ICCJ. Decizia nr. 979/2015. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în constatare, anulare act, obligaţie de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 979/2015
Dosar nr. 8973/2/2011
Şedinţa publică din 2 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 626 din 31 martie 2008, pronunţată în Dosar nr. 18854/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC F.B.B. SA, ca neîntemeiată; s-a admis în parte contestaţia formulată de contestatorii F.S.Y., R.I.M.A., L.L.I.J.M., B.G.M.M., N.A.B., H.Y.G.D.B., S.A.M.D. şi C.Ş.G. în contradictoriu cu intimata SC B.B.B. SA şi, în consecinţă, s-a constatat că bunurile ce au aparţinut fostei F.B.B. au fost preluate de Statul Român fără titlu valabil şi cu nerespectarea dispoziţiilor în vigoare la data preluării. S-au respins capetele de cerere privind anularea hotărârii consiliului de administraţie al SC B.B.B. SA, din 22 martie 2007, privind notificarea din 26 februarie 2007 a reclamanţilor şi capătul de cerere privind restituirea în natură a bunurilor ce au aparţinut fostei F.B.B., ca neîntemeiate.
S-a respins cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., ca rămasă fără obiect. S-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate de A.V.A.S., ca neîntemeiate.
S-a respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată şi s-a luat act că SC F.B.B. Bucureşti nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au făcut dovada, cu certificatele de moştenitor, că sunt succesorii foştilor acţionari, arătându-se expres raporturile de succesiune între reclamanţi şi foştii acţionari, motiv pentru care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active. S-a mai reţinut că SC F.B.B. SA a emis hotărârea de respingere a notificării, hotărâre care se solicită a fi anulată, astfel că aceasta are calitatea procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că fosta F.B.B. a fost preluată de stat în baza Legii nr. 119/1948, act normativ contrar Constituţiei din 1948, precum şi tratatelor la care România era parte; art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 a calificat Legea nr. 119/1948 drept o măsură abuzivă de preluare a imobilului de către stat, motiv pentru care preluarea bunurilor fostei F.B.B. a fost abuzivă şi fără titlu valabil.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerea reclamanţilor, în sensul că admiterea acestui capăt de cerere ar avea drept consecinţă constatarea lipsei dreptului de proprietate al SC F.B.B. SA, instanţa reţinând că, atâta timp cât nu există o hotărâre care să constate nulitatea actelor de înstrăinare în cadrul privatizării, aceste acte sunt valabile.
Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de restituire în natură, din perspectiva art. 18 lit. a) şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, s-a arătat că, în raport de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, indisponibilizarea imobilelor în vederea restituirii a operat începând cu 14 februarie 2001.
Pentru imobilele privatizate înainte de această dată şi care aparţin societăţilor comerciale privatizate integral nu mai opera indisponibilizarea, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoanele îndreptăţite au dreptul numai la masuri reparatorii prin echivalent, care se propun de instituţia care a efectuat privatizarea.
Tribunalul a înlăturat susţinerea reclamanţilor, potrivit căreia art. 18 din Legea nr. 10/2001 ar reglementa o excepţie de la aplicarea art. 29 din acest act normativ, cu motivarea că art. 18 stabileşte condiţiile legate de noţiunea de „persoană îndreptăţită" în cazul restituirii în natură, însă, în ipoteza, neîndeplinirii acestor condiţii, reclamanţii au doar dreptul la despăgubire, iar art. 29 raportat la art. 21 din lege stabileşte condiţii de temeinicie ale cererii de restituire.
Instanţa a mai reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu s-a dovedit că F.B. ar fi fost fiica lui D.B. şi nu s-a dovedit că toţi asociaţii ar fi fost membrii aceleiaşi familii. S-a arătat că Y.B. a fost căsătorită cu fiul lui M.D.B. La momentul naţionalizării A.B. era decedat, moştenitorii acestuia fiind G.D.B. şi P.A.B. S-a conchis, că Y.B. nu era moştenitoarea fostului soţ şi nu făcea parte din categoria „membrilor de familie”, noţiune definită în Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În considerentele sentinţei s-a mai arătat că, şi dacă s-ar aprecia îndeplinite condiţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndeplinite dispoziţiile prevăzute de art. 21 din acelaşi act normativ, în sensul că, la data adoptării Legii nr. 10/2001, S.G F.B.B. S.A era integral privatizată şi statul nu mai deţinea calitatea de acţionar.
În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. şi a inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, raportat la art. 32 din Legea nr. 99/1999, s-a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, în condiţiile şi în raport de natura juridică a cererii de chemare în garanţie.
Pe fondul cererii de chemare în garanţie, s-a reţinut că S C F.B.B. SA nu a suferit o diminuare a patrimoniului, astfel că cererea de chemare în garanţie a rămas fără obiect.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii F.S.Y., R.I.M.A., L.L.I.J.M., B.G.M.M., N.A.B., H.Y.G.D.B., S.A.M.D. şi C.Ş.G., prin mandatar C.C.
Prin Decizia civilă nr. 48 din 23 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Instanţa de apel a constatat ca fiind întemeiată critica reclamanţilor, potrivit cu care nu s-ar fi susţinut că F.B. ar fi fost fiica lui D.B. Însă, instanţa a constatat că acest aspect nu este de natură a determina schimbarea soluţiei.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia Y.R.B. ar fi făcut parte din aceeaşi familie la momentul naţionalizării, s-a reţinut că, din analiza probelor administrate, a rezultat că Y.R.B. a dobândit cu titlu particular o cotă din uzufructul averii soţului ei A.B., iar în această calitate de succesor, Y.R.B. a făcut parte, ca membru, din familia B.
Cu toate acestea, curtea a considerat că nu se poate dispune modificarea sentinţei apelate, deoarece, la data notificării formulate de reclamanţi, imobilul nu se mai afla în proprietatea statului, iar statul nu mai deţinea nicio acţiune la SC B.B. SA. În aceste condiţii, chiar dacă reclamanţii sunt membrii ai aceleiaşi familii, imobilul nu se mai poate restitui în natură, reclamanţii având doar dreptul la despăgubiri, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte motivul de apel care, în esenţă, se referă la existenţa unei excepţii reglementate de art. 18 din Legea nr. 10/2001, curtea a reţinut că această critică nu poate fi primită, deoarece, la data notificării, imobilul era înstrăinat, respectiv se recunoscuse dreptul de proprietate al SC B.B. SA asupra imobilului conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi conform art. 18 lit. c) care se coroborează cu art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Susţinerea apelanţilor reclamanţi, în sensul că art. 18 s-ar corobora cu art. 9 şi 7 din Legea nr. 10/2001, a fost considerată de instanţă ca fiind pertinentă, dar nu în sensul arătat de apelanţi. Astfel, consideră instanţa, art. 9 se referă la posesie, în timp ce intimata este proprietară, art. 7 se referă la regula restituirii în natură, dar numai atunci când exista o asemenea posibilitate.
Instanţa de apel a concluzionat, din interpretarea sistematică şi teleologică a acestor dispoziţii, că scopul legii este acordarea de măsuri reparatorii în natură când este posibil. Or, în speţă, a rezultat că nu mai este posibilă restituirea în natură.
În ce priveşte încălcarea art. 1 din primul Protocol la C.E.D.O., curtea a reţinut că nici această critică nu este fondată, deoarece apelanţii reclamanţi nu au avut cel puţin o speranţă legitimă de a obţine în natură imobilul la momentul adoptării Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, contestatorii F.S.Y., R.I.M.A., L.D.L.I.l.M., B.G.M.M., N.A.B., H.Y.G.D.B., S.A.M.D. şi C.S.G., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că se critică exclusiv interpretarea nelegală a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv, prin prisma Deciziei nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, precum şi a dispoziţiilor art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 6037 din 15 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul, a casat decizia curţii de apel şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea nelegală a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv în raport de Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a constatat că, prin cererea de apel formulată la 23 aprilie 2008, contestatorii au susţinut că în redactarea anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 247/2005, actualul art. 29, fost art. 27, prevedea că „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate” şi că, prin urmare, modificările aduse de legiuitor în anul 2005, au eliminat în mod nejustificat distincţia referitoare la existenţa sau inexistenţa titlului valabil cu care au fost preluate imobilele de către Statul Român, astfel că, potrivit reglementării anterioare, în toate situaţiile în care se face dovada preluării fără titlu a patrimoniului fostelor societăţi privatizate, indiferent de persoana ce le deţinea la momentul notificării, de valoarea capitalului, ori de stadiul privatizării, acestea erau obligatoriu supuse restituirii în natură.
Până la soluţionarea apelului prin decizia recurată, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, a admis excepţia neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 1, pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, şi a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, aceasta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României".
Or, instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate de apelanţi, aşa cum au fost expuse mai sus, prin decizia recurată, ceea ce echivalează cu nepronunţarea asupra fondului acestui motiv de apel şi face imposibilă verificarea legalităţii deciziei pe calea recursului, câtă vreme aceste critici au fost formulate şi prin cererea de recurs. De aceea, este fondată susţinerea recurenţilor contestatori că instanţa de apel nu a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin prisma Deciziei nr. 830 din 8 august 2008, faţa de prevederile art. 295 alin. (1)C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Pe de altă parte, chiar dacă instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în speţă, Înalta Curte, în condiţiile art. 314 C. proc. civ., hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Or, instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt, respectiv nu a clarificat regimul juridic al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi anume dacă acesta era deţinut de o societate comercială integral privatizată sau într-o proporţie care nu permite aplicarea art. 20 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, dacă imobilul a făcut obiectul unei proceduri de privatizare îndeplinite cu respectarea legii, şi dacă a fost preluat de stat cu titlu valabil sau fără titlu valabil, reţinând doar că reclamanţii „sunt membrii aceleiaşi familii şi că imobilul nu se afla în proprietatea statului la data notificării”.
Nefiind lămurită pe deplin situaţia de fapt, sub aspectele esenţiale pentru soluţionare litigiului, Înalta Curte a apreciat că nu poate verifica dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului în litigiu în condiţiile Legii nr. 10/2001.
De aceea, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurenţii-contestatori, instanţa, în baza art. 312 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Dosarul a fost înregistrat din nou, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. 8973/2/2011.
În rejudecare, prin Decizia nr. 306/A din 1 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
În faţa instanţei de apel a fost suplimentat probatoriul. Astfel, a fost depus la dosarul cauzei contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 decembrie 2008, prin care s-a transmis de către F.P.S. către SC D.P. SRL pachetul de acţiuni de 50% din acţiunile societăţii de stat SC B.B.P.L.SA Bucureşti, aflat la filele 39-45 vol. 1, dosar C.A.B., certificatul de atestare fiscală emis la data de 06 septembrie 2000 pe numele societăţii F.B.B. S.A., privind suprafaţa de teren de 902,47 mp, aflat la filele 48 din vol. 1 al C.A.B.
Instanţa a constatat că suprafaţa de teren de 902,47 mp este intabulată în cartea funciară, având număr cadastral 2148/44, conform fişelor de carte funciară aflate la filele 55-56 din dosarul C.A.B., vol. I.
La filele 689-695 dosar C.A.B., vol. III se află depusă structura acţionariatului, din care rezultă că, în anul 2000, acţiunile erau deţinute în proporţie de 86,28% de către SC D.P. SRL, iar restul era deţinut de către alte persoane juridice private.
La termenul de judecată din data de 26 octombrie 2012 a fost încuviinţată efectuarea unei expertize topografice, în vederea identificării celor două suprafeţe de teren, care formează obiectul cauzei, respectiv suprafaţa de teren de 902,74 mp, având număr cadastral 11244 şi suprafaţa de teren de 947,47 mp în cotă indiviză.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelanţilor, excepţie invocată de către SC B.B.B. SA, instanţa de apel a constatat că aceasta nu este o excepţie procedurală propriu-zisă, având în vedere argumentele invocate în susţinerea acesteia, ci reprezintă o apărare pe fondul cauzei, deoarece se referă la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
Analizând apelurile declarate din prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor art. 295-297 C. proc. civ. şi a îndrumărilor instanţei de control judiciar, curtea de apel a constatat, sub aspectul situaţiei de fapt, că F.B.B. a fost naţionalizată la data de 11 iunie 1948, prin Legea nr. 119/1948, poziţia nr. 51 a listei anexe.
SC B.P.L. SA, actuala SC B.B.B. SA, a fost înfiinţată ca persoană juridică prin H.G. nr. 1353/1990.
La data de 21 decembrie 1998 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 decembrie 2008, prin care s-a transmis de către F.P.S. către SC D.P. SRL pachetul de acţiuni al societăţii.
La data de 29 martie 1999 a fost achitat integral preţul contractului, conform adresei din 26 februarie 2008 emisă de către A.V.A.S.
La data de 04 decembrie 1998 a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 9450 din 4 decembrie 1998, în Dosarul nr. 8119/1997, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al societăţii SC B.B.B. SA asupra clădirii - Pavilion Central, situată în Bucureşti, sector 5, Bucureşti, fila 141 din dosarul C.A.B., vol. 1.
Prin încheierea de carte funciară s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra terenului şi a construcţiei în favoarea SC B.B.B. SA, fila 142 din volumul 1 al CAB.
Apelanţii au formulat pentru prima oară notificarea din 13 noiembrie 2001, prin care au solicitat Municipiului Bucureşti restituirea în natură a imobilelor deţinute de autorii săi.
Prima unitate deţinătoare notificată a fost Municipiul Bucureşti, care a soluţionat notificarea pentru imobilele situate în Bucureşti, sector 5 Bucureşti, fiind emise Dispoziţiile nr. 1168/2003 şi nr. 5311/2006.
Pentru imobilele situate în sector 5 Bucureşti s-a comunicat, în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare în 2013, că unitate deţinătoare este SC B.B.B. SA.
Potrivit art. 27 alin. (3) din Legea 10/2001, apelanţii beneficiind de un nou termen de 6 luni, în vederea formulării unei notificări către unitatea deţinătoare indicată de către Municipiul Bucureşti, au depus notificarea nr. 94/26 februarie 2007, către SC B.B.B. SA, prin care s-a solicitat restituirea în natură a celor două imobile litigioase, respectiv suprafaţa de teren de 902,47 mp şi suprafaţa de teren de 947,7 mp.
În drept, curtea de apel a constatat că, prima problemă de drept care trebuie dezlegată în rejudecare, în conformitate cu îndrumările instanţei de control judiciar, se referă la stabilirea regimului juridic al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi anume dacă acesta era deţinut de o societate comercială integral privatizată sau într-o proporţie care nu permite aplicarea art. 20 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială.
Pe acest aspect, curtea a reţinut că suprafeţele de teren, a căror restituire în natură se solicită, se aflau în patrimoniul societăţii SC B.B.B. SA, care a fost înfiinţată ca persoană juridică având capital integral de stat, prin H.G. nr. 1353/1990.
Înainte de privatizare, în patrimoniul societăţii se aflau cele două imobile, respectiv suprafaţa de teren de 902,47 mp şi suprafaţa de teren de 947,7 mp, aşa cum rezultă din situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţii, aflată la fila 49 din dosarul C.A.B., vol. I.
La data de 21 decembrie 1998 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 decembrie 2008, prin care s-a transmis de către F.P.S. către SC D.P. SRL pachetul de acţiuni al societăţii (fila 39 din dosarul C.A.B., vol. I).
În anul 2000, SC B.B.B. SA era persoană juridică integral privatizată, având ca acţionari - persoane fizice cu o cotă de 13,62 %, şi acţionar majoritar SC D.P. SRL cu o cotă de 86,285 %, aşa cum rezultă din structura acţionariatului aflată la filele 689-695 din dosarul C.A.B., vol. III.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC B.B.B. SA era integral privatizată, statul neavând calitatea de acţionar.
În patrimoniul acestei societăţi integral privatizate se aflau cele două imobile litigioase, care erau intabulate în C.F., aşa cum rezultă din încheierea de carte funciară din 10 august 2004.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că, în favoarea societăţii SC B.B.B. SA a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 9450 din 4 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 8119/1997, prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietară a clădirii „Pavilion Central”, situată în Bucureşti, sector 5, Bucureşti.
În raport de aspectele menţionate, curtea a constatat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cele două imobile erau deţinute de către o societate privatizată integral, statul nemaifiind nici măcar acţionar minoritar, astfel încât nu erau aplicabile dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială.
În ce priveşte cea de-a doua problemă de drept, care trebuia dezlegată, în raport de îndrumările Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, respectiv, stabilirea împrejurării dacă imobilul a făcut obiectul unei proceduri de privatizare îndeplinite cu respectarea legii, curtea de apel a reţinut că SC B.B.B. SA a fost integral privatizată, conform contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 decembrie 2008 (fila 39 din dosarul C.A.B., vol. I), care nu a fost contestat sau desfiinţat, aspect recunoscut de către toate părţile din prezenta cauză.
Având în vedere că nu s-a probat desfiinţarea actului de privatizare, instanţa de apel a constatat că acesta îşi produce pe deplin efectele juridice, bucurându-se de prezumţia de validitate şi eficacitate, motiv pentru care s-a reţinut că procedura de privatizare s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Cu privire la cea de-a treia problemă de drept, referitoare la stabilirea împrejurării dacă imobilele au fost preluate de stat cu titlu valabil sau fără titlu valabil, instanţa de apel a constatat că în dispozitivul sentinţei civile nr. 626 din 31 martie 2008, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că „bunurile ce au aparţinut fostei F.B.B. au fost preluate de Statul Român fără titlu valabil şi cu nerespectarea dispoziţiilor în vigoare la data preluării”, această dispoziţie a primei instanţe nu a fost apelată de către SC B.B.B. SA, motiv pentru care a intrat în puterea lucrului judecat.
Având în vedere această împrejurare, instanţa de apel a apreciat că nu mai poate analiza o problemă de drept, cu privire la care s-a statuat în mod definitiv şi irevocabil, prin nerecurare şi neapelare, motiv pentru care curtea a reţinut că preluarea s-a realizat de către stat fără titlu valabil.
Însă, instanţa de apel a apreciat că nu mai are relevanţă natura preluării de către stat, respectiv cu sau fără titlu valabil, în raport de forma Legii nr. 10/2001, în vigoare la data la care a fost formulată notificarea către SC B.B.B. SA, respectiv 26 februarie 2007.
În acest sens, curtea a reţinut că apelanţii au formulat pentru prima oară notificarea din 13 noiembrie 2001, prin care au solicitat Municipiului Bucureşti restituirea în natură a imobilelor deţinute de autorii săi. Prima unitate deţinătoare notificată a fost Municipiul Bucureşti, care a soluţionat notificarea pentru imobilele situate în Bucureşti, sector 5 Bucureşti, fiind emise Dispoziţiile nr. 1168/2003 şi nr. 5311/2006.
Pentru imobilele situate în sector 5 Bucureşti s-a comunicat, în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare din 2013, că unitate deţinătoare este SC B.B.B. SA.
Potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apelanţii beneficiau de un nou termen de 6 luni, în vederea formulării unei notificări către unitatea deţinătoare indicată de către Municipiul Bucureşti.
În acest sens, a fost formulată notificarea din 26 februarie 2007 către SC B.B.B. SA, prin care s-a solicitat restituirea în natură a celor două imobile litigioase, respectiv suprafaţa de teren de 902,47 mp şi suprafaţa de teren de 947,7 mp.
Curtea a considerat că, pentru soluţionarea prezentei cauze, are relevanţă forma Legii nr. 10/2001, în vigoare la data la care a fost formulată notificarea către SC B.B.B. SA, respectiv anul 2007, sub aspectul posibilităţii restituirii în naturii sau acordării de măsuri reparatorii în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 29 din actul normativ menţionat.
Raportul juridic dintre apelanţi şi intimată s-a născut la data formulării notificării având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008. Această decizie nu este aplicabilă mutandis mutandis în cauza de faţă, deoarece explicitează situaţia persoanei îndreptăţite care formulează notificarea la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă instanţa de apel a avut în vedere raţionamentul instanţei de control constituţional, care a statuat că este aplicabilă legea în vigoare la momentul naşterii raportului juridic, respectiv forma actului normativ în vigoare la data formulării notificării, respectiv anul 2007.
Astfel, în cuprinsul deciziei menţionate, Curtea Constituţională a arătat că „legea nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi”.
Prin urmare, având în vedere că raportul juridic s-a născut în anul 2007, când a fost notificată SC B.B.B. SA, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare de la acea dată.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 01 aprilie 2007: „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”.
Instanţa de apel a constatat că norma juridică menţionată prevedea că persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, indiferent dacă preluarea s-a realizat cu titlu sau fără titlu.
Pe cale de consecinţă, ţinând cont de împrejurarea că SC B.B.B. SA a fost integral privatizată, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că imobilele solicitate prin notificarea formulată în anul 2007 sunt evidenţiate în patrimoniul acestei societăţii şi că apelanţii, în calitate de persoane îndreptăţite au dreptul numai la măsuri reparatori, curtea de apel a apreciat că cererea acestora având ca obiect restituirea în natură a suprafeţei de teren de 902,47 mp şi a suprafeţei de teren de 947,7 mp este neîntemeiată, fiind corect respinsă de către prima instanţă.
Instanţa de apel a considerat că nu se poate avea în vedere forma Legii nr. 10/2001, la data depunerii primei notificări, respectiv anul 2001, deoarece în acel moment nu s-a născut niciun raport juridic între apelanţi şi intimată, care, nefiind notificată, nu avea cum să cunoască pretenţiile persoanelor îndreptăţite.
Aplicarea actului normativ în vigoarea la data formulării notificării din 2007 corespunde principiului aplicării imediate a legii noi, sub aspectul măsurilor reparatorii, dar şi exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că partea nu ar fi putut avea o speranţă legitimă la restituirea bunului în natură, atât timp cât la momentul depunerii notificării nu mai era prevăzută de către legiuitor această posibilitatea, în ipoteza imobilelor, preluate abuziv şi evidenţiate în patrimoniul unor societăţii comerciale integral privatizate în anul 2001.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că acestea nu sunt aplicabile, având în vedere că ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 29 din Legea nr. 10/2001, care stipulează numai posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru acele imobile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale integral privatizate.
Împotriva Deciziei nr. 306/A din data de 1 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs contestatorii F.S.Y., L.L.I.J.M., B.G.M.M., B.N.A., C.Ș.G. şi pârâta SC B.B.B. SA.
I. Recurenţii F.S.Y., L.L.I.J.M., B.G.M.M. şi B.N.A. au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:
1. Instanţa de apel a încălcat dezlegările obligatorii date de instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, fiind încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 6037 din 15 septembrie 2011 s-a reţinut temeinicia criticii privind interpretarea nelegală dată de către instanţa de apel dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanţa supremă reţinând că „este fondată susţinerea recurenţilor contestatori că instanţa de apel nu a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830 din 08 august 2008”.
Reţinând că soluţia de a nu aplica dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin prisma deciziei Curţii Constituţionale menţionate este greşită, instanţa de recurs a dat o dezlegare de drept obligatorie, care nu mai putea fi pusă în discuţie şi nici modificată în rejudecare.
Instanţa de apel a nesocotit această soluţie obligatorie, considerând că trebuie să aplice dispoziţiile art. 29 în forma în vigoare la data de 01 aprilie 2007. Or, această formă este chiar cea considerată neconstituțională prin decizia indicată de Înalta Curte. Decizia instanţei de recurs cu caracter obligatoriu excludea posibilitatea aplicării unei forme a art. 29 contrară deciziei Curţii Constituţionale.
2. Decizia din apel a fost dată cu încălcarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 şi, implicit, a prevederilor art. 147 din Constituţie.
Conform prevederilor art. 147 din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.
În explicarea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale raportat la prevederile art. 147 din Constituţie, doctrina de specialitate a observat că aplicarea pentru viitor a deciziilor Curţii vizează, în mod primordial, situaţiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita ca urmare a necontestării lor.
Prin admiterea excepţiei, efectele deciziei Curţii Constituţionale se produc erga omnes.
Din jurisprudenţa Curţii, se desprinde ideea că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile.
Curtea nu a condiţionat aplicarea deciziei sale în litigiile aflate în curs de ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate anterior publicării deciziei, întrucât ceea ce are relevantă în privinţa aplicării acesteia este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare.
Indiferent de momentul pronunţării hotărârii definitive, chiar dacă suntem în faza procesuală a recursului, temeiul legal incident trebuie stabilit în funcţie de decizia Curţii Constituţionale. Un argument în acest sens, este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1222 din 12 noiembrie 2008.
Raportat la aceste reguli obligatorii, care se aplică în considerarea efectelor erga omnes specifice deciziilor Curţii Constituţionale, soluţionarea prezentei cauze de către instanţa de apel nu putea să ignore Decizia nr. 830/2008 şi să aplice în continuare dispoziţia legală în forma declarată neconstituţională.
Prin Decizia nr. 830/2008, modificarea adusă dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27) prin art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil", a fost declarată neconstituţională.
În consecinţă, forma aplicabilă ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale este cea anterioară intervenirii modificării apreciate drept neconstituţionale.
Apreciind că în prezenta cauză se menţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 29 în forma aplicabilă la data de 01 aprilie 2007, instanţa a ignorat faptul că aşa numitul raport juridic care s-ar fi născut în opinia acesteia la acea data nu a fost definitiv consolidat, atât timp cât prezenta cauză vizează chiar contestarea soluţiei adoptate de intimata-pârâtă asupra notificării reclamanţilor.
Tocmai aprecierea reţinută de instanţă că forma art. 29 aplicabilă la data de 01 aprilie 2007 ar fi dispoziţia aplicabilă conducea la înlăturarea ei raportat la neconstituţionalitatea stabilită cu privire la această formă.
3. Ignorarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 a condus la o soluţie nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care toate condiţiile legale pentru restituirea în natură a imobilului în discuţie erau îndeplinite.
Prin sentinţa nr. 626 din 31 martie 2008, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării. Această dispoziţie nu a fost atacată cu apel de pârâtă, rămânând irevocabilă.
Asociaţii F.B.B. erau membrii aceleiaşi familii, aspect stabilit în ciclul procesual anterior, iar intimata-pârâtă nu a învestit instanţa de recurs cu o astfel de verificare. Recursul s-a judecat exclusiv în limitele învestirii instanţei de recurs, date de recursul formulat de reclamanţi.
În condiţiile în care toţi asociaţii F.B.B. de la momentul naţionalizării făceau parte din aceeaşi familie sunt astfel îndeplinite condiţiile art. 18 lit. a), teza a II-a din Legea nr. 10/2001, care, pentru această ipoteză, consacră obligativitatea restituirii în natură a bunurilor deţinute de societate la momentul naţionalizării.
Ipotezele în care persoana îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001 avea calitatea de unic asociat în cadrul persoanei juridice proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv precum şi atunci când persoanele îndreptăţite asociate erau membrii aceleiaşi familii, constituie excepţii de la regula conform căreia, atunci când se solicită restituirea unui imobil ce a aparţinut unei persoane juridice, restituirea se poate realiza doar prin echivalent.
Y.B. a avut calitatea de membru al familiei B. După cum se observă din înscrisurile depuse în faţa instanţei de apel (filele 30 şi urm. din dosarul instanţei de apel), Y.B. a fost soţia lui A.B., iar la momentul decesului acestuia i-a revenit cu titlu de legat cu titlu particular 1/3 din avere, în uzufruct.
La momentul naţionalizării societăţii, Y.B. avea chiar calitatea de acţionar alături de alţi membri ai familiei B.
Nu există niciun considerent de a o exclude din categoria familiei, atât timp cât chiar dispoziţiile art. 18.1. fac trimitere în mod expres la soţie ca intrând în categoria familiei.
Pe de altă parte, atât timp cât Y.B. a preluat chiar calitatea de acţionar ca succesor al soţului său, A.B. se confirmă în mod absolut calitatea acesteia de membru al familiei.
În ceea ce o priveşte pe acţionara F.B., aceasta a fost soţia lui D.D.B., acţionar şi el în cadrul societăţii (fila 128 dosarul de fond).
Instanţa de apel, în primul ciclu procesual a îndreptat această eroare.
Raportat la toate aceste considerente, dat fiind că toţi asociaţii F.B.B. era parte din aceeaşi familie, B., sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. a), teza a II-a care impun restituirea în natură a imobilelor preluate de la societatea naţionalizată.
Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ulterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 prin care modificarea adusă dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27) prin art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" a fost declarată neconstituţională este unitară în a considera că imobilele preluate de stat în mod abuziv şi care se află în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sunt supuse în continuare dispoziţiilor art. 29 în redactarea anterioară modificării.
Raportat la forma art. 29 în redactarea anterioară, aplicabilă raportat la decizia Curţii Constituţionale menţionată, imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptăţite, în aplicarea principiului priorităţii acestei modalităţi de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/20012.
În prezenta cauză, raportat la soluţia irevocabilă pronunţată de prima instanţă prin care s-a constatat că bunurile care au aparţinut fostei F.B.B. au fost preluate de Statul Român fără titlu valabil şi cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, nu există nicio piedică legală pentru restituirea imobilului, calitatea de societate privatizată a societăţii deţinătoare fiind fără relevanţă în raport de preluarea fără titlu de către Statul Român a imobilului în discuţie.
Nu există niciun impediment legal care să împiedice restituirea bunurilor în natură.
Prin rapoartele de expertiză realizate în cauză s-a stabilit în mod univoc faptul că terenul în suprafaţă de 902,48 mp precum şi clădirea situată pe acest teren, în suprafaţă de 712 mp, aflate la acest moment în proprietatea intimatei-pârâte F.B.B. Bucureşti au aparţinut fostei F.B.B.
De asemenea, s-a observat că în proprietatea F.B.B. s-a aflat şi terenul în suprafaţă de 947 mp pe care la acest moment, intimata-pârâtă îl deţine în coproprietate indiviză.
Raportul de expertiză administrat în faţa instanţei de apel a constatat că terenurile în discuţie nu sunt afectate de servituți legale şi nici de amenajări publice.
Pe terenul în suprafaţă de 902,48 mp nu au fost identificate construcţii noi. În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 947 mp, s-a constatat existenţa unei construcţii demolabile - cabină poartă. Oricum, întrucât proprietatea asupra acestui teren este deţinută în indiviziune cu o altă persoană juridică, restituirea acestui teren de către F.B.B. se va face în starea în care se află în patrimoniul acestuia, respectiv în cotă indiviză.
Raportat la aceste aspecte, nu există nici un impediment care să afecteze dreptul reclamanţilor de a obţine restituirea în natură a bunurilor ce au aparţinut F.B.B. la momentul preluării fără titlu a acestora.
II. Recurentul C.Ş.G. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora a arătat următoarele:
1. Decizia recurată a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 devenit art. 29 alin. (1) după republicarea Legii nr. 10/2001 prevedea că „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (1), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate."
Anterior modificărilor aduse prin art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, textul de lege citat mai sus făcea distincţie între imobilele preluate cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu, în sensul că doar pentru primele rămânea deschisă doar calea măsurilor reparatorii prin echivalent, în măsura în care făceau parte din patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 830/2008, a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 şi a constatat că abrogarea sintagmei „cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă art. 15 alin. (2) şi 16 alin. (1) din Constituţie. Curtea Constituţională a reţinut că aplicarea formei modificate a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raporturilor juridice generate de această lege, mai specific raporturilor juridice concrete ivite în urma transmiterii notificărilor de către persoanele îndreptăţite, încalcă principiile neretroactivităţii legii civile şi egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
În urma acestei decizii a instanţei de contencios constituţional, art. 29 alin. (1), în forma modificată, a fost eliminat din sistemul legislativ român ca urmare a viciului de neconstituţionalitate. Această prevedere nu mai putea fi aplicată raporturilor juridice care, încă, nu erau finalizate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data publicării în M. O. a Deciziei nr. 830/2008. În caz contrar, se încalcă atât decizia Curţii Constituţionale, cât şi sfera puterii judecătoreşti, deoarece aceasta din urmă aplică la un caz concret un text de lege lipsit de suport constituţional.
Or, Curtea de Apel Bucureşti a aplicat tocmai forma modificată a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în pofida faptului că, la data pronunţării deciziei recurate, Decizia nr. 830/2008 era publicată în M. Of.; raportul juridic concret de Legea nr. 10/2001 generat de notificarea persoanelor îndreptăţite nu fusese încă soluţionat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Procedând în acest mod, instanţa de judecată a repus în vigoare un text de lege declarat neconstituţional, creând nişte efecte juridice interzise tocmai de către legea fundamentală, ceea ce în mod vădit atrage incidenţa art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Fără a depăşi limitele puterii judecătoreşti şi fără a încălca tocmai supremaţia Constituţiei, instanţele de judecată nu pot pronunţa hotărâri judecătoreşti în contra unei decizii de neconstituţionalitate. Ceea ce este neconstituţional pentru toate subiectele de drept, nu poate fi în acelaşi timp constituţional doar pentru anumite subiecte de drept. Curtea Constituţională nu a emis o decizie cu rezervă de interpretare, în sensul că o anumită interpretare a textului criticat ar fi neconstituţională, pe când alta nu, ci a constatat neconstituţionalitatea textului, eliminându-l din sistemul legislativ românesc, acţionând astfel ca un legislator negativ.
2. Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, precum şi cu aplicarea eronată a art. 1 alin. (5) şi 147 alin. (4) din Constituţia României.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 are aplicabilitate deplină în speţă, instanţa neavând puterea de a aplica un text de lege pe care legislatorul negativ l-a declarat neconstituţional.
Raportul juridic de Legea nr. 10/2001 s-a născut la momentul transmiterii notificării înregistrate din 13 noiembrie 2001 la B.E.J., P.S. Această notificare a fost comunicată către Primăria Municipiului Bucureşti şi din acel moment persoanele care au formulat notificarea erau îndreptăţite să obţină măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie.
Ulterior a fost înregistrată la B.E.J., C.B. notificarea din 26 februarie 2007 în atenţia intimatei-pârâte SC B.B.B. SA Această notificare a fost comunicată societăţii pârâte, întrucât nu Municipiul Bucureşti deţinea imobilele în litigiu, ci intimata-pârâtă.
Dispoziţia intimatei-pârâte emise ca urmare a notificării din 2007 a fost atacată cu contestaţie, existând prezentul litigiu care nu a fost soluţionat irevocabil. Întrucât până la momentul soluţionării irevocabile nu se poate considera că raportul juridic generat de notificare s-ar fi încheiat, atunci decizia Curţii Constituţionale este obligatoriu aplicabilă, potrivit art. 147alin. (4) din Constituţia României şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. În consecinţă, trebuia aplicat de către Curtea de Apel Bucureşti art. 29 în forma iniţială.
Urmare a aplicării greşite a deciziei Curţii Constituţionale, instanţa de rejudecare a apelului nu a dat eficienţă deplină art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în versiunea iniţială. Astfel, Legea nr. 10/2001 excludea de la măsurile reparatorii constând în restituirea în natură, imobilele preluate cu titlu valabil evidenţiate în patrimoniul unei societăţi integral privatizate. per a contrario, cele preluate fără titlu valabil nu putea fi excluse de la principiul restituirii în natură, întrucât statul nu putea dispune în mod valabil de ele. Nu mai are importanţă dacă aceste imobile se află în stăpânirea unei societăţi privatizate integral sau nu, deoarece privatizarea nu poate reprezenta un impediment la restituirea în natură.
În speţă, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, această constatare fiind definitivă şi irevocabilă, după cum a reţinut în mod corect chiar şi instanţa de rejudecare a apelului.
Fiind un imobil preluat fără titlu valabil, instanţa de rejudecare a apelului, în măsura în care ar fi aplicat corect decizia Curţii Constituţionale, ar fi observat că nu are importanţă faptul că intimata-pârâta era o societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială şi constituţională, instituie o obligaţie propter rem de restituire în natură a unor astfel de imobile, chiar şi în sarcina societăţilor amintite mai sus.
Calitatea autorilor reclamanţilor de membri ai aceleiaşi familii în sensul art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 a făcut obiectul unei dezlegări definitive şi irevocabile, întrucât constatarea în acest sens a instanţei de apel din primul ciclu procesual nu a fost recurată, intrând astfel în puterea lucrului judecat.
Pe cale de consecinţă, nu numai că nu există vreun impediment la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, dar dreptul pozitiv şi în special art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 impun această măsură.
III. Pârâta SC B.B.B. SA a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând menţinerea în totalitate a dispozitivului sentinței de fond şi modificarea în parte a considerentelor acestei hotărâri, în sensul că nu sunt aplicabile prevederile art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, prin prisma faptului ca reclamanţii nu sunt membrii aceleiaşi familii.
În esenţă, această recurentă susţine că noţiunea de familie este definită prin art. 18.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 ca fiind „acea entitate compusă din rudele în linie directă fără limită în grad şi rude colaterale până la gradul IV inclusiv la care se adaugă soţul sau soţia."
Y.B. apare ca fiind acţionar la data naţionalizării societăţii, respectiv 11 iunie 1948. Aceasta a avut calitatea de membru al familiei B. în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în perioada cât a fost căsătorită cu A.B., respectiv în perioada 1 iunie 1909 - 08 iulie 1940. A.B. este membru al familiei B. fiind descendentul lui D.D.B.
La momentul naționalizării fabricii (11 iunie 1948), Y.B. nu mai avea calitatea de membru al familiei B. întrucât soţul său, prin care se realiza legătura cu această familie, decedase din anul 1940.
Prin testament nu se poate transmite calitatea de membru al „familiei” aşa cum este ea definită prin art. 18 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Recurentul C.Ş.G. a formulat întâmpinarea faţă de celelalte recursuri declarate în cauză, solicitând admiterea recursului formulat de recurenţii reclamanţi şi respingerea recursului pârâtei.
Pârâta A.A.A.S. a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Pârâta SC B.B.B. SA a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursurilor declarate de reclamanţi.
La termenul de judecată din 4 decembrie 2014, Înalta Curte a admis în principiu cererile de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei SC B.B.B. SA, formulate de intimaţii-intervenienţi SC B.B. SRL şi SC I.B. SRL.
La acelaşi termen, recurenta pârâtă SC B.B.B. SA, prin apărător a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor privind capătul 3 al cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că, la data naţionalizării, acţiunile fostei fabrici de bere erau la purtător, ceea ce înseamnă că nu numai membrii familiei erau acţionari. Ulterior, la termenul din 2 aprilie 2015, recurenta pârâtă a renunţat la această excepţie, arătând că nu a putut produce probe în susţinerea ei. La termenul respectiv, Înalta Curte a luat act de renunţarea recurentei pârâte la excepţia invocată.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii F.S.Y., L.L.I.J.M., B.G.M.M. şi B.N.A., întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Se invocă de către aceştia că instanţa de apel a încălcat dezlegările obligatorii date de instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, fiind încălcate astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.
Recurenţii pornesc de la premiza că, prin Decizia nr. 6037 din 15 septembrie 2011, s-ar fi reţinut temeinicia criticii privind interpretarea nelegală dată de către instanţa de apel dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece instanţa supremă a reţinut că „este fondată susţinerea recurenţilor contestatori că instanţa de apel nu a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830 din 08 august 2008”.
Această premisă este greşit înţeleasă şi se fundamentează pe o interpretare necorespunzătoare a soluţiei date în recurs, în primul ciclu procesual. Astfel cum reiese din considerentele Deciziei nr. 6037 din 15 septembrie 2011, Înalta Curte nu a analizat pe fond critica referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci a constatat că, deşi în apel reclamanţii formulaseră critica privind aplicarea nelegală a acestor prevederi legale, fără a se ţine seama de Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel nu a răspuns acestei critici, „ceea ce echivalează cu nepronunţarea asupra fondului acestui motiv de apel şi face imposibilă verificarea legalităţii deciziei pe calea recursului, câtă vreme aceste critici au fost formulate şi prin cererea de recurs”.
Instanţa de recurs a mai reţinut că „pe de altă parte, chiar dacă instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în speţă, Înalta Curte, în condiţiile art. 314 C. proc. civ., hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Or, instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt (…). Nefiind lămurită pe deplin situaţia de fapt, sub aspectele esenţiale pentru soluţionarea litigiului, Înalta Curte nu poate verifica dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului în litigiu în condiţiile Legii nr. 10/2001”.
Ca atare, contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de recurs nu a dat o dezlegare care să aibă caracter obligatoriu pentru instanţa de apel în rejudecare, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară Legii nr. 247/2005, ci a trimis cauza spre rejudecare pentru a se răspunde de către instanţa de apel motivului de apel referitor la aplicarea textului legal în forma menţionată.
Întrucât neanalizarea acestui motiv de apel, în primul ciclu procesual, a reprezentat unul dintre motivele casării cu trimitere spre rejudecare, în mod corect instanţa de rejudecare a procedat la cercetarea acestui motiv de apel, respectând astfel decizia de casare.
2. O altă critică a aceloraşi recurenţi se referă la încălcarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 şi, implicit, a prevederilor art. 147 din Constituţie. Se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale constatate a fi neconstituţionale şi-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Decizia de neconstituţionalitate se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, întrucât raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituționale nu a fost definitiv consolidat.
Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel, care a condus la concluzia că, în speţă, se impune aplicarea art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data de 26 februarie 2007, data notificării societăţii pârâte, se bazează pe o analiză a considerentelor deciziei curţii constituţionale, analiză pe care recurenţii nu o antamează în recursul formulat.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, legea aplicabilă este cea în vigoare la data naşterii raportului juridic, respectiv că „legea nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi”.
Înalta Curte apreciază ca fiind corect modul în care instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, având în vedere nu numai considerentele acestei decizii, redate în paragraful precedent, ci şi celelalte considerente, care conduc în mod evident la concluzia că instanţa de contencios constituţional a avut în vedere, în aprecierea neconstituţionalităţii textului de lege criticat, împrejurarea că acesta ar fi urmat să se aplice cu privire la notificări formulate în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, termen care nu mai era în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Astfel Curtea Constituţională a constatat că prin Legea nr. 247/2005 nu s-au adus modificări dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deci nu s-a instituit un nou termen de depunere al notificărilor de către persoanele îndreptăţite. În acest sens, reţine Curtea Constituţională, „este indubitabil ca depunerea notificărilor s-a realizat sub imperiul Legii nr. 10/2001, în termenul acolo prevăzut. Întrucât acest termen nu era în derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, fiind expirat, (…) se poate afirma că, odată înfăptuită, situaţia juridică respectivă s-a şi finalizat”.
Procedând la calificarea situaţiei juridice reglementate prin norma de lege criticată, Curtea Constituţională mai reţine că „legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare”.
Ca atare, Curtea Constituţională recunoaşte posibilitatea aplicării legii noi în ipoteza în care persoanei îndreptăţite i s-ar recunoaşte dreptul de a formula notificarea după împlinirea termenului iniţial reglementat de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, în acelaşi timp, după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 prin care s-a adus modificarea legislativă supusă controlului de constituţionalitate.
Or, aceasta este şi ipoteza speţei de faţă, în care reclamanţii au formulat notificarea adresată societăţii pârâte după împlinirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, împlinindu-se la data de 14 februarie 2002) şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, însă, au beneficiat de prevederile art. 22 alin. (4) din aceeaşi lege, potrivit cărora „notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul” şi de prevederile art. 27 alin. (3), potrivit cărora, în situaţia în care persoana juridică notificată deţine doar o parte din bunurile solicitate, comunică persoanei îndreptăţite datele cu privire la persoana fizică sau juridică deţinătoare, iar în acest caz termenul prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data primirii acestei comunicări.
Ca atare, aplicarea în speţă a art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data notificării societăţii pârâte nu este de natură să încalce principiul tempus regit actum şi nici dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, ci reprezintă aplicarea corectă a principiului activităţii legii civile, potrivit căruia legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor juridice ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.
De asemenea, se constată că instanţa de contencios constituţional a reţinut neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al legii nr. 247/2005 (text care a modificat art. 27 alin. (1), devenit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001) pe considerentul că „noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent”. Or, în opinia Curţii Constituţionale, „simpla împrejurare de fapt - soluţionarea cu întârziere a notificărilor de societăţile comerciale integral privatizate - nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură, aflate, aşa cum s-a arătat în prealabil, în situaţii identice”.
Se observă că, şi în privinţa acestui considerent de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională are în vedere tot ipoteza în care notificarea a fost adresată societăţii comerciale deţinătoare în interiorul termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi anterior modificării legislative, iar efectul discriminatoriu ar fi generat exclusiv de atitudinea unităţii deţinătoare, care nu a soluţionat notificarea înainte de intervenirea respectivei modificări.
Or, situaţia din speţă este cu totul diferită de ipoteza avută în vedere de Curtea Constituţională, deoarece notificarea a fost adresată societăţii pârâte la data de 26 februarie 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar răspunsul la notificare, materializat în hotărârea consiliului de administraţie al acestei persoane juridice, a fost dat la 22 martie 2007, neputându-se imputa acesteia nicio întârziere şi nici vreo altă conduită care să genereze discriminare în privinţa reclamanţilor notificatori.
În raport cu aceste considerente, se constată că instanţa de apel nu a încălcat efectele erga omnes ale deciziei Curţii Constituţionale, ci a analizat incidenţa acestei decizii, prin raportare la situaţia concretă a speţei, stabilind în mod corect că raportul juridic între reclamanţi şi societatea pârâtă nu s-a născut la momentul formulării primei notificări, sub imperiul Legii nr. 10/2001 nemodificate, ci la momentul formulării notificării din 2007, situaţie în care legea aplicabilă cu privire la modul de soluţionare a acestei notificări este cea de la data naşterii raportului juridic.
Nu se poate susţine că raportul juridic generat de prima notificare, adresată în anul 2001 primăriei, nu s-ar fi încheiat, atâta vreme cât această notificare a fost soluţionată de către entitatea astfel învestită, prin Dispoziţiile nr. 1168/2003 şi nr. 5311/2006, sub aspectul bunurilor pe care aceasta le deţinea şi de care putea dispune. Prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 27 din Legea nr. 10/2001 constituie norme speciale, de strictă interpretare şi aplicare, în temeiul cărora reclamanţii pot opune unităţii deţinătoare pârâte (notificată după data de 14 februarie 2002 - data limită până la care se puteau formula notificările în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001- şi după intervenirea modificării legislative din 2005) exclusiv beneficiul termenului de formulare a notificării, decurgând din aplicarea prevederilor legale menţionate, nu şi alte consecinţe privitoare la legea aplicabilă pe fondul notificării.
3. În ceea ce priveşte critica aceloraşi recurenţi, în cadrul căreia se arată că soluţia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care, apreciază recurenţii, toate condiţiile legale şi faptice pentru restituirea în natură a imobilului în discuţie erau îndeplinite, Înalta Curte constată că această critică este subordonată criticii precedente, referitoare la încălcarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale şi aplicarea greşită a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma în de la data depunerii notificării din 2007.
Întrucât, astfel cum s-a arătat în paragrafele anterioare, critica recurenţilor privitoare la modul în care instanţa a aplicat prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu este fondată, pe cale de consecinţă, sunt nefondate şi criticile care decurg din aceasta, întrucât pornesc de la premiza greşită că ar fi aplicabile prevederile 29 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data primei notificări adresate Primăriei Municipiului Bucureşti în anul 2001.
Cu privire la aplicarea prevederilor art. 18 lit. a), teza a II-a din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reţinut în mod corect că aceste prevederi legale sunt înlăturate prin efectul art. 29 din Legea nr. 10/2001, care constituie normă specială privind măsurile reparatorii ce se pot acorda în cazul imobilelor ce fac parte din patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate.
Contrar susţinerii recurenţilor, dispoziţiile art. 18 lit. a), teza a II-a din Legea nr. 10/2001 nu derogă de la cele prevăzute de art. 29 alin. (1), ci dimpotrivă, acestea din urmă, care reglementează situaţia specială a imobilelor deţinute de societăţile comerciale privatizate, au prioritate de aplicare în raport cu regulile generale privind formele de reparaţie prevăzute în cap. I şi II ale legii.
Având în vedere că, potrivit situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel, necontestată în cauză, societatea comercială pârâtă era integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi văzând prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării către această societate, instanţa de apel a considerat în mod corect că reclamanţii nu pot obţine restituirea imobilelor solicitate în natură, aceştia putând beneficia doar de măsuri preparatorii în echivalent, indiferent de împrejurarea că, în ciclul procesual anterior, s-a stabilit că imobilul a fost preluat fără titlu şi că reclamanţi sunt membri ai aceleiaşi familii şi fără a avea vreo importanţă, sub aspectul normei de drept aplicabile, elementele de fapt constatate prin raportul de expertiză administrat în cauză.
II. Recursul declarat de reclamantul C.Ş.G., care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., este nefondat, având în vedere următoarele:
1. În cadrul primului motiv de recurs se susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarat neconstituţional, iar ca efect al deciziei de neconstituţionalitate, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată, a fost eliminat din sistemul legislativ român, astfel încât această prevedere nu mai putea fi aplicată raporturilor juridice nefinalizate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data publicării în M Of. a Deciziei nr. 830/2008. Susţine recurentul că, prin aplicarea în continuare art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată, instanţa de judecată a repus în vigoare un text de lege declarat neconstituţional, creând nişte efecte juridice interzise tocmai de către legea fundamentală, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Această critică nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a arătat pe larg în analiza motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de ceilalţi recurenţi reclamanţi, instanţa de apel a avut în vedere decizia Curţii Constituţionale prin raportare la considerentele acesteia.
Astfel, chiar instanţa constituţională reţine, în motivarea deciziei de neconstituţionalitate, posibilitatea aplicării de îndată a legii noi în privinţa „tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi”. Fiind vorba, în cauză, despre o notificare adresată direct societăţii comerciale pârâte, pentru prima oară, după intrarea în vigoare a legii modificatoare, ne aflăm în faţa unui raport juridic născut sub imperiul legii noi, guvernat (potrivit chiar deciziei Curţii Constituţionale) de legea sub care acest raport juridic a luat fiinţă.
Tot Curtea Constituţională mai reţine, ca „unică ipoteză” în care legea nouă devine aplicabilă, aceea în care se instituie un nou termen pentru depunerea notificărilor. Această situaţie este incidentă în speţă, datorită faptului că, prin efectul art. 22 alin. (4) şi art. 27 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au putut formula notificarea adresată pârâtei într-un nou termen, deşi termenul iniţial prevăzut de art. 22 alin. (1), astfel cum fusese prelungit succesiv, era deja împlinit la data de 14 februarie 2002.
Ca atare, instanţa de apel nu a repus în vigoare un text de lege declarat neconstituţional, ci a valorificat decizia Curţii Constituţionale, care a permis aplicarea limitată a textului legal examinat, în anumite situaţii expres indicate în corpul deciziei, situaţii care s-au regăsit în speţa de faţă.
2. Acelaşi recurent reclamant mai susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, precum şi cu aplicarea eronată a art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Având în vedere că această critică este comună tuturor reclamanţilor, iar asupra ei Înalta Curte s-a pronunţat deja în analiza făcută cu privire la recursul celorlalţi recurenţi reclamanţi, urmează ca argumentele expuse să fie avute în vedere, fără a mai fi necesară reiterarea lor, concluzia fiind, ca şi în cazul celuilalt recurs, că această critică de nelegalitate nu este întemeiată.
De asemenea, Înalta Curte a răspuns în analiza recursului precedent şi criticilor referitoare la incidenţa art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte inexistenţa vreunui impediment la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, aspect invocat şi de către ceilalţi recurenţi reclamanţi, se constată că această critică este subsecventă celei referitoare la încălcarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale şi aplicarea greşită a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma în de la data depunerii notificării din 2007, argumentele reţinute în analiza recursului celorlalţi reclamanţi fiind valabile şi în privinţa recursului declarat de reclamantul C.Ş.G.
Practica judiciară invocată de acest recurent (Decizia nr. 3336 din 13 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr. 122/A din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti) nu este edificatoare pentru problema de drept ce trebuie soluţionată în prezenta cauză, deoarece respectivele hotărâri judecătoreşti au în vedere situaţia diferită, în care notificările au fost formulate anterior modificării art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
III. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC B.B.B. SA, care a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ, se constată că susţinerile acesteia (referitoare la faptul că la momentul naționalizării fabricii, Y.B. nu mai avea calitatea de membru al familiei B., nefiind îndeplinite prevederile art. 18 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 pentru a se putea dispune restituirea imobilelor în natură) nu mai pot fi examinate în această fază procesuală, deoarece această problemă a fost rezolvată în ciclul procesual anterior, prin Decizia civilă nr. 48 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar împotriva acestei hotărâri pârâta nu a declarat recurs.
Pe de altă parte, astfel cum s-a reţinut cu ocazia examinării recursurilor declarate de reclamanţi, aplicarea prevederilor art. 18 lit. a), teza a II-a din Legea nr. 10/2001 este înlăturată prin efectul art. 29 din Legea nr. 10/2001, care constituie normă specială privind măsurile reparatorii ce se pot acorda în cazul imobilelor care fac parte din patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate. Ca atare, soluţia de respingere a cererii de restituire în natură se impune a fi menţinută ca urmare a incidenţei acestei norme speciale, şi nu pe considerentul că reclamanţii nu ar fi fost membri ai aceleiaşi familii.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză au fost respinse, ca nefondate.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare de chemata în garanţie A.A.A.S., se constată că această excepţie a fost invocată încă din faza judecăţii la instanţa de fond, fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 626 din 31 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti. Cu privire la soluţia dată acestei excepţii, A.A.A.S. nu a exercitat căile de atac, situaţie în care soluţia primei instanţe a intrat în puterea lucrului judecat, aceeaşi excepţie nemaiputând fi reiterată în cadrul prezentului recurs.
Referitor la cererile de intervenţie accesorie, formulate în favoarea pârâtei SC B.B.B. SA, de intimaţii-intervenienţi SC B.B. SRL şi SC I.B. SRL, Înalta Curte urmează a le admite, având în vedere că prin aceste cereri, care au natura unor apărări făcute pentru partea în favoarea căreia s-a intervenit, s-a solicitat respingerea recursurilor formulate de reclamanţi, soluţie care, potrivit argumentelor expuse, urmează a fi adoptată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii F.S.Y., L.L.I.J.M., B.G.M.M., B.N.A. şi C.Ș.G. şi de pârâta SC B.B.B. SA împotriva Deciziei nr. 306/A din data de 1 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite cererile de intervenţie în interesul pârâtei SC B.B.B. SA formulate de SC B.B. SRL şi SC I.B. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 978/2015. Civil. Legea 10/2001. Uzucapiune.... | ICCJ. Decizia nr. 911/2015. Civil → |
|---|
