ICCJ. Decizia nr. 940/2015. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 940/2015
Dosar nr. 10986/99/2011*
Şedinţa publică din 27 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2728 din 31 octombrie 2012 pronunţată în Dosar nr. 1593/91/2012, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii C.M.C. şi SC M.V.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC E.M.C. SRL şi, în consecinţă:
A dispus interzicerea folosirii, oferirii spre vânzare sau vânzării de către pârâtă a produsului „remorcă pentru afişaj publicitar”.
A dispus obligarea pârâtei la distrugerea produsului contrafăcut şi, în caz contrar, a autorizat pe reclamantă a distruge produsul contrafăcut pe cheltuiala pârâtei.
A dispus publicarea hotărârii pe cheltuiala pârâtei, timp de o săptămână, în cotidianele: „Adevărul”, „România Liberă”, „Evenimentul Zilei”, „Libertatea”.
A luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata cererii privind obligarea pârâtei la despăgubiri.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamantul C.M.C. este titularul Brevetului de Invenţie din 11 februarie 1999 pentru produsul „remorcă pentru afişaj publicitar”, din care decurge pentru titular un drept exclusiv de exploatare a invenţiei, pe durata de 20 de ani de la data depozitului, în aplicarea art. 32 din Legea nr. 64/1991, respectiv până la data de 11 februarie 2019.
Reclamanta SC M.V.C. SRL este beneficiara contractului de licenţă neexclusivă din 07 ianuarie 2010, cu act adiţional din 11 ianuarie 2010, prin care a dobândit dreptul neexclusiv de exploatare a know-how-lui bazat pe invenţia ce face obiectul brevetului şi dreptul de a exercita în nume propriu, împreună cu titularul brevetului sau separat, acţiuni în instanţă în temeiul Legii nr. 64/1991, pentru apărarea drepturilor părţilor ce decurg din lege şi din contract.
Din înscrisurile de la dosar, coroborate cu concluziile raportului de expertiză şi răspunsurile la interogatoriu, s-a reţinut că pârâta SC E.M.C. SRL foloseşte, fără acordul titularului invenţiei, un produs contrafăcut, respectiv remorca publicitară, înmatriculată pe numele pârâtei de la 26 octombrie 2005, potrivit adresei din 15 iunie 2011 M.A.I., încălcând dispoziţiile art. 32 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 64/1991.
Deşi pârâta a invocat că produsul cumpărat prezintă o soluţie tehnică diferită de cel protejat prin brevetul de invenţie şi că se impune a se acorda protecţie doar soluţiei tehnice de construcţie, Tribunalul a înlăturat această apărare, obiectul brevetului de invenţie fiind un produs, nu un procedeu.
În ce priveşte diferenţele invocate de pârâtă ca existând între produsul pe care-l foloseşte şi cel brevetat, Tribunalul a constatat, din cuprinsul concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de expert P.S.I., că soluţia constructivă a remorcii deţinute de pârâta SC E.M.C. SRL se regăseşte în revendicarea 1 din brevetul de invenţie, fiind acoperită de întinderea protecţiei conferite de acest brevet.
În răspunsul la obiectivul nr. 4 în raportul de expertiză, s-a precizat că produsul folosit de pârâtă reprezintă un alt exemplu de realizare practică a invenţiei din brevetul, adică una dintre soluţiile posibile care decurge în mod evident pentru o persoană de specialitate în domeniu ce ar vrea să realizeze invenţia. Produsul prezumat a fi contrafăcut este o soluţie aleasă dintr-un număr de posibilităţi adecvate, care nu diferă de invenţia din brevetul decât prin utilizarea unor mijloace mecanice echivalente. Pe cale de consecinţă, elementele constructive şi legăturile funcţionale dintre aceste elemente, precizate în revendicarea 1 a brevetului de invenţie, se regăsesc cu modificări neesenţiale (care nu conduc la obţinerea unor efecte tehnice noi şi/sau surprinzătoare) la elementele constructive şi legăturile funcţionale ale produsului prezumat a fi contrafăcut, făcând astfel parte din întinderea protecţiei conferită de acest brevet.
În consecinţă, Tribunalul a constatat că produsul contrafăcut folosit de pârâtă nu conţine elemente de noutate, ci doar elemente echivalente, astfel cum acestea sunt definite de art. 64 alin. (6) din H.G. nr. 547/2008 privind Regulamentul de punere în aplicare a Legiinr. nr. 64/1991.
Referitor la textul de lege invocat de către expert, respectiv art. 59 alin. (5) din Legea nr. 64/1991, instanţa a apreciat că este inaplicabil în speţă, deoarece perioada de protecţie provizorie de care beneficiază titularul unei cereri de brevet, până la eliberarea brevetului, este cea anterioară „datei de publicare a cererii de brevet sau datei la care solicitantul face o somaţie însoţită de o copie a cererii de brevet de invenţie”. Numai în această perioadă titularul dreptului încălcat trebuie să trimită terţilor somaţie însoţită de o copie autentificată a cererii de brevet, şi nu o copie a brevetului însuşi, care urmează a fi eliberat într-o etapă ulterioară. După publicarea în B.O.P.I. a menţiunii hotărârii de acordare a brevetului de invenţie, brevetul ajunge la cunoştinţa publicului şi devine opozabil terţilor, care sunt obligaţi din acest moment să respecte toate drepturile care decurg din brevet.
Tribunalul a reţinut şi declaraţiile contradictorii făcute de pârâtă. Astfel, în interogatoriu, la întrebarea 1 se răspunde că nu foloseşte remorca, iar în procesul verbal încheiat cu ocazia efectuării expertizei, administratorul pârâtei declară că pârâta foloseşte remorca în folos propriu. Deşi la interogatoriu pârâta nu recunoaşte că remorca este folosită în scopuri publicitare, din fotografiile existente la dosar rezultă vădit că pârâta a folosit remorca în scopuri publicitare.
Referitor la înscrisurile depuse de pârâtă la ultimul termen, două copii ale unor brevete de invenţie eliberate în Franţa, Tribunalul a constatat că cele două brevete franceze sunt menţionate în brevetul de invenţie la rubrica „Documente din stadiul tehnicii” şi, prin urmare, ele au fost luate în considerare în cadrul procedurii de examinare a cererii de brevet.
De asemenea, Tribunalul a constatat că nu pot fi primite nici apărările pârâtei relative la buna sa credinţă şi la incidenţa art. 34 lit. b) din Legea nr. 64/1991, atât timp cât textul prevede că o persoană nu încalcă drepturile prevăzute de art. 32, art. 33 Legea nr. 64/1991 dacă a luat măsuri efective şi serioase în vederea folosirii brevetului de invenţie cu bună credinţă. Or, pârâta nu a probat care au fost măsurile luate, de natură a fi apreciate efective şi serioase.
În ceea ce priveşte efectele sentinţei nr. 468 din 04 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocată de pârâtă, Tribunalul a constatat că, prin tranzacţia încheiată între părţile C.M.C., titularul brevetului de invenţie din 1999 şi SC P. SRL, în Dosarul nr. 644/2004, părţile au consimţit să încheie litigiul prin concesii reciproce, pe de o parte, titularul brevetului renunţând la orice pretenţii referitoare la actele de exploatare fără drept a brevetului de invenţie de către SC P. SRL şi de către clienţii săi până la data semnării tranzacţiei, respectiv 6 martie 2006, iar, pe de altă parte, SC P. SRL recunoscând calitatea de autor şi titular al lui C.M.C. asupra brevetului de invenţie şi înlăturând orice intenţie pentru prezent şi viitor la orice acţiune de contestare, respectiv de anulare a titlului de protecţie deţinut de C.M.C.
Conţinutul dispozitivului sentinţei civile nr. 468 din 04 aprilie 2006 nu permite, însă, interpretarea că utilizarea remorcii expertizate şi achiziţionate de la SC P. SRL nu ar reprezenta o încălcare a drepturilor de exploatare decurgând din brevet, astfel cum acestea sunt definite explicit la art. 32 alin. (1), (2) din Legea nr. 64/1991.
Prin Decizia nr. 61 din 27 mai 2013, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul declarat de SC E.M.C. SRL împotriva sentinţei menţionate.
Prin Decizia nr. 118 din 17 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a constatat că hotărârea recurată nu este motivată în fapt şi în drept, în absenţa considerentelor asupra caracterului contrafăcut al produsului pârâtei, aspect care a fost invocat prin motivele de apel şi a cărui dezlegare este esenţială în cadrul cererii de reparare a prejudiciului cauzat titularului unui brevet de invenţie prin pretinsa reproducere neautorizată şi folosire a obiectului brevetului, întemeiată pe dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991.
S-a apreciat că unicul argument inserat în decizie pe aspectul contrafacerii nu este suficient, din perspectiva exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5, pentru neanalizarea criticilor pârâtei, în condiţiile în care instanţa nu a expus raţionamentul juridic prin care a ajuns la concluzia că nu se impune analiza caracterului contrafăcut al produsului pârâtei.
După cum rezultă din considerentele deciziei, instanţa a făcut referire exclusiv la un aspect de fapt, anume recunoaşterea calităţii reclamantului de titular al brevetului, făcută de o altă persoană decât pârâta, printr-o tranzacţie consfinţită printr-o hotărâre de expedient, fără să arate ce valoare juridică a dat faptei unui terţ faţă de prezentul proces şi care este temeiul opozabilităţii faţă de pârâta din speţă a clauzei de la art. 1 din tranzacţie (conţinând recunoaşterea terţului).
Simpla enunţare a concluziei imposibilităţii repunerii în discuţie în cauză a caracterului contrafăcut, atât timp cât nu este motivată în drept, este insuficientă ca argumentare pentru neanalizarea motivelor de apel privind contrafacerea, cu atât mai mult în contextul faptic reţinut chiar prin decizia recurată şi al cadrului procesual fixat prin cererile şi apărările părţilor.
Astfel, prima instanţă din cauză a analizat existenţa contrafacerii prin prisma întinderii protecţiei conferite reclamantului C.M.C. de brevetul de invenţie şi, subsecvent, a cercetat apărarea pârâtei privind efectele sentinţei nr. 468 din 04 aprilie 2006 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.
După cum rezultă din actele dosarului, în cursul judecării fondului şi prin motivele de apel, pârâta s-a prevalat exclusiv de clauza considerată favorabilă, aceea cuprinsă în art. 3 din tranzacţie, considerând că este vorba despre o stipulaţie pentru altul.
Aşadar, apărarea pârâtei s-a fundamentat pe premisa că este terţ faţă de actul juridic al tranzacţiei, iar efectele acestui act se produc exclusiv în privinţa drepturilor născute din acesta, în mod direct, în patrimoniul său, respectiv dreptul - în interpretarea pârâtei - de a folosi obiectul brevetului în continuare, chiar şi după momentul semnării tranzacţiei, pe „durata de viaţă a produsului”.
Calitatea de terţ a pârâtei faţă de tranzacţie a fost stabilită, de altfel, chiar de către instanţa de apel, care a reţinut în fapt că, la data semnării tranzacţiei încheiate între titularul brevetului, reclamantul C.M.C., şi SC P. SRL, producătorul remorcii deţinute de către pârâtă, remorca nu se mai afla în patrimoniul SC P. SRL, deoarece fusese înstrăinată către SC G.P. SRL SRL la data de 10 septembrie 2004 (cu factura fiscală), iar această societate o vânduse, la rândul său, pârâtei SC E.M.C. SRL, la data de 27 septembrie 2005 (cu factura fiscală - fila 202 dosar fond).
În acest context faptic reţinut chiar de către instanţa de apel, ar fi trebuit să se arate dacă, în speţă, operează principiul relativităţii efectelor tranzacţiei (principiu care presupune că un act juridic produce efecte doar între persoanele care au participat la încheierea sa, precum şi, în anumite limite, şi faţă de succesori) sau este întrunită o ipoteză de excepţie - aparentă - de la acest principiu. În continuare, ar fi trebuit să se arate dacă recunoaşterea prin tranzacţie a calităţii de titular al brevetului, făcută de către producătorul remorcii pârâtei - în considerarea căreia instanţa de apel nu a mai analizat susţinerile pârâtei privind caracterul contrafăcut - are valoarea unei obligaţii născute din contract şi care este temeiul opozabilităţii acesteia faţă de pârâtă (în contextul în care nici succesorul cu titlu particular - dacă s-ar stabili o atare calitate în cauză - nu este ţinut de obligaţiile asumate de către autor prin contract încheiat anterior transmiterii bunului, cu atât mai mult de obligaţii asumate printr-un contract încheiat ulterior).
Pe de altă parte, apărarea pârâtei privind stipulaţia pentru altul a fost invocată în subsidiar apărărilor pe contrafacerea însăşi, în contextul bunei - credinţe, astfel încât instanţa de apel ar fi trebuit să justifice extinderea analizei acestor apărări şi în planul contrafacerii.
Faţă de absenţa argumentelor juridice pentru care instanţa a ajuns la concluzia neanalizării criticilor apelantei - pârâte pe aspectul contrafacerii şi faţă de necercetarea aspectelor de fapt presupuse de motivele de apel asupra caracterului contrafăcut, se impune casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 314 C. proc. civ., nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Înalta Curte a reţinut că, prin motivele de recurs, s-a criticat, totodată, modul de aplicare a principiului bunei - credinţe, ce a fost invocat de către pârâtă în scopul de a dovedi dobândirea unui drept de folosinţă asupra obiectului brevetului pe durata de viaţă a produsului pe care titularul brevetului ar avea obligaţia să-l respecte.
Această apărare poate fi analizată doar după lămurirea existenţei sau a inexistenţei contrafacerii, deoarece porneşte de la premisa că pârâta foloseşte însuşi obiectul brevetului, reţinându-se că a fost formulată sub două aspecte: incidenţa art. 34 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991 şi clauza din art. 3 al tranzacţiei consfinţite prin sentinţa nr. 468 din 04 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 34 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, s-a constatat că instanţa de apel nu a analizat condiţiile de aplicare a normei, referindu-se doar la dispoziţiile art. 34 alin. (2) din lege, care nu au legătură cu cauza, vizând ipoteza unui brevet european sau, după caz, a unei cereri de brevet european, şi nu a unui brevet naţional.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reţine aprecierea instanţei de apel pe acest aspect, dat fiind că efectele art. 34 alin. (2) sunt similare celor prevăzute de art. 34 alin. (1) lit. b), invocate de către pârâtă, s-a constatat că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că folosirea cu bună - credinţă a invenţiei nu asigură dreptul de folosire în continuare a invenţiei, dacă această folosire constituie o încălcare a cererii de brevet.
Art. 34, în ambele ipoteze din alin. (1) şi (2), consacră tocmai situaţii de excepţie de la regula încălcării drepturilor titularului de brevet prin folosirea invenţiei de către un terţ, însă dacă sunt întrunite condiţiile expres prevăzute de normă.
Aceste condiţii presupun verificări de fapt, în primul rând momentul începerii folosirii ori luarea măsurilor efective şi serioase în acest sens, cu bună - credinţă, de către terţ a obiectului brevetului, în raport cu data constituirii depozitului naţional reglementar privind invenţia sau data de la care curge termenul de prioritate. Or, instanţa de apel nu a cercetat situaţia de fapt pe acest aspect şi, deşi a menţionat folosirea cu bună - credinţă de către pârâtă a invenţiei, a evocat doar condiţia legală (cu referire greşită la art. 34 alin. (2) din Legea nr. 64/1991), fără a analiza în concret condiţiile din art. 34 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991.
Cât priveşte clauza din art. 3 al tranzacţiei consfinţite prin sentinţa nr. 468 din 04 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a arătat deja că pârâta a invocat existenţa unei stipulaţii pentru altul, cu finalitatea dovedirii dobândirii dreptului de folosinţă în continuare a invenţiei chiar prin acordul titularului.
Or, instanţa de apel nu a stabilit cu certitudine raporturile juridice dintre titularul brevetului şi pârâtă, în contextul actului juridic la încheierea căruia pârâta nu a participat, în plus, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că nu relevă, în contextul apărării pârâtei, dacă aceasta a dobândit sau nu un drept de folosinţă asupra invenţiei în virtutea unei stipulaţii pentru altul şi nici nu se răspunde argumentelor de interpretare a clauzei în discuţie, aduse de către recurenta – pârâtă.
În aceste condiţii, cu ocazia rejudecării, se va proceda la reanalizarea clauzei din art. 3 al tranzacţiei, prin prisma considerentelor expuse anterior.
Prin Decizia nr. 286 din 12 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC E.M.C. SRL împotriva sentinţei nr. 2728 din 31 octombrie 2012 a Tribunalului Iaşi.
Curtea a confirmat situaţia de fapt stabilită în primă instanţă, inclusiv faptul că pârâta SC E.M.C. SRL a achiziţionat de la vânzătoarea SC G.P. SRL SRL, cu factura fiscală din 27 septembrie 2005, o remorcă pentru panou publicitar. La rândul său, vânzătoarea SC G.P. SRL SRL a achiziţionat, cu factura fiscală din 02 din 10 septembrie 2004, aceeaşi remorcă de la SC P. SRL.
Martorii audiaţi la cererea apelantei au relatat modalitatea achiziţionării remorcii publicitare din zona municipiului Cluj în urma unor verificări pe internet, fiind înmatriculată de pârâtă în anul 2005 şi folosită periodic potrivit campaniilor publicitare organizate de societate. De existenţa litigiului martorii au aflat de la directorul societăţii-pârâte, remorca ulterior nefiind folosită.
S-a mai reţinut că prin sentinţa nr. 468 din 04 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a consfinţit tranzacţia încheiată între C.M.C. şi SC P. SRL, prin care societatea recunoaşte calitatea de titular al brevetului de invenţie pentru remorca de afişaj publicitar în favoarea primului şi că, totodată, se angajează ca, din momentul semnării acestei tranzacţii, să nu mai folosească şi/sau producă remorci publicitare, fără acordul titularului brevetului.
Totodată, C.M.C. s-a angajat să nu emită pretenţii financiare sau de alt fel pentru folosirea şi/sau producerea de către SC P. SRL a remorcilor de afişaj publicitar, până la momentul semnării tranzacţiei, iar aceste pretenţii se referă şi la clienţii SC P. SRL care au cumpărat remorci publicitare conform listei Anexa 1, ce face parte integrantă din această tranzacţie.
În anexa 1, remorca publicitară identificată - figurează ca având beneficiar pe SC G.P. SRL SRL. La acest moment remorca este înscrisă în circulaţie.
Indicaţiile obligatorii ale Înaltei Curţi vizează, în primul rând, contrafacerea produsului utilizat de pârâtă, aspect sub care, în primă instanţă, s-a administrat proba cu expertiză tehnică. Redactată conform art. 261 C. proc. civ., sentinţa atacată cuprinde considerentele în fapt şi în drept ce au format convingerea tribunalului în darea soluţiei, cele pentru care au primit sau înlăturat apărările părţilor, cât şi însuşirea concluziilor raportului de expertiză efectuat de expert P.I.S.
În verificările de fapt, instanţa de recurs nu a indicat administrarea probei cu o nouă expertiză tehnică, părţile nu au cerut-o, în apel în primul ciclu procesual şi în rejudecare, iar din dezbateri nu a rezultat necesitatea administrării acestei probe în sensul art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea a constatat că obiectul brevetului de invenţie în speţă îl constituie un produs şi nu un procedeu. În consecinţă, brevetul îi conferă o protecţie absolută ce cuprinde toate funcţiile, efectele, utilizările şi avantajele produsului ca obiect al invenţiei.
Întinderea protecţiei conferite de brevetul de invenţie este reglementată prin art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie şi art. 64 din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991.
Curtea a constatat, din concluziile raportului de expertiză, că remorca folosită de pârâtă, nu este identică cu remorca dată ca exemplu de realizare a invenţiei din brevetul dar este similară, fiind redate de expert elementele tehnice ce au impus această constatare. La produsul prezentat pentru expertizare, din probatoriul administrat a rezultat că a avut ataşate elemente de tip panou, într-o manieră similară celei descrise în brevetul prin mijloacele tehnice cunoscute. Produsul expertizat reprezintă un exemplu de realizare practică a acestui brevet de invenţie, una din soluţiile posibile care decurge în mod evident pentru o persoană de specialitate în domeniu care ar vrea să realizeze invenţia. A conchis expertul că „produsul” este o soluţie aleasă dintr-un număr de posibilităţi adecvate, care nu diferă de invenţia din brevetul decât prin utilizarea unor mijloace mecanice echivalente.
Elementele constructive şi legăturile funcţionale dintre aceste elemente precizate în revendicarea 1 a brevetului de invenţie se regăsesc, cu modificări neesenţiale (care nu conduc la obţinerea unor efecte tehnice noi şi/sau surprinzătoare), la elementele constructive şi legăturile funcţionale ale produsului şi fac parte din întinderea conferită de acest brevet.
În aplicarea art. 2 lit. n), art. 32 alin. (3) şi art. 33 alin. (6) din Legea nr. 64/1991, precum şi art. 64 alin. 5 şi 6 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, aprobat prin H.G. nr. 547/2008, instanţa de apel a confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe privind caracterul contrafăcut al produsului folosit de pârâtă, întrucât nu conţine elemente de noutate, ci doar elemente echivalente: soluţia nu diferă de invenţia din brevetul, fiind una posibilă pentru o persoană de specialitate în domeniu. Din ansamblul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că s-a probat contrafacerea.
În ceea ce priveşte calitatea de terţ a pârâtei faţă de tranzacţia consfinţită prin sentinţa civilă nr. 468 din 04 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat că hotărârea produce efecte numai între părţile din proces, tranzacţia constituind un contract judiciar prin care s-a pus capăt litigiului, iar din punct de vedere probator într-un alt proces, precum cel din speţă, sentinţa constituie înscris autentic ce nu poate fi reţinut ca mijloc de probă exclusiv determinant în darea soluţiei.
Manifestarea de voinţă a titularului de brevet, C.M.C., consemnată în dispozitivul sentinţei este clară, nesusceptibilă de interpretări, vizează dreptul la despăgubiri pentru folosirea/producerea remorcilor de afişaj publicitar de SC P. SRL şi pentru clienţii acesteia până la momentul semnării tranzacţiei - 4 aprilie 2006 în instanţa de judecată. Remorca aflată în patrimoniul pârâtei a fost achiziţionată anterior pronunţării sentinţei şi a fost folosită ulterior, fiind folosită şi pe parcursul judecării prezentei cauze, nesusţinându-se şi neprobându-se radierea din circulaţie.
Reclamanţii au renunţat la despăgubiri, capăt de cerere ce a intrat în puterea lucrului judecat deoarece nu au exercitat căile de atac sub acest aspect.
Potrivit principiului relativităţii efectelor tranzacţiei, actul juridic produce efecte doar între persoanele care au participat la încheierea sa.
La situaţia în fapt probată, ca excepţie prin manifestarea de voinţă a părţilor contractante, efectele sale sunt extinse la terţi, la o categorie de persoane între care şi pârâta în cauză ce au achiziţionat remorcile publicitare produse de la societatea parte în proces, însă limitată în timp la data încheierii tranzacţiei. Dispozitivul sentinţei constă în convenţia părţilor nu cuprinde nicio referire în forma susţinerilor pârâtei de a-i atribui „folosinţa” în sensul revendicărilor prevăzute de Legea nr. 64/1991 şi Regulamentul de aplicare, ulterior datei de 4 aprilie 2006. Apărarea pârâtei nu are suport probator şi temei legal, fiind corect înlăturată de tribunal, criticile formulate în apel nefiind întemeiate. S-a avut în vedere că pârâta nu a probat existenţa unei cauze care să-i permită folosirea produsului contrafăcut şi nici să înlăture obligaţia impusă prin sentinţa atacată cu apel.
În căile de atac potrivit regulii impuse prin art. 294 (cu referire la art. 316 pentru recurs) C. proc. civ. nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot face alte cereri noi, respectiv invoca în recurs critici/motive ce nu au constituit obiect al judecăţii în apel.
În raport de îndrumările din decizia de casare, instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 34 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, invocate de către pârât pentru afirmarea bunei - credinţe.
S-a reţinut că pârâta se află în situaţia deţinerii produsului contrafăcut prin cumpărare, ce s-a aflat în circuitul civil, achiziţionat de la societatea comercială ce avea în obiectul său de activitate vânzarea bunurilor produse de SC P. SRL, respectiv SC G.P. SRL.
Verificările de fapt indicate de instanţa de recurs asupra momentului folosirii ori luarea măsurilor efective şi serioase în acest sens nu pot fi materializate decât în data cumpărării - 27 septembrie 2005, a înmatriculării, în faptul că remorca publicitară nu a fost radiată la data rejudecării apelului. Achiziţionarea şi folosirea se situează înlăuntrul termenului de protecţie acordat în vederea folosirii brevetului.
Buna-credinţă a pârâtei poate fi reţinută numai pentru perioada 27 septembrie 2005 - 17 august 2011 a chemării în judecată de reclamanţi, în care, conform art. 34 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, folosirea nu încalcă dreptul de exploatare al reclamantului titular de brevet. Odată cu punerea în întârziere a pârâtei prin cererea de chemare în judecată, a cunoscut că folosirea remorcii constituie o încălcare a brevetului încetând dreptul special de folosire instituit prin art. 34 alin. (1) lit. b) teza a II-a, deci nu se poate prevala de buna credinţă.
În ce priveşte dreptul special de folosire în continuare, nu se poate naşte cât timp remorca publicitară se află în patrimoniul pârâtei, buna sa credinţă încetând la data declanşării procesului.
În ce priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte cauze în care au fost părţi numai reclamanţii, ce au formulat aceleaşi pretenţii invocate de pârât ca jurisprudenţă, sunt decizii de speţă, ce nu sunt obligatorii pentru Curte în prezenta cauză. Fiecare cauză prezintă particularităţile sale, prin situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat. Astfel, aplicarea şi interpretarea aceloraşi dispoziţii legale invocate ca temei de drept poate fi diferită şi impune alte soluţii.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta SC E.M.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Au fost greşit aplicate prevederile legale incidente, respectiv art. 32, 34 şi 59 din Legea nr. 64/1991, precum şi art. 18 (revendicările), 38 alin. (2) (stadiul tehnicii), 45 (noutatea), 47 (activitatea inventivă), 64 (interpretarea revendicărilor) din Anexa la H.G. nr. 547/2008 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991.
Din perspectiva laturii tehnice a contrafacerii de produs, s-a susţinut că, pentru a fi în situaţia unei contrafaceri, trebuie să existe un produs nou care să încalce invenţia brevetată, întrucât în lege nu se prevede distincţia intre reproducere şi imitaţie şi nici nivelul de similaritate între doua produse. Este contrafacere dacă există o reproducere servilă, iar pentru restul cazurilor se apreciază de la caz la caz, printr-o comparaţie ştiinţifică.
Instanţa de apel a determinat greşit întinderea protecţiei dreptului titularului de brevet.
Potrivit art. 32 alin. (3) din Lege şi art. 64 alin. (1) şi mai ales alin. (2) din Regulament, întinderea protecţiei trebuie văzută în mod echilibrat între descrierea strictă a invenţiei din revendicări şi scopul mai extins urmărit de titular, astfel încât să confere atât o protecţie echitabilă titularului, cât şi un grad rezonabil de certitudine terţilor. Pe de altă parte, art. 18 din Regulament arată că revendicările cuprind atât obiectul invenţiei, cât şi caracteristicile tehnice.
Aceste texte legale trebuie aplicate în corelaţie cu dispoziţiile privind stadiul tehnicii şi noutatea invenţiei, astfel încât încălcarea drepturilor conferite de brevet să fie stabilită în raport cu elementele de noutate cuprinse în conţinutul revendicărilor.
În speţă, conceptul însuşi de remorcă publicitară se găsea deja la momentul eliberării brevetului în stadiul tehnicii, aşa cum rezultă din brevetele din Franţa, deci, fiind un element cunoscut, nu este protejabil.
Din cererea de brevet Franţa nr. 2438884, rezultă că erau în stadiul tehnicii puntea detaşabilă cu roţi de rulare şi bara de remorcare, fiind folosite la orice remorcă existentă şi anterioară brevetului de invenţie. De asemenea, dispozitivele de semnalizare se află la orice autovehicul în mişcare, ele fiind impuse prin legislaţia rutieră, aşa cum se vede şi din cererea de brevet Franţa nr. 2438884. Existenţa mijloacelor de iluminare a panourilor pe timpul nopţii, în cazul când acestea sunt realizate pe purtători opaci sau cu mijloace interioare de iluminare când panourile publicitare sunt realizate pe purtători translucizi sunt cunoscute din cererea de brevet Franţa 2665790, brevet nr. 9010449.
Pe de altă parte, elementele indicate în revendicări nu sunt supuse protecţiei luate în mod separat (şasiu, longeron, osie).
Aşadar, din punct de vedere tehnic, acordarea brevetului de invenţie nu s-a făcut pe considerentul unor elemente luate în mod separat, ci pe baza soluţiei tehnice de legătură dintre elemente deja cunoscute menite să aibă un scop nou, în acest sens fiind motivarea la Hotărârea O.S.I.M. nr. 4/5/614 din 31 decembrie 1999. Soluţia constructivă permite întregului ansamblu, şasiu şi panouri laterale, să lucreze ca un cheson ce preia, prin toate elementele sale, sarcinile care apar în timpul transportului; ansamblul remorcă aproximează un solid de egală rezistenţă şi de aici greutatea redusă a remorcii.
Din acest motiv, interpretarea conform căreia, în urma acordării brevetului, orice remorcă de afişaj publicitar intră sub incidenţa contrafacerii este una extremă, care depăşeşte cu mult întinderea protecţiei conferite de brevet şi în schimb nu oferă terţilor niciun fel de protecţie. Instanţa de apel nu a înţeles faptul că dispoziţiile legale permiteau o marjă de apreciere şi impuneau găsirea unui punct de echilibru, care însemna nu protejarea a înseşi ideii de remorcă publicitara, ci strict a soluţiei tehnice de construcţie.
Or, în cazul pârâtei, soluţia tehnică este una diferită. Chiar din considerentele expertului - pagina 4 din expertiză - rezultă diferenţe deosebit de importante între produsul brevetat şi produsul cumpărat de pârâtă. Este clar că nu este o reproducere, iar simpla constatare a unei similarităţi nu este suficientă pentru a ajunge la concluzia unei contrafaceri, deoarece soluţiile tehnice sunt diferite, nu echivalente şi, practic, toate elementele de similaritate ţin de orice remorcă pe care s-ar monta nişte afişe: orice remorcă are roţi, lonjeroane, semnalizări şi cadru de remorcare, astfel încât nu poate fi acceptat că plasarea de publicitate pe aceasta ar constitui o contrafacere.
În al doilea rând, nu există elementul subiectiv al contrafacerii, prezentat în mod explicit în art. 34 lit. b) din Legea nr. 64/1991, care prevede principiul bunei-credinţe ca un caz de excepţie de la încălcarea drepturilor din art. 32. Buna - credinţă îl protejează pe cel care a luat masuri efective şi serioase în vederea folosirii obiectului pe teritoriul României, indiferent de titular, caz în care obiectul poate fi folosit în continuare în forma existentă. Evident, legea nu acordă această protecţie numai până la acordarea brevetului, ci pe durata de viaţă a produsului.
S-a susţinut că buna - credinţă a pârâtei rezultă din circumstanţele cumpărării (pe piaţa liberă, de la un intermediar faţă de constructor şi înainte de orice litigiu).
Rezultă şi din hotărârea de expedient pronunţată după un an de la data cumpărării şi ale cărei efecte favorabile se produc şi faţă de pârâtă (principiul stipulaţiei pentru altul), că reclamantul nu va emite pretenţii pentru folosirea remorcilor produse până la semnarea tranzacţiei. Interpretarea tranzacţiei potrivit regulilor generale de interpretare a convenţiilor (principiul in dubio pro reo, coroborat cu absenţa unei clauze care să vizeze ce se întâmplă în continuare cu remorcile înstrăinate, ce demersuri de distrugere sau de despăgubire se vor face), duce la concluzia că s-a permis în continuare folosirea de către terţi a remorcilor din loturile anterioare, ceea ce de altfel se pliază pe dispoziţia din art. 34. Nu a fost vorba, aşadar, în tranzacţie de reglementarea folosirii până atunci a remorcilor produse, ci de folosirea remorcilor produse până la acel moment.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia puterii de lucru judecat, în raport de hotărârea pronunţată în Dosarul nr. 6841/99/2009 al Tribunalului Iaşi, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins acţiunea formulată de aceiaşi reclamanţi, cu acelaşi obiect juridic (contrafacere), vizând o remorcă identică cumpărată de firma A.M.S. de la acelaşi producător Pancar. Constatarea că nu există contrafacere se impune cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, pentru identitate de raţiune aplicată la situaţii identice.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei au vizat, în primul rând, întinderea protecţiei conferite de brevet, acordat reclamantului C.M.C. pentru produsul „remorcă pentru afişaj publicitar”, cu începere de la data depozitului reglementar 11 februarie 1999, din perspectiva conţinutului revendicărilor brevetului.
Se constată că susţinerile recurentei pornesc de la premisa greşită că instanţa de apel, evaluând acest aspect, ar fi considerat că brevetul este protejat pentru orice remorcă de afişaj publicitar, indiferent de structura sa constructivă sau funcţională. O asemenea concluzie nu se regăseşte ca atare în cuprinsul motivării şi nici nu poate fi dedusă din raţionamentul juridic dezvoltat de către instanţa de apel.
De asemenea, nu rezultă din considerente că instanţa de apel ar fi apreciat că obiectul invenţiei este conceptul de remorcă publicitară şi nici că obiectul protecţiei l-ar reprezenta elementele existente în stadiul tehnicii, menţionate în motivele de recurs, precum puntea detaşabilă cu roţi de rulare şi bara de remorcare, dispozitivele de semnalizare, ori elemente cunoscute privite în mod individual.
Dimpotrivă, instanţa de apel a considerat că întinderea protecţiei vizează ansamblul elementelor constructive menţionate în cuprinsul revendicării brevetului, poziţionate şi legate între ele într-o anumită modalitate, astfel încât să asigure un efect nou faţă de stadiul tehnicii.
Această constatare reiese din modul în care instanţa a comparat invenţia cu produsul folosit de către pârâtă, reţinând că elementele constructive precizate în revendicarea 1 a brevetului şi legăturile funcţionale dintre acestea se regăsesc, cu modificări neesenţiale (care nu conduc la obţinerea unor efecte tehnice noi şi/sau surprinzătoare), la elementele constructive şi legăturile funcţionale ale produsului şi fac parte din întinderea conferită de acest brevet.
Aşadar, instanţa de apel nu a apreciat că brevetul ar fi protejat pentru elemente cunoscute, existente în stadiul tehnicii, privite individual, astfel cum a susţinut recurenta, din moment ce s-a raportat la efectul tehnic recunoscut prin brevet, care nu este produs de fiecare element constructiv în parte, ci de modul în care ele interacţionează în ansamblul constructiv şi asigură funcţionarea acestuia.
În acest fel, aprecierea din decizia recurată asupra întinderii protecţiei brevetului al cărui titular este reclamantul concordă cu susţinerile din motivarea recursului, prin care s-a arătat că protecţia prin brevet a fost acordată „pe baza soluţiei tehnice de legătură dintre elemente deja cunoscute, menite să aibă un scop nou”.
Nu se poate, astfel, reţine încălcarea prevederilor art. 32 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată, corespunzând art. 34 alin. (2) din legea în forma de la data cererii de brevet - 11 februarie 1999), potrivit cărora î ntinderea protecţiei conferite de brevet sau de cererea de brevet este determinată de conţinutul revendicărilor.
De asemenea, nu au fost încălcate prevederile art. 18 alin. (3) lit. b) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 aprobat prin H.G. nr. 547/2008 (corespunzând art. 16 alin. (2) lit. b) din regulamentul de la data cererii de brevet, aprobat prin H.G. nr. 152/1992), privind definirea protecţiei prin caracteristicile tehnice expuse în „partea caracteristică” a revendicărilor brevetului, în combinaţie cu caracteristicile prezentate în preambulul revendicărilor. Instanţa de apel a reţinut obiectul protecţiei tocmai în raport de combinaţia caracteristicilor tehnice ale brevetului în discuţie, aşa cum a fost descris şi în motivele de recurs.
Este de observat că, p e baza raportului de expertiză întocmit în cauză, instanţa de apel a constatat existenţa unei contrafaceri prin echivalent, dat fiind că diferenţele constructive şi funcţionale între produsele comparate constau în utilizarea unor mijloace mecanice echivalente ce nu conduc la efecte tehnice diferite.
Ceea ce este, aşadar, esenţial în aprecierea instanţei de apel, redată anterior, este faptul că s-a considerat că reprezintă contrafacere nu numai reproducerea identică a invenţiei în cadrul produsului folosit de către pârâtă (contrafacere literală), ci şi reproducerea prin mijloace echivalente, atât timp cât efectul tehnic astfel obţinut nu este diferit de cel asigurat de brevet.
S-a dat, astfel, eficienţă dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 şi art. 64 alin. (6) din Regulamentul de aplicare a legii.
Recurenta nu a contestat aplicarea de către instanţa de apel a acestor norme, în sensul că protecţia conferită de brevet acoperă şi un produs caracterizat de elemente echivalente celor specificate în revendicări, respectiv cele pentru care este evident, pentru o persoană de specialitate în domeniu, că prin utilizarea acestuia se obţine în mod esenţial acelaşi rezultat ca şi cel care se obţine prin elementul specificat în revendicări. A susţinut doar că, în cauză, soluţiile tehnice sunt diferite.
Cu toate acestea, recurenta - pârâtă nu a indicat în ce constă efectul tehnic presupus de produsul său şi motivele pentru care acesta ar fi diferit de cel al brevetului.
Mai mult, recurenta a motivat absenţa unei contrafaceri prin echivalent prin faptul că elementele constructive similare la ambele produse sunt cele caracteristice oricărei remorci, nu invenţiei brevetate. Acest fapt nu este suficient pentru concluzia formulată de recurentă, fiind necesar a se fi demonstrat de către aceasta că modul de interacţiune al elementelor în ansamblul constructiv are un impact diferit asupra funcţionării acestuia în raport de efectul tehnic asigurat prin brevet. Or, acest lucru nu s-a întâmplat, iar recurenta nici măcar nu a indicat care este soluţia constructivă a produsului său şi nici efectul tehnic al acestuia.
În aceste condiţii, se constată că recurenta nu a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate în ceea ce priveşte aprecierea esenţială pe care s-a întemeiat concluzia existenţei faptei de contrafacere, anume incidenţa art. 32 alin. (6) din lege şi a normei de aplicare a acestuia. Aprecierea instanţei de apel s-a fundamentat pe raportul de expertiză întocmit în cauză, prin care persoana de specialitate în domeniu, în sensul art. 64 alin. (6) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, a constatat că elementele diferite din produsul pârâtei sunt echivalente celor din produsul brevetat, în sensul că este evident că prin utilizarea acestuia se obţine în mod esenţial acelaşi rezultat ca şi cel care se obţine prin elementul specificat în revendicări.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei pe acest aspect.
În ceea ce priveşte efectele tranzacţiei încheiate între C.M.C. şi SC P. SRL şi consfinţite prin sentinţa nr. 468 din 04 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, precum şi îndeplinirea condiţiilor din art. 34 din Legea nr. 64/1991, instanţa de apel a reţinut greşit că aceste apărări ale pârâtei ar fi fost invocate pentru prima dată în recursul din ciclul procesual anterior şi trebuie analizate doar pentru că instanţa de casare a dispus astfel.
După cum s-a arătat prin Decizia de casare nr. 118 din 17 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi, aceste apărări au fost invocate încă din cursul judecării fondului, din moment ce tribunalul le-a analizat şi au fost reiterate atât prin motivele de apel, cât şi de recurs. Ca atare, nu a fost vorba despre apărări noi formulate în recurs, aşa cum s-a reţinut în rejudecare, casarea fiind dispusă, în esenţă, pentru nemotivarea hotărârii instanţei de apel, dar şi pentru verificări de fapt în privinţa aspectelor abordate în decizia recurată (fără ca instanţa de casare să se pronunţe în fond asupra apărărilor în discuţie).
Întrucât prin decizia recurată aceste apărări au fost, totuşi, analizate, urmează a se cerceta legalitatea sa din atare perspectivă, în raport de motivele de recurs.
Instanţa de apel a reţinut că pârâta din cauză este terţ faţă de tranzacţie, întrucât nu a participat la încheierea sa, însă efectele acesteia se extind asupra pârâtei, deoarece părţile contractante, prin voinţa lor, au înţeles ca actul juridic să producă efecte şi în privinţa persoanelor care au achiziţionat de la SC P. SRL (parte contractantă) remorcile publicitare produse de aceasta, persoane menţionate în anexa 1 la tranzacţie. Printre acestea, figurează SC G.P. SRL, ca beneficiar al remorcii publicitare, ce a fost ulterior cumpărată de către pârâta din cauză.
Instanţa de apel a apreciat că, prin voinţa părţilor, efectele tranzacţiei au fost limitate în timp la data încheierii acestui act juridic, iar tranzacţia nu cuprinde nicio referire la vreun drept de folosinţă care să fi fost atribuit beneficiarului (autor al pârâtei) asupra obiectului brevetului deţinut de C.M.C.
Criticile recurentei - pârâte pe acest aspect nu sunt fondate.
Se reţine că recurenta susţine, în esenţă, că tranzacţia conţine o stipulaţie pentru altul, respectiv în beneficiul unor terţi faţă de tranzacţie (inclusiv SC G.P. SRL, al cărei succesor cu titlu particular este pârâta), privind dreptul de a folosi în continuare remorca publicitară achiziţionată de aceasta de la SC P. SRL, chiar şi după momentul semnării tranzacţiei, pe „durata de viaţă a produsului”. Concluzia că s-a permis folosirea remorcii ar fi susţinută de interpretarea tranzacţiei potrivit regulilor generale de interpretare a convenţiilor. Recurenta a făcut în mod expres referire la principiul in dubio pro reo, coroborat cu absenţa unei clauze vizând soarta remorcilor înstrăinate, eventualele demersuri de distrugere sau de despăgubire.
Este de precizat că atare apărare este viabilă doar în contextul caracterului contrafăcut al produsului pârâtei, deoarece numai în acest caz ar putea fi exercitat un pretins drept de folosire a produsului contrafăcut, astfel cum rezultă şi din considerentele deciziei de casare din ciclul procesual anterior, prin care s-a stabilit că este prioritară analiza contrafacerii faţă de celelalte apărări ale pârâtei.
Întrucât prin prezenta decizie a fost confirmată aprecierea instanţei de apel privind existenţa faptei de contrafacere, rezultă că este admisibilă cercetarea criticilor recurentei privind efectele tranzacţiei.
Motivele de recurs pe acest aspect vor fi analizate din perspectiva calificării juridice a clauzei de la pct. 3 din tranzacţie, în sensul dacă reprezintă o stipulaţie pentru altul cu conţinutul pretins de către recurentă, precum şi a modului de aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor legale privind regulile de interpretare a convenţiilor.
În acest context, se reţine că, în Dosarul nr. 3767/3/2004, reclamantul C.M.C. a solicitat ca instanţa să interzică pârâtei SC P. SRL să mai comercializeze, să ofere spre vânzare, să folosească şi să stocheze în vederea comercializării produsul „remorcă specială pentru reclame” şi să oblige pârâta la distrugerea remorcilor. Reclamantul a invocat calitatea de titular al brevetului din 1999 pentru invenţia „remorcă de afişaj publicitar”.
Prin sentinţa nr. 468 din 04 aprilie 2006 pronunţată în acel dosar de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a luat act de tranzacţia încheiată între părţi la data de 6 martie 2006, cu următorul conţinut: „Art. 1. Părţile: C.M.C. din Bucureşti (…), pe de o parte şi SC P. SRL, cu sediul social în Sibiu (…). Art. 2. SC P. SRL recunoaşte calitatea de titular al brevetului din 1999 pentru Remorca de afişaj publicitar, emis de O.S.I.M. în favoarea domnului C.M.C. Ca atare, SC P. SRL se angajează ca din momentul semnării acestei convenţii, să nu mai folosească şi/sau producă remorci publicitare ca şi cele înfăţişate prin înscrisurile depuse la dosarul acestei cauze, fără acordul titularului brevetului mai sus menţionat. Art. 3. C.M.C. se angajează la rândul său să nu emită pretenţii financiare sau de alt fel pentru folosirea şi/sau producerea de către SC P. SRL a remorcilor de afişaj publicitar, până la momentul semnării tranzacţiei. Aceste pretenţii se referă şi la clienţii SC P. SRL care au cumpărat remorci publicitare conform listei Anexa 1, ce face parte integrantă din prezenta tranzacţie. Art. 4. SC P. SRL, având în vedere că recunoaşte calitatea de titular a domnului C.M.C. pentru brevetul din 1999 emis de O.S.I.M., renunţă la momentul semnării prezentei tranzacţii la cererea conexă prin care a solicitat anularea brevetului de invenţie identificat mai sus. De asemenea, SC P. SRL renunţă la dreptul de a mai promova pe viitor acţiuni de anulare a brevetului din 1999 (…)”.
Contractul în folosul unui terţ (stipulaţia pentru altul), deşi nu este expres reglementat, este recunoscut drept un act producător de efecte juridice, ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului în ceea ce priveşte latura activă a obligaţiei.
Astfel cum a fost definit în doctrină, reprezintă acel contract prin care o parte, denumită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străine de contract, denumite terţ beneficiar.
Întrucât, după cum rezultă din art. 3 din tranzacţie, una dintre părţi şi-a asumat o anumită obligaţie nu numai faţă de cealaltă parte contractantă, însă şi faţă de terţi, iar aceştia au fost identificaţi (printre care şi autorul pârâtei), se apreciază că respectiva clauză conţine o stipulaţie pentru altul, chiar dacă nu reiese că SC P. SRL, ca stipulant, ar fi stabilit obligaţia în sarcina reclamantului C.M.C., fiind suficient că reclamantul şi-a asumat acea obligaţie faţă de SC P. SRL şi a fost acceptată ca atare.
De altfel, o asemenea constatare se desprinde şi din considerentele deciziei recurate, prin care s-a acceptat că tranzacţia produce efecte, prin voinţa părţilor, şi faţă de terţi.
Din perspectiva stipulaţiei pentru altul, reclamantul C.M.C. (promitentul) şi-a asumat o obligaţie de a nu face în folosul terţilor din anexa la tranzacţie, fiind esenţial a se stabili conţinutul acesteia, în sensul tipului de prestaţie la care reclamantul s-a obligat şi perioada de timp vizată, anume dacă a fost asumată doar pentru trecut, astfel cum a considerat instanţa de apel sau şi pentru viitor, pentru perioada de după încheierea tranzacţiei, potrivit recurentei.
Prima opţiune menţionată ar rezulta din citirea clauzei în sensul că reclamantul s-a obligat să nu emită pretenţii pentru folosirea, până la momentul semnării tranzacţiei, de către terţi, a remorcilor de afişaj publicitar, în timp ce recurenta - pârâtă pretinde citirea clauzei în sensul că reclamantul s-a obligat să nu emită pretenţii pentru folosirea remorcilor produse până la semnarea tranzacţiei.
Înalta Curte constată că aplicarea regulilor de interpretare a contractului din art. 977 şi următoarele C. civ. conduce la concluzia reţinută de instanţa de apel.
În stabilirea voinţei reale a părţilor contractante, a cărei prioritate faţă de sensul literal al termenilor folosiţi în contract este prevăzută în regula generală de interpretare instituită prin art. 977 C. civ., trebuie să se ţină cont de regulile speciale de interpretare prevăzute de art. 978 - 985 C. civ., mai ales de regula interpretării coordonate a tuturor clauzelor din art. 982, precum şi de cele privind interpretarea clauzelor îndoielnice din art. 978 - 980 C. civ.
În conformitate cu art. 982 C. civ., „Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”.
Pe acest temei, clauza din art. 3 nu poate fi citită izolat de restul convenţiei, constatare ce rezultă şi din art. 979, potrivit căruia „Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului”, ceea ce înseamnă că interpretarea unei clauze îndoielnice se raportează la întregul act, prin prisma naturii juridice a acestuia.
Întrucât în privinţa terţilor nu a fost identificat în concret conţinutul obligaţiei asumate de reclamant, menţionându-se că „aceste pretenţii se referă şi la clienţii SC P. SRL”, este esenţială clarificarea conţinutului obligaţiilor reciproc asumate de părţile contractante, coroborându-se toate clauzele inserate şi ţinându-se cont de natura actului juridic încheiat.
În acest context, nu poate fi ignorat că părţile au încheiat o tranzacţie, cu scopul de a stinge litigiul privind contrafacerea brevetului reclamantului, iar clauzele tranzacţiei vizează obligaţiile asumate în raport de cererile formulate de părţi în acel litigiu.
Astfel, SC P. SRL s-a obligat să înceteze actele de încălcare, prin folosirea remorcilor existente şi/sau producerea de noi remorci (obligaţie ce viza primul capăt din cererea principală) şi a renunţat la însuşi dreptul de a solicita anularea brevetului (care forma obiectul cererii conexe), în timp ce reclamantul s-a obligat să nu emită pretenţii financiare sau „de alt fel”. Dată fiind finalitatea tranzacţiei, anume stingerea litigiului, sintagma subliniată are în vedere pretenţia formulată de reclamant prin cel de-al doilea capăt de cerere, cea de obligare a pârâtei SC P. SRL la distrugerea remorcilor.
În condiţiile în care SC P. SRL şi-a asumat obligaţia pentru viitor de a nu mai folosi remorcile existente şi de a nu produce noi remorci, obligaţia reclamantului s-a referit la actele de încălcare deja săvârşite, privind folosirea şi producerea de remorci anterior încheierii tranzacţiei.
Nu se poate considera că reclamantul s-a obligat în sensul de a nu solicita în viitor încetarea unor astfel de fapte de încălcare. Dimpotrivă, nerespectarea de către SC P. SRL a acestei obligaţii l-ar fi îndreptăţit pe reclamant să ceară fie rezoluţiunea convenţiei, fie executarea silită a obligaţiei neîndeplinite de bunăvoie.
Faţă de cele expuse, se constată că sintagma „până la momentul săvârşirii tranzacţiei”, cu referire la obligaţiile reciproce ale părţilor, are în vedere actele de încălcare de până la acel moment, părţile înţelegând să stingă în acest fel litigiul, raportându-se la pretenţiile formulate în cursul procesului.
Această constatare conduce la concluzia că, în privinţa terţilor, s-au avut în vedere tot actele de încălcare săvârşite până la momentul încheierii tranzacţiei. Dacă reclamantul nu a mai emis pretenţii pentru folosirea şi producerea de remorci, până la încheierea tranzacţiei (moment de la care producea efecte obligaţia asumată în art. 2 de SC P. SRL), înseamnă că, pentru remorcile produse şi vândute, reclamantul a extins beneficiul acordat SC P. SRL şi asupra terţilor, dar în limitele obligaţiei asumate faţă de SC P. SRL, respectiv pentru folosirea remorcilor până la data încheierii tranzacţiei - 6 martie 2006.
Dacă ar fi intenţionat acordarea unui alt beneficiu decât cel vizându-l pe SC P. SRL, acest lucru ar fi trebuit menţionat expres, din moment ce interpretarea coordonată a clauzelor impune raportarea la obligaţiile asumate faţă de cealaltă parte contractantă. Or, nu numai că nu a fost identificat în concret conţinutul obligaţiei asumate de reclamant faţă de terţi, dar s-a menţionat explicit că este vorba despre aceleaşi pretenţii.
În plus, rezultă din întregul conţinut al tranzacţiei că reclamantul a urmărit - iar SC P. SRL a acceptat - ca, în viitor, să-şi exercite nestingherit dreptul de exploatare asupra brevetului, recunoscut prin art. 33 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 64/1991 (în forma de la data tranzacţiei, actualmente art. 32 alin. (2) lit. b), motiv pentru care SC P. SRL s-a obligat să nu mai folosească şi să producă remorci echivalente invenţiei.
Această finalitate trebuie avută în vedere şi în interpretarea clauzei referitoare la terţi, arătându-se deja că sintagma „de alt fel” în privinţa pretenţiilor vizate de obligaţia asumată faţă de SC P. SRL nu este legată de actele de încălcare viitoare, ci de cele anterioare tranzacţiei, referindu-se la produsul în sine (obligaţia de a nu pretinde distrugerea acestuia).
În aceeaşi logică, pretenţiile „de alt fel” în ceea ce priveşte pe terţi nu pot primi o altă semnificaţie, precum aceea de obligare pentru viitor de a nu pretinde încetarea folosirii produsului, cu atât mai mult cu cât în interpretarea contractului nu se poate acorda prioritate sensului literal al termenilor folosiţi (în sensul unor pretenţii având orice obiect, inclusiv acela anterior menţionat), ci voinţei reale a părţilor contractante, care a fost stabilită de această instanţă potrivit considerentelor expuse.
Prin stabilirea semnificaţiei sintagmei menţionate, în sensul că reclamantul s-a obligat şi faţă de terţi să nu pretindă distrugerea produsului contrafăcut, în considerarea actelor de folosire anterioare tranzacţiei, s-a răspuns şi susţinerilor recurentei referitoare la absenţa unei clauze privind soarta produselor contrafăcute.
Este de menţionat, însă, că, dacă în raport cu SC P. SRL, această obligaţie este o contraprestaţie la obligaţia acestuia de a nu mai folosi în viitor asemenea produse, în raport cu terţii beneficiari, are aceeaşi natură faţă de obligaţia legală de a nu utiliza obiectul brevetului fără consimţământul titularului. În condiţiile în care terţii (sau succesorii lor) au încălcat obligaţia legală, nu pot pretinde respectarea de către reclamant a propriei obligaţii asumate prin contract.
Este de menţionat, de asemenea, că nu s-a precizat de către recurenta din cauză raţiunea pentru care reclamantul ar fi acceptat ca terţii să folosească în viitor un produs echivalent, cu limitarea propriilor prerogative decurgând din brevet - beneficiu ce nu a fost acordat nici părţii cocontractante - şi, mai ales, cu titlu gratuit.
În mod evident, posibilitatea unui asemenea consimţământ nu este exclusă, dar acesta ar fi urmat să facă obiectul unei desocotiri separate între titularul brevetului şi terţ, deoarece nu există niciun indiciu, după cum s-a arătat, că acesta a fost acordat prin tranzacţia analizată anterior.
Faţă de toate considerentele expuse, rezultă, din interpretarea clauzei din art. 3 al tranzacţiei, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, că stipulaţia pentru altul a vizat exclusiv actele de folosire de până la data semnării tranzacţiei, efectuate de către terţii anume identificaţi a produselor echivalente invenţiei brevetate, şi nu un consimţământ dat de titularul de brevet pentru utilizarea după data de 6 martie 2006 de către terţi (şi succesorii lor) a unor asemenea produse, astfel cum a pretins recurenta.
Pentru a epuiza argumentele recurentei pe acest aspect, trebuie arătat şi faptul că, inclusiv în ipoteza în care clauza „îndoielnică” nu ar fi putut fi interpretată pe baza regulilor anterior indicate şi ar fi fost necesară aplicarea principiului in dubio pro reo, consacrat prin art. 983 C. civ., s-ar fi ajuns la aceeaşi concluzie cu cea expusă anterior.
În cazul stipulaţiei pentru altul, debitorul obligaţiei, în favoarea căruia s-ar interpreta clauza, este chiar titularul brevetului, respectiv reclamantul, şi nu recurenta - pârâtă, care are calitatea de terţ beneficiar.
În consecinţă, urmează a fi înlăturat motivul de recurs pe aspectul analizat.
În ceea ce priveşte modul de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, referitoare la o situaţie de excepţie de la regula încălcării drepturilor titularului de brevet, în favoarea unui terţ de bună - credinţă, se constată următoarele:
Prin decizia recurată, s-a reţinut că pârâta a folosit cu bună - credinţă remorca publicitară achiziţionată în data de 27 septembrie 2005, dar buna - credinţă a încetat odată cu punerea în întârziere a pârâtei prin cererea de chemare în judecată, astfel încât nu operează dreptul de folosire în continuare prevăzut de legiuitor.
Recurenta nu a formulat vreo critică în privinţa modului de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel, de altfel, nici nu a făcut vreo referire la considerentele deciziei, ci a menţionat condiţiile legale în care ar opera dreptul de a folosi în continuare obiectul brevetului, reiterând susţinerile anterioare formulate în cursul procesului.
Chiar şi în acest context, recurenta nu arată toate cerinţele prevăzute de art. 34 alin. (1) lit. b), nefăcând referire la premisa de aplicare a normei, aceea a aplicării (sau pregătirea aplicării) de către un terţ a invenţiei înainte de data depozitului reglementar al brevetului pretins încălcat şi independent de titularul brevetului. Această premisă ar însemna, în speţă, ca autorul pârâtei să fi folosit produsul echivalent invenţiei înainte de data de 11 februarie 1999, în condiţiile în care produsul folosit în prezent de către pârâtă a fost fabricat abia în anul 2004, conform cărţii de identitate a autovehiculului. Mai mult, nu s-a făcut referire nici la cerinţa privind transmiterea dreptului de folosire, respectiv doar odată cu întregul patrimoniu ori cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei, deci nu printr-o înstrăinare ut singuli.
Simpla reluare a susţinerilor formulate în apărare în cursul judecăţii, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea săvârşită de instanţa de apel, în raport de motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu reprezintă critici care să permită acestei instanţe exercitarea controlului de nelegalitate la adresa deciziei recurate, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, sunt şi alte condiţii legale ce trebuie întrunite în mod cumulativ cu existenţa în sine a bunei - credinţe (analizată de instanţa de apel), iar recurenta nu a oferit vreun indiciu în sensul îndeplinirii lor, nefăcând măcar referire la acestea.
Şi în ceea ce priveşte cel din urmă motiv de recurs, susţinerile recurentului sunt nefondate.
Pentru ca efectele pozitive şi negative ale puterii de lucru judecat recunoscute unei hotărâri judecătoreşti irevocabile să poată fi invocate într-un proces ulterior, este necesară întrunirea triplei identităţi prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv părţi, obiect şi cauză. Aceste condiţii nu sunt îndeplinite în raport de sentinţa civilă nr. 2295 din 2 noiembrie 2011 a Tribunalului Iaşi, irevocabilă, cât timp este vorba despre pârâţi diferiţi de cea din speţă, care au folosit propria remorcă publicitară, în legătură cu care acelaşi titular de brevet a pretins, întocmai ca în speţă, că ar fi încălcat drepturile asupra brevetului.
Pe de altă parte, instanţa de apel a arătat în mod corect că deciziile de speţă, respectiv cele care produc efecte doar faţă de părţile din proces, nu sunt obligatorii pentru alte instanţe, care trebuie să stabilească situaţia de fapt pe baza probatoriului administrat, prin raportare strictă la cererile, apărările şi argumentele părţilor.
În acest context, se observă, din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. 6841/99/2009, că inexistenţa contrafacerii a fost motivată prin soluţia constructivă diferită a produsului pârâţilor, constatată de expert, fără a se analiza dacă este vorba despre o contrafacere prin echivalent, în sensul dacă diferenţele de natură constructivă conduc sau nu la un rezultat diferit de cel care se obţine prin elementul specificat în revendicările brevetului.
Or, în cauză, această din urmă apreciere a fost esenţială, pe baza constatărilor expertului judiciar, ca persoană de specialitate în domeniu aptă, potrivit legii, să indice dacă un produs este echivalent unei invenţii. După cum s-a arătat în prezenta decizie, prin motivele de recurs nu s-a contestat aplicarea legii şi nici nu s-a precizat în concret în ce constă efectul tehnic produs de propriul produs şi dacă efectele tehnice ale produselor comparate sunt diferite.
În consecinţă, Înalta Curte va înlătura şi motivul de recurs pe acest aspect şi, faţă de toate considerentele expuse, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă SC E.M.C. SRL la 4.500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi C.M.C. şi SC M.V.C. SRL, conform facturilor din 10 martie 2015 (file 16 - 17 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E.M.C. SRL împotriva Deciziei nr. 286 din 12 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă SC E.M.C. SRL la 4.500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi C.M.C. şi SC M.V.C. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.
Cu opinia separată a doamnei judecător M.P., în sensul admiterii recursului declarat de pârâta SC E.M.C. SRL împotriva Deciziei nr. 286 din 12 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, modificării în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 2728 din 31 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii primelor trei capete de cerere şi a menţinerii celorlalte dispoziţii.
Având în vedere că am considerat fondat recursul raportat la temeinicia motivului legat de interpretarea tranzacţiei încheiată la data de 6 martie 2006, de care s-a luat act prin sentinţa nr, 468 din 04 aprilie 2006 pronunţată în acel dosar de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care în sine duce la soluţia menţionată anterior, am apreciat inutilă analiza, în cadrul acestei opinii separate, a celorlalte motive de recurs.
Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 23.08,2011, care face obiectul prezentului dosar, reclamanţii au solicitat să fie interzis pârâtei să folosească, să ofere spre vânzare sau să vândă produsul „remorcă pentru afişaj publicitar", să fie obligată pârâta la distrugerea produsului contrafăcut şi, în caz contrar, să fie autorizată reclamanta să distrugă produsul contrafăcut pe cheltuiala pârâtei, să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri de 150 euro/zi pentru perioada din ultimii trei ani în care a folosit fără consimţământul titularului produsul brevetat, să se dispună publicarea hotărârii pe cheltuiala pârâtei, timp de o săptămână, în cotidianele: „Adevărul”, „România Liberă”, „Evenimentul Zilei", „Libertatea”.
Reclamanţii au renunţat ulterior la capătului de cerere privind obligarea pârâtei la despăgubiri pentru folosinţă.
Pârâta a invocat în apărare, printre altele, tranzacţia intervenită în Dosarul nr. 3767/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, încheiată între titularul brevetului şi SC P. SRL, producător al remorcii în cauză, al cărei număr de identificare figura în anexa la această tranzacţie, şi prevederile art. 34 din Legea nr. 64/1991, forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, pentru a justifica faptul că reclamanţii nu ar mai avea dreptul să interzică folosirea şi să ceară distrugerea remorcii, ca urmare a renunţării la emiterea de pretenţii financiare sau de alt fel pentru remorcile publicitare produse până la data încheierii tranzacţiei.
Prin sentinţa nr. 468 din 04 aprilie 2006 pronunţată în acel dosar de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a luat act de tranzacţia încheiată între părţi la data de 6 martie 2006, cu următorul conţinut: „Art. 1. Părţile: C.M.C. din Bucureşti (...), pe de o parte şi SC P. SRL, cu sediul social în Sibiu (...). Art. 2. SC P. SRL recunoaşte calitatea de titular ai brevetului din 1999 pentru Remorca de afîşaj publicitar, emis de O.S.I.M. în favoarea domnului C.M.C.. Ca atare, SC P. SRL se angajează ca din momentul semnării acestei convenţii, să nu mai folosească şi/sau producă remorci publicitare ca şi cele înfăţişate prin înscrisurile depuse la dosarul acestei cauze, fără acordul titularului brevetului mai sus menţionat. Art. 3. C.M.C. se angajează la rândul său să nu emită pretenţii financiare sau de alt fel pentru folosirea şi/sau producerea de către SC P. SRL a remorcilor de afişaj publicitar, până la momentul semnării tranzacţiei. Aceste pretenţii se referă şi la clienţii SC P. SRL care au cumpărat remorci publicitare conform listei Anexa 1, ce face parte integrantă din prezenta tranzacţie. Art. 4. SC P. SRL, având în vedere că recunoaşte calitatea de titular a domnului C.M.C. pentru brevetul din 1999 emis de O.S.I.M, renunţă la momentul semnării prezentei tranzacţii la cererea conexă prin care a solicitat anularea brevetului de invenţie identificat mai sus. De asemenea, SC P. SRL renunţă la dreptul de a mai promova pe viitor acţiuni de anulare a brevetului din 1999 (...)”.
Interpretarea efectelor acestei tranzacţii trebuie făcută prin raportare la prevederile art. 977 şi urm. C. civ. de la 1864 şi la instituţia stipulaţiei pentru altul, aşa cum a fost conturată în doctrină.
Aşa cum se reţine în jurisprudenţă, Interpretarea contractului de tranzacţie trebuie făcuta după intenţia comuna a părţilor, ţinând cont de faptul că scopul acesteia priveşte stingerea litigiilor existente, dar si preîntâmpinarea unor litigii viitoare, care privesc drepturile si pretenţiile viitoare pe care părţile le-ar putea avea una împotriva celeilalte.
Premisele de la care trebuie plecat sunt următoarele.
SC P. SRL este societatea care a produs mai multe remorci printre care şi cea în cauză (al cărei număr de identificare figura în anexa la tranzacţia menţionată anterior ca fiind cumpărată de către unul dintre clienţii societăţii producătoare), despre care reclamanţii au pretins că au încălcat brevetul de invenţie din 11 februarie 1999.
Tranzacţia s-a încheiat în litigiul în care, reclamantul C.M.C., în calitate de titular al brevetului, a solicitat ca instanţa să interzică pârâtei SC P. SRL să mai comercializeze, să ofere spre vânzare, să folosească şi să stocheze în vederea comercializării produsul „remorcă specială pentru reclame” şi să oblige pârâta la distrugerea remorcilor.
Reclamantul a invocat calitatea de titular al brevetului din 1999 pentru invenţia „remorcă de ailşaj publicitar".
Prin cererea conexată la acel dosar pârâtul SC P. SRL a solicitat anularea brevetului de invenţie invocat în susţinerea pretenţiilor de către reclamant.
Această tranzacţie conţine mai multe clauze, astfel: -art. 2. SC P. SRL recunoaşte calitatea de titular al brevetului din 1999 pentru Remorca de afişaj publicitar, emis de O.S.LM, în favoarea lui C.M.C.
Ca atare, SC P. SRL se angajează ca din momentul semnării acestei convenţii, să nu mai folosească şi/sau producă remorci publicitare precum cele înfăţişate prin înscrisurile depuse la dosarul acestei cauze, fără acordul titularului brevetului mai sus menţionat.
- art. 3, C.M.C. se angajează la rândul său să nu emită pretenţii financiare sau de alt fel pentru folosirea şi/sau producerea de către SC P. SRL a remorcilor de afişaj publicitar, până la momentul semnării tranzacţiei.
Aceste pretenţii se referă şi la clienţii SC P. SRL care au cumpărat remorci publicitare conform listei Anexa 1, ce face parte integrantă din prezenta tranzacţie.
- art. 4. SC P. SRL renunţă la momentul semnării tranzacţiei la cererea conexă prin care a solicitat anularea brevetului de invenţie identificat mai sus. De asemenea, SC P. SRL renunţă la dreptul de a mai promova pe viitor acţiuni de anulare a brevetului din 1999.
În ceea ce priveşte clauzele tranzacţiei legate de obligaţiile asumate de către reclamant, şi, corelativ, drepturile stipulate implicit în favoarea celor care au cumpărat remorcile de la SC P. SRL (terţi beneficiari), ştiut fiind că prin stipulaţia pentru altul se pot prevedea drepturi, iar nu şi obligaţii în sarcina unui terţ, este relevantă pentru început clauza care se regăseşte la art. 3 din tranzacţie.
Astfel, în cadrul art. 3 al tranzacţiei se menţionează că reclamantul C.M.C. se angajează la rândul său să nu emită pretenţii financiare sau de alt fel pentru folosirea şi/sau producerea de către SC P. SRL a remorcilor de afişaj publicitar, până la momentul semnării tranzacţiei.”
De asemenea se precizează că „aceste pretenţii se referă şi la clienţii SC P. SRL care au cumpărat remorci publicitare conform listei Anexa I, ce face parte integrantă din prezenta tranzacţie."
După cum se poate observa prima parte a clauzei conţine două obligaţii asumate de către reclamant, titularul brevetului:
- să nu emită pretenţii financiare sau de altfel pentru folosirea şi producerea de către SC P. SRL a remorcilor de afişaj publicitar, până ia momentul semnării tranzacţiei.
- să nu emită pretenţii financiare sau de altfel pentru folosirea sau producerea de către SC P. SRL a remorcilor de afişaj publicitar, până la momentul semnării tranzacţiei.
În mod evident, prima obligaţie care se raportează la folosirea şi producerea până la momentul semnării tranzacţiei nu-l poate viza decât pe SC P. SRL, acesta fiind producătorul remorcilor, doar în persoana acestuia putându-se întruni ambele acţiuni,
Astfel, relevantă pentru cazul de faţă, care priveşte folosirea unei remorci, după încheierea tranzacţiei menţionate anterior, de către un subdobânditor al remorcii de la unul dintre clienţii SC P. SRL menţionaţi în anexa la tranzacţie, dar care a fost produsă înainte de încheierea tranzacţiei este cea de-a doua obligaţie asumată de către titularul brevetului, şi anume de a nu emite pretenţii financiare sau de altfel pentru folosirea sau producerea de către SC P. SRL a remorcilor de afişaj publicitar, până la momentul semnării tranzacţiei.
De asemenea, având în vedere că se impută folosirea remorcii după încheierea tranzacţiei, este relevantă stabilirea efectelor obligaţiei titularului brevetului de a nu emite pretenţii financiare sau de alt fel pentru producerea de către SC P. SRL a remorcilor de afişaj publicitar, până la momentul semnării tranzacţiei,
Legat de aceste obligaţii trebuie văzut cum se interpretează faţă de clienţii SC P. SRL, cu privire la care se specifică în a doua parte a art. 3 că "aceste pretenţii se referă şi la clienţii SC P. SRL care au cumpărat remorci publicitare conform listei Anexa 1, ce face parte integrantă din prezenta tranzacţie."
Interpretând această parte a clauzei, rezultă că prin aceasta reclamantul şi-a asumat obligaţia de a nu emite, nici faţă de clienţii SC P. SRL care au cumpărat remorci publicitare conform listei Anexa 1, pretenţii financiare sau de alt fel pentru remorcile de afişaj publicitar produse de către S.C P. SRL până la momentul semnării tranzacţiei.
Raportat la această clauză, se pune problema de a stabili dacă persoanele care au cumpărat de la SC P. SRL remorcile produse până la momentul semnării tranzacţiei îşi pot exercita atributele dreptului de proprietate asupra acestora, printre care şi dreptul să le comercializeze (să le utilizeze în comerţ) (usus şi fructus).
Se pune astfel problema dacă asumarea unei astfel de obligaţii echivalează cu acordul titularului brevetului faţă de această înstrăinare.
Potrivit art. 34 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1991 nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 32 comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul U.E. a acelor exemplare de produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute cu acordul expres al titularul de brevet.
Aceasta înseamnă că pentru produsele obiect al invenţiei, care au fost vândute cu acordul titularului de brevet acesta nu mai poate cere interzicerea folosirii, distrugerea, despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, etc. atribute ale dreptului exclusiv de exploatare prevăzut de art. 32 alin. (1).
Acordul titularului de brevet pentru comercializare poate fi si ulterior comercializării, de exemplu, în urma încheierii unei tranzacţii având ca scop finalizarea amiabilă a unei acţiuni în contrafacere, cum a fost în cazul de faţă.
Astfel, înţelesul sintagmei ”pretenţii financiare sau de alt fel” nu este posibil să nu includă şi pretenţiile privind distrugerea bunului şi interzicerea folosirii bunului, acestea corespunzând unor atribute ale dreptului de proprietate asupra remorcilor produse până la data încheierii tranzacţiei, dobândit de către clienţii SC P. SRL prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Era necesar să se vorbească despre renunţarea la pretenţii financiare sau de alt fel pentru folosirea remorcilor până la data încheierii tranzacţiei, în mod distinct, pentru că acordul privind nesolicitarea de ”pretenţii financiare sau de alt fel” pentru remorcile produse până la aceeaşi dată a avut loc la data încheierii tranzacţiei.
În consecinţă, dacă reclamantul a renunţat la ”pretenţii financiare şi de alt fel” (incluzând despăgubiri reprezentând contravaloarea dreptului său exclusiv) pentru remorcile produse şi vândute până la data tranzacţiei, cu includerea expresă a cumpărătorilor în anexa la tranzacţie, nu se poate considera că reclamantul ar mai avea dreptul să îi cheme în judecată pe cumpărătorii bunurilor, pentru a cere interzicerea folosirii în continuare şi distrugerea remorcilor, acestea fiind atribute ale dreptului exclusiv la valorificarea căruia a renunţat.
Trebuie făcută distincţie între folosirea bunurilor produse prin aplicarea brevetului şi folosirea brevetului. Faptul că reclamantul a renunţat la pretenţii faţă de o persoană care a folosit brevetul pentru a produce un număr de bunuri până la o anumită dată nu înseamnă că a renunţat la brevet în general
Această interpretare se coroborează cu conţinutul clauzei de la art. 4 din tranzacţie prin care SC P. SRL a renunţat la momentul semnării tranzacţiei la cererea conexă prin care a solicitat anularea brevetului de invenţie identificat mai sus. De asemenea, SC P. SRL a renunţat la dreptul de a mai promova pe viitor acţiuni de anulare a brevetului din 1999.
Astfel, tranzacţia nu a presupus renunţări numai din partea uneia dintre părţi şi nici obligaţii sau renunţări asumate cu titlu gratuit.
Obligaţiile asumate de către titularul brevetului sunt contrabalansate de renunţarea SC P. SRL la cererea de anulare a brevetului, chiar şi pentru viitor, cerere care a părut suficient de justificată pentru reclamant pentru a-1 determina să încheie tranzacţia.
Aşa cum s-a reţinut mai sus, interpretarea contractului de tranzacţie trebuie făcuta după intenţia comuna a părţilor (art. 977 C. civ), ţinând cont că scopul acesteia priveşte stingerea litigiilor existente, dar si preîntâmpinarea unor litigii viitoare.
Astfel, clauzele tranzacţiei nu trebuie interpretate strict în funcţie de capetele cererii de chemare în judecată, înţelegerea părţilor prin care se intenţionează stingerea litigiului putând privi şi rezolvarea altor posibile neînţelegeri viitoare, având legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.
Este de remarcat faptul că prin cererea de chemare în judecată formulată în cadrul dosarului încheiat prin tranzacţia menţionată anterior s-a solicitat şi obligarea la distrugerea remorcilor, capăt de cerere care, în aparenţă, nu îşi găseşte rezolvarea în cadrul tranzacţiei.
În această cauză este evident că obligaţia asumată de către SC P. SRL de renunţare a cererea de anulare a brevetului, şi la dreptul de a mai promova pe viitor acţiuni de anulare, asociată cu menţionarea expresă în tranzacţie a clienţilor SC P. SRL care au cumpărat remorci publicitare produse până la data încheierii tranzacţiei, faţă de care reclamantul şi-a asumat obligaţia de a nu emite ”pretenţii financiare sau de alt fel” vizează rezolvarea acestor posibile neînţelegeri viitoare.
SC P. SRL era direct interesat ca clienţii săi să nu fie perturbaţi în exercitarea dreptului de proprietate asupra remorcilor, în caz contrar putând fi obligat ia plata de despăgubiri la cererea acestora.
Dacă s-ar interpreta expresia ”pretenţii financiare şi de alt fel” în sensul că nu ar include şi pretenţia privind interzicerea utilizării de către cei care au cumpărat remorcile pentru viitor sau chiar pretenţia privind distrugerea bunului, s-ar goli de conţinut dreptul corelativ al SC P. SRL, în cadrul tranzacţiei, prin golirea de conţinut a obligaţiei asumate de către reclamant de a nu emite ”pretenţii financiare sau de altfel” faţă de clienţii SC P. SRL care au cumpărat remorcile produse de către acesta până la încheierea tranzacţiei.
Or, potrivit art. 978 C. civ. când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul,
Această modalitate de interpretare a tranzacţiei respecta întru totul prevederile art. 977-979 şi art. 982 C. civ.
În consecinţă, recursul trebuia admis, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. modificată, în tot, decizia recurată, admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 2728 din 31 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, schimbată, în parte, a sentinţa apelată, respinse primele trei capete de cerere şi menţinute celelalte dispoziţii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 946/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 827/2015. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
