ICCJ. Decizia nr. 864/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 864/2015
Dosar nr. 4230/3/2012
Şedinţa publică de la 18 martie 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub număr de dosar 4230/3/2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta SC C. SRL prin lichidator L. IPURL a chemat în judecată pe pârâta SC E.I. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 11.011.807,76 RON formată din 129.246,57 RON reprezentând rest de plată şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 18 august 2011, actualizată cu indicele de inflaţie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1538 din Noul C. civ. şi art. 112 C. proc. civ. de la 1865.
Pârâta SC E.I. SRL a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia prematurităţii, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, iar pe fond s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 115 şi următoarele, art. 119 C. proc. civ. de la 1865, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1538 din Noul C. civ., Legea nr. 10/1995, H.G. nr. 273/1994, contractul de execuţie lucrări nr. 212 din 11 februarie 2009, Decizia nr. 704 din 7 februarie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Prin încheierea de şedinţă din data de 21 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 4230/3/2012 au fost respinse excepţia prematurităţii şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocate de pârâtă.
La data de 21 iunie 2013 reclamanta a depus la dosar o cerere prin care şi-a micşorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.100.233,578 RON reprezentând penalităţi de întârziere.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.
La termenul de judecată din data de 9 octombrie 2013 a fost invocată de către pârâtă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei de interes a reclamantei, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată.
La data de 18 noiembrie 2013, SC D. SRL a formulat cerere prin care a precizat că i-a fost cesionat dreptul de creanţă litigios de către reclamanta SC C. SRL prin lichidator L. IPURL.
Prin încheierea de şedinţă din 12 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 4230/3/2012, s-a luat act de transmisiunea calităţii procesuale active de la reclamanta SC C. SRL către SC D. SRL şi s-a constatat că au rămas fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes a SC C. SRL.
Totodată, prima instanţă a pus în vedere reclamantei SC D. SRL să depună taxă judiciară de timbru în cuantum de 85.113,33 RON şi timbru judiciar în cuantum de 5 RON.
La termenul de judecată din data de 9 aprilie 2014 reclamanta SC D. SRL a depus la dosar o cerere prin care şi-a micşorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.639.500 RON reprezentând penalităţi de întârziere.
Totodată, reclamanta a depus la dosar o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50.000 RON şi timbru judiciar de 5 RON.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.
Prin Sentinţa civilă nr. 1797 din 9 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 4230/3/2012 s-a admis excepţia de insuficientă timbrare şi s-a anulat cererea formulată de reclamanta SC D. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL, ca insuficient timbrată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că pentru suma solicitată iniţial de 8.100.233,578 RON reclamanta avea obligaţia de a achita o taxă de timbru de 85.113,32 RON (fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanta a redus cuantumul pretenţiilor solicitate la suma de 4.639.500 RON faţă de dispoziţiile art. 35 alin. (3) teza a II-a, dispoziţii care stabilesc că în situaţia în care se micşorează valoarea pretenţiilor formulate, după înregistrarea acţiunii sau a cererii, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară), însă reclamanta a achitat doar suma de 50.000 RON. Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 s-a admis excepţia de insuficientă timbrare şi s-a anulat cererea, ca insuficient timbrată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC D. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 1077 din 13 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis. A fost anulată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia netimbrării pentru suma de 50.600 RON solicitată prin cererea de chemare, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL.
A fost anulată ca netimbrată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL, pentru suma de 50.600 RON.
A fost trimisă cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC D. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL, pentru diferenţa în sumă de 4.588.900 RON.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta iniţială SC C. SRL prin lichidator L. IPURL a solicitat obligarea pârâtei SC E.I. SRL la plata sumei de 11.011.807,76 RON formată din 129.246,57 RON reprezentând rest de plată şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 18 august 2011, actualizată cu indicele de inflaţie.
Ulterior, la data de 21 iunie 2013, reclamanta iniţială SC C. SRL prin lichidator L. IPURL şi-a micşorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.100.233,578 RON reprezentând penalităţi de întârziere.
La termenul de judecată din data de 9 aprilie 2014, apelanta-reclamantă SC D. SRL şi-a micşorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.639.500 RON reprezentând penalităţi de întârziere.
Prin urmare, pe parcursul desfăşurării procesului a fost micşorată de două ori câtimea pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Aşa fiind, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, fiind îndeplinite cele două condiţii respectiv: cererea de chemare în judecată să fi fost taxată corespunzător la momentul înregistrării, cererea de chemare în judecată să fie modificată ulterior.
S-a constatat că apelanta-reclamantă a depus o taxă judiciară de timbru de 50.000 RON şi timbru judiciar în cuantum de 5 RON.
Conform art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, aceste taxe de timbru sunt suficiente doar pentru o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenţii în cuantum de 4.588.900 RON.
Pentru diferenţa de 50.600 RON faţă de valoarea de 4.639.500 RON a cererii de chemare în judecată precizată nu s-au plătit taxe de timbru de către apelanta-reclamantă.
În aceste condiţii, conform art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, s-a apreciat că trebuia admisă excepţia netimbrării şi anulată ca netimbrată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, doar pentru suma de 50.600 RON, iar judecata acţiunii trebuia să continue pentru diferenţa în sumă de 4.588.900 RON.
De asemenea, s-a reţinut că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 146/1997 şi art. 35 alin. (3) teza a II-a din Ordinul nr. 760/C/1999.
S-a arătat că prin teza I a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, legiuitorul a urmărit să stabilească că orice cerere/acţiune poate fi judecată doar dacă este legal timbrată la momentul înregistrării, iar dacă pe parcursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, trebuie achitată o diferenţă de taxă de timbru pentru valoarea suplimentată şi a stabilit obligaţii în acest sens în sarcina judecătorului.
Legiuitorul a reglementat prin teza a II-a din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 ipoteza în care, după înregistrarea acţiunii/cererii, se micşorează valoarea pretenţiilor formulate.
Instanţa a arătat că în această ipoteză nu se poate susţine că legiuitorul a urmărit să reglementeze o obligaţie de plată a unei taxe de timbru în sarcina petentului întrucât este vorba de o cerere/acţiune care a fost înregistrată.
Or, aşa cum a fost menţionat mai sus, procesul poate continua, pentru a se ajunge la reducerea pretenţiilor, doar dacă o cerere înregistrată este legal timbrată.
Ceea ce a urmărit legiuitorul prin edictarea acestor dispoziţii legale a fost stabilirea faptului că unui petent i se percepe taxa de timbru plătită pentru cererea înregistrată, chiar dacă ulterior îşi micşorează pretenţiile, nefiind îndreptăţit la restituirea unei diferenţe de taxă de timbru judiciar.
Această concluzie este întărită de faptul că, spre deosebire de teza I din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, în teza a II-a din acelaşi articol nu mai există indicată o obligaţie în sarcina judecătorului de a verifica timbrajul întrucât, prin ipoteză, acest lucru a fost făcut la momentul înregistrării cererii, iar prin micşorarea pretenţiilor nu s-ar pune problema de plată a unei taxe suplimentare.
Sub un alt aspect, chiar dacă s-ar interpreta dispoziţiile art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 146/1997 şi art. 35 alin. (3) teza a II-a din Ordinul nr. 760/C/1999 în sensul propus de intimata - pârâtă şi prima instanţă, aceste dispoziţii legale şi altele care nu ar permite judecarea unei cereri legal timbrate la valoarea pretenţiilor solicitate, tot nu ar putea fi aplicate în cauză.
Curtea de apel a apreciat că anularea unei cereri, care a fost legal timbrată la valoarea pretenţiilor solicitate, ar reprezenta o încălcare a dreptului de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că acest drept nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, însă aceste limitări nu trebuie să aducă atingere chiar substanţei dreptului.
O limitare nu este conformă cu art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului decât în măsura în care ea vizează un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
În ceea ce priveşte scopul legitim se poate accepta că perceperea unor taxe de timbru vizează restrângerea chemărilor abuzive în judecată şi strângerea de fonduri pentru bugetul justiţiei (cauza Iorga c. României).
S-a mai reţinut că anularea unei cereri pentru care se depune taxă de timbru la valoarea pretenţiilor solicitate (reduse) de apelanta-reclamantă ar reprezenta o măsură evident disproporţionată faţă de scopul urmărit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudenţa sa că restricţiile care sunt pur financiare sau care nu vizează deloc motivele cererii sau temeinicia sa trebuie să facă obiectul unei analize mai riguroase pentru a promova interesele justiţiei (cauza Iorga c. României).
Instanţa de control judiciar a apreciat că în speţă, nu există nicio justificare rezonabilă pentru a anula o cerere de chemare în judecată doar pe motivul că taxa de timbru nu a fost achitată la valoarea unor pretenţii care nu mai sunt solicitate de către apelanta-reclamantă.
Practic, scopul strângerii de fonduri la bugetul justiţiei este atins întrucât apelanta-reclamantă a plătit o taxă de timbru considerabilă (50.000 RON), la valoarea pretenţiilor reduse.
Totodată, plata unei sume atât de mari cu titlu de taxă de timbru, poate reprezenta un argument serios că demersul judiciar al apelantei nu este pur şicanatoriu.
În consecinţă, s-a reţinut că dispoziţiile art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 146/1997 şi art. 35 alin. (3) teza a II-a din Ordinul nr. 760/C/1999, chiar dacă s-ar interpreta în sensul propus de intimata-pârâtă şi prima instanţă, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât ar aduce atingere dreptului apelantei-reclamante de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta SC E.I. SRL a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei apelate ca fiind legală şi temeinică.
În argumentarea recursului, pârâta critică decizia atacată susţinând, în esenţă, că acesta este rezultatul interpretării sau aplicării greşite a prevederilor legale - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nelegalitatea deciziei rezultă şi din interpretarea greşită făcută de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiilor legale incidente în speţă, respectiv cele care stabilesc: obligaţia reclamantului de a achita taxa judiciară de timbru, sancţiunea care intervine în caz de neconformare (art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru).
În opinia recurentei, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, întrucât: scopul edictării art. 20 alin. (2) teza a II-a a fost de a evita situaţiile în care instanţa este învestită iniţial cu o acţiune al cărei obiect este mare (cu influenţă şi asupra determinării competentei materiale) pentru ca ulterior să fie redusă; din interpretarea dată de curtea de apel, art. 20 alin. (2) stabileşte un caz de limitare la restituire a taxei de timbru, în cazul micşorării pretenţiilor (deşi legea nu poate sancţiona pe cel care a plătit deja taxa, protejându-l pe cel care nu a plătit-o încă); art. 20 alin. (3) stabileşte sancţiunea petentului care nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a taxei de timbru în cuantumul legal.
Interpretarea dată de către instanţa de apel prevederilor legale ce stabilesc sancţiunea în cazul neîndeplinirii obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru în totalitate, cât şi soluţiile pe care Ie-a oferit curtea de apel în vederea evitării aplicării acestei sancţiuni, reprezintă o încălcare a voinţei exprimate de legiuitor în actul normativ pus în discuţie, împrejurare care echivalează practic cu o adăugare la lege.
Premisa reglementată de art. 20 este aceea că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
Or, astfel cum a reţinut instanţa de apel, fiind în insolvenţă la momentul introducerii acţiunii, era scutită de la plata taxei de timbru. Ulterior, la data de 12 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti a luat act de transmisiunea calităţii procesuale active şi a pus în vedere reclamantei să depună taxa judiciară de timbru în cuantum de 85.113,33 RON până la termenul din data de 9 aprilie 2014.
Ca atare, în opinia recurentei, urma ca instanţa de apel să proroge discuţia asupra excepţiei insuficientei timbrări invocate de către pârâtă, pentru termenul din data de 9 aprilie 2014, sub sancţiunea anularii cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată.
Împrejurarea că la termenul din data de 9 aprilie 2014 D. nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa de către instanţa de apel şi a înţeles să evite sancţiunea anularii cererii prin formularea unei cereri de diminuare a câtimii obiectului juridic dedus judecaţii nu ar fi justificat, nici anularea în parte a acţiunii civile, nici acordarea unui nou termen până la care I. să complinească aceeaşi obligaţie de plată a taxei de timbru, în măsura în care: valoarea iniţială a taxei se menţine, chiar şi în situaţia diminuării pretenţiilor, iar, potrivit legii, excepţia insuficientei timbrări fusese prorogată pentru termenul din data de 9 aprilie 2014.
În conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru: „neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii", nu se prevede posibilitatea anularii în parte a acţiunii şi continuarea judecării în limita taxei de timbru plătite. În cazul în care obligaţia stabilită de instanţă nu a fost îndeplinită integral, acţiunea se anulează integral.
Acest aspect rezultă şi din interpretarea prevederilor art. 36, alin. (2) din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 146/1997.
Prin urmare, apreciază recurenta, în cazul micşorării câtimii pretenţiilor reclamanta rămâne obligată să achite taxa de timbru.
Astfel, soluţia corectă în cazul în care reclamanta nu a achitat integral taxa de timbru calculată de instanţă şi pusă în vedere prin încheierea din data de 12 februarie 2014, este anularea integrală, iar nu parţială a acţiunii, aşa cum susţine în mod greşit instanţa de apel.
Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la momentul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
Interpretarea dată de curtea de apel contravine voinţei legiuitorului şi caracterului imperativ al dispoziţiilor stabilite prin această lege fiscală care aparţine dreptului public. Astfel, raţionamentul instanţei, în măsura în care ar fi acceptat, ar crea premisele unei reale inechităţi între partea diligentă - care îşi îndeplineşte în mod judicios obligaţiile stabilite în sarcina sa, respectiv reclamantei care plăteşte taxa de timbru calculată la valoarea pretenţiilor şi care ulterior şi le restrânge, sens în care aceasta nu ar mai putea beneficia de o restituire a sumelor achitate în plus - şi, reclamanta mai puţin diligentă, dar prevăzătoare - care nu achită taxa de timbru pe motiv că, oricum îşi va diminua pretenţiile şi oricum legea nu îi mai permite să îşi recupereze suma achitată în plus cu titlu de taxă de timbru aferentă unor pretenţii pe care, în final, nu le mai solicită.
Sub un alt aspect, recurenta apreciază că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 20 alin. (4), întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Dispoziţiile legale menţionate mai sus se exclud, astfel încât, dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, nu mai pot fi aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (4).
Consideră că anularea deciziei nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aceasta întrucât, este unanim acceptat că dreptul de acces la justiţie nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. Accesibilitatea justiţiei nu înseamnă caracterul gratuit al acesteia. Întrucât este vorba de un serviciu prestat de stat, accesul la instanţa de judecată poate fi condiţionat de plata unei taxe de timbru necesară pentru acoperirea cheltuielilor de judecată.
Prin stabilirea unei taxe de timbru în cuantum de 85.113,32 RON şi care nu a fost achitată în termenul legal, cu sancţiunea anularii cererii, nu reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie, având în vedere că au fost încălcate dispoziţiile legale în materia taxelor de timbru judiciar, veniturile reclamantei permiteau plata acestui cuantum sau, de asemenea, se putea solicita chiar şi eşalonarea taxei de timbru.
Intimata-reclamantă SC D. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile legale incidente speţei privitoare la plata taxei judiciare de timbru, fiind nefondate criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă.
În conformitate cu art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare, „dacă în momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal".
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod legal ca fiind îndeplinite cerinţele textului legal menţionat, respectiv cererea de chemare în judecată să fi fost taxată corespunzător la momentul înregistrării, iar cererea de chemare în judecată să fie modificată ulterior.
Sub aspectul îndeplinirii primei condiţii, a fost înlăturată cu justeţe susţinerea pârâtei potrivit căreia acţiunea nu a fost timbrată la momentul înregistrării acţiunii, întrucât nu se poate face confuzie între scutirea de la plata taxei de timbru şi neachitarea acesteia la momentul înregistrării cererii, având în vedere că reclamanta iniţială SC C. SRL se afla în insolvenţă la momentul promovării acţiunii, fiind scutită de la plata taxei de timbru, conform art. 77 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Prin urmare, doar dacă se datora o taxă de timbru şi aceasta nu era achitată se putea pune problema unei nelegale timbrări la momentul înregistrării cererii.
S-a apreciat cu justeţe ca fiind îndeplinită şi cea de-a doua condiţie a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificarea constând în micşorarea câtimii pretenţiilor solicitate iniţial de la suma de 11.011.807,76 RON la suma de 8.100.233,578 RON (21 iunie 2013) şi, ulterior, la suma de 4.639.500 RON (9 aprilie 2014).
Aşa fiind, constatând îndeplinite condiţiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în mod legal s-a apreciat că acţiunea trebuia soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru a fost plătită în mod legal, fiind nefondate criticile recurentei formulate sub cest aspect.
Totodată, din interpretarea sistematică şi logică a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 rezultă că legiuitorul a urmărit să stabilească că un proces se poate desfăşura doar dacă cererea este legal timbrată raportat la pretenţiile deduse efectiv judecăţii, iar în cazul în care se plăteşte o taxă de timbru nu se mai poate solicita restituirea unei părţi din aceasta dacă se micşorează pretenţiile.
Este de reţinut că dispoziţiile art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997, trebuie interpretate în corelaţie şi cu dispoziţiile art. 23 din acelaşi act normativ privitor la restituirea taxelor judiciare de timbru nedatorate.
Nu se poate pretinde că în interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 instanţa de apel ar fi adăugat la lege, astfel cum susţine recurenta.
Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, ceea ce a urmărit legiuitorul prin edictarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 a fost stabilirea faptului că unui reclamant i se percepe taxa de timbru plătită pentru cererea înregistrată, chiar dacă ulterior îşi micşorează pretenţiile, nefiind îndreptăţit la restituirea unei diferenţe de taxă de timbru judiciar.
Numai o astfel de interpretare a textului art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997 este în măsură să satisfacă exigenţele accesului liber la justiţie, conform art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu există nicio raţiune pentru ca statul să perceapă o taxă judiciară de timbru disproporţionată faţă de serviciul judiciar prestat. Altfel spus, achitarea unei taxe judiciare de timbru nu constituie în sine o îngrădire a accesului la justiţie, cu condiţia ca aceasta să fie corespunzătoare şi proporţională actului de justiţie solicitat. Or, este greu de imaginat că legiuitorul a urmărit să perceapă o taxă pentru care nu asigură o contraprestaţie.
Este de amintit jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a statuat că impunerea oricărei taxe trebuie să fie urmată de un serviciu sau de o lucrare efectuată în mod direct şi imediat de către organe sau instituţii publice (Decizia nr. 176 din 6 mai 2003), or, în speţă, reclamanta a achitat o sumă substanţială fără a beneficia de servicii corelative din partea justiţiei, situaţie care este în contradicţie cu însăşi natura şi finalitatea operaţiunii de taxare, cu atât mai mult cu cât întreaga reglementare a Legii nr. 146/1997 are la bază ideea proporţionalităţii.
Trebuie reţinut că în plan procesual, accesul liber la justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice (cauza SC Marolux SRL şi Jacob contra României, 20 februarie 2008).
În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, cât şi accesul liber la justiţie, ţinând seama şi de plata unei taxe judiciare substanţiale (50.000 RON), în alte cuvinte, având în vedere principalele criterii în examinarea încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv: scopul legitim urmărit şi proporţionalitatea măsurii.
Aşa fiind, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar soluţia de trimitere a cauzei pentru rejudecare pronunţată de curtea de apel în raport de necercetarea fondului este perfect legală, motiv pentru care, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat de pârâtă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1077 din 13 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1077 din 13 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 85/2015. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 837/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
