pe planul dreptului substanţial.
Pe plan procesual însă, Înalta Curte notează că dacă de principiu, valorificarea unui drept subiectiv civil poate să fie obţinută nu numai pe calea ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obţină obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestaţie faţă de el, deoarece, fără să fi fost învestită cu o cerere reconvenţională, o instanţă nu poate, din oficiu, să îl oblige pe reclamant în cadrul propriei lui acţiuni.
Pornind de la aceste consideraţii principiale, raportat la datele speţei, Înalta Curte recunoaşte că pârâtul ar fi putut să-i opună reclamantei, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condiţiile art. 1144 şi urm. C. civ., dar numai dacă ar fi deţinut asupra acesteia, la rândul său, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
În speţă însă, recurentul nu se află într-o asemenea situaţie, aşa încât compensaţia pe care a opus-o nu putea fi decât una judiciară, după cum în mod legal a sesizat instanţa de apel; în fazele procesuale anterioare, chiar pârâtul a solicitat încuviinţarea administrării unei probe cu expertiză, pentru a se stabili cuantumul dividendelor pe care intimata i le-ar datora, pentru ca ulterior să se poată proceda la compensare; de aceea, creanţa opusă de recurent în apel nu era certă, lichidă şi exigibilă.
De altfel, nici creanţa pe care aceeaşi parte o invocase în faţa primei instanţe nu era certă şi nici lichidă; ea a dobândit acest caracter, în sensul art. 379 C. proc. civ., prin recunoaşterea ei de către intimata-reclamantă, acesta fiind motivul pentru care tribunalul a procedat la compensare.
În aceste condiţii, Înalta Curte subliniază că instanţa de apel a reţinut în mod corect natura judiciară a compensaţiei pretinse, dar şi că nu a schimbat natura reţinută de tribunal; contrar celor afirmate de către recurent, prima instanţă nu a reţinut caracterul legal al compensaţiei şi în faţa acesteia, compensaţia opusă de pârât fiind tot una judiciară.
În opinia recurentului, acest aspect probează încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece nu a fost pus în discuţia părţilor şi a dus la modificarea considerentelor sentinţei în defavoarea autorului căii de atac.
O asemenea critică, pe care instanţa supremă, dând eficienţă art. 306 alin. (3) C. proc. civ. , o circumscrie din oficiu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată, deoarece părţile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu toate chestiunile de fapt şi de drept relevante, după cum reiese din practicaua deciziei atacate - măsura în care au făcut-o ţinând doar de modul în care au înţeles să susţină apelul, respectiv să-l combată, iar modificarea considerentelor sentinţei primei instanţe nu are aptitudinea de a îngreuna situaţia autorului căii de atac în propriul apel, atât timp cât dispozitivul rămâne acelaşi.
Fiind, aşadar, stabilit că suma invocată de recurent nu reprezenta o creanţă certă, Înalta Curte subliniază că pentru a obţine realizarea dreptului său subiectiv civil faţă de intimata-reclamantă, iar apoi compensarea creanţelor reciproce, recurentul avea obligaţia să supună valorificarea dreptului său pe calea unei cereri asupra căreia instanţele urmau să se pronunţe.
În cursul unui proces deja început, mijlocul procesual pus de lege la îndemâna pârâtului în acest scop este cererea reconvenţională, a cărei natură juridică este cea a unei veritabile chemări în judecată.
Aşadar, părţilor trebuie să li se impună concluzia că, în speţă, doar în măsura promovării unei cereri reconvenţionale pârâtul îşi putea valorifica în justiţie propriile pretenţii împotriva reclamantei, iar nu pe calea întâmpinării, a cărei funcţie, de prezentare a apărărilor, este una diferită.
De asemenea, recurentul a mai invocat caracterul contradictoriu al deciziei care, deşi a apreciat necesară formularea cererii reconvenţionale, a păstrat dispoziţia primei instanţe referitoare la compensarea sumei de 23.520 RON, în lipsa unei astfel de cereri.
Deşi acest argument pare să releve, într-adevăr, o contradicţie în silogismul instanţei de prim control judiciar, Înalta Curte constată că ea este doar aparentă, fiind pe deplin justificată de faptul că pârâtul este singurul care a apelat sentinţa tribunalului, aşa încât o înlăturare a dispoziţiei vizând compensarea sumei de 23.520 RON ar fi fost de natură să încalce prevederile art. 296 teza finală C. proc. civ., deoarece ar fi creat apelantului o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Totodată, recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce priveşte susţinerile sale, potrivit cărora sumele de 32.750 RON şi de 11.795 RON au fost plătite nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci cu menţiunea avans, motiv pentru care a considerat că trebuiau deduse din cuantumul pretenţiilor solicitate.
Nici această susţinere nu este fondată, deoarece examinarea deciziei relevă că instanţa de apel a prezentat amplu şi convingător argumentele şi probele care au determinat-o să reţină existenţa unei datorii a pârâtului-recurent, în cuantum de 108.520 RON, către SC Y.C. SRL.
Rezultă, aşadar, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.
Al doilea motiv de recurs, pe care autorul căii de atac a înţeles să îl circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. , porneşte de la faptul că instanţa de apel ar fi acordat în mod greşit valoare probatorie menţiunilor din balanţa contabilă aferenta anului 2010 şi respectiv, destinaţiei sumelor înscrise în dispoziţiile de plată invocate de intimată.
Aceste susţineri nu se circumscriu însă ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care sancţionează doar schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite a acestuia, iar nu eventuala interpretare eronată a probatoriului, ce nu poate forma obiect al examinării instanţei supreme într-o cale nedevolutivă de atac.
În altă ordine de idei, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conţine trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunţarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greşita ei aplicare.
Deşi a evocat regulamentul care organizează acordarea de avansuri în numerar, recurentul nu a indicat niciun text greşit aplicat sau încălcat, aşa încât ultimul motiv de recurs a fost invocat doar formal.
Mai mult decât atât, recurentul a subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi care deja şi-au primit răspuns în prezenta decizie, aşa încât reluarea examinării lor este inutilă.
Iar susţinerea că instanţele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentaţia care a stat la baza întocmirii dispoziţiilor de plată nu este aptă să contureze un veritabil motiv de nelegalitate, ci, eventual unul de netemeinicie, care însă, aşa cum s-a reţinut deja, scapă analizei în recurs.
Împotriva deciziei pronunţată în recurs, contestatorul C.D. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I şi II C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul a susţinut următoarele motive:
Instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra motivului de casare invocate în cadrul motivelor de recurs.
Contestatorul apreciază că dintr-o greşeală, instanţa de recurs a răspuns doar aspectului privind casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. În vederea administrării probei cerute de recurent, respective a raportului de expertiză contabilă care să determine cuantumul dividendelor cuvenite pentru perioada 2007 - 2010, fără a analiza partea finală a motivului principal şi care avea legătură cu nemotivarea şi nepronunţarea instanţei de apel în ceea ce priveşte: analizarea apărării formulate de recurent, privind caracterul sumelor acordate prin raportare la normativele de specialitate care reglementează activitatea contabilă şi modul de acordare a avansurilor de trezorerie, documentaţia necesară a fi întocmită şi interdicţia de a se acorda avansuri în situaţia în care nu au fost justificate integral celor acordate. Sens în care arată că a ataşat un extras după Regulamentul operaţiunilor de casă. De asemenea, contestatorul reiterează aceleaşi motive referitoare la modul în care a analizat instanţa de recurs "principalul motivelor de recurs" formulate în recurs. Sub acest aspect, contestatorul precizează că instanţa de recurs nu a cercetat motivul de recurs privind nemotivarea deciziei din apel vizând greşita includere în debit a sumelor de 32.750 RON şi respective 11.795 RON. Contestatorul reproşează instanţei de recurs că nu a examinat apărările formulate privind caracterul sumelor acordate, sens în care invocă ordinele de plată puse la dispoziţie de reclamantă, respectiv nu a fost specificat avansurile cheltuieli curente, ci doar menţiunea avans. în opinia sa, contestatorul susţine că se impunea deducerea acestor sume din cuantumul pretenţiilor solicitate, sens în care menţionează acest aspect. în sensul celor învederate, contestatorul invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cauza Boldea cu referirea la violarea art. 6 paragraf 1 din convenţie.
Contestatorul susţine, în continuare, că instanţa de recurs nu a cercetat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , ceea ce echivalează cu nepronunţarea, în considerarea căruia precizează despre acordarea avansurilor în funcţie de categoria de cheltuieli, sens în care reproşează instanţei de recurs, pe larg, aplicarea greşită a legii pentru care s-a acordat forţă probantă a înscrierilor din balanţă şi dispoziţiile de plată. Aşa fiind, se impunea efectuarea unui raport de expertiză contabilă care să lămurească aspectele învederate. În opinia sa, aceste aspect se încadrau în motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , şi, care nu au fost cercetate "de către instanţa de recurs care a apreciat că a fost acordat un răspuns din punct de vedere la analiza prevăzută de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. , dar care nu se regăsesc."
Intimate a depus întâmpinare, prin care în principal a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare, iar, în subsidiar respingerea ca nefondată.
Înalta Curte apreciază că excepţia inadmisibilităţii invocată de partea adversă este o apărare de fond care va fi examinată odată cu prezenta contestaţie în anulare.
Contestaţia în anulare este neîntemeiată pentru considerentele ce se vor arata în continuare:
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din greşeală.
În cazul în care instanţa de recurs a analizat, criticile pe care le-a găsit nefondate şi a arătat, motivat soluţia nu constituie o greşeală materială săvârşită de instanţă, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 317 C. proc. civ. ( necompetenţă sau vicii vizând procedura citării şi art. 318 C. proc. civ. greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greşita apreciere a probelor, aplicare greşită a legii, sau probleme ce ţin de judecata pe fond a litigiului, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs, şi nu în contestaţia în anulare.
De reamintit că pentru verificarea acestor greşeli nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, greşeala trebuie săvârşită de instanţa de recurs, nefiind admisibilă dacă înaintea instanţei de recurs au fost invocate greşeli materiale săvârşite de o altă instanţă; greşeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante. De asemenea, contestaţia în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greşeli de judecată în sensul dispoziţiilor în contestaţia în anulare.
Ori, după cum se poate observa, deşi invocă faptul că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra sumelor pretinse, formulează critici care vizează greşeli de judecată subsumate de contestator în motivarea contestaţiei în anulare după cum urmează -pe care contestatorul Ie-a dezvoltat pe larg în motivarea contestaţiei în anulare, care vizează aspecte ce ţin de judecata cauzei - privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează modalitatea de calculul a cuantumului sumelor cerute, modul defectuos al argumentelor reţinute de instanţa de recurs şi impunerea efectuării unui raport de expertiză cu privire la sumele contestate şi indicate expres în contestaţia în anulare; sub acest aspect, de reţinut că în recurs nu se mai pot face asemenea calcule, care tind fără echivoc la aspect ce ţin judecata pe fondul litigiului.
Pe de altă parte, nici criticile contestatorului cu privire la pretinsa omitere vizând principalul motivelor de recurs nu este întemeiată, întrucât criticile formulate de acesta nu se încadrează în dispoziţiile legale în calea de atac exercitată.
Dintr-un alt punct de vedere, prin contestaţia în anulare reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu s-a deschis niciunei părţi calea de a formula recurs la recurs, pentru a se reconsidera apărări care au fost făcute în faţa instanţelor anterioare întrucât art. 318 C. proc. civ. are o sferă limitată de aplicaţie, astfel că dispoziţiile respective trebuie să fie interpretate în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru că această cale extraordinară de atac nu îşi propune o cenzură judiciară asupra desfăşurării procesului în recurs.
În contextul arătat nu se poate reţine că motivele invocate de contestator sunt de natură să ducă la anularea soluţiei dată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât toate motivele de recurs invocate au fost examinate din perspectiva motivelor de nelegalitate şi prin care s-a reţinut că motivarea în apel a fost făcută în mod corect pe aspectul motivelor de nelegalitate invocate în recurs.
Mai mult decât atât, în acelaşi context, instanţa de recurs a reţinut că, cităm: "recurentul a subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pot. 8 şi 9 şi C. proc. civ. , critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi care deja şi-au primit răspuns în prezenta decizie, aşa încât reluarea examinării lor este inutilă.
Iar susţinerea că instanţele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentaţia care a stat la baza întocmirii dispoziţiilor de plată nu este aptă să contureze un veritabil motiv de nelegalitate, ci, eventual unul de netemeinicie, care însă, aşa cum s-a reţinut deja, scapă analizei în recurs."
Aceasta demonstrează că toate motivele de recurs au fost analizate şi cercetate, iar nu omise astfel nici din acest punct de vedere nu se poate reţine o încălcare a art. 318 C. proc. civ.
În realitate, contestatorul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de recurs privind casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar faptul că instanţa nu şi-a însuşit punctul de vedere al recurenţilor nu este de natură a conduce la admisibilitatea contestaţiei în anulare, având în vedere că legea nu a urmărit prin calea contestaţiei în anulare să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă.
Instanţa de recurs a examinat pricina în limitele învestirii sale, aşa cum rezultă din lecturarea considerentelor deciziei a cărei anulare se cere, fără a mai reitera motivele de nelegalitate formulate de contestator, dat fiind prezenta cale de atac exercitată.
Pe de altă parte, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivele de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global printr-un raţionament juridic de sinteză, iar pe de altă parte, după cum se poate observa, din analizarea motivelor de recurs invocate de contestator, instanţa de recurs a analizat şi a răspuns tuturor motivelor de recurs invocate, în ordinea şi structura în care au fost formulate, însă a înlăturat şi motivul de nelegalitate invocat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât, cităm: critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi care deja şi-au primit răspuns în prezenta decizie, aşa încât reluarea examinării lor este inutilă."
Concluzionând, Înalta Curte apreciază că evocarea omisiunii a instanţei de recurs prin criticile aduse din perspectiva motivelor invocate de contestator, în lumina considerentelor expuse, nu constituie omisiunea pretinsă, dat fiind că instanţa de recurs a examinat pricina sub toate aspectele cu care a fost învestită în lumina motivelor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. (invocate de ambii recurenţi).
Nefiind vorba de o omisiune a analizării vreunui motiv de recurs, nu poate fi primită nici susţinerea contestatorului în sensul că o asemenea soluţie ar fi contrară art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi că ar avea loc o încălcare a dreptului său la un proces echitabil.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că, noţiunea de proces echitabil presupune că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să să fi examinat totuşi, în mod real, problemele enunţate care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Or, în cauza de faţă, instanţa de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate de recurenţi şi toate criticile formulate în susţinerea acestora, neputând fi reţinută nici o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În ce priveşte invocarea contestatorului art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - cauza Boldea - Înalta Curte răspunde în sensul că, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare şi nu de reformare, nevizând fondul procesului, judecătorul este chemat să verifice o situaţie ce nu a avut-o în vedere cu prilejul primei judecăţi şi prin urmare, nu se poate reţine sub aspectul neobservării şi analizării apărărilor pârâtei, o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă, publică, de către o instanţă independentă şi imparţială, existenţa instituţiei contestaţiei în anulare fiind o garanţie a judecării unei cauze în mod echitabil, chiar şi după ce a devenit irevocabilă în situaţia persistenţei acelor nelegalităţi expres şi limitativ prevăzute de lege.
Se cuvin reamintite şi concluziile CEDO legate de faptul că instanţele nu pot utiliza oportunitatea creată prin contestaţiile în anulare formulate pentru a reexamina mijloacele de probă şi pentru a desfiinţa hotărâri definitive şi obligatorii (cauza Mitrea, cauza Androne) şi jurisprudenţa constantă a Curţii în sensul că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu contra României).
Invocarea contestatorului a cauzei Boldea şi jurisprudenţa constantă a Curţii - CEDO - nu pot fi incidente în cauză deoarece în această speţă, Curtea de la Strassbourg a statuat că, lipsa motivării hotărârii constituie o încălcare a art. 6 § 1 din CEDO, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, aşa cum rezultă fără echivoc din lecturarea considerentelor deciziei a cărei anulare se cere. Cităm din menţionata cauză: "Acestea fiind spuse, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezintă libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, este esenţial să se asigure într-o anumită măsură o procedură echitabilă şi egalitatea armelor (Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 95, CEDO 2005-11). Curtea a constatat deja că lipsa motivării hotărârilor pronunţate în speţă a lipsit de echitate procedura de calomnie, încălcând art. 6 alin. (1) din Convenţie. Pentru a aprecia proporţionalitatea ingerinţei din perspectiva art. 10, ea trebuie să ia în considerare şi dificultăţile de care s-a lovit reclamantul. Într-adevăr, dacă chestiunea principală care se ridică în privinţa art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii referitoare la acuzaţiile în materie penală îndreptate împotriva persoanei interesate, capătul de cerere întemeiat pe art. 10 se raportează la consecinţele condamnării sale pentru exercitarea libertăţii sale de exprimare (Kyprianou, citată mai sus, § 150). În cauza de faţă, lipsa de motivare a hotărârilor pronunţate de instanţele interne (paragrafele 28 - 35 de mai sus) nu poate decât să determine şi încălcarea art. 10 din Convenţie. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la plata unei amenzi administrative şi la suportarea cheltuielilor de judecată făcute de părţile vătămate. Această condamnare nu răspundea, aşadar, unei "necesităţi sociale imperioase".
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie.
De reamintit că textul de lege invocate din CEDO, se referă la dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 şi trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei.
Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu poate solicita anularea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei.
În consecinţă, Înalta Curte urmează să respinsă contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.D. împotriva Deciziei nr. 2751 din 26 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, în Dosarul nr. 7322/107/2010.
Intimate prin avocat a solicitat obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, însă, Înalta Curte urmează să le respingă ca neîntemeiate, întrucât una din condiţiile de acordare a acestora în temeiul art. 274 C. proc. civ., partea care cere aceste cheltuieli trebuie să depună înscrisuri doveditoare.
Cum intimata nu a depus în original chitanţa depusă la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că acesta nu este un act doveditor, motiv pentru care urmează să respingă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC Y.C.S.R.L Alba Iulia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.D. împotriva Deciziei nr. 2751 din 26 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 7322/107/2010.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC Y.C. SRL Alba Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1774/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1812/2015. Civil → |
|---|
