ICCJ. Decizia nr. 99/2015. Civil. Conflict de competenţă. Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 99/2015
Dosar nr. 1251/284/2013
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 16 ianuarie 2015
Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la 12 iunie 2013, contestatoarea SC A.C. SA a chemat în judecată pe intimata A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din 06 iunie 2013 şi a tuturor actelor subsecvente precum şi suspendarea efectelor acestora până la data soluţionării contestaţiei la executare.
Prin sentinţa civilă nr. 120 din 06 februarie 2014, Judecătoria Răcari a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Răcari a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 129 şi art. 172 C. proc. fisc., contestaţia împotriva actelor de executare sau împotriva refuzului organelor de executare de a îndeplini un act de executare se introduce la instanţa judecătorească competentă, iar potrivit art. 650 alin. (1), raportat la prevederile art. 713 alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 (în continuare, N.C.P.C.) contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, respectiv la judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul judecătoresc care face executarea.
Or, în speţă, executarea a fost declanşată de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili cu sediul în Bucureşti, Sector 5, astfel că instanţa de executare este Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat la 25 iunie 2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti care, prin Sentinţa civilă nr. 5814 din 09 septembrie 2014, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a reţinut că, întrucât Codul de Procedură Fiscală, deşi stabileşte că împotriva actelor prin care organele fiscale dispun măsuri asigurătorii se poate face contestaţie la executare, nu stabileşte şi instanţa de executare, dispoziţiile acestuia se completează cu cele ale N.C.P.C.
Astfel, instanţa a notat că potrivit prevederilor art. 650 alin. (1) N.C.P.C. „instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel", subliniind că aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare, aplicându-se doar situaţiei în care organul de executare este executorul judecătoresc, iar nu şi când este vorba despre alte organe de executare, precum cele fiscale.
Cum, în speţă, organul de executare este unul fiscal, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a apreciat că instanţa de executare se va determina potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) N.C.P.C., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul pârâtul.
Totodată, judecătoria a subliniat că soluţia privind determinarea instanţei de executare prin raportare la sediul debitorului este cea aplicată şi ca urmare a constatării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 650 alin. (1) N.C.P.C., prin Decizia nr. 348/2014.
A mai reţinut Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti că în materia popririi nu există o dispoziţie specială, derogatorie de la regula generală, ci numai în materie imobiliară; astfel, din interpretarea art. 819 N.C.P.C. rezultă că în materie imobiliară, instanţa de executare este cea în circumscripţia căreia se află imobilul care face obiectul executării silite. Or, şi din acest punct de vedere, instanţa de executare este Judecătoria Răcari, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada unor bunuri imobile aflate în circumscripţia Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Prin urmare, Judecătoria Sectorului 5 a apreciat că, în cauză, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare aparţine Judecătoriei Răcari şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 N.C.P.C., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Răcari, pentru următoarele considerente:
Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.
În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.
Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra contestaţiei la executare prin care SC A.C. SA a chemat în judecată pe intimata A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din 06 iunie 2013 şi a tuturor actelor subsecvente precum şi suspendarea efectelor acestora până la data soluţionării contestaţiei la executare.
Conform prevederilor art. 134 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003, în cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, vor proceda la acţiuni de executare silită, fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.
Totodată, aşa cum corect a reţinut şi Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, întrucât O.G. nr. 92/2003 nu conţine prevederi exprese referitoare la instanţa competentă să judece contestaţia împotriva actelor prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii, în speţă sunt incidente prevederile art. 713 alin. (1) N.C.P.C. conform cărora „contestaţia se introduce la instanţa de executare.”
Art. 650 alin. (1) din acelaşi Cod, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 348/2014 a Curţii Constituţionale prevede că „Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. (…) ”
În acest context, trebuie subliniat că la pronunţarea prezentului regulator, instanţa supremă va avea în vedere textul actual al art. 650 alin. (1) N.C.P.C., chiar dacă acesta avea un alt conţinut la data sesizării instanţei de judecată.
Această concluzie se impune, pentru a da eficienţă deciziei de neconstituţionalitate, pentru că o soluţie contrară ar încălca forţa general obligatorie a acesteia şi, mai mult, s-ar întemeia pe un text de lege modificat între timp, tocmai pentru a fi pus în acord cu decizia Curţii Constituţionale a României.
Prin urmare, în mod corect a reţinut Judecătoria Sectorului 5 că întrucât, în speţă, sediul debitorului se află în raza teritorială a Judecătoriei Răcari, competenţa soluţionării cauzei aparţine acestei instanţe.
Faţă de considerentele anterior expuse şi văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) N.C.P.C., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2257/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2169/2015. Civil → |
|---|
