ICCJ. Decizia nr. 835/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 835/2015
Dosar nr. 10787/30/2010
Şedinţa publică de la 17 martie 2015
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1048/PI din 1 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 10787/30/2010, s-a respins excepţia prescripţiei invocată de pârâtă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC E. CFR SA Bucureşti - Sucursala E. Timişoara în contradictoriu cu pârâta CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, a fost obligată pârâta la 784.974,93 RON către reclamantă şi la 11.041,27 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că la data de 26 aprilie 2006 între părţile din prezentul litigiu a intervenit Contractul de prestări servicii nr. 9/99 din 26 aprilie 2006, având ca obiect servicii energetice şi lucrări de montare, exploatare, modernizare, întreţinere, reparaţii curente, intervenţii la instalaţiile de E., conform prevederilor instrucţiunilor de specialitate în vigoare, a graficului anual de revizii şi reparaţii precum şi asistenţă tehnică.
Potrivit art. 12.1 din contract, în situaţia în care beneficiarul nu plăteşte facturile în termen de 30 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la art. 5.6. acesta are obligaţia de a plăti penalităţi, în cuantum de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea obligaţiei neexecutate sau executate cu întârziere.
Ulterior, la data de 23 iulie 2007 între aceleaşi părţi s-a încheiat un alt contract de prestări servicii, cu acelaşi obiect şi în aceleaşi condiţii, în ceea ce priveşte sancţiunea executării cu întârziere a obligaţiei, ca şi cel amintit anterior.
Pe parcursul executării celor două contracte de prestări servicii reclamanta a emis următoarele facturi: nr. 2034603 din 23 august 2006, cu scadenţa la data de 23 septembrie 2006 nr. 2334606 din 28 septembrie 2006, cu scadenţa la data de 28 octombrie 2006 nr. 2034609 din 31 octombrie 2006, cu scadenţa la data de 31 noiembrie 2006 nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006, cu scadenţa la data de 22 decembrie 2006, 2034616 din 19 decembrie 2006, cu scadenţa la data de 19 ianuarie 2007, 2034622 din 12 februarie 2007, cu scadenţa la data de 12 martie 2007, nr. 300008 din 18 iunie 2007, cu scadenţa la data de 18 iulie 2007, nr. 30009 din 18 iunie 2007, cu scadenţa la data de 18 iulie 2007, nr. 300010 din 19 iunie 2007, cu scadenţa la data de 19 iulie 2007 nr. 30011 din 19 iunie 2007, cu scadenţa la data de 19 iulie 2007 nr. 300012 din 19 iunie 2007, cu scadenţa la data de 19 iulie 2007, 30013 din 19 iunie 2007, cu scadenţa la data de 19 iulie 2007300025 din 23 iulie 2007, cu scadenţa la data de 23 august 2007.
Potrivit copiilor ordinelor de compensare, respectiv extraselor de cont, anexate fiecărei facturi mai sus menţionată, societatea pârâtă a plătit sumele reprezentând valoarea serviciilor prestate de reclamantă cu depăşirea termenul de 30 de zile stabilit în contract, după cum urmează: factura nr. 2034603 din 23 august 2006, cu scadenţa la data de 23 septembrie 2006 şi în valoare de 1497104,83 RON, a fost achitată la 13 septembrie 2007, respectiv 16 ianuarie 2008, factura nr. 2334606 din 28 septembrie 2006, cu scadenţa la data de 28 octombrie 2006 şi în valoare de 1405336,11 RON, a fost achitată la 29 noiembrie 2007, respectiv 16 ianuarie 2008, factura nr. 2034609 din 31 octombrie 2006, cu scadenţa la data de 31 noiembrie 2006 şi în valoare de 1.328.159,72 RON, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006, cu scadenţa la data de 22 decembrie 2006 şi în valoare de 1344712,9 RON, a fost achitată la 20 februarie 2008, 31 martie 2008, 15 aprilie 2008, 15.0408 şi 15 iunie 2008, factura nr. 2034616 din 19 decembrie 2006, cu scadenţa la data de 19 ianuarie 2007 şi în valoare de 1.414.825,62 a fost achitată la 15 aprilie 2008, factura nr. 2034622 din 12 februarie 2007, cu scadenţa la data de 12 martie 2007 şi în valoare de 99.871,3 RON, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300008 din 18 iunie 2007, cu scadenţa la data de 18 iulie 2007 şi în valoare de 1.446.225,83 RON, a fost achitată la 15 aprilie 2008, factura nr. 300009 din 18 iunie 2007, cu scadenţa la data de 18 iulie 2007 şi în valoare de 25.766,35 RON, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300010 din 19 iunie 2007, cu scadenţa la data de 19 iulie 2007 şi în valoare de 1.320.784,57 RON, a fost achitată la 16 ianuarie 2008, factura nr. 300011 din 19 iunie 2007, cu scadenţă la data de 19 iulie 2007 şi în valoare de 17.218,31, a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300012 din 19 iunie 2007, cu scadenţa la data de 19 iulie 2007 în valoare de 1.534.719,72, a fost achitată la data de 16 ianuarie 2008, factura nr. 30013 din 19 iunie 2007, cu scadenţa la data de 19 iulie 2007 şi în valoare de 36.027,05 a fost achitată la data de 15 aprilie 2008, factura nr. 300025 din 23 iulie 2007, cu scadenţa la data de 23 august 2007 şi în valoare de 27.006,47 RON, a fost achitată la data de 29 noiembrie 2007, respectiv 15 aprilie 2008.
Având a se pronunţa asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de societatea pârâtă, tribunalul a observat că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1954 dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege iar potrivit art. 3, termenul general de prescripţie este de 3 ani.
Conform art. 16 din acelaşi act normativ curgerea termenului de prescripţie este întreruptă prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, efectul întreruperii fiind acela al curgerii unui nou termen de prescripţie, de trei ani, calculat de la data actului de recunoaştere.
Instanţa a reţinut că, de la data scadenţei tuturor facturilor şi până în momentul introducerii prezentei acţiuni - 29 noiembrie 2010 (data la care a fost expediat plicul conţinând cererea introductivă, potrivit ştampilei de la dosar) s-a împlinit termenul general de prescripţie, de 3 ani, însă, în speţă, sunt incidente prevederile art. 16 din decretul mei sus indicat, deoarece, prin plăţile efectuate în interiorul termenului de prescripţie pârâta nu a făcut altceva decât să recunoască debitul pretins, recunoaştere care a determinat întreruperea termenului de prescripţie atât în ceea ce priveşte debitul principal, cât şi cel accesoriu - penalităţile solicitate de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E. CFR SA Bucureşti - Sucursala E. Timişoara.
Pe cale de excepţie a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive motivată pe faptul că beneficiarul Contractelor nr. 9/73 din 23 iulie 2007 şi nr. 9/99 din 26 aprilie 2006 este CNCF "CFR "SA Bucureşti, şi nu Sucursala Regionala CF Timişoara, precum şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Sucursalei E. Timişoara întrucât cererea a fost formulată de o sucursală, respectiv Sucursala E. Timişoara, neavând calitate procesuală de folosinţă, care nu poate sta în judecată lipsindu-i potrivit art. 41 C. proc. civ. folosinţa drepturilor civile. Reclamanta este o sucursala a persoanei juridice SC E. CFR SA, astfel nu are personalitate juridică. Cererea de chemare în judecată a fost semnată şi întocmită în numele unei sucursale, sucursală care nu a fost autorizată să stea în judecată în nume propriu.
Pe cale de excepţie a invocat şi în faţa instanţei de apel prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei în ceea ce priveşte factura fiscală nr. 00300066-07 din 21 decembrie 2007 reprezentând penalităţi de întârziere, raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată (2 octombrie 2010).
Prin Decizia nr. 955/R din 20 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost respins apelul pârâtei CN CFR SA Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 1048/PI din 1 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 10787/30/2010 şi a fost obligată pârâta apelantă la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată.
Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru considerentele următoare:
Referitor la nulitatea facturii de penalităţi invocată în motivele de apel, a fost respinsă această excepţie, în primul rând, pe considerentul că factura nu este un contract sau un act juridic unilateral căruia să îi fie aplicabile dispoziţiile Codului civil referitoare la nulitate, ci are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului şi reprezintă un mijloc de probă cu privire la operaţiunea efectuată. În al doilea rând, faptul că a fost emisă o singură factură de penalităţi pentru două contracte diferite nu este un motiv de nulitate, nici absolută, nici relativă.
Referitor la împlinirea termenului de prescripţie, cu luarea în considerare a notelor scrise prin care s-a administrat proba cu înscrisuri care arată modul de calcul al facturii de penalităţi, Curtea a constatat că, aşa cum în mod corect a relevat şi instanţa de fond, într-adevăr de la data scadenţei tuturor facturilor şi până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată - 29 noiembrie 2010 nu s-a împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani fiind incidente prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1954, deoarece prin plăţile efectuate în interiorul termenului de prescripţie pârâta nu a făcut altceva decât să recunoască debitul pretins, recunoaştere care a determinat întreruperea termenului de prescripţie atât în ceea ce priveşte debitul principal, cât şi cel accesoriu - penalităţile solicitate pe reclamantă. întreruperea cursului prescripţiei, conform art. 17 din Decretul nr. 167/1954, şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o şi are ca efect începerea cursului unei noi prescripţii. Astfel, de la data de 29 noiembrie 2007 - data ultimei plăţi, a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, care fost întrerupt în ultima zi, 29 noiembrie 2010, data la care a fost trimisă cererea de chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, deoarece se ia în considerare data la care a fost trimisă cererea Tribunalului Trimis, iar nu data de 2 decembrie 2010, data la care a fost înregistrată cererea la instanţă. Aşa cum în mod corect a arătat şi intimata prin întâmpinare, sunt astfel incidente dispoziţiile art. 104 C. proc. civ., potrivit cărora „Actele de procedură trimise prin postă instanţei judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înaintea împlinirii termenului."
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei reprezentat de pretenţiile formulate de reclamantă constând în penalităţi de întârziere, Curtea a constatat că în mod judicios prima instanţă a obligat pârâta-apelantă la plata acestora reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 969 şi 1066 C. civ.
În acelaşi sens, Curtea a reţinut că penalităţile de întârziere sunt fixate de către părţi prin intermediul clauzelor convenite potrivit contractelor de prestări servicii încheiate în anul 2006 şi 2007.
Conform art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a obţine executarea întocmai a obligaţiilor asumate de către debitor. Având în vedere că penalităţile de întârziere au caracter contractual, că prin intermediul acestora părţile au recurs la evaluarea anticipată a prejudiciului susceptibil de a fi cauzat prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale, că pârâta apelantă a achitat cu întârziere debitele principale, aspect pe care nu l-a contestat, rezultă că aceleiaşi pârâte apelante îi incumbă şi sarcina plăţii penalităţilor de întârziere ca urmare a întârzierii în executarea obligaţiilor pecuniare principale, potrivit facturilor emise de reclamantă.
Împotriva Deciziei nr. 955/R din 20 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, declarat recurs recurenta-pârâtă CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii formulate de către SC E. CFR SA Bucureşti - Sucursala E. Timişoara, cu acordarea cheltuielilor de judecată aferente soluţionării cauzei.
În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că invocă şi în faţa instanţei de recurs prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei în ceea ce priveşte factura fiscală nr. 00300066-07 din 21 decembrie 2007 reprezentând penalităţi de întârziere, raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată (2 octombrie 2010).
Se susţine de către recurentă că în baza Contractelor nr. 9/99/2006 şi nr. 9/73/2007 reclamanta a emis pe adresa societăţii recurente facturile nr. 2034603 din 23 august 2006, nr. 2034606 din 28 septembrie 2006 nr. 2034609 din 31 octombrie 2006, nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006, nr. 2034616 din 19 decembrie 2006, nr. 2034622 din 12 februarie 2007, nr. 2034623 din 28 februarie 2007, nr. 2034627 din 18 iunie 2007, nr. 2034629 din 19 iunie 2007, nr. 20 34631 din 19 iunie 2007, nr. 2034632 din 19 iunie 2007 şi nr. 2034644 din 23 iulie 2007.
Recurenta solicită instanţei să observe, raportat la art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, precum şi la data introducerii cererii de chemare în judecată, că dreptul reclamantei de a solicita plata penalităţilor de întârziere la facturile prezentate mai sus este prescris şi că ori de câte ori se cercetează dacă dreptul la acţiune privind un drept accesoriu având ca obiect prestaţii succesive s-a stins sau nu prin prescripţie, trebuie mai întâi să se verifice dacă dreptul la acţiune privind dreptul de creanţă principal este sau nu prescris. În acest sens arată că:
Pentru factura fiscală nr. 2034603 din 23 august 2006 scadentă la data de 23 septembrie 2006 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 23 septembrie 2009
Pentru factura fiscală nr. 2034606 din 28 septembrie 2006 scadentă la data de 28 octombrie 2006 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 28 octombrie 2009.
Pentru factura fiscală nr. 2034609 din 31 octombrie 2006 scadentă la data de 31 noiembrie 2006 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 31 noiembrie 2009.
Pentru factura fiscală nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006 scadentă la data de 22 decembrie 2006 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 22 decembrie 2009.
Pentru factura fiscală nr. 2034616 din 19 decembrie 2006 scadentă la data de 19 ianuarie 2007 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 19 ianuarie 2010.
Pentru factura fiscală nr. 2034622 din 12 februarie 2007 scadentă la data de 12 martie 2007 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 12 martie 2010.
Pentru factura fiscală nr. 2034623 din 28 februarie 2007 scadentă la data de 28 martie 2007 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 28 martie 2010.
Pentru factura fiscală nr. 2034627 din 18 iunie 2007 scadentă la data de 18 iulie 2007 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 18 iulie 2010.
Pentru factura fiscală nr. 2034629 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 19 iulie 2010.
Pentru factura fiscală nr. 2034631 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 19 iulie 2010.
Pentru factura fiscală nr. 2034632 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 19 iulie 2010.
Pentru factura fiscală nr. 2034644 din 23 iulie 2007 scadentă la data de 23 august 2007 dreptul de a solicita penalităţi de întârziere s-a prescris la data de 23 august 2010.
Arată recurenta că penalităţile de întârziere reprezintă o sancţiune care se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, fiind deci o obligaţie succesivă. Astfel reclamanta a calculat pentru toate cele 12 facturi neachitate la termen penalităţi de întârziere (pentru fiecare zi în parte) de la scadenţă până la data achitării, solicitând plata acestora la data de 2 decembrie 2010 - data depunerii cererii de chemare în judecată.
Recurenta consideră că:
Pentru factura fiscală nr. 2034603 din 23 august 2006 scadentă la data de 23 septembrie 2006 perioada 24 septembrie 2006 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034606 din 28 septembrie 2006 scadentă la data de 28 octombrie 2006 perioada 29 octombrie 2006 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034609 din 31 octombrie 2006 scadentă la data de 31 noiembrie 2006 perioada 1 ianuarie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034610 din 22 noiembrie 2006 scadentă la data de 22 decembrie 2006 perioada 23 decembrie 2006 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034616 din 19 decembrie 2006 scadentă la data de 19 ianuarie 2007 perioada 20 ianuarie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034622 din 12 februarie 2007 scadentă la data de 12 martie 2007 perioada 13 martie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034623 din 28 februarie 2007 scadentă la data de 28 martie 2007 perioada 29 martie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034627 din 18 iunie 2007 scadentă la data de 18 iulie 2007 perioada 19 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034629 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 perioada 20 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034631 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 perioada 20 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034632 din 19 iunie 2007 scadentă la data de 19 iulie 2007 perioada 20 iulie 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Pentru factura fiscală nr. 2034644 din 23 iulie 2007 scadentă la data de 23 august 2007 perioada 24 august 2007 - 1 decembrie 2007 este afectată de prescripţie.
Se mai susţine că factura emisă de penalităţi este lovită de nulitate, câtă vreme a fost emisă o singură factură de penalităţi, pentru două contracte diferite, respectiv Contractul nr. 9/99 din 26 aprilie 2006 şi 9/73/2007 iar perioadele pentru are au fost calculate zilele de penalitate pentru fiecare factură în parte, sunt afectate de prescripţie.
Instanţa de fond, cât şi cea de apel în mod greşit a apreciat că plata efectuată a întrerupt prescripţia câtă vreme, perioada calculului penalităţilor în urma cărora s-a întocmit factura de penalităţi este afectată de prescripţie. Prin întocmirea acestei facturi de penalităţi nu se întrerupe prescripţia care a început să curgă distinct pentru fiecare factură în parte.
Recurenta solicită instanţei să aibe în vedere la pronunţarea hotărârii şi faptul că factura fiscală nr. 00300066-07 din 21 decembrie 2007 factura care face obiectul prezentului dosar reprezentând penalităţi, nu se afla înregistrată în contabilitate, aceasta fiind restituită reclamantei cu actul nr. 3/51/27 februarie 2008. Factura, pentru a avea forţa probantă pentru persoana care nu a redactat-o, în speţă, faţă de reclamantă, trebuie să fie acceptată. Potrivit art. 46 C. com., obligaţiunile comerciale se probează cu facturi acceptate. Factura este un înscris care cuprinde elementele esenţiale ale unei operaţiuni comerciale.
În privinţa forţei probante, factura face dovada deplină împotriva emitentului şi în favoarea aceluia ce o deţine, adică a destinatarului. Factura poate să facă dovada şi în favoarea emitentului, dacă este acceptată de către destinatar.
În cauza dedusă judecaţii factura fiscală nr. 02034603 din 23 august 2006, nu au fost acceptată la plată, aceasta fiind restituită. Astfel, factura indicată poartă numai ştampila societăţii emitente, fără semnătura şi fără menţiunea "acceptat". Or, ştampila societăţii destinatare, nu constituie un element de identificare al persoanei juridice de drept privat şi nici nu este în măsură să angajeze răspunderea persoanei juridice, lipsind orice semnătură din partea reprezentantului legal.
Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu toate că recurenta nu a indicat expres de care dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. înţelege să se prevaleze, instanţa reţine că susţinerile recurentei pot fi considerate ca fiind critici întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât este criticat modul de aplicare al dispoziţiilor legale care guvernează prescripţia extinctivă reglementate prin Decretul nr. 167/1958 în sensul că pretenţiile reclamantei sunt prescrise iar, pe cale de consecinţă, şi penalităţile aferente acestora.
Cu privire la criticile recurentei referitoare la nulitatea facturii de penalităţi, instanţa ia act că prin răspunsul la întâmpinare recurenta a renunţat în mod expres să le mai susţină.
Nu este fondată susţinerea recurentei în sensul că factura de penalităţi nr. 00300066-07/2-1 decembrie 2007 nu are forţă probantă, raportat la dispoziţiile art. 46 C.com, întrucât nu a fost acceptată la plată. Instanţa reţine că factura de penalităţi a fost emisă în temeiul clauzei penale inserată în contractul încheiat de părţi şi reprezintă o cuantificare a daunelor interese înregistrate de reclamantă ca urmare a plăţii cu întârziere a facturilor emise în temeiul contractului având în vedere relaţia comercială complexă existentă între părţi ceea ce a generat emiterea mai multor facturi. Clauza penală prevăzută de art. 12.1 din contract nu are în vedere o sumă fixă la care va fi obligată partea în situaţia în care nu-şi execută la timp obligaţiile ci presupune un calcul procentual raportat la numărul de zile de întârziere în executarea obligaţiei.
Prin urmare, penalităţile de întârziere sunt datorate în temeiul clauzei penale inserate în contract, care potrivit art. 969 C. civ. reprezintă legea părţilor, recurenta asumându-şi prin semnarea contractului obligaţia de a plăti despăgubiri, evaluate anticipat prin clauza penală, în situaţia în care îşi va executa cu întârziere obligaţiile contractuale.
Ţinând seama de convenţia părţilor este fără relevanţă faptul că recurenta-pârâtă nu a acceptat ia plată factura conţinând penalităţile de întârziere, deoarece acestea au fost asumate prin semnarea contractului.
Critica referitoare la împlinirea termenului de prescripţie nu este fondată, în cauză fiind incident art. 16 din Decretul nr. 167/1958, deoarece prin plăţile efectuate în interiorul termenului de prescripţie de către pârâta a avut loc o recunoaştere a debitului pretins, recunoaştere care a determinat întreruperea termenului de prescripţie atât în ceea ce priveşte debitul principal, cât şi cel accesoriu - penalităţile solicitate pe reclamantă.
Conform art. 17 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea cursului prescripţiei şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o şi are ca efect începerea cursului unei noi prescripţii, prin urmare, de la data de 29 noiembrie 2007 - data ultimei plăţi, a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, care a fost întrerupt în ultima zi, 29 noiembrie 2010, data la care a fost trimisă cererea de chemare în judecată prin poştă.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa a reţinut, în mod corect, că sunt incidente dispoziţiile art. 104 C. proc. civ., potrivit cărora actele de procedură trimise prin postă instanţei judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înaintea împlinirii termenului.
Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, reţinând că decizia atacată este legală, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă CN CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara împotriva Deciziei nr. 955/R din 20 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 837/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 83/2015. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
