ICCJ. Decizia nr. 890/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 890/2015
Dosar nr. 1050/98/2013
Şedinţa de la 19 martie 2015
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC A.S.I. SRL prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti (după strămutarea cauzei), a solicitat obligarea pârâţilor SC V.F. SRL şi S.P. la plata sumei de 8.857.200 RON echivalentul a 2.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale datorate ca urmare a abuzului procesual săvârşit de către aceştia.
Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 6838 din 2 decembrie 2013 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.P. şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A.S.I. SRL împotriva pârâtului S.P. ca fiind introdusă faţă de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 379/2014 din 19 mai 2014 a admis apelul declarat de reclamanta SC A.S.I. SRL împotriva sentinţei civile nr. 6838 din 2 decembrie 2013 a Tribunalului Ialomiţa, secţia a Vl-a civilă, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, împotriva acestei decizii pârâtul S.P. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs invocat, recurentul, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al cauzei, a arătat, în esenţă, că raţionamentul expus de instanţa de apel în sprijinul soluţiei pronunţate porneşte de la premise care nu corespund adevărului.
Recurentul susţine că reţinând şi valorificând argumentul potrivit căruia instanţa de fond în mod eronat nu ar fi analizat excepţia din perspectiva solidarităţii şi răspunderii civile delictuale şi că instanţa de fond nu ar fi avut în vedere că prin cererea introductivă reclamanta a invocat fapte proprii ale pârâtului persoană fizică ce s-au circumscris abuzului de drept, instanţa de apel a omis să observe limitele investirii, astfel cum au fost stabilite de reclamantă, dar şi manifestarea de voinţă expresă a reclamantei.
Astfel, susţine recurentul, prin cererea introductivă reclamanta a indicat SC V.F. SRL drept unic autor al pretinselor fapte ilicite, deşi formal, în petitul cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea SC V.F. SRL şi a lui S.P. „în solidar”, solidaritatea nu a fost motivată în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi nici susţinută pe parcursul judecării cauzei.
Recurentul susţine că prin cererea introductivă, reclamanta a invocat abuzul de drept procedural raportat exclusiv la litigii în care calitatea de parte o avea SC V.F. SRL, iar nu S.P. care nu avea aptitudinea de a săvârşi un abuz de drept, neavând drepturi procesuale în cadrul acestor litigii.
Recurentul consideră că faptele imputate prin cererea de chemare în judecată cad sub imperiul vechiului C. civ. şi al legilor conexe şi din perspectiva dreptului material, sunt incidente în cauză vechiul C. civ., Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Redând textul dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, a art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 recurentul consideră că prin continuarea raţionamentului instanţei de apel, care, în speţă, a reţinut caracterul de normă specială al art. 35 din Decretul nr. 31/1954 raportat la prevederile art. 998-art. 999 C.civ, se observă că art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 are, de asemenea, natura unei norme speciale, raportat la prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.
În opinia recurentului, actele îndeplinite de S.P., în calitate de administrator al SC V.F. SRL SRL au fost ratificate de societate, neexistând o manifestare de voinţă în sens contrar demersurilor întreprinse de S.P. din partea SC V.F. SRL şi nici reclamanta, nici SC V.F. SRL nu au invocat o depăşire a mandatului încredinţat lui S.P., actele de dispoziţie efectuate pe parcursul derulării litigiilor fiind în acord cu voinţa asociaţilor.
Reluând aceleaşi aspecte privitor la parte în proces şi la solidaritatea răspunderii recurentul susţine că, în condiţiile în care însăşi reclamanta a afirmat, prin reprezentantul său convenţional, că faptele imputate au fost săvârşite exclusiv de către SC V.F. SRL, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a lui S.P. pentru abuz de drept, legea procesuală, respectiv art. 12 din noul C. proc. civ. invocat de reclamantă, dar şi art. 723 alin. (2) C. proc. civ., identificând în mod limitativ persoanele care pot fi responsabile pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale ca fiind părţile unui litigiu, calitate pe care S.P. nu a avut-o în litigiile la care se raportează reclamanta.
Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă SC A.S.I. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul pârât după primirea întâmpinării a depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimata reclamantă SC A.S.I. SRL.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 5 februarie 2015 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 6 februarie 2015.
Nu au fost depuse puncte de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge recursul pârâtului, pentru următoarele considerente:
Precizare prealabilă.
Având în vedere că decizia recurată a fost pronunţată exclusiv asupra excepţiei procesuale de fond privind calitatea procesuală pasivă a pârâtului S.P., analiza instanţei de recurs va viza exclusiv acest aspect procedural, nefiind analizate aspectele ce vizează fondul cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Din perspectiva acestui motiv recurentul a adus în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din noul C. proc. civ. şi art. 723 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. cu referire la dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 coroborate cu art. 998-art. 999 C. civ., art. 55 alin. (1) şi art. 72 din Legea nr. 31/1990 pentru a susţine lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel a omis să observe limitele investirii, astfel cum au fost stabilite de reclamantă, dar şi manifestarea de voinţă expresă a reclamantei, este nefondată.
Se constată că instanţa de apel a pornit în analiza criticilor aduse sentinţei de la examinarea cererii de chemare în judecată şi a constatat, în mod corect, că din întregul conţinut al cererii introductive rezultă că reclamanta a invocat solidaritatea răspunderii civile delictuale între pârâta persoană juridică şi pârâtul persoană fizică administrator şi asociat, dar şi fapte proprii ale acestuia săvârşite în calitatea sa de reprezentant al societăţii comerciale, parte în aceste procese.
Răspunderea delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice aduce în prim-plan organele persoanei juridice ca părţi intrinseci ale acesteia. Nu există, aşadar, două entităţi juridice de sine stătătoare, persoana juridică şi organele acesteia, ci o singură entitate, persoana juridică, ce se exprimă prin organele sale.
Art. 35 din Decretul nr. 31/1954 reprezintă fundamentul acestei concluzii pentru că „actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi” [alin. (2)], iar „faptele ilicite sau licite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor” [alin. (3)].
Ca urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că din cererea de chemare în judecată rezultă că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul S.P. pentru a atrage răspunderea personală a acestuia pentru faptele ilicite săvârşite în exercitarea reprezentării societăţii comerciale în declanşarea sau desistarea demersurilor judiciare repetate şi iniţiativa sau puterea de decizie a acestuia în ce priveşte activitatea societăţii comerciale, reaua credinţă fiind acel element subiectiv, intenţional, care priveşte atitudinea psihică specifică exclusiv unei persoane fizice, care are puterea de a gândi conştient şi de a acţiona într-un anumit fel.
Aşa fiind întreaga argumentare a recurentului privind noţiunea de „parte” în procesul civil este nefondată, instanţa de apel stabilind în mod corect că, în condiţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale, iar faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce Ie-a săvârşit, persoanele fizice ce reprezintă societatea comercială se circumscriu ideii generale de „parte” (care a exercitat abuziv drepturile procedurale) reglementată de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din noul C. proc. civ. sau de dispoziţiile art. 723 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.
Referitor la aplicabilitatea legii procesuale, se constată că într-adevăr faptele imputate prin cererea de chemare în judecată cad sub imperiul vechiului C. civ. şi al legilor conexe, însă aşa cum corect a apreciat şi instanţa de apel pe de o parte, sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuala pasive, o atare aplicare nu este esenţială, de vreme ce din conţinutul vechilor dispoziţii procedurale [art. 723 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.] şi al noilor dispoziţii procedurale [art. 12 din noul C. proc. civ.] rezultă că elementele abuzului de drept procesual sunt aceleaşi, iar pe de altă parte, invocarea dispoziţiilor noi de procedură (art. 12) se justifică întrucât cererea a fost introdusă la data de 4 aprilie 2013, adică după intrarea în vigoare a noul C. proc. civ.
Ca atare, pentru argumentele prezentate, instanţa de recurs constată că, în cauză, pârâtul S.P. are calitate procesuală pasivă, aprecierea instanţei de apel asupra excepţiei calităţii procesuale a acestei părţi fiind legală.
Pentru aceste considerente Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S.P. împotriva deciziei civile nr. 379 din 19 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 829/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 891/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
