ICCJ. Decizia nr. 827/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 827/2015
Dosar nr. 4455/1/2014
Şedinţa publică din 20 martie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secţia a III-a civilă, la data de 10 noiembrie 2004, sub nr. 2725/2004, reclamanta V.I. a chemat în judecată pe pe pârâţii M.A.N., M.I., S.R.I., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, solicitând:
a) stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâţilor M.A.N., M.I. și S.R.I. atât pentru fapta proprie, cât şi în calitate de comitenți, întrucât din neglijenţa acestora fiul reclamantei a fost împuşcat mortal în ziua de 23 decembrie 1989 de către prepuşii acestora, precum şi pentru proasta gestionare a situaţiei de criză din Decembrie 1989, care a avut drept consecinţă decesul fiului acesteia;
b) stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru neidentificarea autorilor agresiunii, a căror victimă a fost fiul său;
c) stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâtului Guvernul României pentru tolerarea agresorilor care au executat foc asupra fiului reclamantei în decembrie 1989 și refuzul de a dispune organelor cu atribuţiuni judiciare ale Statului Român, identificarea şi tragerea lor la răspundere penală;
d) obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de daune civile în cuantum de 10.000.000.000 lei şi
e) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 998, 999 și 1000 alin. (3) C. civ., Constituţia României, Legea nr. 92/1992 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 19 noiembrie 2004, pârâtul M.A.I. a formulat întâmpinare , prin care a invocat excepţia netimbrării cererii (motivând că este o acţiune evaluabilă în bani), excepţia prescripţiei dreptului la acţiune (faţă de faptul că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a început să curgă de la data rănirii fiului reclamantei, prin împuşcare) şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. În motivarea acestei din urmă excepţii, pârâtul a arătat că însăşi reclamanta susţine în cerere că nu cunoaşte numele celor care i-au cauzat prejudiciul material şi moral, solicitând obligarea de către instanţă a pârâţilor să îi comunice persoanele vinovate de rănirea prin împuşcare a fiului său, precum şi instituţiile de care aparţineau sau aparţin cei vinovaţi. În atare condiţii, nefăcându-se dovada că persoanele vinovate sunt prepuşii pârâtei, M.A.I. nu poate figura ca pârât în cauză.
La data de 30 noiembrie 2004, pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii sale procesuale (motivând ca acesta este doar un organ colegial fără personalitate juridică, potrivit Legii nr. 37/1990, în prezent abrogată şi Legea nr. 90/2001, care poate participa numai în litigiile de contencios administrativ, în calitate de pârât, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă), excepţia lipsei calităţii procesuale pasive (motivată în sensul că reclamanta nu probează existența unui raport de prepuşenie între pârâtul Guvernul României şi autorul/autorii delictului generator al prejudiciului precum şi nu l-a indicat pe autorul delictului), excepţia prescripţiei dreptului la acţiune (deoarece de la data când persoana păgubită a cunoscut persoana vinovată de producerea prejudiciului au trecut mai mult de 3 ani).
La data de 02 decembrie 2004, pârâtul S.R.I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată (faţă de lipsa semnăturii reclamantei), excepţia lipsei calităţii procesuale pasive (faţă de împrejurarea că, potrivit Legii nr. 14/1992, S.R.I. este un organ central al administraţiei de stat şi funcţionează în subordinea directă a Parlamentului, iar între fosta Securitate a Statului şi SRI nu există identitate juridică şi nici raport de succesiune legală) şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
La data de 15 februarie 2005, pârâtul M.A.N. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia inadmisibilităţii acţiunii ( motivată în sensul că reclamanta nu a indicat în cerere persoana fizică în sarcina căreia ar urma să se stabilească vinovăţia pentru vătămarea suferită şi nici nu a facut dovada că aceasta ar fi prepus al M.A.N.), excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ( motivată de aceeaşi împrejurare la care se adaugă şi faptul că, prin rezoluţia din 31 octombrie 1995, dată de Secţia Parchetelor Militare în Dosarul penal nr. 106/P/1991 s-a dispus neînceperea urmăririi penale (in rem) constatându-se că în cauză există o situaţie care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv eroarea de fapt) și excepţia prescripţiei dreptului la acţiune (deoarece termenul de prescripţie 3 ani, calculat de la data de 23 decembrie 1989, s-a împlinit la data de 23 decembrie 1992).
La data de 15 martie 2005, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii (întrucât faptele penale privind decesul fiului reclamantei nu au fost săvârşite de procurorii magistraţi, ci de persoane neidentificate) și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susținând că nu se poate reţine un raport de prepuşenie între Ministerul Public şi magistraţii care au soluţionat plângerile penale formulate de victimele Revoluţiei din Decembrie 1989, iar răspunderea pentru eventuale erori judiciare revine, în orice caz, Statului Român, conform art. 48 din Constituţie.
Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată, excepţia netimbrării acţiunii, în considerarea faptului că a încuviințat cererea de asistenţă judiciară formulată de reclamantă, în sensul scutirii de la plata taxei de timbru, în temeiul art. 74 şi art. 75 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. (ţinând seama de veniturile reduse ale reclamantei şi de împrejurarea că aceasta nu ar fi putut să facă faţă cheltuielilor judecăţii privind plata taxei de timbru în cuantum de 83.351.195 lei).
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă, ca neîntemeiată, reţinându-se că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea". Or, reclamanta nu cunoaşte exact nici paguba pricinuită prin decesul fiului său, nici pe cel care răspunde de ea.
Excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtului Guvernul României a fost respinsă, ca neîntemeiată, reţinându-se că, potrivit Legii nr. 90/2001, acesta are personalitate juridică, iar în raport şi de dispoziţiile art. 41 din C. proc. civ., guvernul are organe proprii de conducere, astfel că poate sta în judecată în calitate de pârât.
Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R.I., reţinând ca aceasta a fost înfiinţat după producerea evenimentelor din decembrie 1989, în baza Legii nr. 14/1992, iar din acest act normativ nu rezultă că acest pârât ar fi continuatorul fostei Securităţi a Statului cu privire la care reclamanta invocă săvârşirea faptelor ilicite cauzatoare de prejudiciu la data de 23 decembrie 1989.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalţi pârâţi, tribunalul a constatat că este necesară administrarea de probe pentru soluţionarea acestei excepţii, faţă de împrejurarea ca faptele imputate acestor pârâți se referă la neîndeplinirea unor obligaţii legale ce se susţine de către reclamanta că le-ar fi revenit, iar pentru aceasta este necesară producerea de dovezi atât cu privire la persoanele vinovate de împuşcarea fiului reclamantei, cât şi cu privire la gestionarea defectuoasă a situaţiei de criza din Decembrie 1989. Prin urmare, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ. a dispus unirea acestei excepţii cu fondul cauzei. Tribunalul a unit cu fondul şi excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că susţinerile invocate pentru motivarea acesteia trebuie dovedite odată cu susţinerile reclamantei asupra fondului cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 1085 din 27 septembrie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acțiunii, ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, și, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a arătat că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.A.N., M.I., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, prima instanță a constatat că reclamanta nu a făcut dovada calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi nici nu a făcut dovada faptelor organelor persoanelor juridice chemate în judecată pentru care persoanele juridice ar putea fi chemate să răspundă în temeiul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 ori a raportului de prepuşenie între agresorii fiului său și pârâți. Prin urmare, în ceea ce îi priveşte pe aceşti pârâţi, reclamanta nu a făcut dovada că fapta ilicită constând în uciderea fiului său a fost săvârşită de persoane pentru care pârâţii sunt ţinuţi să răspundă şi nici a unei legături de cauzalitate între decesul fiului reclamantei şi neglijenţa imputată acestora în ceea ce priveşte proasta gestionare a situaţiei de criză.
Prin Decizia civilă nr. 36 din 22 ianuarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, reţinând că, în speţă, cercetările efectuate nu au putut stabili nici persoana care a apăsat pe trăgaciul armei, nici dacă aceasta era o persoană civilă sau era militar, dacă aparţinea sau nu unei structuri statale (pentru ca în acest fel să atragă o formă de responsabilizare a uneia din instituţiile pârâte). În aceste condiţii, în mod corect prima instanță a apreciat că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă, neputând fi responsabilizaţi generic în legătură cu evenimentele din decembrie 1989 şi cu dificilul proces de cercetare ulterioară a acestora.
Prin Decizia civilă nr. 964 din 14 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, că numai după administrarea probatoriului poate fi soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor care, în speţă, se confundă cu temeinicia cererii formulate împotriva acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 1746 din 19 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.A.N., M.I. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României şi a admis, în parte, cererea de chemare în judecată.
A obligat pârâții M.A.N. şi Ministerul de Interne la plata sumei de 500.000 lei către reclamantă, reprezentând daune morale. A fost respinsă acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, nici în căile de atac şi nici în hotărârile judecătoreşti pronunţate în aceste faze procesuale nu au fost formulate critici cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R.I., criticile referindu-se la considerentele admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.A.N. şi Ministerul de Interne, precum şi la celelalte excepţii, respectiv: lipsa capacităţii de folosinţă a Guvernului şi prescripţia dreptului la acţiune. În consecinţă, tribunalul a constatat că soluţionarea acestora a intrat în puterea lucrului judecat, fiind probleme de drept rezolvate.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, tribunalul a reţinut că, în mod succesiv, în arealul dispus în cercuri concentrice faţă de sediul T.V.R. au apărut dispozitive mixte, având drept rol apărarea dispozitivului. Cercetările întreprinse au evidenţiat caracterul extrem de eterogen al acestor forţe, în structura cărora se regăsesc:
1) forţe ale M.A.N.: U.M. X Bucureşti; Y Târgovişte; Z Medgidia; Q. Ploieşti; X Caracal; X Boteni; X Buzău; X Titu; X Giurgiu;
2) forţe ale M.I. înarmate: U.M. X Bucureşti;
3) Gărzi Patriotice înarmate aparţinând: L., I.R.A., G., SC F. SA, M.D., „F.R.”, „E.”, „A.”, „D.”, I.I.R.U.C., „R.”, „E.”, A.P.A.C.A., I.S.P.E.C.;
4) civili care s-au înarmat la T.V.R. sau care au venit înarmaţi din alte zone.
În timpul ducerii acţiunilor de luptă, în perioada de referinţă au fost ucise, în diverse circumstanţe, 78 de persoane şi au fost rănite alte 266, cercetările întreprinse - lăsând la o parte o serie de cauze în care nu s-au putut clarifica din raţiuni practice derivate din lipsa oricăror informaţii, circumstanţele rănirii sau uciderii unor persoane - au stabilit că în multe situaţii victimele apar drept o consecinţă a câtorva factori comuni, cum ar fi: ucideri sau răniri din eroare a persoanelor aflate în preajmă, în urma unor trageri care au avut loc ca o reacţie ripostă din rândul dispozitivelor de apărare în contra unor persoane neidentificate, care au executat foc asupra localurilor Televiziunii şi zonelor adiacente; cu privire la împrejurările în care s-a deschis focul (tragerile fiind urmate de morţi şi răniţi pe fondul erorilor generate de lipsa de cooperare), s-a reținut că participaţii au considerat, în mod eronat, că se confundă cu adversari reali; distorsiunile de apreciere produse de bănuieli de cele mai multe ori nejustificate, au produs, la rândul lor, victime pe fondul erorilor de interpretare.
Semne de întrebare a ridicat şi acţiunea unor elicoptere la data de 23 decembrie 1989 în zona T.V.R. Astfel, din cercetările efectuate a rezultat că la data de 23 decembrie 1989, trei elicoptere militare de tip I.A.R., aparţinând U.M. X Titu (care au primit misiunea de a executa foc şi a nimici forţa vie aflată pe imobilele situate în jurul Televiziunii) au survolat zona. La focurile de mitralieră executate de la bordul aeronavelor, forţele aflate la sol au ripostat cu armament automat, necunoscând misiunea aviatorilor. Din schimbul de focuri a rezultat rănirea pilotului principal al unuia dintre elicoptere, precum şi a doi civili aflaţi la sol. Se poate concluziona că în zona televiziunii s-au executat trageri care nu se pot justifica, ca fiind provenite din rândul forţelor care apărau Televiziunea. Făcând în mod repetat apel la populaţia civilă, sute de cetăţeni au apărut în zonă ca rezultat al acestor apeluri. În această porţiune de teren din preajma Televiziunii erau distribuite, după cum s-a văzut, în adâncime, şi unele din zonele adiacente, dispozitive ale armatei angajate în operaţiuni de luptă. Grupuri de civili s-au interpus ca o barieră între aceste forţe şi vilele de peste drum de Televiziune. Nu este aşadar de natură să surprindă că s-au produs pierderi de vieţi omeneşti în împrejurările în care se executau trageri intense cu diferite categorii de armament. Ceea ce apare de neînţeles este de ce în studioul 4al televiziunii era chemată populaţia în ajutor în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 în condiţiile în care dispozitivul militar existent în curtea T.V.R. ce cuprindea şi tehnică de luptă grea era mult mai mult decât considerabil.
Tribunalul a apreciat că este excesiv a impune reclamantei, în justificarea calității procesuale pasive a M.I.R.A. şi M.A.N. să arate care sunt organele acestora, respectiv persoanele cu funcţii de conducere responsabile.
Astfel, este de notorietate, prin urmare nu trebuie dovedit de către reclamantă, faptul că în evenimentele din decembrie 1989 au fost implicate armata, miliţia şi securitatea, organe ale statului care aveau personal înarmat. Notorietatea anterior menţionată, face ca indicarea în calitate de pârâţi a M.I.R.A. şi M.A.N. să fie suficientă pentru a se putea cerceta fondul cauzei. Conform art. 1000 alin. (3) C. civ., comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Motivul acestei responsabilităţi fiind o greşeală ce legea prezumă că e proprie comitentului, acesta poate fi acţionat direct de cei care au suferit o pagubă prin fapta prepusului lor, fără să fie chemaţi în judecată şi prepuşii.
Tribunalul a considerat că stabilirea raportului de prepuşenie este o chestiune de fapt stabilită de instanţă, pe baza probelor administrate, respectiv declaraţia martorului audiat în faţa instanţei de fond în primul ciclu procesual (probă ce nu a fost înlăturată ca urmare a casării şi trimiterii spre rejudecare), documentul de la C.N.S.A.S., ordinele de luptă date în zilele respective, din care a rezultat modul defectuos de gestionare a situaţiei în acea perioadă de către M.A.N. şi M.I., coroborat şi cu aspectele reţinute în Rezoluţia dată în Dosarul nr. 106/P/1991 la data de 31 octombrie 1995 privind existenţa erorii de fapt, precum şi aspectele reţinute de Hotărârea C.E.D.O. privind Asociaţia 21 Decembrie din 24 mai 2011. Având în vedere că au fost probate toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi că nu se poate proba cu certitudine care este persoana care l-a ucis pe fiul reclamantei, s-a dispus obligarea, în solidar, a celor doi pârâţi la plata daunelor morale, urmând ca aceștia să întreprindă ulterior demersurile necesare pentru identificarea celui vinovat de producerea pagubei, în vederea exercitării dreptului de regres.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta V.I. și pârâții M.A.N. şi M.A.I.
Apelanta-reclamantă V.I. a criticat sentința sub aspectul cuantumului sumei acordate cu titlu de despăgubire.
Aceasta a arătat că pentru a stabili despăgubirile în cuantum atât de mic faţă de suma solicitată, tribunalul a reţinut că există aspecte de echitate pe care le-a avut în vedere, dar nu a explicat cum a ajuns la un cuantum al despăgubirii atât de mic, prin raportare la prejudiciul cauzat, care constă în omorârea, din neglijenţă, a fiului său.
Apelantul-pârât M.A.N. a solicitat admiterea apelului şi modificarea, în tot, a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea apelului a arătat că principala critică împotriva sentinţei apelate se referă la netemeinicia dispoziţiei instanţei de fond, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.N. Astfel, pentru a reţine calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, prima instanţă în mod eronat a considerat că au fost probate toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, apreciind, fără temei, că nu este necesară identificarea persoanei vinovate de producerea pagubei. Ca urmare, Tribunalul Bucureşti a stabilit vinovăţia M.A.N., în ciuda faptului că reclamanta nu a probat că prejudiciul suferit i-a fost cauzat de prepuşi ai acestui minister şi nici care sunt acei prepuşi.
A susţinut că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru ca M.A.N. să răspundă în cauză în calitate de comitent potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ.
Apelantul-pârât M.A.I. a solicitat, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Acest apelant-pârât a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pe care înţelege să o reitereze.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă a M.A.I. instituită de art. 1000 alin. (3) C. civ., ca răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, a arătat că a fost reţinută în mod greşit de tribunal, întrucât nu s-a dovedit calitatea de prepus şi implicit calitatea de comitent.
Astfel, intimata - reclamantă nu a produs aceste dovezi, nefiind în măsură să indice persoana care ar fi avut calitatea de prepus al instituţiei pârâte și care a săvârşit fapta în limitele unei funcţii încredinţate de aceasta, cu respectarea instrucţiunilor şi a ordinului dat de comitent. Cercetările efectuate nu au putut stabili nici persoana care a apăsat pe trăgaciul armei, nici dacă această persoană era o persoană civilă sau era militar, dacă aparţinea sau nu unei structuri statale pentru ca în acest fel să atragă o formă de responsabilizare a uneia din instituţiile pârâte.
Apelantul-pârât M.A.I. a considerat că neindicarea persoanei fizice - autor al faptei justificată pe o imposibilitate de a o indica ca urmare a neidentificării ei în procesul penal, nu justifică acţiunea civilă a intimatei - reclamante îndreptată împotriva unei persoane juridice pentru care singura justificare a calităţii procesuale pasive este aceea de a se număra printre entităţile juridice care aveau personal înarmat şi care acţionau în baza unui ordin de păstrare a ordinii publice în Decembrie 1989. Într-o asemenea situaţie răspunderea care este una subsidiară nu poate aparţine decât statului, aceasta având conform art. 13 din Constituţia României adoptată în anul 1965 obligaţia pozitivă de a asigura libertatea şi demnitatea omului.
Prin Decizia civilă nr. 339/A din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantă şi de pârâţii M.A.N. şi M.A.I.
Prin Decizia civilă nr. 3127 din 05 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantă şi de pârâţii M.A.N. şi M.A.I. împotriva Deciziei civile nr. 339/A din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că apărările recurenților - pârâţi M.A.N. şi M.A.I. în sensul că nu pot fi ţinuţi a răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei prin împuşcare reprezintă probleme de fond şi nu de legitimare procesuală în cauză şi numai după stabilirea deplină a situaţiei de fapt se poate statua şi asupra calităţii procesuale. Prin chemarea în judecată a pârâţilor, atât în nume propriu cât şi în calitate de comitenţi ai persoanelor despre care se pretinde că au săvârşit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau autorii împuşcării, reclamanta a justificat calitatea procesuală pasivă a celor doi pârâţi.
În ceea ce priveşte însă persoanele ţinute a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin împuşcarea fiului său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că împuşcarea care a condus la decesul fiului său a fost săvârşită de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâţilor, în subordinea celor doi pârâţi fiind atât personal angajat cu contract de muncă cât şi militari în termen, răspunderea pârâţilor pentru cele două categorii de persoane aflate în subordine, în calitate de comitenţi urmând a fi analizată în mod diferit.
Astfel, militarii în termen nu îndeplineau funcţii ci o îndatorire constituţională. Îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voinţă, ci îndeplinirea unei îndatoriri, obligatorie în virtutea legii. Militarii în termen pot fi consideraţi prepuşi în cazuri excepţionale când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuşi ai pârâţilor care au personalitate juridică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că este adevărat că se poate ajunge, pe cale de deducţie logică, la concluzia că împuşcarea fiului reclamantei nu putea fi făcută, eventual, decât de personalul celor doi pârâţi însă din punct de vedere probatoriu într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unul inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată nu au fost identificate. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepuşii celor doi pârâţi, în condiţiile în care în zonă au activat şi gărzile patriotice şi civili înarmaţi. Întrucât este posibil ca alte persoane să fi săvârşit fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, în absenţa unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia în calitate de comitenţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că în cauză se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situaţiei de fapt privind autorul sau autorii faptei ilicite şi existenţa raportului de prepuşenie dintre autorul faptei şi pârâţi, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul fiind evident.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că, potrivit susţinerilor reclamantei şi reţinerii instanţei, existenţa vinovăției celor doi pârâţi rezidă în aceea că, în cadrul unităţilor militare, comandanţii nu ar fi luat toate măsurile necesare pentru paza perimetrului T.V.R., astfel că fiul reclamantei, care se afla împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului T.V.R., a fost împuşcat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa nu a precizat şi nici nu a stabilit care anume măsuri s-ar fi impus a fi luate în aceste condiţii ale Revoluţiei Române şi nu au fost luate; care au fost persoanele care aveau putere de decizie şi în ce măsură dispoziţiile puteau prevede intervenţia şi evoluţia unor factori întâmplători şi imprevizibili specifice acelor evenimente din decembrie 1989.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 11 octombrie 2013, sub nr. 8159/1/2012.
Prin Decizia civilă nr. 400/A din 20 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă V.I. împotriva sentinţei civile nr. 1476 din 19 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 14889.01/3/2004, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Guvernul României, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi S.R.I.
A admis apelurile declarate de apelanţii - pârâţi M.A.I. şi M.A.N. împotriva aceleiași sentinţe pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a arătat că în stabilirea cadrului procesual a avut în vedere îndrumările obligatorii ale deciziei de casare pronunţate în cauză de instanţa de recurs (care privesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor M.A.N. şi M.A.I.) și motivele de apel invocate de părţi.
Motivele de apel invocate de apelanții-pârâţi M.A.N. şi M.A.I. prin care aceştia au criticat respingerea excepţiilor lipsei calităţii lor procesuale pasive au fost găsite neîntemeiate, având în vedere că, astfel cum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare pronunţată în cauză, reclamanta a justificat calitatea procesuală pasivă a acestor pârâţi, chemându-i în judecată atât în nume propriu, cât şi în calitate de comitenţi ai persoanelor despre care se pretinde că au săvârşit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau autorii împuşcării; apărările pârâţilor M.A.N. şi M.A.I. în sensul că nu pot fi ţinuţi a răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei prin împuşcare reprezintă probleme de fond şi nu de legitimare procesuală în cauză.
Motivele de apel invocate de pârâţii M.A.N. şi M.A.I., în sensul că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru angajarea răspunderii lor delictuale, au fost găsite întemeiate. Astfel, pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul textului legal menţionat, este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ. Astfel, victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăției prepusului în comiterea faptei ilicite.
A arătat instanța de apel că, în ceea ce priveşte îndeplinirea în cauză a acestor condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare, a constatat că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că împuşcarea care a condus la decesul fiului său a fost săvârşită de persoane care aveau calitate de prepuşi ai pârâţilor.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată nu au fost identificate.
În ceea ce priveşte circumstanţele în care a avut loc decesul fiului reclamantei, curtea de apel a constatat că, astfel cum a reţinut tribunalul, din relaţiile comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împrejurările în care s-a produs decesul fiului apelantei-reclamante, V.S., fac obiectul Dosarului cu nr. 97/P/1990, stabilindu-se că a fost împuşcat mortal în ziua de 23 decembrie 1989 în zona Televiziunii (conform raportului medico-legal din 15 februarie 1990).
Împrejurările în care s-a petrecut fapta rezultă din documentul înaintat Tribunalului Bucureşti de către C.N.S.A.S.. Astfel, în zona Televiziunii au fost înregistrate 344 cauze ca urmare a incidentelor care au avut loc începând cu data de 22 decembrie 1989. Evenimentele care s-au consumat în preajma Televiziunii vizează intervalul de timp cuprins între 22 - 25 decembrie 1989, perioadă în care au existat reprize de foc în zona respectivă cu caracter cvasi - permanent, marcate prin intervale de linişte şi prin perioade în care focul creştea în intensitate. Zona marcată prin aceste evenimente se înscrie într-o formaţie relativ circulară, largă, având drept centru sediul T.V.R. În mod succesiv, în acest areal dispus în cercuri concentrice faţă de sediul T.V.R. au apărut dispoziţiile mixte, având drept rol apărarea obiectivului. Cercetările întreprinse au evidenţiat caracterul extrem de eterogen al acestor forţe, în structura cărora se regăsesc forţe ale M.A.N., mai multe unităţi militare, forţe ale M.I. înarmate; Gărzi Patriotice înarmate aparţinând: L., I.R.A. G., SC F. SA, M.D., F.R., E., A., D., I.I.R.U.C., R., E., A.P.A.C.A. și I.S.P.E.C., respectiv civili care s-au înarmat la T.V.R. sau care au venit înarmaţi din alte zone.
Astfel, curtea de apel a reţinut că la apărarea sediului şi a împrejurimilor televiziunii au participat, începând cu data de 22 decembrie 1989 şi în zilele următoare, forţe aparţinând M.A.N., M.I., Gărzile Patriotice, precum şi civili înarmaţi. Între dispozitivele de apărare deja alcătuite ale M.A.N. şi forţele trimise pentru întărirea acestui obiectiv în noaptea de 22/23 decembrie 1989 s-a creat inerente incidente în condiţiile în care au fost provocate prin foc de acţiunea unor elemente ostile care executau trageri din zona blocurilor situate peste drum şi în preajma localurilor M.A.N.. În mod succesiv astfel de incidente s-au creat în prima noapte între dispozitivele care trecuseră la apărarea localurilor 1 şi 2 ale M.A.N. şi forţe aparţinând Regimentului de Gardă, subunităţii de cercetare de la Buzău şi Facultăţii Tehnice Militare.
În acelaşi raport s-a arătat că situaţia din Municipiul Bucureşti a înregistrat, începând cu data de 22 decembrie 1989, o complexitate ieşită din comun, marcată printre altele prin numărul mare al formaţiunilor militare angajate în luptă, ca şi prin cifra totală a pierderilor în morţi şi răniţi (495 morţi în întreaga capitală şi 1.275 răniţi începând cu data de 22 decembrie 1989 şi până către sfârşitul anului). Incidentele care au urmat în zilele de 22, 23, 24 şi 25 decembrie 1989, dar cu precădere în nopţile de 22/23 decembrie 1989 şi 23/24 decembrie 1989, au fost cantonate în jurul unor obiective de interes vital şi naţional: actuala Piaţă a Revoluţiei, M.A.N., sediul şi împrejurimile T.V.R., sediul şi împrejurimile Radiodifuziunii şi al Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, zona unităţilor militare din Ghencea şi Şoseaua Antiaeriană, Aeroportul Internaţional Otopeni, etc.
În acelaşi raport s-a arătat că în zona acestor obiective exista o mare aglomeraţie de forţe alcătuită din structuri extrem de eterogene (unităţi militare, subunităţi, formaţiuni de gărzi patriotice, forţe ale miliţiei, forţe din rândul trupelor de securitate, civili înarmaţi, la care se adaugă o imensă mulţime apărută în preajma acestor obiective în urma repetatelor apeluri ale Televiziunii care chema masele să sprijine revoluţia).
În document s-a arătat că, în piaţa Revoluţiei, după fuga lui N.C., forţele de securitate - pază a preşedintelui şi celorlalţi demnitari au depus armele grupat (într-o încăpere) sau le-au abandonat în diferite locuri din clădirea Comitetului Central (sub fotolii, în W.C.-uri, birouri şi alte locuri), părăsind în grabă obiectivul pe care îl aveau în pază.
Pătrunderea masivă a demonstranţilor în clădirea fostului C.C. al P.C.R. a făcut posibilă înarmarea unora cu armele ascunse sau depuse de cadrele fostei Direcţii a V-a (în principal) la care s-au adăugat cele date de statul major al Gărzilor Patriotice din C.C., la început pe baza unor acte de identitate şi, în final, fără documente.
Având în vedere că, astfel cum rezultă din raport, în cursul evenimentelor au fost înarmate atât persoane care aveau calitatea de prepuşi ai celor doi pârâţi, cât şi persoane neidentificate, curtea de apel a constatat lipsa oricăror informaţii care să fi fost culese la acel moment privind identitatea persoanelor cărora li s-a înmânat armament.
Mai mult, raportul a constatat că lipsa probelor materiale, incinerarea cadavrelor, multitudinea de forţe armate, posibila activitate concomitentă a unor elemente care au acţionat acoperit (trăgătorii de pe clădiri şi din autoturisme şi cei care erau echipaţi în uniforme militare), arderea majorităţii documentelor de la I.P. Timiş al M.I., inclusiv cele cu privire la cadavre, lipsa unor informaţii din partea unor organe specializate, a dus la blocarea activităţii de identificare a autorilor.
În această situaţie, curtea de apel a reţinut că este posibil ca alte persoane să fi săvârşit fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, astfel că, în absenţa unor dovezi suplimentare, nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia din pârâţi în calitate de comitenţi. Împrejurările expuse mai sus privind circumstanţele în care a avut loc fapta ilicită, lipsa probelor materiale, faptul că mai multe persoane, neidentificate la momentul la care au fost înarmate, au acţionat în zona în care a avut loc decesul fiului reclamantei, conduc la imposibilitatea identificării în prezent a persoanei care l-a împuşcat mortal pe fiul apelantei-reclamante.
A mai arătat instanța de apel că lipsa probelor materiale prelevate la momentul la care au avut loc faptele, lipsa unei expertize tehnice care să poată stabili cu certitudine arma cu care a fost împuşcat fiul reclamantei, probe imposibil de obţinut de instanţa civilă la aproape 25 de ani de la comiterea faptei, în condiţiile în care cercetările efectuate de organele penale competente nu au condus la identificarea autorului faptei, fac imposibilă identificarea autorului faptei ilicite.
Cu atât mai mult, într-o astfel de situaţie, nu se poate pretinde părţii reclamante să producă dovezi care nu au putut fi obţinute de organele penale competente care efectuau cercetări privind respectivele evenimente, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile deciziei de casare în ceea ce priveşte suplimentarea probatoriului, a fost încuviințată proba cu înscrisuri solicitată de apelanta-reclamantă. Cu toate acestea din înscrisurile depuse la filele 46 - 64 nu rezultă elemente suplimentare de natură a conduce la identificarea în concret a autorului faptei ilicite.
În acest context, curtea de apel a reţinut că fapta ilicită s-a produs cu ocazia Revoluţiei Române din decembrie 1989, în împrejurări caracterizate de o imposibilitate obiectivă de a prevedea intervenţia şi evoluţia unor factori întâmplători şi imprevizibili, motiv pentru care chiar afirmaţiile reclamantei se circumscriu unui cadru generic.
Or, în cadrul procesual astfel cum a fost stabilit de reclamantă, pârâţii nu pot fi responsabilizaţi generic, în temeiul unei răspunderi care presupune identificarea în concret a autorului faptei ilicite care formează obiectul prezentei judecăţi, în legătură cu evenimentele din decembrie 1989 şi cu dificilul proces de cercetare ulterioară a acestora, răspunderea pentru eficienţa anchetei realizate de organele statului cu privire la acele evenimente neaparţinând pârâţilor din cauză.
A arătat, de asemenea, instanța de apel că pentru prejudiciile cauzate persoanelor fizice în urma evenimentelor din decembrie 1989 a fost adoptat de către legiuitorul român un cadru legislativ special, care stabileşte cazurile şi condiţiile în care se acordă drepturi materiale posesorilor de certificat de revoluţionar.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1476 din 19 octombrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; au fost admise apelurile declarate de apelanţii - pârâţi M.A.I. şi M.A.N. împotriva aceleiași sentinţe, care a fost schimbată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă V.I., solicitând admiterea acestei căi de atac și, pe cale de consecință, respingerea apelurilor declarate de apelanții-pârâți.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor Omului și ale Constituției României, recurenta-reclamantă, care a făcut ample referiri la deciziile anterioare de casare date în cauză, a arătat că, prin Decizia nr. 964 din 14 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 394/2/2006, s-a stipulat că: “nu s-a avut în vedere faptul că în cazul în speţă lămurirea calităţii procesuale pasive nu poate fi disociată de fondul litigiului, determinat de administrarea probelor necesare şi de dispoziţiile legale relevante în raport de care să se aprecieze dacă faptele imputate se pot reţine”.
Prima instanţă de recurs a reținut în mod corect că ceea ce s-a imputat prin acţiunea pârâţilor, este neglijenţa acestora, ordinele greşite şi date cu încălcarea legii, lipsa de cooperare şi comunicare între unităţile pârâţilor participante şi haosul produs de acestea care au fost cauza determinantă a omorârii fiului reclamantei, respectiv acea cauză fără de care omorul nu s-ar fi putut produce în cursul evenimentelor din 22-23 decembrie, în preajma T.V.R.
S-a reţinut, de asemenea, că: “prin concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe, înainte de soluţionarea cauzei, reclamanta a subliniat faptul că în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive trebuie să se pornească de la cauzalitatea între faptă şi prejudiciu, ținându-se cont de împrejurările fără de care nu ar fi fost posibil decesul fiului său”; s-au subliniat, în acest context, ordinele date de organele instituţiilor pârâte alături de nerespectarea dispoziţiilor legale care guvernează activitatea şi responsabilităţile acestora. Față de faptul că reclamanta a făcut referire la anumite probe, respectiv ordine de serviciu, indicate şi în recurs pe care, în niciun caz, aceasta nu le putea obţine, la dispoziţii legale care guvernează activitatea pârâţilor, magistratul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unor hotărâri temeinice şi legale, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
A arătat recurenta-reclamantă că, în fond după casare, cu respectarea dezlegărilor date de instanța de recurs, au fost administrate probe pe baza cărora s-a reținut neglijenţa prepușilor (pentru care pârâtele sunt chemate să răspundă în calitate de comitenţi), proasta gestionare a situaţiei de criză de către pârâtele chemate şi obligate prin lege să asigure paza şi siguranţa cetățenilor, precum şi încălcările învederate ale legii în cursul evenimentelor din 22-23 decembrie din preajma T.V.R. care a constituit cauza rănirii a peste 300 persoane şi decesul a 78 de persoane, printre care şi fiul său.
În acord cu aceiaşi dezlegare a problemei de drept şi luându-se act că s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale (prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate şi vinovăţia) care poate fi antrenată şi pentru cea mai uşoară culpă, sub aspectul încălcării legii, prin neglijenţă şi proasta gestionare de către prepușii pârâţilor, ca şi de către pârâţi (ceea ce a reprezentat adevărata cauză fără de care prejudiciul constând în omorârea fiului reclamantei nu s-ar fi produs), precum şi potrivit principiilor legale în materie de drept procedural, în sensul că în susținerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pârâtului îi incumbă sarcina probei (care în speță ar fi presupus, faţă de probele produse, invocarea şi dovedirea cauzelor exoneratoare de răspundere, precum fapta altuia sau forţa majoră), apelul pârâţilor a fost în mod legal şi întemeiat respins.
A susținut recurenta-reclamantă că în recursul declarat de pârâţi, în al doilea ciclu procesual, instanţă de recurs a încălcat autoritatea de lucru judecat a dezlegării date problemei de drept de către prima instanţă de recurs, dând o dezlegare contrară, exercitându-se în felul acesta un control judiciar neconstituțional de către o instanţă de grad egal asupra unei instanţe de acelaşi grad, respectiv a aceleaşi instanţe, în calea de atac ordinară neprevăzută de lege pentru aceasta, respectiv recurs.
În acest sens Decizia nr. 964/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost lipsită în mod ilegal de efecte, prin pronunţarea Deciziei nr. 3127 din 5 iunie 2013 a aceleiași instanțe.
Recurenta-reclamantă a expus considerente din decizia nr. 3127/5 iunie 2013 conform cărora: “instanţa de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei şi nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru stabilirea situației de fapt şi aflarea adevărului.
Astfel, instanţa de apel a transpus în mod greşit principiul de drept substanţial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condiţiile în care nedescoperirea celor care au săvârșit fapta nu se datorează celor doua ministere.
Or, în cauză se impunea cu necesitatea suplimentarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situaţiei de fapt privind autorul sau autorii faptei ilicite și a existenței raportului de prepuşenie dintre autorul faptei şi pârâţi, raportul de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu fiind evident.
În ceea ce priveşte analiza răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi - în nume propriu pentru proasta gestionare a situaţiei de criza din decembrie 1989 - instanţa de apel a reţinut, printr-o motivare sumară, că aceștia, prin subunitățile de militari, au avut ca obiective apărarea sediului T.V.R. şi a zonelor din împrejmuirea T.V.R. şi, odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanţi în curtea T.V.R., şi a acestora.
Cum obligaţia de apărare a subunităţilor militare se întindea şi asupra manifestanţilor, obligaţie care nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei, răspunderea celor doi pârâţi, raportat la aceasta stare de fapt, nu a fost pe deplin lămurită.
Potrivit susţinerilor reclamantei şi reţinerii instanţei, existenta vinei celor doi paraţi, rezidă în aceea ca în cadrul unităţilor militare, comandaţii nu ar fi luat toate masurile necesare pentru paza perimetrului T.V.R., astfel ca fiul reclamantei, care se afla împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului T.V.R., a fost împușcat.
Cu privire la acest aspect este de reţinut ca instanţa nu a precizat şi nici nu a stabilit care anume masuri s-ar fi impus a fi luate în aceste condiţii ale Revoluţiei Romane şi nu au fost luate, care au fost persoanele care aveau putere de decizie şi în ce măsura dispozițiile puteau prevede intervenţia şi evoluţia unor factori întâmplători şi imprevizibili specifice acelor evenimente din Decembrie 1989.
Raportat la aceste considerente, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea situaţiei de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei se impune şi admiterea recursului reclamantei pentru ca aspectele privind criteriile legale şi convenţionale de determinare a cuantumului daunelor morale sa fie avute în vedere la judecata de fond.”
Recurenta-reclamantă a susținut că prin decizia recurată i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil deoarece obiectul acţiunii a fost într-un mod vădit distorsionat în condițiile în care le-a imputat pârâților neglijența, proasta gestionare a situaţiei de criza, dar i s-a impus identificarea făptuitorului şi probarea îndeplinirii condiţiilor raportului de prepuşenie în persoana acestuia.
În ceea ce priveşte atât participarea, cât şi raportul de prepuşenie dintre efectivele unităţilor participante şi pârâţii comitenţi, în opinia recurentei-reclamante, acesta este pe deplin dovedit cu materialele depuse la dosar, distincţia dintre cadrele militare active şi militarii în termen neavând nici o relevanță, câtă vreme unităţile au fost în componența învederată în extrasul de pe rezoluţia parchetului din Dosarul nr. 106/1997, trimise în misiuni în baza unor ordine venite de la superiori care, în aceasta calitate, au fost ascultaţi (cum rezulta din acelaşi material). Pe de alta parte, şi în acest material, ca şi în cel de la C.N.S.A.S., se evidenţiază lipsa de comunicare, informare şi cooperare între unităţile care au fost trimise în vederea apărării T.V.R., situaţie în care s-a ajuns să se tragă haotic, fără protejarea cetăţenilor, deși potrivit art. 40 din Decretul nr. 367/1971: “se interzice uzul de armă împotriva copiilor, femeilor gravide, precum şi în situaţiile în care s-ar primejdui viața altor persoane”. Or, aceste dispoziții au fost încălcate de pârâţi, atât în calitate de comitenţi, cât şi în nume propriu.
S-a arătat, de asemenea, că instanța de apel, cu prilejul rejudecării, a făcut abstracţie de materialul probator privitor la faptele de neglijență şi proastă gestionare a crizei de către pârâţi şi prepușii lor, imputate şi rezultate atât din cercetările specialiştilor care au întocmit materialul C.N.S.A.S., cât şi din extrasul de rezoluţie depus în apel.
În ceea ce priveşte participarea gărzilor patriotice şi a cetăţenilor înarmați, împrejurare față de care nu s-ar putea reţine răspunderea pârâţilor, recurenta - reclamantă a învederat că vina înarmării lor în condiţii ilegale (cu încălcarea regimului deţinerii armelor, respectiv a Decretului nr. 367/1971) aparţine tot pârâţilor.
Astfel, pe de o parte, Direcţia a V-a (cu referire la care s-a reținut că ar fi abandonat, în mod nelegal, arme în sediul C.C. al P.C.R., ceea ce ar fi permis ca unii cetăţeni, precum şi gărzi patriotice să se înarmeze) se afla în subordonarea M.I. la acea dată iar, pe de altă parte, forţele M.I. deși aveau ca atribuţie legală asigurarea respectării regimului deţinerii armelor (care se face riguros, pe baza unor permise speciale), nu a luat nici o măsura de ridicare a armamentului de la populație sau de la gărzile patriotice.
Sub un alt aspect, recurenta a arătat că față de dezlegările date de instanța de recurs în al doilea ciclu procesual, pe care le contestă, instanța de apel a analizat pricina numai sub aspectul cauzelor exoneratoare de răspundere a pârâţilor, cu toate că, potrivit prevederilor legale în materia răspunderii civile delictuale, cauzele exoneratoare de răspundere pot fi invocate doar de persoanele chemate sa răspundă, nu şi de instanţă din oficiu; în plus, acestea trebuie dovedite.
Aceasta a expus critici cu referire la cauzele exoneratoare de răspundere susținând că toate acele situaţii de imprevizibilitate reținute de instanță în favoarea pârâților au fost create chiar de prepuși şi de organele acestora astfel că, pe de o parte, aceștia nu pot invoca propria culpă drept cauză exoneratoare de răspundere; pe de altă parte nu există dovezi ale unor asemenea cauze cum sunt fapta victimei înseși, fapta terţului ori forța majoră.
În legătură cu probarea pretenţiilor deduse judecăţii şi cu criticile potrivit cărora nu ar fi fost identificat făptuitorul, recurenta a arătat că în mod incorect faţă de specificul speţei şi de faptele imputate (care reprezintă adevărata cauză a prejudiciului constând în omorâre a fiului său) i s-a impus identificarea făptuitorului, în condiţiile în care această operaţiune nu a fost făcută de organele de cercetare penala care dispuneau de aparatul necesar; în plus, imposibilitatea descoperii făptuitorului este consecinţa aceloraşi fapte imputabile pârâţilor şi prepușilor acestora.
Aceasta a susţinut că din probele administrate rezultă că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale; contrar celor reţinute în decizia dată de instanţa de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual, potrivit căruia pe tărâm probatoriu nu s-ar putea reţine raţionamentul pe cale de deducţie logica, C. civ. permite prezumţiile pe care le defineşte în art. 1199 ca fiind „consecinţele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.
Potrivit art. 1203 din acelaşi act normativ, prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie sa se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea. Prezumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile în care este permisă şi dovada cu martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă.
Ca atare, date fiind raporturile de subordonare care guvernează activitatea pârâţilor într-un mod strict şi binecunoscut şi împrejurarea că aceştia numai în limitele funcţiei încredinţate lor au putut da ordine caracterizate prin materialele învederate ca fiind imprecise pe fondul unui conduceri neunitare şi care n-a avut în vedere coordonarea şi necesitatea cooperării între unităţile participante, nici informarea acestora (materialele probatorii neprecizând depăşirea limitelor exercitării funcţiei lor de către cei care aveau comanda, sau împrejurarea că persoane străine şi incompetente s-ar fi substituit organelor instituţiilor pârâte) se impune prezumţia cu caracter cel puțin de probabilitate (dar care prin materialele probatorii este şi dovedită), că aceştia au acţionat în limitele funcţiei încredinţate.
A mai arătat recurenta-reclamantă că dacă se aduce în discuţie ca fiind o posibilitate de mărire a haosului creat prin ordinele defectuoase, așa zisele zvonuri în baza cărora unii militari au acţionat, aceasta situaţie este imputabilă tot pârâţilor, în calitate de comitenţi. Astfel militarii în termen erau prezenţi şi au participat în misiunea de apărare a T.V.R., în baza unor ordine clare. Decizia recurată nu este legală în opinia recurentei-reclamante şi pentru motivul că pârâţilor le revenea sarcina invocării şi dovedirii cauzelor exoneratoare care reglementează răspunderea civila delictuală comitenţii nefiind apăraţi de răspundere nici dacă dovedesc ca nu au putut împiedica prejudiciul.
La data de 18 februarie 2015, recurenta V.I. a formulat precizări ale motivelor de recurs care nu se impun fi reluate deoarece nu aduc în discuţie aspecte noi de nelegalitate.
Intimatul-pârât S.R.I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurenta-reclamantă, menţinerea soluției date excepţiei lipsei calităţii sale procesual-pasive și a dispoziţiilor Deciziei nr. 400/A din 20 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti în partea care priveşte S.R.I.
De asemenea, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat, a recursului declarat de recurenta-reclamantă, intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Intimații-pârâți au arătat, în esență, că, în motivarea recursului, recurenta V.I. critică hotărârea instanţei de rejudecare a apelului susținând că, în cauză, nu s-a respectat dezlegarea problemei de drept dată de către instanţa supremă prin Decizia nr. 964 din 14 februarie 2008 respectiv aceea că: „nu s-a avut în vedere faptul că, în speţă, lămurirea calităţii procesuale pasive nu poate fi disociată de fondul litigiului, determinat de administrarea probelor necesare şi de dispoziţiile legale relevante în raport de care sa se aprecieze dacă faptele imputate se pot reţine”.
Astfel, s-a reţinut că numai după administrarea probatoriului se poate soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, care în speţă se confundă cu temeinicia cererii formulate de recurenta-reclamantă împotriva acestora.
Este deci evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a condiţionat dezlegarea problemei de drept privind calitatea procesuală pasivă a intimaţilor-pârâţi de administrarea probatoriului care să dovedească raportul de prepuşenie dintre aceştia şi persoanele care se fac vinovate de uciderea fiului recurentei, caz în care nu se justifică susţinerile recurentei în sensul că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a dezlegării problemei de drept date de prima instanţă de recurs, fiind lipsită ilegal de efecte decizia acestei instanţe.
Instanţa de apel a reţinut în mod întemeiat că limitele rejudecării sunt date de îndrumările obligatorii din decizia de casare şi de motivele de apel ale părţilor.
Or, recurenta susţine în mod greşit că instanţa „într-un mod vădit distorsionat faţă de obiectul acţiunii (prin care au fost imputate neglijenţa și proasta gestionare a situaţiei de criză, atât a prepuşilor părţilor pentru care au a răspunde în calitate de comitenţi, cât şi a organelor acestora pentru care au a răspunde pentru fapta proprie) îi impune identificarea făptuitorului şi probarea îndeplinirii condiţiilor de prepuşenie în persoana acestuia”.
A arătat intimatul-pârât că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, pe de o parte, critica intimaţilor-pârâţi în sensul lipsei calităţii procesuale pasive nu poate fi primită în condiţiile în care instanţa supremă, prin decizia de casare pronunţată în cauză, obligatorie conform art. 315 C. proc. civ., a statuat ca recurenta-reclamantă a justificat legitimarea procesuală în condiţiile în care a chemat pârâţii în judecată atât în calitate de comitenţi, cât şi în nume propriu, dar, pe de altă parte, criticile privitoare la fondul cauzei (în sensul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru angajarea răspunderii lor delictuale), sunt întemeiate, deoarece nu este posibil ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul textului legal menţionat dacă nu este dovedită întrunirea în persoana prepusului a condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-999 C. civ.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.
Examinând decizia recurată Înalta Curte, în majoritate, reține că este fondat și urmează să fie admis, cu consecința casării și trimiterii spre rejudecare, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ.: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.”
Aceste dispoziţii ilustrează, în esenţă, faptul că efectuarea controlului de legalitate în recurs are ca premisă lămurirea deplină, de către instanţele de fond, a împrejurărilor de fapt ale cauzei.
Prin urmare, deşi aspectele de temeinicie nu pot face obiect de analiză în recurs, Înalta Curte neavând posibilitatea de a reţine o altă stare de fapt, totuşi aceasta are obligaţia de a verifica dacă la judecata în fazele procesuale anterioare au fost pe deplin lămurite împrejurările de fapt în raport de care se analizează modul de interpretare şi aplicare a legii incidente.
La rândul său, art. 315 alin. (1) Cod proc civilă prevede că: „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”
Aşa cum s-a arătat în doctrină, regula instituită prin dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. decurge din natura controlului judiciar şi din principiul ierarhizării instanţelor judecătoreşti.
În speţă se constată că prin Decizia nr. 3127 din 05 iunie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat Decizia nr. 339/A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare pentru stabilirea situaţiei de fapt şi administrarea de probe, reţinând, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei şi nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru stabilirea situației de fapt şi aflarea adevărului.
Coroborând textele legale evocate cu principiul disponibilităţii procesului civil, Înalta Curte reţine că la cercetarea modului în care instanţa de trimitere a respectat dispoziţiile instanţei de recurs în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate ori necesitatea administrării unor probe urmează a fi avute în vedere şi criticile formulate în recurs.
Înalta Curte menţionează însă că, din perspectiva respectării principiului disponibilităţii, nu este necesar ca recurentul să invoce în mod expres nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.., ci ca prin criticile de nelegalitate invocate să pună în discuţie aspecte care intră sub incidenţa acestui text legal.
De altfel, chiar în lipsa unei decizii intermediare de casare, Înalta Curte, în măsura în care constată că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, poate casa decizia atacată, întrucât exercitarea controlului de legalitate nu poate fi în mod real efectuată decât cu referire la o anumită situaţie de fapt care particularizează speţa.
În cauza dedusă judecăţii, se constată că nu s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 314 şi 315 alin. (1) C. proc. civ.., situaţia de fapt nefiind lămurită.
Sub un prim aspect, Înalta Curte menţionează că deşi prin motivele de recurs recurenta-reclamantă şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la considerentele Deciziei nr. 3127 din 05 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în prezenta cale de atac această decizie nu poate fi cenzurată. Dimpotrivă prezenta instanţă de recurs are obligaţia legală de a se raporta în soluţionarea cauzei la dezlegările date în ciclul procesual anterior, care au intrat în puterea de lucru judecat.
Astfel, se constată că prin Decizia nr. 3127 din 05 iunie 2013, admiţând recursurile declarate de reclamantă şi de pârâţii M.A.I. şi M.A.N., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat îndrumări atât cu privire la administrarea de probe pentru stabilirea situaţiei de fapt cu privire la autorul/autorii faptei ilicite şi existenţa raportului de prepuşenie, cât şi cu privire la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi, în nume propriu, pentru proasta gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, care a avut drept consecinţă uciderea fiului reclamantei.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel, deşi a reţinut că în situaţia particulară dedusă judecăţii nu se poate pretinde reclamantei să producă dovezi pe care nu au putut fi obţinute de organele penale competente care au efectuat cercetări în privinţa evenimentelor din decembrie 1989, a apreciat că a dat eficienţă principiului rolului activ prin încuviinţarea probei cu înscrisuri solicitată de reclamantă.
Or, o asemenea interpretare este vădit eronată în condiţiile în care casarea s-a dispus pentru suplimentarea de probe iar în cauza dedusă judecăţii se reclamă şi nerespectarea unor obligaţii legale de către instituţii ale statului.
În plus, este de notorietate că cercetările penale cu privire la evenimentele din decembrie 1989 în care şi-a pierdut viaţa fiul recurentei-reclamante nu au avut o finalitate.
Instanţa de apel s-a mărginit să preia situaţia de fapt din documentarul înaintat Tribunalului Bucureşti de către C.N.S.A.S. fără a face o veritabilă cercetare judecătorească în cauză.
Este indiscutabil că administrarea probelor poate prezenta reale dificultăţi însă acest lucru nu trebuie să constituie un impediment în justa soluţionare a cauzei.
Din perspectiva valorii probatorii a materialului comunicat de C.N.S.A.S., Înalta Curte menţionează că un asemenea documentar, care face parte dintr-o sinteză mai amplă întocmită ulterior evenimentelor din decembrie 1989, nu are valoarea unui înscris în sensul legii civile, ci a unui început de dovadă scrisă care trebuie unit cu martori sau prezumţii.
Principalul avantaj de ordin procesual al acestui document este acela că permite identificarea unor potenţiali martori care să fie audiaţi cu respectarea principiului nemijlocirii şi a dreptului la apărare al părţilor, precum şi a unor înscrisuri care să fie solicitate de la pârâţi sau alte instituţii.
Sub un alt aspect se impune ca cercetarea judecătorească să se facă şi în raport de obligaţiile legale care incumbau pârâţilor în ceea ce priveşte regimul armelor şi muniţiilor.
Astfel, recurenta-reclamantă a învederat că fosta Direcţie a V-a (despre care s-a reţinut de către instanţa de apel că ar fi abandonat necontrolat arme în clădirea fostului Comitet Central) se afla în subordinea pârâtului Ministerul de Interne dar şi că acest minister avea atribuţii în ceea ce priveşte respectarea regimului armelor şi muniţiilor.
În plus, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că înarmarea gărzilor patriotice despre care se cunoaşte de la ce întreprinderi proveneau s-a făcut în mod controlat.
Or, în măsura în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă cu motivarea că este posibil ca alte persoane să fi săvârşit fapta ilicită constând în împuşcarea fiului reclamantei, apare ca necesar a se verifica în ce măsură pârâţii aveau obligaţii legale în gestionarea armamentului şi în caz afirmativ dacă le-au respectat.
În consecinţă, reţinând că în cauză situaţia de fapt nu a fost lămurită Înalta Curte, în majoritate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 314 C. proc. civ.., va a dmite recursul declarat de recurenta-reclamantă V.I. împotriva Deciziei nr. 400/A din 20 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă V.I. împotriva Deciziei nr. 400/A din 20 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2015.
Cu opinie separată, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta V.I. împotriva Deciziei nr. 400/A din 20 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Contrar opiniei majoritare, apreciez că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin motivele de recurs formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta V.I. a arătat că, printr-o primă decizie de casare pronunţată în cauza de faţă, respectiv Decizia nr. 964 din 14 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a statuat că lămurirea calităţii procesuale pasive nu poate fi disociată de fondul litigiului, determinat de administrarea probelor necesare şi de dispoziţiile legale relevante în raport de care să se aprecieze dacă faptele imputate se pot reţine.
Ulterior, a precizat recurenta, cu respectarea problemei de drept reţinute de instanţa de casare instanţa de rejudecare a administrat probe circumscrise obiectului acţiunii şi solicitărilor formulate, prin hotărârea pronunţată reţinându-se atât neglijenţa prepuşilor pentru care pârâţii sunt chemaţi să răspundă în calitate de comitenţi, cât şi proasta gestionare a situaţiei de criză de către pârâţi, ca şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale (sentinţa civilă nr. 1746 din 19 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Cu toate acestea, a învederat recurenta, noua instanţă de recurs (cu referire la Decizia nr. 3127 din 5 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă) a încălcat autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor în drept cuprinse în prima decizie de casare, dând o soluţie identică punctului de vedere ce fusese sancţionat de prima instanţă de recurs.
În consecinţă, a susţinut aceasta, a fost lipsită ilegal de efecte Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 964/2008 prin pronunţarea Deciziei nr. 3127/2013 de către aceeaşi instanţă de recurs.
Considerentele expuse în continuare prin motivele de recurs privesc, în principal, nelegalitatea Deciziei nr. 3127 din 5 iunie 2013 pronunţată în cauza de faţă în cel de-al doilea ciclu procesual, cu toate că recursul exercitat în Dosarul nr. 4455/1/2014 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în prezent analizat, este declarat împotriva deciziei civile nr. 400 din 20 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în cel de-al treilea ciclu procesual. Recurenta inserează în cuprinsul recursului pasaje întregi din Decizia nr. 3127 din 5 iunie 2013, fără a concluziona asupra criticilor ce pot fi imputate asupra Deciziei instanţei de apel, nr. 400 din 20 octombrie 2014.
Se observă că încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat este justificată de recurentă prin raportare la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., însă în considerarea faptului că limitele rejudecării au fost anulate prin cea de-a doua decizie de casare pronunţată în cauză, instanţa de recurs, în acest ultim caz, fiind cea care nu a respectat îndrumările primite şi dezlegările în drept stabilite prin prima hotărâre a instanţei superioare.
Prin urmare, în cauza pendinte obligativitatea hotărârii primei instanţe de recurs este opusă celei de-a doua decizii de casare (ce nu face obiectul prezentului recurs în raport de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ.), iar nu instanţei de apel care a pronunţat hotărârea ce se cere a fi revizuită (Decizia nr. 400 din 20 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).
Or, împrejurarea potrivit căreia cea de-a doua instanţă de recurs nu s-a raportat la elementele autorităţii de lucru judecat generate de existenţa primei hotărâri de casare nu reprezintă un aspect de nelegalitate ce ar putea fi remediat pe calea recursului, din perspectiva art. 304 pct. 9 cu referire la art. 315 C. proc. civ., în condiţiile în care respectarea acestui principiu de ordine publică poate fi opus doar instanţelor de fond, iar nu instanţelor de control judiciar din recurs.
A examina raţionamentul referitor la modul în care instanţa ce a pronunţat decizia în cel de-al doilea ciclu procesual a avut în vedere elementele autorităţii de lucru judecat ar însemna a efectua un control judiciar asupra unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu este posibil în actuala reglementare a recursului, care are ca obiect „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională”.
În speţă, recurenta nu a susţinut că prin decizia recurată (Decizia nr. 400 din 20 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) ar fi fost nerespectate îndrumările instanţei de control judiciar, pentru a fi analizat efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, ce leagă instanţele care judecă ulterior de dezlegarea în fapt şi în drept anterioară, ci a învederat că i se impune în mod nelegal (faţă de obiectul acţiunii) să identifice făptuitorul şi să probeze îndeplinirea condiţiilor raportului de prepuşenie, aspecte de drept deja înlăturate, în opinia sa, prin prima decizie de casare. Or, din probele administrate, a menţionat recurenta, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, rezultă că prejudiciul creat reclamantei a fost cauzat de faptele imputate pârâţilor şi că a fost dovedită vinovăţia, atât a prepuşilor, cât şi a organelor de conducere. În consecinţă, în mod nelegal, conform susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut abstracţie de materialul probator administrat (ex. materialul C.N.S.A.S., rezoluţia Parchetului).
Consider că acest aspect invocat în recurs îmbracă, în realitate, caracterul unei critici de netemeinicie, prin care se urmăreşte modificarea situaţiei de fapt, ceea ce nu este posibil în raport de cazurile limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Se mai invocă prin cererea de recurs faptul că instanţa de apel analizează cauza numai sub aspectul cauzelor exoneratoare de răspundere civilă delictuală în privinţa pârâţilor, în mod nelegal, în condiţiile în care aceste cauze nu pot fi invocate decât de persoanele chemate să răspundă şi trebuie dovedite, iar nu din oficiu, de către instanţa de judecată. Contrar legii, a precizat recurenta, deşi pârâţii au invocat doar lipsa probării condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa a analizat şi cauzele exoneratoare de răspundere civilă delictuală. Cu toate acestea, acele situaţii de imprevizibilitate de care se prevalează intimaţii nu pot fi reţinute pentru că aceştia nu-şi pot invoca propria culpă drept cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală; în lipsa unor dovezi ale acestor cauze, pârâţii nu pot fi exoneraţi.
Cât priveşte această critică, se constată că, prin Decizia civilă nr. 964 din 14 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată, a admis apelul acestei părţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că numai după administrarea probelor care se impun se poate soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, care, în speţă, se confundă cu temeinicia cererii formulate împotriva acestora.
Prin Decizia civilă nr. 3127 din 5 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantă şi pârâţii M.A.N. şi M.A.I. împotriva Deciziei civile nr. 339/A din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „apărările pârâţilor M.A.N. şi M.A.I., în sensul că nu pot fi ţinuţi a răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei prin împuşcare reprezintă probleme de fond şi nu de legitimare procesuală în cauză şi numai după stabilirea deplină a situaţiei de fapt se poate statua şi asupra calităţii procesuale. Prin chemarea în judecată a pârâţilor, atât în nume propriu, cât şi în calitate de comitenţi ai persoanelor despre care se pretinde că au săvârşit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau autorii împuşcării, reclamanta a justificat calitatea procesuală pasivă a celor doi pârâţi”.
Aceeaşi instanţă a arătat că „este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducţie logică că împuşcarea fiului reclamantei nu putea fi făcută eventual decât de personalul celor doi pârâţi, însă din punct de vedere probatoriu într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unul inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată nu au fost identificate. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepuşii celor doi pârâţi, în condiţiile în care în zonă au activat şi gărzile patriotice şi civili înarmaţi. Întrucât este posibil ca alte persoane să fi săvârşit fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, în absenţa unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia în calitate de comitenţi”.
Prin Decizia nr. 400 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că prin îndrumările obligatorii ale deciziei de casare pronunţate în cauză de instanţa de recurs este trasat cadrul procesual în care se rejudecă pricina, care privesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor M.A.N. şi M.A.I. De asemenea, o altă limită a rejudecării este dată de ceea ce s-a apelat, respectiv de motivele de apel invocate de părţi.
În acest context, instanţa de apel a constatat că fapta ilicită s-a produs cu ocazia Revoluţiei Române din decembrie 1989, în împrejurări caracterizate de o imposibilitate obiectivă de a prevedea intervenţia şi evoluţia unor factori întâmplători şi imprevizibili, motiv pentru care chiar afirmaţiile reclamantei se circumscriu unui cadru generic.
Curtea a concluzionat că, în cadrul procesual astfel cum a fost stabilit de reclamantă, pârâţii nu pot fi responsabilizaţi generic, însă în temeiul unei răspunderi care presupune identificarea în concret a autorului faptei ilicite care formează obiectul prezentei judecăţi, în legătură cu evenimentele din decembrie 1989 şi cu dificilul proces de cercetare ulterioară a acestora, răspunderea pentru eficienţa anchetei realizate de organele statului cu privire la acele evenimente nu aparţine pârâţilor din cauză.
De altfel, a reţinut instanţa de apel, pentru prejudiciile cauzate persoanelor fizice în urma evenimentelor din decembrie 1989 a fost adoptat de către legiuitorul român un cadru legislativ special, care stabileşte cazurile şi condiţiile în care se acordă drepturi materiale posesorilor de certificat de revoluţionar.
Aşadar, se observă că instanţa de apel, în limitele deduse judecăţii prin decizia de casare, respectiv prin prisma motivelor de apel invocate, a statuat că fapta ilicită s-a produs în decembrie 1989, în împrejurări caracterizate de o imposibilitate obiectivă de determinare a făptuitorului, că pârâţii nu pot fi responsabilizaţi generic (în cadrul procesual astfel cum a fost stabilit de reclamantă), caz în care a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâţilor. Pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită.
În speţă, instanţa de apel a constatat existenţa faptei ilicite, ca element al răspunderii civile delictuale, însă, în raport de probatoriul nou administrat în faza procesuală a apelului, a reţinut că nu poate fi identificat făptuitorul.
Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să existe o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, să fi acţionat cu vinovăţie. Numai în măsura în care se determină existenţa vinovăţiei, se pot invoca cauze exoneratoare de răspundere civilă delictuală.
Or, în cauza de faţă nu au fost identificate şi analizate împrejurări care tind la înlăturarea vinovăţiei făptuitorului, fapta aflându-se într-o simplă coexistenţă pasivă, necauzală cu prejudiciul produs (şi care nu este contestat de instanţa de judecată).
O eventuală probă în privinţa dovedirii acestor împrejurări exoneratoare de răspundere civilă delictuală nu putea fi produsă de intimaţi în legătură cu lipsa vinovăţiei, ci putea viza doar inexistenţa generală a oricărui element al răspunderii, deoarece s-a constatat că lipseşte raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, aspect recunoscut, de altfel, şi de către recurentă.
Situaţiile de imprevizibilitate la care face referire reclamanta, invocând faptul că pârâţii s-au prevalat de existenţa lor, în realitate sunt elementele pe baza cărora instanţa de apel a reţinut existenţa faptei ilicite şi imposibilitatea identificării persoanelor care ar fi avut calitatea de prepuşi ai pârâţilor, în lipsa unor probe materiale de natură a lămuri situaţia de fapt de la momentul producerii faptei ilicite (potrivit deciziei de casare, nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată nu au fost identificate).
În consecinţă, apreciez că această critică nu poate fi primită, în cauză nefiind aplicate greşit normele legale în materia răspunderii civile guvernate de prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., sens în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O ultimă critică formulată de recurentă a vizat faptul că instanţa de apel, atunci când a analizat probatoriul administrat, nu a recurs şi la prezumţii, caz în care ar fi putut constata că pârâţii au acţionat în limitele funcţiei încredinţate. Prin materialele probatorii administrate se face dovada, a susţinut recurenta, că între activitatea pârâţilor şi producerea omorului prin împuşcare, în urma exercitării defectuoase a funcţiilor încredinţate, există o legătură de cauzalitate, că pârâţii răspund atât în nume propriu, cât şi în calitate de prepuşi; or, în măsura în care nu erau suficiente dovezile produse, instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile art. 1199 C. civ.
Potrivit art. 1199 C. civ., prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Acestea sunt, aşadar, rezultatul unui raţionament: mai întâi, din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce, printr-un prim raţionament, existenţa în trecut a unui fapt - vecin şi conex cu faptul generator de drepturi, iar apoi, din cunoaşterea faptului vecin şi conex deduce existenţa faptului generator de drepturi, datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte. Prezumţiile sunt elemente valoroase ale sistemului probator, inclusiv în materie civilă, permiţând să se stabilească indirect, pe cale de inducţie şi deducţie, situaţia de fapt a căror dovada directă ar fi greu de realizat.
Art. 1203 C. civ. pune două condiţii: 1 - prezumţia folosită de judecător să aibă greutate şi putere de a naşte probabilitatea, deci să fie temeinică şi 2 - folosirea prezumţiilor simple este permisă numai în măsura în care este admisibilă şi proba cu martori.
În raport de aceste considerente, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a apelat la prezumţii, întrucât, conform opiniei recurentei, ar fi stabilit o altă situaţie de fapt, ci că aplicarea textelor de lege contestate, în materia administrării probelor, a fost limitată strict la materialul probator administrat în cauză. Or, sarcina probei în pricina de faţă aparţinea reclamantei, rolul activ al instanţei de judecată în ceea ce priveşte propunerea şi administrarea de probe neputând fi invocat ca temei al substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Ca atare, apreciez că nu se poate dispune casarea unei hotărâri pentru că, din oficiu, în baza art. 129 C. proc. civ., instanţa nu a ordonat anumite dovezi, câtă vreme părţile aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau.
În apel, instanţa a admis proba cu înscrisuri solicitată de apelanta reclamantă, înscrisurile noi fiind ataşate la filele 46 - 64, asupra cărora partea interesată nu s-a pronunţat în sensul înlăturării lor. Instanţa de apel a concluzionat că nu rezultă elemente suplimentare de natură a conduce la identificarea în concret a autorului faptei ilicite, astfel cum s-a dispus prin îndrumările instanţei de casare.
Prin Decizia nr. 3127 din 5 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, instanţa de recurs a reţinut că nu au fost administrate probatoriile apte a dovedi că împuşcarea care a condus la decesul fiului reclamantei a fost săvârşită de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâţilor (în subordinea celor doi pârâţi fiind atât personal angajat cu contract de muncă, cât şi militari în termen, răspunderea pârâţilor fiind diferită în raport de cele două categorii menţionate).
Totodată, aceeaşi instanţă de recurs a constatat că, deşi s-ar putea ajunge pe cale de deducţie logică la concluzia că împuşcarea fiului reclamantei nu putea fi făcută decât de personalul celor doi pârâţi, totuşi, este obligatoriu, din punct de vedere probatoriu, să se administreze dovezi câtă vreme se pretinde că persoanele care au săvârşit fapta ilicită sunt prepuşi ai celor chemaţi în judecată şi nu au fost identificate.
Respectând îndrumările deciziei de casare, instanţa de apel a suplimentat probatoriul şi a concluzionat în sensul deja menţionat, astfel că nu se poate reproşa acesteia lipsa de diligenţă în administrarea actului de justiţie.
Faţă de împrejurarea că instanţa de apel a aplicat în mod legal dispoziţiile art. 1199 C. civ. raportat la probatoriul administrat în cauză, urmează a fi respinsă şi această critică faţă de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, recursul trebuia respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 940/2015. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 765/2015. Civil. Partide politice. Recurs → |
|---|
