ICCJ. Decizia nr. 854/2015. Civil. Revocare donaţie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 854/2015
Dosar nr. 932/93/2013
Şedinţa publică din 24 martie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 2 noiembrie 2012, reclamanta M.B.(R.) SA a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii C.A.I. şi C.I., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună „inopozabilitatea” contractului de donaţie autentificat prin încheierea nr. 5029 din 08 decembrie 2009 de B.N.P. M., în limita creanţei deţinute de reclamantă împotriva debitorului C.A.I.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a acordat către SC T. SRL mai multe împrumuturi prin contractele de împrumut nr. FA 2275 din 30 noiembrie 2006, FA 2276 din 30 noiembrie 2006 şi FA nr. 2277 din 30 noiembrie 2006, care au fost garantate de către C.A.I. în calitate de fideiusor, obligat în solidar şi indivizibil cu împrumutatul la rambursarea întregii sume datorate în baza celor trei acorduri.
Întrucât obligaţiile asumate contractual nu au fost respectate, banca a declarat creditul scadent la data de 27 aprilie 2012 şi a solicitat începerea executării silite în baza titlurilor executorii reprezentate de contractele de împrumut pentru sumele de 5.181.330,73 euro şi 2.899,40 lei la care se adaugă dobânzi, penalităţi, precum şi orice alte sume datorate conform titlurilor executorii aşa cum au fost stipulate în contractele de credit.
Reclamanta a arătat că în prezenta cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1562 şi următoarele C. civ., privind admisibilitatea acţiunii revocatorii.
Mai precizează reclamanta că prin contractul de donaţie autentificat prin încheierea nr. 5029 din 08 decembrie 2009 de B.N.P. M., debitorul C.A.I. a înţeles să îşi micşoreze patrimoniul în frauda creditorului, prin transmiterea proprietăţii asupra imobilului teren şi construcții situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, judeţ Ilfov, identificat cu număr cadastral 208 (constând în teren intravilan în suprafaţă de 4.822 m.p., conform actelor de proprietate iar din măsurători cadastrale rezultând suprafaţa de 7.385 m.p. din care suprafaţa de 4.822 m.p. teren în proprietate şi suprafaţa de 2.563 m.p. teren împrejmuit în folosinţă, amplasat pe sola cadastrală 65, parcela 457/8 şi construcţiile C1, C2, C3, edificate pe acest teren, având regim de înălţime S+P+1+M, respectiv P+1, cu o suprafaţă construită la sol de 802,17 m.p.) către tatăl său C.., ca bun propriu.
Reclamanta a mai arătat că prin semnarea contractului de credit şi a contractului de garanţie personală, fideiusiune, debitorul C.A.I. şi-a asumat obligaţia de a nu diminua patrimoniul său cu care a garantat similar unor creditori chirografari obligaţia de rambursare a împrumutului acordat în baza contractului de credit, astfel încât dreptul instituit şi exercitat este similar unui creditor care îşi exercită drepturile asupra debitorului său, întemeiat pe gajul general al unui creditor chirografar.
Faţă de aceste aspecte, reclamanta a apreciat că apare ca titulara unui drept de gaj general aferent unui creditor chirografar, reprezentând în situaţia dată singurul mijloc sau remediu procesual prin care poate ataca actul juridic încheiat de debitor în frauda dreptului de gaj general.
Susţine reclamanta că debitorul în mod deliberat şi-a creat sau accentuat starea de insolvabilitate, cu scopul de a zădărnici posibilitatea creditorului de a-şi executa creanţa, fiind fără îndoială un act fraudulos şi vătămător acestuia.
În scopul de a-l pune la adăpost pe creditor faţă de astfel de acte frauduloase, se arată, legea pune la dispoziţia acestuia instrumentul juridic al acţiunii revocatorii sau pauliene.
Reținând caracterul de „remediu” al acțiunii revocatorii, obiectivat în acel mijloc, instrument juridic a cărui finalitate (funcție) este aceea de a înlătura consecințele actelor frauduloase ale debitorului, prin care acesta, își creează sau potentează starea de insolvabilitate, în literatura de specialitate se consideră că acest instrument juridic poate avea şi un rol preventiv, dedus din aceea că odată atenționați de existenţa acestui instrument „adaptat” unor astfel de situații juridice (create în scop de fraudă), debitorii tentați a apela la astfel de mașinațiuni își vor înfrâna pornirea „antisocială”, conștientizând că o astfel de operațiune ar putea fi zădărnicită, prin exercitarea unei astfel de acțiuni.
Prin întâmpinare, pârâţii au invocat nulitatea cererii, decurgând din lipsa semnăturii autorizate a persoanei ce reprezintă banca în raporturile cu terții şi a „mandatului anterior semnării” acordat persoanelor semnatare (art. 112 pct. 6 C. proc. civ.)
S-a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor raportat la faptul că sunt fidejusori în raporturile cu banca şi nu debitori, arătându-se că dispoziţiile art. 975 C. proc. civ., se referă la debitor şi nu la fidejusor, în același sens fiind dispoziţiile art. 1562 din Noul C. civ.
Pârâţii au considerat că se impune precizarea cererii în raport de dispoziţiile legii pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Astfel, potrivit art. 5 din aceeaşi lege, dispoziţiile Noului C. civ., se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate după intrarea sa în vigoare, ori în speță contractul de donație a fost încheiat în anul 2009.
Dispoziţiile art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, nu sunt aplicabile, nefiind vorba de efecte viitoare ale unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a codului, întrucât acestea nu sunt derivate din raporturi obligaționale, obligațiile nefigurând printre situațiile evocate limitativ în acest text legal.
În consecință, banca nu poate cere inopozabilitatea faţă de creditorul urmăritor a contractului de donație şi nu își poate întemeia pretențiile pe dispoziţiile art. 1562 C. civ.
Cu privire la situaţia de fapt, pârâţii au arătat că, la data de 08 decembrie 2009, pârâtul C.A.I. a donat tatălui său C.I., imobilul aflat în litigiu.
Donația s-a făcut cu clauză de reîntoarcere în patrimoniu, în caz de predeces al donatarului conform art. 825 C. civ., iar distinct de problemele de familie, intenția principală a fost aceea de a-l gratifica pe pârât pentru sprijinul acordat fiului său, de-a lungul întregii sale vieți.
S-a arătat că intenția de a gratifica, animus donandi, a fost mai mult decât evidentă şi privește raporturile dintre tată şi fiu, în condițiile în care C.I. are vârsta de 86 de ani, iar pârâtul C.A.I. îi datorează viața şi cariera sa.
Donația s-a făcut asupra unui bun liber de sarcini, în legătura cu care nu există nicio notare a pretențiilor vreunui terț şi nici un alt obstacol de nicio natură, bunul fiind în circuitul civil.
S-a mai arătat că nu a existat nicio intenţie de a frauda în vreun fel interesele băncii, dorința fiind aceea de a păstra bunul în familie.
Investită în primă instanţă, Judecătoria Buftea, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1093 din 28 februarie 2013, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi luând act că litigiul are o valoare de peste 500.000 lei, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. de la 1865, a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Ilfov.
Prin sentinţa nr. 992 din 18 martie 2014, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive.
A respins, totodată, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că pentru a se putea intenta acţiune revocatorie este necesară îndeplinirea mai multor condiţii cumulative cum ar fi aceea ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul ca debitorul să-şi fi cauzat sau mărit o stare de insolvabilitate, frauda debitorului constând în aceea că avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului.
Tot astfel, se arată, creditorul trebuia să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, anterioară actului atacat.
Or, în speţă, reţine tribunalul, nu sunt îndeplinite primele două condiții ale acţiunii revocatorii.
Astfel, reclamanta nu a reușit să facă dovada faptului că la data încheierii actului de donaţie, în anul 2009, debitorul C.A.I. şi-a creat sau mărit o stare de insolvabilitate.
Concluzia, motivează prima instanţă, se impune avându-se în vedere faptul că încheierile de încuviinţare a executării silite au fost emise în cursul anului 2012, respectiv la cca.3 ani după întocmirea actului de donaţie a cărui revocare se solicită.
Tot astfel, se conchide, nici frauda debitorului nu este dovedită, neputându-se aprecia că pârâtul a avut cunoştinţă de existența unui rezultat păgubitor al actului de donaţie faţă de creditor, având în vedere timpul scurs de la încheierea acestuia şi până la declanşarea procedurilor de executare silită.
Sentinţa s-a dat cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri, a fost respins, ca tardiv formulat, prin decizia nr. 539/ A din 5 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a se pronunţa astfel, instanța de control judiciar a reţinut, în esenţă că, în speţă, sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă de la 1865, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu cele ale noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, după înregistrarea cererii de chemare în judecată pendinte.
Or, se arată, potrivit vechiului Cod de procedură civilă, art. 284 alin. (1), termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.
În speţă, deşi hotărârea de fond a fost comunicată la 10 iunie 2014 apelul s-a depus la data de 8 iulie 2014, cu mult peste termenul stabilit prin lege.
Împrejurarea că, conchide instanţa de control judiciar, în dispozitivul hotărârii atacate s-a menţionat că dreptul de apel se exercită în 30 de zile de la comunicare, nu prezintă relevanţă, întrucât calea de atac, termenele şi condiţiile de exercitare decurg direct din lege, neputând suferi modificări prin menţiunile din hotărârea atacată, trecute în mod eronat, aceasta fiind, se arată, practica judiciară şi doctrina în materie.
În cauză a declarat recurs în termen legal reclamanta M.B.(R.) SA care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit s-a reţinut că apelul a fost tardiv formulat, în condiţiile în către, judecătorul fondului a stabilit „în mod expres” că termenul de apel este de 30 de zile de la comunicare.
Se invocă practica judiciară în materie şi respectiv hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare, unde instanțele au făcut aplicarea „normelor tranzitorii” din noul cod (art. 468 NCC) deşi litigiile se derulau sub reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865.
- instanţa de control judiciar a ignorat faptul că judecătorul este ţinut de respectarea unor principii fundamentale, unul din acestea fiind principiul rolului activ.
În susţinerea acestei critici recurenta face trimitere la aspecte pur teoretice legate de semnificaţia şi conținutul acestui principiu, precum şi a hotărârii, privită ca „imperium”, prin care judecătorul, chemat să dispună în legătură cu litigiul adus în faţa sa, nu o poate face în mod discreţionar ci doar în raport de regula de drept aplicabilă.
Or, instanţa de apel, deşi a reţinut că în hotărârea atacată sunt menţiuni greșite, nu a venit cu o argumentaţie juridică menită să combată silogismul judecătorului care a stabilit că termenul de apel este de 30 de zile, făcând aplicarea Legii nr. 76/2012.
- în raport de toate argumentele prezentate, care, în opinia recurentei exclud culpa sa procesuală, se formulează o cerere de repunere în termenul de apel, şi pe cale de consecinţă, se solicită înlăturarea sancţiunii de respingere a apelului, ca tardiv formulat.
Astfel, se arată, menţiunea din dispozitivul hotărârii de fond, comunicată părţilor, relativ la data de la care curge termenul pentru declararea apelului, reprezintă o „furnizare oficială de informaţii procedurale” către părţi care, conturează existenţa şi conţinutul normelor juridice aplicabile în cazul determinat, pentru exercitarea căii de atac.
Ca atare, se conchide, reclamanta şi-a „reglat” conduita procesuală, conform condiţiilor ce au fost înscrise în comunicarea oficială emisă de către instanţa de fond.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Este lipsit de orice echivoc faptul că litigiul se supune Codului de procedură civilă de la 1865, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, respectiv la 2 noiembrie 2012, când cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea.
Legea nr. 76/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă) a instituit într-adevăr, dispoziţii tranzitorii care să realizeze trecerea de la vechea, la noua reglementare procesual civilă, asigurând compatibilitatea noului cod de procedură civilă cu noul C. civ. (Legea nr. 287/2009, republicată) şi cu celelalte legi în vigoare.
Prin art. 3 al actului normativ mai sus citat, se prevede în mod expres că dispoziţiile noului cod de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, respectiv după 15 februarie 2013, dată mult ulterioară înregistrării cererii din cauza pendinte.
Chestiunea invocată de recurentă aduce în discuţie principiul legalităţii căilor de atac, potrivit căruia o hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, ce pot fi exercitate de asemenea, doar în termenele defipte prin lege.
Cum, calea de atac este dată de lege, iar nu de către judecător, indicarea greşită a acesteia ori a termenului în care poate fi declarată, nu deschide părţii un alt drept, pe care legea nu îl prevede.
Tot astfel, prin menţiunile greşite din dispozitivul unei hotărâri, nu i se pot răpi părţii drepturile pe care legea i le-a conferit.
Ar însemna ca, prin atribuirea, de către instanţă, unei alte calificări sau unui alt conținut, respectivei căi de atac, să se ajungă la „o deturnare a voinţei legiuitorului” vizând reglementarea căilor de atac, în raport de natura cauzelor deduse judecăţii.
Legalitatea căilor de atac se manifestă, totodată, şi ca o regulă cu valoare de principiu constituţional, consacrat în art. 129 din Constituţie potrivit căruia hotărârile judecătoreşti pot fi atacate de părțile interesate (şi, după caz, de Ministerul Public) doar în condiţiile legii.
Ca atare, textul constituţional evocă neechivoc faptul că hotărârile judecătorești pot fi atacate doar prin mijloacele procesuale prevăzute de lege, iar exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile stabilite de lege.
În speţă, aşa cum corect a reţinut instanța de control judiciar, în reglementarea Codului de procedură civilă de 1865, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, termenul de apel era de 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate [(art. 284 alin. (1)] termen care a fost cu mult depăşit de reclamantă.
Art. 103 din acelaşi cod, stipula în mod expres că, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Or, partea interesată nu a dovedit o astfel de „împiedicare” şi nu a formulat, aşa cum ar fi fost firesc, în faţa instanţei de control judiciar, o cerere de repunere în termenul legal de declarare a apelului, invocând doar, în faţa instanţei de recurs aspecte care ţin practic de necunoaşterea legii şi care, chiar în contextul inserării unei precizări greşite în dispozitivul hotărârii date de instanţa fondului, nu pot schimba regimul unei căi de atac, care, aşa cum s-a arătat, se poate exercita doar în condiţiile şi în termenele stabilite prin lege.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.B.(R.) SA împotriva deciziei nr. 539/ A din 05 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 853/2015. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 855/2015. Civil → |
|---|
