ICCJ. Decizia nr. 850/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 850/2015
Dosar nr. 2902/99/2008
Şedinţa publică din 24 martie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanta T.N. a solicitat ca, în contradictoriu cu Academia Română-Filiala Iaşi, prin reprezentanţii legali, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 856,00 mp, deţinută de către aceasta, ori acordarea în compensare a unui alt imobil - teren, pe alt amplasament, dacă pe cel vechi nu este posibil şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri băneşti.
În fapt , reclamanta a formulat in termen legal, in conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, notificare către autorităţile competente privind imobilul teren preluat abuziv de către stat.
Potrivit art. 2 al Dispoziţiei nr. 1937 din 09 iunie 2008 a Primăriei Municipiului Iaşi, notificarea cu privire la imobilul individualizat in petitul contestaţiei a fost trimisa Academiei Române, Filiala Iaşi, in vederea soluţionării.
La data de 18 februarie 2008 s-a întocmit un proces-verbal, cu ocazia întrunirii Comisiei interne de analiza a notificărilor formulate în baza Legii 10/2001 a Academiei Române Iaşi, unde s-a consemnat faptul ca soluţionarea pe cale amiabilă a notificării este imposibilă.
De la acea dată nu s-a comunicat decizia sau dispoziţia motivată asupra cererii de restituire în natură, aşa cum prevede art. 23 alin. (1). din Legea nr. 10/2001.
Prin registratura instanţei s-a depus la dosar de către Academia Română - Filiala Iaşi, prin reprezentant legal, cerere de arătarea titularului dreptului prin care s-a susţinut că, la data de 19 iulie 2006, notificarea petentei T.N. a fost direcţionată de Primăria Iaşi către Academia Iaşi, care a avut mai multe întâlniri cu petenta, constatându-se, în final, că notificarea formulată de aceasta nu se poate soluţiona pe cale amiabilă.
Ulterior acestei date, ca urmare a Normelor de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 cu modificările si completările ulterioare, apărute la 07 martie 2007, pe lângă organele de conducere a Academiei Române, în conformitate cu cap. 3 din aceste norme, s-a constituit Comisia internă de analiză a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 care are competenţa de a emite deciziile de retrocedare, motivat de faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) și art. 11 din Legea nr. 752/2001 privind furnizarea şi funcţionarea Academiei Române si în temeiul art. 11, alin. (4) din Statutul Academiei Române, administrator al întregului patrimoniu al Academiei Române este Academia Română - Fundaţia Patrimoniu. Filiala Iaşi a informat-o telefonic pe reclamantă, prin procurator H., că Filiala Iaşi a direcţionat notificarea împreuna cu documentaţia aferentă către A cademia Română - Fundaţia Patrimoniu, care după analiza din cadrul comisiei urmează să emită decizia de retrocedare.
Prin Încheierea din 23 iunie 2009, instanţa a dispus citarea în cauză a primarului Municipiului Iaşi, în calitate de pârât, cu copie de pe cererea de arătare a titularului dreptului, cu menţiunea de a depune în cauză documentaţia care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 1937 din 09 iunie 2006.
Primarul Municipiului Iaşi, prin reprezentanţii legali, a depus la dosar documentaţia solicitată, cât şi întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii promovată de reclamantă prin procurator.
Totodată, primarul Municipiului Iaşi a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, raportat la solicitarea de restituire a imobilului - teren, în suprafaţă de 856,00 mp, situat în Iaşi, deoarece a emis Dispoziţia nr. 1937 din 09 iunie 2006 de acordare de despăgubiri, conform legii speciale care i-a fost comunicată reclamantei şi pe care aceasta nu a contestat-o în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării.
A precizat pârâtul primarul Municipiului Iaşi că, prin contestaţia formulată, se recunoaşte explicit că se solicită măsuri reparatorii doar pentru suprafaţa de 856 mp teren, deţinută de Academia Română, potrivit art. 2 din dispoziţia nr. 1937/ 2006.
La termenul din 29 septembrie 2008, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Academiei Române Bucureşti şi a comunicat către celelalte părţi întâmpinarea şi documentaţia depuse de primarul Municipiului Iaşi pentru ca, ulterior să se pună în discuţie excepţia calităţii procesuale pasive a primarului Municipiului Iaşi, deoarece imobilul solicitat, în suprafaţă de 856 mp, aparţine, în prezent, Academiei Române - Filiala Iaşi.
Ulterior, la data de 24 noiembrie 2008, reclamanta a depus alte precizări la acţiune solicitând introducerea în cauză şi a Statului Român prin M.F.P., deoarece imobilul în litigiu se află în proprietatea Statului şi doar în administrarea Academiei.
Instanţa a dispus citarea în cauză a Statului Român, prin reprezentantul său legal, M.F.P., D.G.F.P. a Judeţului Iaşi, care, la rândul său, a invocat lipsa calităţii procesuale pasive raportat la dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 şi art. 33 pct. 1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care nu instituie obligativitatea chemării în judecată a M.E.F., ca reprezentant al Statului Roman în litigii de această natură.
Conform art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, M.F.P. „reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ ”.
Art. 31 din Legea nr. 10/2001 prevede că poate fi citat în cauza M.F.P., dacă persoana îndreptăţită optează, prin cerere, pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, iar stabilirea valorii acestora a fost făcută prin ordin al ministrului. În speţă, reclamantul solicită restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri în ceea ce priveşte imobilul deţinut de Academia Română - Filiala Iaşi.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „în cazurile în ca re restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investita potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.” În cauza de faţă entitatea investită este Academia Română.
Astfel, ca efect al Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia şi al Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, care îşi găsesc fundament în normele constituţionale - art. 136 - se face distincţie între dreptul de proprietate ce aparţine statului şi dreptul de proprietate publică ce aparţine unităţilor administrativ - teritoriale. Prin încheierea din 02 martie 2009 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a primarului Municipiului Iaşi, urmând ca acesta să nu mai fie citat în cauză. Prin aceeaşi încheiere s-au respins şi excepţiile prematurităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.
La termenul din 18 mai 2009 s-a depus de către apărătorul reclamantei o nouă precizare şi completare la acţiune, prin care a solicitat anularea ca netemeinică şi nelegală a Deciziei nr. 58 din 05 mai 2009 emisă de către Academia Română - Bucureşti, reclamanta apreciind că această decizie contravine în mod flagrant dispoziţiei primarului Municipiului Iaşi, cât şi constatărilor instanţei.
S-a depus la dosar, în copie, Decizia nr. 58 din 05 mai 2009 emisă de preşedintele Academiei Române, prin care se respinge notificarea reclamantei, formulată prin procurator, H.I.E., deoarece notificatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, respectiv suprafaţa de 856,00 mp teren, situat în Iaşi.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1469 din 28 iunie 2010 a respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei T.N., invocată de către pârâta Academia Română - Filiala Iaşi, prin reprezentanţii legali, cât şi acţiunea civilă formulată de reclamanta T.N., prin procurator H.I.E., în contradictoriu cu pârâtele Academia Română, Academia Română - Filiala Iaşi şi Statul Român prin M.F.P., reprezentat de către D.G.F.P. a Judeţului Iaşi.
A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Academia Română - Filiala Iaşi, în cuantum de 2.000,00 lei, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că Ordonanţa de adjudecare nr. 1283 din 24 iulie 1918 a Tribunalului Judeţului Iaşi consemnează faptul că imobilul situat în Iaşi, a fost adjudecat definitiv asupra d-lui S.H.I.
Actul de veşnică vânzare autentificat de Tribunalul Iaşi, secţia a III-a sub nr. 756/1940 consemnează vânzarea de către A.P.C. (născută I.H.I.) şi D.I.H.I. a drepturilor lor succesorale rămase de pe urma unchiului lor S.H.I., constând în 2/36 din imobilul situat în Iași către D.V.H.I. şi P.A.H.I.
De altfel, şi în procesul - verbal din 9 noiembrie 1946 se consemnează foarte clar că D.V.H.I. este proprietar - prin cumpărare - a porţiunii indivize de 2/36 din tot imobilul.
Prin urmare, nu rezultă cui i-a aparţinut restul din imobil, cu atât mai mult, dacă restul de imobil se afla la nivelul presupusei naţionalizări în proprietatea celorlalţi comoştenitori, aceştia putând să vândă cota lor parte din dreptul de proprietate asupra imobilului, înainte de data naţionalizării.
Fişa imobilului (proprietăţii) bombardat, depusă la dosar, nu poate face dovada faptului că, la momentul presupusei naţionalizări, imobilul sau o parte din acesta se mai găsea în patrimoniul autorilor reclamantei.
Pe de altă parte, matricola 2 (impozitul pe clădiri) consemnează ca proprietari ai imobilului pe moştenitorii lui S.H.I.
Din actele de stare civilă ale autorilor reclamantei şi schiţa arborelui genealogic aflate la dosar nu rezultă foarte clar dacă tatăl sau bunicul reclamantei a fost unul dintre cumpărătorii drepturilor succesorale de 2/36 din imobilul aflat în litigiu consemnat în actul de veşnică vânzare autentificat de Tribunalul Iaşi, secţia a III-a sub nr. 756/1940 sub numele D.I.H.I., în condiţiile în care, în toate actele de stare civilă depuse, tatăl reclamantei apare doar sub numele de D.H.I., iar acesta era fiul lui V. (astfel cum rezultă din actul din 01 iulie 1988 emis de Primăria Verona).
Pe de altă parte, s-a apreciat că există neconcordanţe între schiţa arborelui genealogic depusă la dosar şi actul de veşnică vânzare din 1940; astfel, vânzătorii a 2/36 din imobil - A.P.C. (născută I.H.I.) şi D.I.H.I. - erau nepoţii lui S.H.I., astfel cum reiese din actul de veşnică vânzare: aceştia au vândut drepturile lor succesorale rămase de pe urma defunctului unchi S.H.I., constând în 2/36 din imobilul aflat în litigiu, Or, aceştia, nu se regăsesc pe schiţa arborelui genealogic în rândul nepoţilor.
Singurul aspect cert care a rezultat din actele depuse la dosar este că S.H.I. era unchiul vânzătorilor din actul de veşnică vânzare, iar aceştia au transmis doar 2/36 din imobil, în indiviziune, către P.A.H.I. şi D.V.H.I.
Pe de altă parte, chiar şi această cotă de 2/36 din imobil este discutabilă, în condiţiile în care nu se face dovada că reclamanta ar fi fost şi moştenitoarea lui P.A.H.I.
De asemenea, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei istoric de rol fiscal care să ateste faptul că imobilul a figurat în proprietatea sa.
Reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului aflat în litigiu.
În cuprinsul notificării din 2006 se face referire la faptul că acesta a trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950.
Or, imobilul situat în Iaşi, nu se regăseşte pe lista imobilelor preluate abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950, menţionat de reclamantă, cu atât mai mult, pe această listă nu se regăseşte nici numele vreunui autor al reclamantei care ar fi fost deposedat abuziv. Doar menţiunea „naţionalizat Decret nr. 82(92)/1950” de pe Matricola nr. 2 (Impozitul pe clădiri ) nu reprezintă dovada preluării abuzive; chiar şi aşa, pe acest act presupus a face dovada preluării abuzive, imobilul apare ca proprietatea moştenitorilor lui S.H.I. şi nu a autorilor reclamantei.
De altfel, prin toate răspunsurile adresate reclamantei (adresa din 03 februarie 2004 a Primăriei Municipiului Iaşi - D.A.P.P.P, adresa din 28 ianuarie 2004 a D.J. Iaşi a Arhivelor Naţionale, adresa din 20 ianuarie 2004 a Consiliului Judeţean Iaşi, din 16 decembrie 2003 a Prefecturii Jud. Iaşi, adresa din 10 decembrie 2003 a Primăriei Municipiului Iaşi - Serviciul Administraţie Publică Locală, adresa din 18 decembrie 2003 a D.J. Iaşi a Arhivelor Naţionale) se comunică acesteia că imobilul în litigiu nu figurează ca fiind naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi nici în alte decizii de preluare.
În prezenta cauză, reclamanta nu are calitate de persoană îndreptăţită la solicitarea de măsuri reparatorii şi în lumina prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu lit. e) din Anexa 1 din lege, respectiv prevederile din Acordul încheiat între România şi Grecia privind reglementarea problemelor financiare în suspensie între cele două ţări, semnat la Atena, la 2 septembrie 1966 şi publicat în B. Of., Partea I, nr. 76 din 6 decembrie 1966.
Astfel, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001 „ Nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege” iar în H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 la pct. 5.1. se prevede că „pentru asigurarea exigenţelor art. 5 din Lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale, deoarece este suficientă existenţa acordului internaţional pentru imobilele preluate în mod abuziv”.
Potrivit prevederilor din Acordul încheiat între România şi Grecia, Guvernul Român a plătit Guvernului Greciei o sumă de bani, cu titlu de îndemnizaţie globală, forfetară şi definitivă pentru bunurile, drepturile şi interesele persoanelor fizice sau juridice elene care au fost atinse de măsurile de naţionalizare, expropriere, luare în administrare, precum şi orice alte măsuri legislative sau administrative similare.
De la data intrării în vigoare a Acordului, statul român, precum şi persoanele fizice sau juridice române sunt eliberate de orice obligaţie faţă de persoanele fizice sau juridice elene pentru revendicările menţionate.
În consecinţă, a admite sau a dispune restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru reclamantă, chiar şi în situaţia în care aceasta şi-ar dovedi calitatea de persoană îndreptăţită, ar echivala cu o dublă despăgubire, or acest fapt ar conduce la îmbogăţirea fără just temei.
Părţile au invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, dar coroborat cu cele expuse anterior, aceasta nu se confruntă totuşi cu calitatea de persoană îndreptăţită la solicitarea de măsuri reparatorii care este conturată în lumina dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu lit. e din Anexa 1 din lege, respectiv prevederile din Acordul încheiat între România şi Grecia.
Convenţia cu Statul grec s-a impus a fi analizată pe fond, deoarece reclamantei nu i se poate nega dreptul în totalitate, ci doar acordarea despăgubirilor, deoarece autorul său a primit o despăgubire raportat la data plecării şi a emiterii acordului 25 august 1956.
Reclamanta are calitatea de a solicita ceea ce a aparţinut autorilor săi, dar aceasta nu înseamnă că cererea sa este şi întemeiată.
T.N. a declarat apel considerând că sentinţa tribunalului este nelegală.
În motivarea apelului, a susţinut că, raportat la dispoziţiile legale în materie şi la obiectul litigiului, hotărârea apelată dezbate aspecte străine cauzei, aspecte care nu au făcut obiectul dosarului, care nu erau în competenţa instanţei de judecată pentru a fi analizate şi care fuseseră deja examinate odată cu emiterea Dispoziţiei nr. 1937 din 9 iunie 2006.
Susţine apelanta că motivarea instanţei este lipsită de consistenţă juridică, se referă la aspecte cu care nu a fost învestită, prima instanţă refuzând să intre în dezbaterea fondului.
Apelanta pretinde că toate chestiunile ce preced emiterea unei dispoziţii, conform Legii nr. 10/2001 şi Normelor metodologice de aplicare, se analizează de către o singură autoritate - entitatea învestită cu soluţionarea notificării - şi nu de către instanţa de judecată.
Apreciază apelanta că, potrivit dispoziţiei emise de primarul Municipiului Iaşi, „notificanta are calitatea de persoană îndreptăţită, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, făcând dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat cu Ordonanţa de adjudecare transcrisă la Tribunalul Judeţului Iaşi, iar a calităţii de moştenitor cu certificatul din 1 iulie 1988 emis de Primăria din Verona - Grecia”.
În aceste condiţii, apelanta arată că reţinerile instanţei cu privire la acordurile internaţionale încheiate de România cu Grecia, în baza cărora ar fi fost despăgubită, nu pot fi avute în vedere, deoarece au la bază simple prezumţii, care nu sunt dovedite şi nu pot reprezenta o justificare pentru respingerea contestaţiei.
Susţine apelanta că instanţa s-a pronunţat plus petita, deoarece a soluţionat aspecte care nu erau de actualitate la momentul procedural al judecării contestaţiei la Legea nr. 10/2001.
Academia Română Bucureşti a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat, întrucât motivele de apel nu au nicio legătură cu obiectul cauzei.
În acest sens, intimata învederează că instanţa nu este ţinută în soluţionarea cauzei de modul în care primăria a rezolvat notificarea.
Intimata consideră că tribunalul s-a pronunţat în limitele investirii reţinând, corect, incidenţa în cauză a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi a Acordului încheiat între România şi Grecia privind reglementarea problemelor financiare în suspensie între cele două ţări.
Mai susţine intimata că T.N. nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire întrucât nu şi-a probat dreptul de proprietate asupra imobilului notificat şi nici preluarea abuzivă a acestuia de către stat.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin Decizia civilă nr. 30 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanta T.N. împotriva sentinţei civile nr. 1469 din 28 iunie 2010 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis acţiunea reclamantei în contradictoriu cu Academia Română, dispunând anularea Deciziei nr. 58 din 5 mai 2009 emisă de pârâtă şi stabilind calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent - conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 - pentru cota de 1/72 din imobilul situat în Iaşi, (teren în suprafaţă de 690 mp).
S-au păstrat dispoziţiile de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi de respingere a acţiunii în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Iaşi şi cu Academia Română - Filiala Iaşi.
S-au păstrat dispoziţiile de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Academia Română - Filiala Iaşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 1.500 mp teren situat în Iaşi, că aceasta este dovedită doar în parte, respectiv pentru cota indiviză de 1/72 din imobil, ce a fost cumpărată de tatăl său de la moştenitorii fostului proprietar, S.H.I.
În acest sens, curtea de apel a reţinut că T.N. a susţinut în notificările formulate că terenul, în suprafaţă de 1.500 mp, a aparţinut tatălui său - D.H.I., care a decedat, a cărei unică moştenitoare este, dreptul său de proprietate fiind probat cu Ordonanţa de adjudecare transcrisă la Tribunalul Judeţean Iaşi, secţia a III-a sub nr. 1283 din 24 iulie 1918.
Însă, această ordonanţă atestă că imobilul din Iaşi, a fost adjudecat de S.H.I., unchiul reclamantei.
După decesul unchiului reclamantei, doi dintre moştenitorii acestuia au vândut cota lor indiviză de 2/36 din imobil cumpărătorilor D.V.H.I., tatăl reclamantei şi P.A.H.I., fratele tatălui reclamantei, conform procesului verbal din 9 decembrie 1946 şi actului de veşnică vânzare din 23 martie 1940.
Curtea de Apel Iaşi a reţinut, totodată, că nu poate fi primită apărarea intimatei referitoare la nedovedirea preluării abuzive a imobilului de către stat.
Au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1 lit. e) cap. 1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora în cazul în care pentru imobilul notificat nu se face dovada formală a preluării de către stat, soluţionarea notificării se va face şi în funcţie de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituind o prezumţie relativă de preluare abuzivă.
S-a reţinut că expertiza tehnică efectuată de expert tehnic Constantin Costache a concluzionat că Academia Română - Filiala Iaşi deţine suprafaţa de 690 mp teren în Iaşi, prezumţia relativă a preluării abuzive a acestei suprafeţe fiind întărită de matricola nr. 2 privind impozitul pe clădiri, în care s-a menţionat că imobilul notificat a fost naţionalizat.
S-a apreciat că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi a Acordului încheiat între România şi Grecia privind reglementarea problemelor financiare în suspensie între cele două ţări, semnat la 2 septembrie 1966, datorită faptului că, prin Decizia nr. 58 din 5 mai 2009, Academia Română Bucureşti a respins notificarea motivat de faptul că T.N. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat.
Raţiunea unui alt temei de respingere a pretenţiilor notificatoarei decât cel avut în vedere de către unitatea deţinătoare, în cadrul demersurilor efectuate de T.N. pentru verificarea legalităţii deciziei de respingere a notificării contravine principiului fundamental de drept procesual civil al neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac.
S-a reţinut, pe de altă parte, că apelanta, prin apărător, a declarat că autorul ei nu a fost despăgubit de către statul grec, însă, în speţă, nu s-a produs nicio dovadă în acest sens.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta T.N., prin mandatar cu procură specială, prin avocat A.A., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor la restituirea în natură a suprafeţei de 690 mp teren, urmare a constatării calităţii de persoană îndreptăţită în cotă de 1/1, sau la compensarea cu alt teren pe alt amplasament.
În subsidiar, s-a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa menţionată.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susţinut că instanţa de apel, deşi a stabilit corect calitatea sa de persoană îndreptăţită, a apreciat în mod eronat că are această calitate numai cu privire la cota de 1/72 din imobil.
S-a arătat că, pronunţându-se astfel, instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile, încălcând în mod flagrant principiul potrivit căruia apelantului nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac.
Instanţa de apel a analizat aspecte care excedeau cadrului procesual, atâta timp cât nu s-au invocat aspecte legate de cote, de succesiuni, de către niciuna dintre părţi, neexistând nicio persoană care să pretindă că ar avea un drept asupra imobilului, în calitate de succesor.
S-a susţinut că, mai mult, instanţa de apel a încălcat în mod flagrant dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., întrucât motivele legate de o eventuală stabilire incorectă a cotei de succesiune, aspect care nu făcea oricum obiectul dosarului şi asupra căruia s-a statuat irevocabil, nu intra în sfera ordinii publice, ci cel mult în sfera celei private, care are alt regim şi care trebuie adusă la cunoştinţă de către o eventuală persoană vătămată.
Referitor la fondul litigiului, recurenta a criticat decizia atacată ca netemeinică şi nelegală, prevalându-se de certificatul de calitate de moştenitor după defunctul H.I.S., care atestă calitatea sa de unică moştenitoare legală a acestuia, ca strănepoată de frate şi pe cale de consecinţă, de persoană îndreptăţită pentru întreaga cotă de 1/1 din teren, şi nu doar pentru 1/72.
S-a învederat că aceste aspecte sunt exclusiv chestiuni prealabile emiterii unei dispoziţii de către organele competente, chestiuni asupra cărora instanţa nu avea căderea de a mai reveni. Prin analizarea acestei condiţii instanţa de judecată s-a subrogat autorităţilor învestite cu soluţionarea notificării, depăşindu-şi competenţa dată în mod expres de Legea nr. 10/2001 şi pronunţându-se plus petita.
Recurenta a arătat că prin contestaţie se analizează şi stabileşte exclusiv modalitatea de despăgubire, astfel că nu se putea analiza în ce cotă este îndreptăţită la despăgubiri, acest aspect fiind constatat irevocabil de către autoritatea emitentă a dispoziţiei.
În susţinerea motivelor de recurs, reclamanta a depus la dosar certificatul de calitate de moştenitor din 18 august 2008 eliberat de B.N.P., Asociaţi P.G. şi P.T.V., prin care s-a constatat calitatea sa de moştenitor legal a defunctului H.I.S., decedat.
Intimatul - pârât Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Iaşi a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
La data de 11 iunie 2012, intimata pârâtă Academia Română - Filiala Iaşi a depus o cerere de suspendare a judecăţii recursului, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Dosarului nr. 17828/245/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi şi având ca obiect cererea de constatare a nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 18 august 2008, depus la dosar.
Prin încheierea de la termenul din 12 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de suspendare menţionată, reţinând că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât dezlegarea ce urmează a fi dată recursului atârnă de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul altei judecăţi, în raport de verificarea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei.
Prin cererea înregistrată la 16 februarie 2015, Academia Română - Filiala Iaşi a solicitat repunerea pe rol şi continuarea judecăţii, arătând că, prin sentinţa civilă nr. 12401 din 1 octombrie 2013 a Judecătoriei Iaşi, irevocabilă prin Decizia nr. 967 din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moştenitor din 18 august 2008 eliberat de B.N.P., P.G.
În susţinerea cererii de repunere pe rol, intimata - pârâtă a depus la dosar hotărârile judecătoreşti menţionate, în copie.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica vizând încălcarea principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, reglementat de art. 296 C. proc. civ., circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reţinută.
Astfel, susţinerile reclamantei recurente în sensul că instanţa de apel ar fi analizat aspecte legate de cota parte din imobil la care ar fi îndreptăţită aceasta, aspecte ce nu ar fi fost invocate de către niciuna dintre părţi, sunt lipsite de suport. Instanţa de apel a examinat probatoriul administrat în cauză, raportat la motivele de apel invocate de reclamantă şi la apărările pârâtelor, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, cu respectarea art. 295 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă la 27 octombrie 2008, în faţa primei instanţe, Academia Română a invocat împrejurarea că T.N. nu a făcut dovada dreptului său de proprietate cu privire la cota de 34/36 din imobil.
Susţineri similare au fost formulate de pârâtele intimate prin întâmpinările şi concluziile depuse în faza procesuală a apelului.
Tocmai principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac a fost aplicat de instanţa de apel, care a înlăturat din sentinţa primei instanţe argumentul Tribunalului Iaşi privind incidenţa art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi a Acordului încheiat între România şi Grecia la 2 septembrie 1966, datorită faptului că, prin Decizia nr. 58/2009, Academia Română a respins notificarea pentru nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului notificat (şi nu ca urmare a reţinerii aplicării prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001).
Prin urmare, ceea ce este esenţial în analiza respectării principiului neagravării situaţiei părţii, în speţă, a reclamantei, în propria cale de atac este faptul că prin sentinţa primei instanţe acesteia i s-a respins acţiunea, iar prin decizia recurată s-a admis apelul reclamantei şi, urmare a admiterii în parte a sentinţei, s-a admis acţiunea şi s-a dispus anularea Deciziei nr. 58 din 5 mai 2009 emisă de Academia Română, stabilindu-se calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/72 din imobil.
Curtea va constata, totodată, că este nefondată şi critica recurentei referitoare la greşita examinare a unor susţineri prealabile emiterii unei dispoziţii de către organele competente, chestiuni asupra cărora se pretinde că instanţa nu avea căderea de a mai reveni, întrucât şi-ar fi depăşit competenţa dată în mod expres de Legea nr. 10/2001.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a făcut trimitere la Dispoziţia nr. 1937 din 19 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului Iaşi, prin care i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită, însă obiectul contestaţiei în prezenta cauză îl reprezintă Decizia nr. 58 din 5 mai 20 09 emisă de Academia Română prin care s-a respins notificarea prin care s-a solicitat restituirea suprafeţei de 856 mp (690 mp conform măsurătorilor terenului).
Faptul că primăria a emis anterior o dispoziţie prin care a propus acordarea de despăgubiri către reclamantă pentru un teren în suprafaţă de 644 mp (ocupat de carosabil şi trotuare) nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, câtă vreme instanţa a fost sesizată pentru a analiza legalitatea Deciziei nr. 58 din 5 mai 2009 şi nu a Dispoziţiei nr. 1937 din 9 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului Iaşi.
Mai mult, Curtea va reţine că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei era competentă să analizeze pe fond toate aspectele legate de legalitatea şi temeinicia sa, întrucât dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Iaşi nu se poate impune cu putere de lucru judecat, nefiind supusă niciunui control jurisdicţional.
Prin urmare, sunt lipsite de suport legal criticile recurentului vizând pronunţarea plus petita, în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii l-a reprezentat decizia emisă de Academia Română, iar instanţa, în aplicarea deciziei de recurs în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, era competentă să analizeze pe fond toate aspectele deduse judecăţii, respectiv întrunirea tuturor condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei şi cota cuvenită acesteia.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs, vizând reţinerea eronată a calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei pentru cota de 1/72 din imobil şi nu pentru cota de 1/1, este nefondată.
În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanta a depus la dosar în această fază procesuală certificatul de calitate de moştenitor din 18 august 2008 emis de B.N.P., P.G. şi P.T.V., spre a justifica calitatea de moştenitoare a defunctului H.I.S., proprietarul iniţial al imobilului.
Această probă este înlăturată, însă, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 12401/2013 a Judecătoriei Iaşi, hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de calitate de moştenitor menţionat.
Celelalte înscrisuri depuse la dosar în fazele procesuale anterioare, de care reclamanta s-a prevalat în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, nu conduc la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, în sensul că reclamanta nu justifică calitatea de moştenitoare a foştilor proprietari ai imobilului în cotă de 1/1.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi examinat, fiind invocat formal, întrucât niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori modificare în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.N. împotriva Deciziei nr. 30 din 04 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta la plata sumei de 1.650 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Academia Română - Filiala Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 848/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 851/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
