ICCJ. Decizia nr. 912/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 912/2015
Dosar nr. 1836/2/2014
Şedinţa publică din 26 martie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1084 din 20 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 34166/3/2006 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC A. SA, Ş.E. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general și a fost admisă în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi completată, formulată de reclamanţii A.G. şi P.R.I. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A. SA şi Ş.E.. S-a constatat că imobilul din Bucureşti, sector 2 a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Totodată, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2, formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A. SA şi Ş.E. și s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Reclamanţii au fost obligați la plata către pârâta Ş.E. a sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 09 octombrie 2006, sub nr. 34166/3/2006, reclamanţii A.G., A.N. şi A.P.R.I.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A. SA şi S.E., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate: nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, cu efect declarativ, retroactiv, de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 şi Decretul nr. 2/1952; inexistenţa dreptului de proprietate al statului şi păstrarea calităţii de coproprietar avută la data deposedării abuzive a autorilor contestatorilor, A.E. şi K.I., transmisă şi retransmisă succesoral, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 10 şi art. 11 alin 1 şi 2 din Constituţia României de la 1948, art. 480-481 C. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi art. 2 (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005; să oblige pârâţii la restituirea în deplină proprietate şi posesie către reclamanţi a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 1.669 mp şi două corpuri de clădire : A (subsol, parter şi etaj) şi B (parter şi etaj ), conform art. 480, art. 481 şi art. 973 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 286 din 20 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului ca fiind inadmisibil, a respins în rest acţiunea pentru autoritate de lucru judecat şi a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâta S.E. în cuantum de 1.500 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a calificat, mai întâi, cererea şi a reţinut că primul capăt de cerere cuprinde, în realitate, două solicitări şi anume constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate a statului şi analizarea valabilităţii titlului statului cu privire la imobilul în litigiu.
Cu privire la prima solicitare, instanţa a reţinut că aceasta este inadmisibilă, deoarece titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 92/1950 şi Decretul nr. 2/1952, care nu reprezintă acte juridice ce pot fi sancţionate cu nulitatea absolută.
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, instanţa a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 4655/2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a soluţionat o cerere care avea acelaşi obiect. Deşi cererea nu a fost formulată în mod identic, scopul urmărit de reclamanţi în ambele acţiuni a fost acela de a se constata că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu, preluarea acestuia de către stat fiind abuzivă şi, pe cale de consecinţă, constatându-se preferabilitatea titlului reclamanţilor, să fie admisă acţiunea în revendicare, în contradictoriu cu pârâţii.
În ceea ce priveşte identitatea de cauză, adică fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, prima instanţă a constatat că în ambele cauze cererile reclamanţilor au fost analizate prin prisma aceloraşi temeiuri juridice, respectiv Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 2/1952, art. 480, 481 C. civ., Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 120 din 14 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi.
S-a avut în vedere că, și în ipoteza în care ar fi primită susţinerea apelanţilor, în sensul că instanţa a fracţionat în mod greşit primul capăt de cerere, acest demers nu a prejudiciat partea, atâta vreme cât apelanţii înşişi precizează, în mod expres, că primul capăt de cerere cuprinde trei sintagme sinonime, alternative, folosite în practica judiciară şi al căror unic scop este cercetarea valabilităţii titlului statului. Raportând aceste susţineri la soluţia pronunţată de prima instanţă, pe excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a constatat, că scopul final urmărit prin acest prim capăt de cerere a fost cercetarea valabilităţii titlului statului, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Or, tocmai această cerere a fost avută în vedere de către prima instanţă, care a constatat că, în cadrul primului proces, instanţele au analizat acest aspect şi au reţinut valabilitatea titlului statului şi, prin urmare, apelanţii susţinând eronat că instanţa trebuia să cerceteze această cerere.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare propriu-zisă, instanţa de fond a reţinut corect, identitatea de obiect şi cauză, având în vedere că scopul ambelor acţiuni a fost acela al redobândirii imobilului, ca urmare a valorificării aceluiaşi drept de proprietate al autorilor reclamanţilor, prin constatarea preferabilităţii titlului pe care aceştia l-au exhibat.
Susţinerea apelanţilor, în sensul că se invocă titluri diferite, în primul proces actul de partaj voluntar din 16 iulie 1945, iar în cauză de faţă Ordonanţa de adjudecare definitivă nr. 10243 din 13 iulie 1932, jurnal 16986, emisă de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat şi transcrisă sub nr. 10243 din 13 iulie 1928, nu are relevanţă, câtă vreme prima acţiune a fost respinsă pe fond şi nu pentru lipsa calităţii procesuale active.
Faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 420 din 25 ianuarie 2005, că actul de partaj voluntar nu face dovada calităţii procesuale active, nu schimbă cu nimic situaţia, deoarece ceea ce intră în puterea lucrului judecât este dispozitivul hotărârii, iar nu considerentele. Nemodificând hotărârile instanţelor inferioare, instanţa supremă a confirmat soluţia fondului, care a intrat, în acest fel, în puterea lucrului judecat.
S-a mai reţinut, că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că există identitate de cauză şi prin raportare la temeiurile de drept invocate în ambele dosare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A.G., A.N. şi P.R.I.E., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 9656 din 25 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii A.G., A.N. şi A.P.R.I.E., a casat Decizia nr. 120 din 14 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi sentinţa nr. 286 din 20 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauză spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prima instanţă a soluţionat pricina pe excepţiile inadmisibilităţii capătului de cerere privind nulitatea absolută a titlului statului, pe care l-a respins în consecinţă şi autorităţii de lucru judecat, respingând în rest acţiunea reclamanţilor pentru autoritate de lucru judecat.
Pentru petitele privind analizarea valabilităţii titlului statului şi în revendicare, s-a apreciat că, în speţă, operează excepţia autorităţii de lucru judecât în raport de sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 4655/2004, prin care s-a soluţionat o cerere având acelaşi obiect.
Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, reţinând că, chiar dacă ar fi primită susţinerea apelanţilor, în sensul că instanţa a fracţionat în mod greşit primul capăt de cerere, acest demers nu i-a prejudiciat, atâta vreme cât apelanţii înşişi au precizat, în mod expres, că primul capăt de cerere cuprinde 3 sintagme sinonime, al căror unic scop este cercetarea valabilităţii titlului statului, precum şi că, pentru soluţionarea capetelor de cerere privind valabilitatea titlului statului şi acţiunea în revendicare propriu-zisă, prima instanţă era ţinută de hotărârile anterioare, câtă vreme acestea au soluţionat pricina prin raportarea expresă la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, de identitatea de obiect şi cauză, precum şi de scopul ambelor acţiuni, acela al redobândirii imobilului, ca urmare a valorificării aceluiaşi drept de proprietate al autorilor reclamanţilor, prin constatarea preferabilităţii titlului pe care aceştia l-au exhibat.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut corect că cererea de chemare în judecată a reclamanţilor are două petite şi anume constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicarea imobilului în litigiu, deoarece, calificarea juridică a acţiunii civile se face în raport de motivarea sa, de către instanţa de judecată, în exercitarea rolului ei activ, care poate fi diferită de cea dată de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, şi faţă de care apreciază asupra capetelor de cerere cu care a fost învestită să judece.
Instanţa de recurs a constatat că, din motivarea acţiunii introductive de instanţă, nu rezultă că reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilului în litigiu, respectiv a Decretelor nr. 92/1950 şi nr. 2/1952, cum greşit a reţinut prima instanţă, ci cu capetele de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu şi în revendicarea aceluiaşi imobil situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 1.669 mp şi două corpuri de clădire A şi B, conform art. 480, 481 şi 973 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a apreciat că, instanţa de apel a reţinut, însă, greşit, că pentru capetele de cerere privind nevalabilitatea titlului statului şi în revendicarea imobilului în litigiu operează excepţia autorităţii de lucru judecată faţă de sentinţa nr. 10331 ianuarie 2002 pronunţată în Dosarul nr. 4655/2002 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În raport de dispoziţiile art. 1201 C. civ., s-a reţinut că, în primul proces, instanţa a fost învestită cu o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, pentru corpul B al imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2 şi obligarea pârâţilor 1 şi 2 (respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general) să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 2 corpuri de clădire şi terenul aferent în suprafaţă de 1.450 m.p. şi pe pârâta S.E., să lase în deplină proprietate şi posesie corpul B de clădire şi terenul aferent de la aceeaşi adresă.
Prin urmare, primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu nu s-a constituit în capăt de cerere în primul proces, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4655/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel că în mod greşit instanţele de fond şi apel au reţinut, în privinţa acestui capăt de cerere, că operează autoritatea de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu, s-a constatat că acesta a făcut obiectul atât al primului proces, cât şi al procesului de faţă.
Însă, în primul proces, prima instanţă şi instanţa de apel, prin sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi, respectiv, Decizia nr. 461 din 20 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au soluţionat pricina pe fond, respingând acţiunea reclamanţilor şi respectiv, menţinând soluţia primei instanţe, însă instanţa de recurs a soluţionat pricina prin respingerea recursului pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, reţinând ca reclamanţii, în motivarea acţiunii, au susţinut că imobilul revendicat a aparţinut autorilor lor în baza actului de partaj voluntar din 16 iulie 1945, transcris la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat; că „acest înscris nu este suficient pentru a fi făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în lipsa actului juridic iniţial prin care a fost dobândit un atare drept” şi că „rezultă că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor, deci nu şi-au dovedit calitatea procesuală activă”.
Prin urmare, prin decizia pronunţată în recurs, acţiunea a fost respinsă pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, iar celelalte critici privind fondul litigiului nu au mai fost analizate, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului raporturilor juridice dintre părţi.
Instanţa de recurs a reţinut că, deşi există identitate de obiect şi părţi între cele două litigii, nu există identitate de cauză, întrucât, în proces, cauza nu se identifică cu scopul urmărit de părţi. Scopul este diferit de cauză, deoarece el se referă la rezultatul urmărit de reclamant prin proces, pe când cauza este faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al dreptului pretins, aceasta fiind raţiunea şi justificarea obiectului cerut.
Cauza este diferită şi de obiectul acţiunii ce constă în dreptul pretins, iar în cadrul acţiunii în revendicare acesta este dreptul de proprietate, a cărui recunoaştere se urmăreşte prin proces. Temeiul dreptului pretins, care înseamnă cauza, poate fi calitatea de succesor sau un act translativ de proprietate.
Or, tocmai distincţia dintre dreptul cerut (obiectul acţiunii) şi cauză acestuia dă posibilitatea ca acelaşi drept să poată fi pretins printr-o nouă acţiune, dacă temeiul raportului juridic este altul.
În speţă, în privinţa capătului de cerere în revendicare, s-a reţinut că nu există identitate de cauză între cele două procese, deoarece, în primul proces, reclamanţii au invocât ca temei al dreptului lor de proprietate actul de partaj din 16 iulie 1945, transcris la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, iar în prezentul litigiu au invocat ca temei legal al dreptului pretins Ordonanţa de adjudecare definitivă nr. 10243 din 13 iulie 1932, Jurnalul nr. 16986, emisă de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat în Dosarul nr. 15567/1928, transcrisă sub nr. 10243 din 13 iunie 1928.
De aceea, s-a apreciat că, în mod greşit au reţinut instanţele de fond şi apel că, faţă de sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, operează autoritatea de lucru judecat.
Constatând că prima instanţă şi instanţa de apel greşit au soluţionat pricina fără să intre în cercetarea fondului, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a fost admis recursul, au fost casate decizia civilă recurată şi sentinţa civilă apelată şi a fost trimisă cauză spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, cu ocazia rejudecării urmând a se avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 34166/3/2006, la data de 14 aprilie 2010.
La data de 26 mai 2010, pârâta SC A. SA a depus la dosar completare la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii atât din perspectiva apărărilor făcute pe excepţii cât şi din perspectiva apărărilor făcute pe fondul cauzei şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată. A invocat excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, Ş.E. şi Municipiul Bucureşti cu privire la capătul de cerere în revendicare, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., având în vedere incidenţa în cauză a Legii nr. 1/2009 privind modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001. De asemenea, pârâta a invocat excepţia dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie situate în Bucureşti, sector 2, prin efectul prescripţiei achizitive de 10 ani, în temeiul dispoziţiilor art. 1895 C. civ., precum şi excepţia dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în baza erorii comune şi invincibile. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La aceeaşi dată, pârâta SC A. SA a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca, în cazul în care va fi admisa acţiunea reclamanţilor, să se dispună obligarea reclamanţilor la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu prin îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate, pe care le-a estimat la suma de 550.000 lei, valoarea despăgubirilor urmând a fi stabilita la valoarea actualizata a cheltuielilor, pe baza expertizei s-a solicitat a fi administrata în cauza, cu precizarea ca solicitarea ca suma să fie actualizata cu indicele de inflaţie la data plaţii efective; acordarea unui drept de retenţie până la plata integrala a sumei ce face obiectul primului capăt de cerere.
De asemenea, pârâta-reclamantă SC A. SA a formulat în conformitate cu dispoziţiile art. 60 şi urm. C. proc. civ., cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S., pentru ca, în cazul în care va fi admisă acţiunea reclamanţilor, chemata în garanţie să fie obligată să plătească societăţii pârâte contravaloarea imobilului situat Bucureşti, sector 2, format din construcţii şi teren, la valoarea actuala de circulaţie a acestuia, pe care o estimam la 12.000.000 lei, suma ce solicită a fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi să plătească, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.
La data de 31 august 2010, pârâta S.E. a formulat completare la întâmpinare, cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie. Prin completarea la întâmpinare, s-a arătat că se solicită, în fond, după casare, respingerea acţiunii pe excepţii, iar în măsura în care nu se vor reţine aceste excepţii, pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. În subsidiar, numai în măsura în care se va admite acţiunea, s-a solicitat admiterea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Prin încheierea de şedinţă din data de 06 septembrie 2010, tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de chemat în garanţie a M.F.P.
La data de 08 noiembrie 2010, reclamanţii-pârâţi A.G., A.N., Atanasiu P.R.I. au depus la dosar cerere precizatoare-completatoare a acţiunii principale, prin care au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 şi Decretul nr. 2/1952, a inexistentei titlului statului şi a păstrării calităţii de proprietar avută de autorii reclamanţilor A.E. şi K.I. la data deposedării, ca drept vechi, drept câştigat.
Reclamanţii au invocat prezumţia irefragabilă de adevăr a sentinţei civile nr. 349 din 18 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 46809/3/2007, definitivă prin Decizia civila nr. 424/A din 2 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 868 din 12 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care se impune în prezenta cauză ca o chestiune prejudicială, conform art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 C. civ., constatând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, inexistenţa titlului statului cu efect retroactiv şi păstrarea calităţii de proprietar avută la data deposedării; constatarea dreptului asupra unui bun în sensul art. 1 Primul Protocol Adiţional C.E.D.O. şi ingerinţa acestui articol, raportat la „blocul de convenţionalitate” precum şi art. 11 alin. (2) şi art. 20 Constituţie, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.; obligarea pârâtelor la restituirea în deplină proprietate a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2, compus din teren în suprafaţă de 1669 mp şi două corpuri de clădire A şi B, în condiţiile dreptului comun reprezentat de art. 480-481 C. civ. coroborat cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reclamanţii au solicitat respingerea cererilor reconvenţionale, a excepţiilor şi apărărilor formulate pe cale de întâmpinare, ca nefondate, contrare art. 315 C. proc. civ., art. 1202 C. civ., Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 494, art. 1895, art. 1897 şi art. 1846-1847 C. civ., art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, „blocului de convenţionalitate C.E.D.O., probelor administrate în cauză. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., art. 115-118 C. proc. civ.
La data de 10 ianuarie 2011, pârâta SC A. SA, a formulat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cerere de suspendare a judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 34165/300/2010, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 22 ianuarie 1997, eliberat de B.N.P. M.D. în Dosarul nr. 12/1997.
Prin încheierea de şedinţă din data de 17 ianuarie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecăţii, reţinând că suspendarea prezentei acţiuni în revendicare până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 34165/300/2010 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nu este oportună, având în vedere vechimea dosarului de faţă, acţiunea în revendicare fiind introdusă la data de 09 octombrie 2006 (în urmă cu mai mult de 4 ani), iar după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, cauza se află în prezent pe rolul Tribunalului Bucureşti, în vederea rejudecării fondului. Tribunalul a apreciat că soluţionarea prezentei cauze s-ar tergiversa în mod nejustificat prin suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 34165/300/2010, în care s-a formulat cererea de constatare a nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, din moment ce acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 22 ianuarie 1997 a fost introdusă abia în anul 2010, având fixat primul termen de judecată la data de 15 septembrie 2011, în timp ce prezentul litigiu a fost declanşat în octombrie 2006. În acest sens, s-a avut în vedere faptul că, prin admiterea cererii de suspendare a judecăţii în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-ar încălca principiul soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, principiu consacrat atât de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României cât şi de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin încheierea de şedinţă din data de 07 martie 2011, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului. La acelaşi termen de judecată, pârâtele SC A. SA şi Ş.E. au arătat că nu mai susţin excepţia prematurităţii acţiunii, iar excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost invocată ca apărare de fond.
Totodată, Tribunalul a constatat că excepţia uzucapiunii şi excepţia dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie în baza erorii comune şi invincibile au fost invocate ca apărări de fond.
Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, tribunalul a încuviinţat pentru reclamanţii-pârâţi şi pentru pârâtele-reclamante SC A. SA şi S.E. proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtele-reclamante şi proba expertiză în specialitatea construcţii şi proba cu expertiză tehnică în instalaţii, prorogând discutarea utilităţii probei cu interogatoriu şi a probei testimoniale solicitate, după efectuarea expertizelor încuviinţate.
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 ianuarie 2012, tribunalul a dispus în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei, având în vedere că nu au fost indicaţi în cauză moştenitorii defunctului A.N.
Reclamanţii A.G. şi A.P.R.I.E. au depus la dosar cerere de repunere a cauzei pe rol, arătând că reclamanta A.P.R.I.E., a preluat pe calea transmiterii succesorale de la defunctul tată A.N., calitatea acestuia de reclamant, anexând certificatul de moştenitor eliberat de B.N.P., M.D. privind succesiunea defunctului A.N., decedat la data de 20 iunie 2011. Prin încheierea de şedinţă din data de 11 februarie 2013, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că are calitatea de unică moştenitoare a defunctului A.N. reclamanta P.R.I.
Prin încheierea de şedinţă din data de 13 mai 2013, Tribunalul a dispus disjungerea cererilor reconvenţionale şi a cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâţii SC A. SA şi Ş.E. şi formarea unui nou dosar.
Analizând materialul probator administrat, tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilul situat în Bucureşti, potrivit istoricului de adresă poştală, comunicat de Primăria Municipiului Bucureşti, a fost dobândit de autorul reclamanţilor, ing. N.P., prin Ordonanţa de adjudecare din 13 iulie 1932, Jurnal (filele 19-24 Dosar nr. 34166/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, primul ciclu procesual). Potrivit procesului-verbal de C.F. din 16 mai 1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea C.F. Bucureşti (fila 25), imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 1.612 mp şi două corpuri de clădire a fost înscris în cartea funciară, în indiviziune, în cote de câte 1/3 fiecare, pe numele celor 3 moştenitoare ale defunctului N.P., respectiv: A.D.G.E. (născută P.), D.M.M. (născută P.) şi F.A.I. (născută P.), calitatea de moştenitori ai defunctului N.P. (decedat la 22 ianuarie 1940) rezultând din menţiunile Jurnalului din 31 ianuarie 1940 emis de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat şi ale certificatului de calitate de moştenitor din 10 noiembrie 1999 eliberat de B.N.P., M.D. (filele 35-36).
Prin actul de partaj autentificat din 16 iulie 1945 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, încheiat între cele 3 moştenitoare ale defunctului N.P. (E.A., M.D. şi I.P.), imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de circa 1.450 mp şi două corpuri de clădire, a revenit în indiviziune, în cote de câte 1/2 fiecare, moştenitoarelor E.A. şi I. (J.) P., folosinţa imobilului fiind împărţită între cele două coproprietare pe toată durata stării de indiviziune, potrivit menţiunilor art. 6 din Convenţia de partaj. Ca urmare a încheierii actului de partaj din 16 iulie 1945, s-au efectuat menţiunile corespunzătoare în cartea funciară, imobilul fiind înscris pe numele celor două coproprietare, A.E. şi P.I. (J.), astfel cum rezultă din procesul-verbal din data de 04 decembrie 1945 (fila 25 verso).
De pe urma defunctei A.E., decedată la 19 iunie 1979, au rămas ca moştenitori cei doi fii ai acesteia, reclamanţii A.N. şi A.G., cu o cotă de 1/2 fiecare, potrivit certificatului de moştenitor din 16 ianuarie 1977 eliberat de B.N.P., M.D. (fila 37).
Conform certificatului de moştenitor din 22 ianuarie 1997 eliberat de B.N.P., M.D. (fila 38), de pe urma defunctei K. (fostă P., fostă F.) I.Z.N. au rămas ca moştenitori reclamanţii A.N. şi A.G., fiecare cu o cotă de 1/4, precum şi B.M.J., decedată la 02 ianuarie 1997, în calitate de nepoată de soră decedată (D.M.), moştenită la rândul său de reclamanta A.P.R.I.E., în calitate de legatar universal, conform certificatului de moştenitor din 16 ianuarie 1997, rectificat potrivit Încheierii din 4 iulie 2001 (filele 39-40).
Astfel cum rezultă din istoricul de rol fiscal comunicat de Consiliul Local sector 2 Bucureşti (fila 50), conform procesului-verbal pentru impunerea veniturilor din proprietăţile clădite înregistrat la organul fiscal sub nr. 191 din 21 aprilie 1947, calitatea de titulari de rol fiscal al imobilului din București, aparţinea I. şi lui A.K., imobilul fiind declarat la adresa din București, prin declaraţia din 15 februarie 1949.
De asemenea, în cuprinsul istoricului de rol fiscal se menţionează faptul că, potrivit procesului-verbal din 25 februarie 1952, s-a constatat că imobilul din București, proprietatea doamnei I.K., era ocupat de Raionul de Miliţie, fiind naţionalizat. Prin Decretul nr. 2 din 05 ianuarie 1952 (filele 55-56), imobilul situat în Bucureşti, proprietatea doamnei I.K., a trecut în proprietatea statului prin expropriere, fiind declarat de utilitate publică.
Potrivit situaţiei juridice comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti (fila 57), imobilul din Bucureşti, sector 2 (teren înscris în cartea funciară din anul 1940 cu Dosarul nr. 9270) a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, în a cărui anexă, la poziţia 428, este înscris imobilul din București, pe numele foştilor proprietari A.G. şi E. (aspecte menţionate şi în cuprinsul adreselor comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv SC A. SA - filele 43 şi 48).
Totodată, se menţionează faptul că, prin Decizia nr. 1744/1951 emisă de Sfatul Popular al Capitalei, parterul imobilului din str. Icoanei nr. 17 a fost transmis în folosinţa Ministerului Afacerilor Interne, iar prin Decizia nr. 1498 din 27 noiembrie 1972 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, corpurile de clădire A şi B au fost transmise în administrarea Ministerului Construcţiilor Industriale.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, pârâta Ş.E. a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, locuinţa situată în Bucureşti, corp B, sector 2, compusă din 3 camere şi dependinţe şi cota indiviză de 39,73 mp teren aferent.
Pârâta SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului corp A, situat în Bucureşti, sector 2, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC A. SA, Ş.E. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Tribunalul a reţinut legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti, aceasta fiind justificată prin prisma cererii reclamanţilor de constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului din Bucureşti, sector 2, solicitarea fiind analizată, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială în proprietatea căreia a intrat imobilul preluat de stat prin Decretele nr. 92/1950 şi nr. 2/1952, având în vedere totodată faptul că, iniţial, imobilul s-a aflat în administrarea Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti.
De asemenea, Tribunalul a apreciat că au calitate procesuală pasivă în prezenta acţiune, cu privire la ambele capete de cerere, pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Ş.E. şi SC A. SA, constatarea nevalabilităţii titlului statului impunându-se a fi opozabilă proprietarilor actuali ai imobilului, ale căror titluri de proprietate urmează a fi comparate cu titlul exhibat de reclamanţi, în cadrul soluţionării capătului de cerere în revendicare.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului din Bucureşti, sector 2, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, prin raportare la situaţia juridică a imobilului, Tribunalul a constat că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobilul proprietatea autorilor reclamanţilor, imobil naţionalizat de la E. şi G.A. prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 428, ulterior expropriat prin Decretul nr. 2/1952, fără a exista dovezi în sensul că autorilor reclamanţilor li s-ar fi achitat despăgubiri.
În acest sens, se constată că, potrivit prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului. Aşadar, pentru a analiza posibilitatea revendicării unor imobile preluate de stat, instanţele judecătoreşti trebuie să constate dacă bunurile respective au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, precum şi dacă fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Astfel, Tribunalul reţine că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului în litigiu, contraveneau dispoziţiilor Constituţiei din 1948, art. 8, art. 10 şi art. 16, potrivit cărora proprietatea parţiculară se bucura de o protecţie specială, cetăţenii R.P.R. fiind egali în faţa legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiţie.
Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 şi ale Decretului nr. 2/1952 erau contrare dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”, precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Considerentele sentinţei civile nr. 103/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, privind titlul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, nu au putere de lucru judecat în cauză, având în vedere că, la momentul respectiv, instanţa a analizat valabilitatea titlului statului exclusiv prin raportare la împrejurarea neîncadrării autoarei reclamanţilor, A.E., în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, conform art. 1 din Decretul nr. 92/1950, în timp ce, în speţă, Tribunalul a examinat valabilitatea titlului statului din altă perspectivă, constatând că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispoziţiilor constituţionale şi legale de la acea dată. În consecinţă, Tribunalul a constat că imobilul din Bucureşti, sector 2 a fost preluat de stat fără titlu valabil.
În ceea ce priveşte capătul de cerere în revendicare, coroborând menţiunile din adresele emise de Primăria Municipiului Bucureşti şi SC A. SA privind situaţia juridică a imobilului din Bucureşti, sector 2 cu menţiunile din contractul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996, Tribunalul reţine că întreg imobilul fostă proprietate a autorilor reclamanţilor a fost preluat de stat.
De asemenea, s-a constat că, în baza Legii nr. 112/1995, corpul de clădire B şi terenul aferent acestuia în suprafaţă de 39,73 mp au fost vândute către pârâta persoană fizică Ş.E., iar corpul de clădire A şi terenul aferent în suprafaţă de 1.454, 27 mp a fost dobândit de pârâta SC A. SA potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996, în temeiul Legii nr. 15/1990, identitatea dintre terenul şi construcţiile menţionate în actele de proprietate ale autorilor reclamanţilor şi imobilele dobândite de pârâţii Ş.E. şi SC A. SA fiind confirmată prin rapoartele de expertiză construcţii şi topografie, întocmite în cauză. De asemenea, din raportul de expertiză construcţii întocmit de expertul C.M. rezultă că a fost identificată o suprafaţă de teren rămasă în proprietatea Municipiului Bucureşti, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa totală de teren măsurată de expert (1.669 mp) şi suprafeţele de teren proprietatea pârâţilor Ş.E., respectiv SC A. SA.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâţilor privind inadmisibilitatea promovării acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., tribunalul a constat excepția ca fiind neîntemeiată, întrucât, potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamantelor nu le poate fi restituit în natură imobilul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici corpul de clădire şi terenul aferent, dobândite de pârâta SC A. SA în temeiul Legii nr. 15/1990.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţie, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare (în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001).
Prin urmare, având în vedere că reclamanţii nu ar fi avut posibilitatea restituirii în natură a imobilului urmând procedura Legii nr. 10/2001, întrucât pârâta Ş.E. a cumpărat acest bun cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiind respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996 prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4655/2000), tribunalul a reţinut admisibilitatea prezentei acţiuni în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Pe de altă parte, având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamanţi se încadrează în domeniul de aplicare al legii speciale. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001, sunt imobile preluate în mod abuziv de stat imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950. Or, imobilul corp B şi terenul aferent a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 1996, aşadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deţinerea unităţilor prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a putea fi valorificat pe calea legii speciale dreptul la restituirea în natură a imobilului.
De asemenea, în ceea ce priveşte imobilul corp A şi terenul aferent, dobândite de pârâta SC A. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996, s-a constat că reclamanţii nu aveau posibilitatea legală de a obţine restituirea în natură, potrivit Legii nr. 10/2001. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate. Conform art. 29 alin. (3), în acest caz, măsurile reparatorii se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
În speţă, la nivelul anului 2001, imobilul în litigiu nu era deţinut de una din entităţile enumerate de dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi aplicabile prevederile art. 25 în sensul emiterii unei decizii sau după caz dispoziţii motivate, prin care unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură formulată de persoanele îndreptăţite.
Aşadar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici statul şi nici vreo autoritate a administraţiei publice centrale sau locale nu aveau calitatea de acţionar majoritar, pentru a se putea dispune restituirea în natură în conformitate cu prevederile art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte imobilul teren situat în Bucureşti, sector 2, rămas în proprietatea Municipiului Bucureşti, potrivit art. 7.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 7 alin. 5), acesta se încadrează în noţiunea de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995”, respectiv teren aferent corpului A de clădire, aparţinând SC A. SA, astfel încât s-a reținut că nici acest teren nu putea fi restituit în natură reclamanţilor potrivit Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, urmarea de către reclamanţi a procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 (conform notificărilor depuse în copie la filele 94-104) nu poate avea drept consecinţă restituirea imobilului prin decizie sau dispoziţie motivată, situaţie în care, procedura specială nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamanţilor, aceştia au deschisă calea acţiunii în revendicare imobiliară de drept comun.
Pe fondul cauzei, procedând la compararea titlurilor părţilor, Tribunalul a constat că atât reclamanţii, cât şi pârâţii se prevalează de titluri de proprietate valabile, procedându-se la analiza comparativă a acestora.
În acest sens, Tribunalul a ţinut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 şi de jurisprudenţa C.E.D.O. a Drepturilor Omului.
S-a avut în vedere faptul că noţiunea de bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O. poate cuprinde atât un bun actual, cât şi o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanţă, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al dreptului de proprietate.
În materia acţiunii în revendicare, C.E.D.O. a statuat în sensul că o persoană are în patrimoniul său un bun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României).
Tribunalul a constat însă că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic.
În acest sens, se reţine că noţiunea de bun, care se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune ca reclamanţii să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acţiunea dedusă judecăţii, or, în cauză, aceştia nu au nici măcar o asemenea speranţă. Astfel, C.E.D.O. a apreciat, în jurisprudenţa sa, că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Constatarea preluării abuzive a imobilului prin considerentele prezentei sentinţe nu atrage, după sine, în mod automat, un drept la restituirea în natură a bunului, însă conferă dreptul reclamanţilor la despăgubire, ca urmare a formulării notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, dată fiind întrunirea condiţiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea abuzivă a bunului, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, precum şi calitatea acestora de persoane îndreptăţite .
S-a reținu, pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâtei Ş.E. a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002, rămasă irevocabilă, de respingere a acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care tribunalul a considerat că aceasta se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Totodată, se reţine faptul că, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporţionate, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
De asemenea, Tribunalul a constata că, prin sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtei SC A. SA i s-a constatat dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie corp A, situat în Bucureşti, sector 2, fiind respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al SC A. SA asupra terenului de la aceeaşi adresă, faţă de înscrisurile depuse la dosar, care fac dovada dreptului de proprietate al SC A. SA asupra terenului. În consecinţă, şi pârâta SC A. SA se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1
În această situaţie, tribunalul a constat că se impune respingerea acţiunii în revendicare promovate de reclamanţi, având în vedere siguranţa raporturilor juridice, existenţa în patrimoniul pârâţilor a unui bun actual şi ţinând cont totodată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului. Astfel, Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea, fără a se mai impune analizarea apărărilor pârâtei SC A. SA privind dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă, respectiv în baza erorii comune şi invincibile. Astfel, din moment ce Tribunalul a constatat valabilitatea şi preferabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, constând în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 05 iunie 1996, s-a reţinut dobândirea de către pârâtă a dreptului de proprietate în baza titlului menţionat, coroborat cu constatările din sentinţa civilă nr. 103/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apărările pârâtei privind dobândirea proprietății prin uzucapiune, respectiv prin eroare comună şi invincibilă având caracter subsidiar.
În baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ., Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu se poate reţine culpa procesuală a pârâţilor cu privire la admiterea primului capăt de cerere privind nevalabilitatea titlului statului.
Totodată, Tribunalul a obligat reclamanţii la plata către pârâta Ş.E. a sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat achitat în primul ciclu procesual, la instanţa de fond (1.500 lei), precum şi onorariul achitat în rejudecare (1.000 lei). Nu au fost acordate pârâţilor Ş.E. şi SC A. SA cheltuielile de judecată constând în onorariile de avocat achitate în apel, întrucât, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul Deciziei civile nr. 120 din 14 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, intimaţii nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată. De asemenea, s-a constat că, în faza procesuală a recursului, pârâţii Ş.E. şi SC A. SA sunt părţi căzute în pretenţii, faţă de admiterea recursului declarat de reclamanţi, prin Decizia nr. 9656 din 25 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, situaţie în care pârâţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
De asemenea, s-a constat că pârâta SC A. SA nu a făcut dovada suportării cheltuielilor de judecată în rejudecare, nefiind depusă chitanţa care să ateste achitarea onorariului de avocat.
Nu au fost acordate nici cheltuielile de judecată efectuate în rejudecare de pârâţii Ş.E. şi SC A. SA, constând în contravaloarea onorariilor de expert, având în vedere că expertizele au fost încuviinţate în dovedirea cererilor reconvenţionale şi a cererilor de chemare în garanţie, a căror disjungere a fost dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 13 mai 2013.
Împotriva sentinţei civile nr. 1084 din 20 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 34166/3/2006 au formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, cât și reclamanţii A.G. şi P.R.I.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Întrucât apelantul reclamant A.G. a decedat în timpul procesului la data de18 septembrie 2014, a fost introdusă în cauză moştenitoarea acestuia, respectiv apelanta reclamantă P.R.I.E., conform certificatului de deces din 19 septembrie 2014 emis de Primăria sectorului 1 Bucureşti şi certificatului de moştenitor din 2014 emis de Societatea Notarială „M.D”
Prin Decizia civilă nr. 577/A din 19 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi de apelanţii-reclamanţi P.R.I.E. şi A.G. (decedat) şi continuat de reclamanta, P.R.I.E., împotriva sentinţei civile nr. 1084 din 20 mai 2013 şi a încheierii premergătoare din data de 07 martie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 34166/3/2006, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi, S.C SC A. SA şi Ş.E.
Apelanţii au fost obligați la plata către intimaţii SC A. SA şi pârâta Ş.E. a cheltuielilor de judecată din apel, constând în onorarii de avocat, a câte 500 lei pentru fiecare intimat-pârât, prin aplicarea reducerilor potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a constatat următoarele:
Critica privind reţinerea greşită, în rejudecare, de către Tribunalul Bucureşti a autorităţii de lucru judecat decurgând din sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4655/2002, în contra celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare nr. 9656 din 25 noiembrie 2009 în cauză pendinte, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 315 C. proc. civ. s-a apreciat a fi parţial întemeiată. Înalta Curte a statuat că prima instanţă şi instanţa de apel în primul ciclu procesual au reţinut greşit autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 103/2002 menţionată, cu privire la acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi şi capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului - respinse pe excepţia lipsei de calitate procesuală activă, întrucât dreptul de proprietate invocat nu s-a dovedit pe deplin de către reclamanţi - doar printr-un proces-verbal de carte funciară, nu şi titlul de proprietate - nefiind astfel cercetat fondul acestei acţiuni, iar în litigiul pendinte, reclamanţii s-au legitimat activ şi cu titlul de proprietate constând în Ordonanţa de adjudecare definitivă a imobilului nr. 10243 din 13 iulie 1932 şi Jurnal nr. 16986 emis de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat în Dosarul nr. 15567/1928 transcris sub nr. 10243 din 13 iunie 1928.
Curtea de Apel constată însă, din Dosarul ataşat nr. 4655/2000 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, că instanţa s-a pronunţat şi pe fondul cererii pârâtei SC A. SA şi a constatat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - construcţia Corp A din Bucureşti, sector 2 (aflată pe terenul de la aceeaşi adresă pentru care - în cauză s-a constatat că pârâta deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 15/1990, din 05 iunie 1996) - soluţia pe această cerere rămânând irevocabilă în urma soluţionării apelului şi recursului, întrucât sentinţa s-a casat doar, în parte, cu privire la acţiunea reclamanţilor, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile nr. 103/2002.
Curtea constată astfel, contrar opiniei reclamanţilor, că pârâta SC A. SA este deţinătoarea hotărârii judecătoreşti irevocabile constând în sentinţa civilă nr. 103/2002 menţionată, prin care s-a reconstituit în favoarea sa dreptul de proprietate asupra clădirii Corp A emis în procesul de privatizare în baza Legii nr. 15/1990, din 05 iunie 1996, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză în specialitatea topografie în litigiu şi cum rezultă din întreaga documentaţie, care a stat la baza emiterii certificatului de atestare solicitată de reclamanţi şi depusă la dosar de către emitent.
Critica apelanţilor reclamanţi, în sensul că astfel, prin încheierea de şedinţă din 07 martie 2011, în cadrul rejudecării, Tribunalul Bucureşti ar fi respins în mod greşit excepţia de lucru judecat reiterată de către pârâta SC A. SA pe capătul de cerere de constatare a nevalabilităţii titlului statului, pe acţiunea în revendicare, în raport de sentinţa civilă nr. 103/2002, întrucât aceasta trebuia respinsă ca inadmisibilă, fiind deja soluţionată cu caracter obligatoriu prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în pricina de faţă - nu a fost primită, întrucât nu ar fi în măsură să conducă şi la o reformare a deciziei apelate, respectiv a admiterii apelului - având în vedere soluţia pozitivă în rejudecare pe acest capăt de cerere, care determină ca această critică să fie lipsită, practic, de interes.
Curtea de Apel a constatat, că în mod legal şi temeinic a reţinut - în rejudecare - prima instanţă, privitor la capătul de cerere din acţiunea în revendicare - ulterior precizată şi completată (după trimiterea în rejudecare), nelegalitatea preluării imobilului compus din cele două corpuri de clădire (A şi B) cu terenul aferent situat în Bucureşti, sector 2 - la stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950 de naţionalizare şi al Decretului nr. 2/1952 de expropriere, fără o justă şi prealabilă despăgubire, care contraveneau prevederilor Constituţiei de la 1948 şi art. 481 C. civ.
Critica, însă, a reclamanţilor din apel, în sensul că Tribunalul Bucureşti nu a avut în vedere, sentinţa civilă nr. 349 din 18 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 46809/3/2007, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 424/A din 2 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi Decizia civilă nr. 868 din 12 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti - care se impune cu caracter absolut în cauză, ca şi chestiune prejudicială asupra problemei litigioase privind relaţia dintre părţi şi succesorii lor în drepturi (SC A. SRL şi Ş.E.), privind constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul revendicat în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 2/1952, art. 481 C. civ., Constituţiei din 1948, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi inexistenţa dreptului de proprietate al statului, cu efect declarativ retroactiv de la data preluării şi păstrării calităţii de proprietar al autorului N.P. asupra imobilului din sector 2 - nu a fost primită.
Curtea de apel a constat că prin sentinţa civilă nr. 349/2008 invocată s-a respins ca lipsită de interes cererea de constatare a păstrării calităţii de proprietar, cu motivarea că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd deja expres acest efect - sentinţa nefiind reformată în apel şi recurs.
Or, ulterior, prin Legea nr. 1/2009, prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind păstrarea calităţii de proprietar a persoanelor îndreptăţite, autori foşti proprietari, respectiv a moştenitorilor lor, au fost abrogate.
Curtea reţine, în plus, că această sentinţă s-a pronunţat în contradictoriu doar cu pârâtul Municipiul Bucureşti, nu şi cu ceilalţi doi pârâţi în litigiul pendinte - SC A. SA şi Ş.E. - în condiţiile în care imobilul - cele două clădiri şi terenul aferent - erau deja în proprietatea acestora, în proprietatea statului rămânând doar o parte din teren, aflat în continuarea terenului aferent celor două clădiri Corpul A şi Corpul B, în suprafaţă de 75 mp.
S-a constat că într-adevăr, în rejudecare, Tribunalul Bucureşti nu a avut în vedere hotărârea judecătorească susmenţionată, care se impunea ca mijloc de probă, ca prezumţie de adevăr statuat în mod irevocabil, cu privire la dispozitivul hotărârii şi considerentelor ce o susţin - hotărâre care însă a fost avută în vedere în motivarea instanței de apel, ce are menirea de a completa, modifica, înlocui motivarea primei instanţe, cu raportare şi la soluţia dată cauzei.
Sub acest aspect, Curtea de Apel constată că efectul păstrării dreptului de proprietate al autorului apelanţilor reclamanţi nu poate fi reţinut, întrucât s-ar nega realitatea tuturor raporturilor juridice, care au avut loc după preluare, legislaţia cu privire la imobilele preluate în perioada regimului comunist, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi principiile de drept aplicabile în materie. S-a reținut aşadar - astfel cum s-a conturat deja într-o practică judiciară internă, dar şi în lumina jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României) că simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului şi necompletată cu obligaţia de restituire a bunului nu poate constitui baza deţinerii de către reclamanţi a unui „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. care să conducă astfel, la restituirea bunului în acţiunea în revendicare pendinte, în care, titlurile de proprietate deţinute de pârâţi (în speţă SC A. SA şi Ş.E.) nu au fost desfiinţate. S-a apreciat că cele reținute sunt în sensul Deciziei nr. 33/2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care statuează asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - în măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate - aşadar, cu respectarea principiului stabilităţii raporturilor civile.
S-a apreciat însă greşită reţinerea, în considerarea sentinţei apelate, a faptului că admisibilitatea acţiunii în revendicare ar fi determinată de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, care, dată fiind situaţia reclamanţilor, în baza acestei legi speciale, ar fi deschisă doar calea măsurilor reparatorii constând în despăgubiri.
Într-adevăr, considerentele care ţin de aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 - art. 1, 2, 21, 29 şi condiţiile legii speciale explicitate pe larg, sunt străine de natura pricinii deduse judecăţii dat de temeiul de drept invocat în acţiune - art. 480 C. civ., care este o acţiune în revendicare de drept comun, cu toate că acţiunea nu a privit cazul de soluţionare a notificării pentru imobil, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001. Curtea constată că, dimpotrivă, reclamanţii au deschisă calea procedurii speciale dată de Legea nr. 10/2001 în care urmează a-şi susţine drepturile, potrivit condiţiilor şi cadrului acestei legi, în raport de soluţia pronunţată în cauză pendinte.
În acelaşi timp, se constată că, analiza acţiunii în revendicare de faţă, în temeiul art. 480 C. civ. şi compararea drepturilor potrivit titlurilor invocate, nu se poate face abstracţie totală de prevederile Legii nr. 10/2001, în măsura în care, pârâţii - în apărare - invocă drepturi dobândite respectiv protejate de legea specială.
Astfel, Curtea constată că, dacă sentinţa civilă nr. 103/2002, reţinută greşit în decizia apelată, nu prezintă autoritate de lucru judecat nici cu privire la cererea titularilor acţiunii în revendicare, privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 din 01 noiembrie 1996 cu pârâta-cumpărătoare Ş.E., privind corpul B din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din 3 camere şi dependinţe şi cota de 39,73 mp teren aferent - întrucât cererea s-a respins pe excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamanţilor, lipsa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei - cumpărătoare în termenul legal de prescripţie a avut drept efect consolidarea titlului său, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care astfel constituie „bun actual”, în sensul art. 1 din protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., pârâta având şi posesia imobilului cumpărat.
Tot astfel, neanularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent clădirii Corpul A din Bucureşti, str. Icoanei, sector 2, emis pârâtei SC A. SA în temeiul Legii nr. 15/1990 în procesul de privatizare (în suprafaţă de 1.454,27 mp) unită cu deţinerea imobilului de către pârâtă are ca efect aprecierea că SC A. SA cu privire la teren deţine de asemenea un „bun actual”, care poate fi opus titlului vechi al autorului reclamanţilor, pierdut prin neexercitare timp îndelungat şi preluarea de către stat, hotărârea din 2008 invocată privind recunoaşterea nevalabilităţii titlului statului, fără stabilirea obligaţiei de restituire, neavând calitatea de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
În plus, SC A. SA a obţinut prin sentinţa civilă nr. 109/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4655/2000, admiterea cererii sale şi constatarea dobândirii dreptului de proprietate - în contradictoriu cu reclamanţii (apelanţi în cauză, respectiv autorii lor) cu privire la clădirea Corp A situat în Bucureşti, str. Icoanei nr. 17, sector 2, aflată pe terenul pentru care era emis certificat de atestare a dreptului de proprietate încă din 05 iunie 1996 - soluţie rămasă definitivă şi irevocabilă sub acest aspect în apel şi recurs, aşadar intrând sub autoritate de lucru judecat, constituind astfel, deopotrivă cu terenul, un „bun actual” deţinut de pârâtă, care - în compararea drepturilor din titlurile invocate - poate fi opus reclamanţilor, întrucât acesta intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Aşadar, instanța de apel în comparaţia drepturilor din titlurile opuse - conform art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preferabilitatea a fost acordată în mod legal şi temeinic de către Tribunalul Bucureşti, în rejudecare, pârâţilor Ş.E. şi SC A. SA, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi respectării principiului stabilităţii raporturilor civile.
Privitor la suprafaţa de teren rămasă între cele două clădiri A şi B din terenul aferent acestora aflat în proprietatea cumpărătoarei Ş.E. şi pârâtei SC A. SA în suprafaţă de 75 mp situat în sector 2, aflată în proprietatea Statului român şi unităţii deţinătoare, pârâtul Municipiul Bucureşti, din raportul de expertiză tehnică în specialitatea topografie, în cauză a rezultat că acesta face parte din categoria terenurilor în folosinţa pârâţilor - proprietari în cauză, prin asigurarea bunei funcţionări a celor două clădiri A şi B, cu respectarea funcţionalităţii urbanistice, zonale şi care nu comportă restituirea în natură într-o acţiune în revendicare - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, incidente, în contra unităţii deţinătoare, pentru acest teren fiind în mod exclusiv prevederile Legii nr. 10/2001 privind obligativitatea parcurgerii etapei administrative de soluţionare a notificării, având deschisă şi calea controlului jurisdicţional ulterior, accesul la o instanţă.
Pe cale de consecinţă, apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat (respectiv al reclamantei P.R.I.E., moştenitoare şi al apelantului reclamant decedat, A.G.), apelanta având deschisă calea reparaţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 în condiţiile acestei legi speciale şi ale noii reglementări dată de Legea nr. 165/2013.
Curtea de Apel a constatat că nici apelul formulat de Municipiul Bucureşti prin primarul general nu este fondat, având în vedere temeiul de drept al acţiunii în revendicare de drept comun - art. 480 C. civ. - deduse judecăţii de către reclamanţi, şi nu cadrul special al Legii nr. 10/2001, instanţele fiind obligate să respecte, ca şi părţile, principiul disponibilităţii. S-a apreciat că argumentele decurg şi din sintagma utilizată de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege”.
Curtea constată că relaţiile obţinute la dosar de la instituţiile deţinătoare privind situaţia juridică a imobilului în litigiu nu aduc elemente noi care să determine o analiză în plus a acestora care să conducă la reformarea sentinţei apelate. Se reţine şi faptul că solicitarea, în subsidiar, în cazul admiterii apelului reclamantei şi admiterii acţiunii în revendicare de către pârâta Ş.E. de a fi admisă cererea de chemare în garanţie a M.F.P., care să fie obligat la despăgubiri constând în preţul de piaţă al imobilului, nu este fondată, având în vedere că la fond s-a disjuns soluţionarea acestei cereri, ca şi a cererii reconvenţionale, iar pricina pendinte are ca obiect doar revendicarea, toate aceste considerente ce au condus, potrivit art. 296 C. proc. civ. la respingerea, ca nefondate, a apelurilor formulate în cauză.
Împotriva acestei decizi au declarat recurs reclamanta P.R.I.E. şi Primăria Municipiului Bucureşti.
În motivarea cererii de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea hotărârii atacate pentru motivele înscrise în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Dezvoltând criticile formulate, recurenta a arătat, în esenţă, că instanța de apel a soluţionat greşit și cu o motivare contradictorie critica privind încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul nerespectării Deciziei de casare nr. 9656 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de casație și Justiție.
Arată că, în mod greșit instanţa de apel reţine critica ca parţial întemeiată, relativ la lipsa autorităţi de lucru judecat în prezenta cauză, numai în privința capetelor de cerere privind nevalabilitatea titlului statului şi revendicarea, excepție soluţionată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 9656 din 25 noiembrie 2009, cu referire la sentinţa civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului București, în sensul că autoritatea de lucru judecat nu poate fi reținută în cauză. Apreciază că, nerespectarea Deciziei de casare nr. 9656 din 25 noiembrie 2009 a Înalta Curte de Casație și Justiție reiese și din faptul că, instanţa de fond se pronunţă, din nou, asupra excepției autorității de lucru judecat, reiterată la rejudecarea cauzei, pe care o respinge ca neîntemeiată prin încheierea din 7 martie 2011, cu o motivare străină de cea instanţei supreme, deși excepția trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Printr-un alt motiv de recurs se invocă nelegalitatea deciziei atacate, potrivit art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., justificat de încălcarea art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ. relativ la sentinţa civilă nr. 349 din 18 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, care se impune în noul litigiu, hotărâre ce constată inexistența dreptului de proprietate al statului și care are drept consecinţă păstrarea, cu efect retroactiv, a calităţii de proprietar a autorilor reclamanţilor. Se arată că, instanţa de apel a negat păstrarea dreptului de proprietate al autorilor săi, în sensul că, deși a considerat corectă soluţionarea de către instanţa de fond a capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, în contradicție cu acest argument, curtea de apel a ignorat prezumţia absolută irefragabilă a sentinţei civile nr. 349 din 18 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost admisă acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios, ce care are ca efect păstrarea calităţii de proprietari a autorilor săi, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva încălcării art. 480-481 C. civ., art. 1 Protocolul nr. 1, a interpretării eronate a deciziei în interesul Legii nr. 33/3008 pronunţată de Înalta Curte de Casație Justiție, precum şi a hotărârii pronunţate în cauză pilot Maria Atanasiu contra România, ceea ce a condus la neanalizarea titlurilor opuse de părți și stabilirea greşită a titularului dreptului de proprietate, prin raportare la sentinţa civilă nr. 103/2002 a Tribunalului București. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susţinut că, prin constatarea nevalabilităţii titlului statului, relativ la sentinţa civilă nr. 349 din 18 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti i s-a recunoscut vechiul drept de proprietate asupra imobilului, recunoaştere care ar avea semnificaţia de „bun" în sensul de „valoare patrimonială”, „interes patrimonial”, „speranţă legitimă” conform art. 1 din Primul Protocol și a apreciat că unicul mijloc de restituire a bunului este acţiunea în revendicare, formulată în temeiul art. 480-481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol, art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, ceea ce impunea examinarea concretă a titlurilor părţilor şi stabilirea celui preferabil.
Susţine greşita interpretare a instanţei de apel dată hotărârii pronunţate în cauza pilot Maria Atanasiu contra României, care îi închide accesul efectiv la o instanţă, apreciind irelevant argumentul instanţei, potrivit căruia reclamanţii nu ar avea un „bun actual", deoarece scopul acţiunii în revendicare este tocmai obţinerea unei asemenea hotărâri de restituire. Apreciază că, art. 1 din Primul Protocol nu se reduce la noțiunea de „bunuri actuale", întrucât această noţiune desemnează şi valori patrimoniale, inclus creanţe, în baza cărora petentul poate avea o speranţă legitimă de a obţine dreptul efectiv. Reţinerea inexistenţei unei speranţe legitime a reclamanţilor la restituirea bunului este contrară recunoaşterii practicii C.E.D.O. care, până la cauză pilot Maria Atanasiu contra României, ar fi arătat că simpla constatare a caracterului ilegal al naţionalizării ar reprezenta un bun în sensul Convenţiei.
Se pretinde că titlul de proprietate al reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar care s-a transmis pe cale succesorală de la N.P., fiind preferabil titlului pârâtei SC A. SA, care nu prezintă un titlu valabil pentru construcţia A şi pentru terenul deținut, apreciind că certificatul de atestare a dreptului de proprietate prezentat de aceasta nu este un act juridic translativ de proprietate, ci doar un act administrativ care provine de la un neproprietar. Apreciază şi faptul că pârâta SC A. SA nu poate invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă de 10-20 ani întrucât nu deţine un just titlu în conformitate cu dispoziţiile C. civ., susţinându-se că nici eroarea comună şi invincibilă, invocată în cauză, nu poate constitui o modalitate de dobândire a proprietăţii care să îi fie opusă.
Pretinde că a intervenit o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor prin preluarea abuzivă a imobilului, apoi prin vânzarea imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1996, către pârâta S.E. conform contractului din 1 noiembrie 1996 de către Statul român, deşi imobilul nu intra în sfera de aplicabilitate a acestei legi. Expune demersurile revendicative efectuate încă din anul 1997, arătând că în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost formulate notificările din 10 august 2001 privind restituirea în natură a imobilului litigios adresate A.V.A.S., SC A. SA şi Primăriei Municipiului Bucureşti, în privinţa cărora nu s-a primit niciun răspuns, aspect ce denotă ineficienţa mecanismului instituit prin Legea nr. 10/2001 şi care are drept consecinţă încălcarea art. 1 Primul Protocol Adiţional, ceea ce impune acordarea priorităţii Convenţiei europene conform art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie și respectarea dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Susține că, deși aceste aspecte au fost invocate, instanța de fond nu le-a analizat.
Apreciază şi faptul că pârâții-intimați nu se pot prevala de existenta unui "bun actual" în sensul Convenţiei, atât timp cât titlurile opuse de aceștia provin de la un neproprietar, nu sunt nici titularii unei hotărâri definitive şi executorii prin care s-ar fi dispus restituirea bunului, intimaţii având posibilitatea de a obţine despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurenta Primăria Municipiului Bucureşti s-a invocat nelegalitatea deciziei atacate pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Consideră că în mod greşit instanţa de judecată a respins apelul instituţiei, întrucât, deşi acţiunea a fost formulată în baza art. 480 C. civ., datorită capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios, excepţia privind lipsa de interes a acţiunii cu privire la acest capăt trebuia să fie admisă întrucât prin apariţia Legii nr. 10/2001 s-a statuat că toate imobilele care au fost preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost preluate în mod abuziv.
Apreciază că, reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare în baza dreptului comun şi nu au invocat Legea nr. 10/2001 în susţinerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului dedus judecăţii și cum legea specială trebuia aplicată cu prioritate, se impunea respingerea acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
Susţine, totodată, că instanţa a obligat greșit prin dispozitivul hotărârii atacate, instituţia la plata cheltuielilor de judecată din apel către intimaţii SC A. SA şi Ş.E., respectiv la plata a câte 500 lei pentru fiecare intimat-pârât, prin aplicarea reducerilor potrivit art. 247 alin. (3) C. proc. civ. întrucât aceste cheltuieli au fost ocazionate de apelul formulat de reclamantă, aceasta fiind deci partea căzută în pretenţii în raport de sentinţa instanţei de fond, cât şi în raport de decizia recurată.
Intimatii - pârâţi S.E. şi SC A. SA au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de recurenta P.R.I.E., arătând că motivele invocate sunt nefondate întrucât nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., întrucât, în rejudecare, dispoziţiile legale au fost respectate, instanţele de fond şi apel conformându-se deciziei de casare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Intimata SC A. SA a invocat şi inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, raportat la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din moment ce reclamanţii au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, adresând Primăriei municipiului Bucureşti notificările din 10 august 2001, în temeiul legii speciale.
Examinând recursurile formulate, se constată următoarele:
1.În privinţa recursului declarat de reclamanta P.R.I.E., analizând criticile învederate prin cererea de recurs şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Având în vedere numerotarea deficitară și repetarea motivelor şi argumentelor prezentate, examinarea acestora va fi realizată în mod sintetizat şi grupat pentru a se răspunde prin considerente unice, după cum urmează:
Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă greşita soluţionare a motivului de apel referitor la încălcarea, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. sub aspectul încălcării Deciziei de casare nr. 9656 din 25 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ciclul procesual anterior, care a reținut în cauză lipsa autorității de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 103/2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.
Critica formulată nu este întemeiată, deoarece instanța de fond, cât și cea de prim control judiciar, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., au ţinut seama, în rejudecarea cauzei, de caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemei de drept de către instanţa de recurs, procedând judicios la soluţionarea acțiunii reclamanților care cuprinde două capete de cerere, respectiv analiza valabilității titlului statului și cel în revendicare.
Argumentele pentru care instanţa de recurs, prin Decizia civilă nr. 9656 din 25 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, a casat hotărârile instanţelor de fond şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă a fost acela că au reținut greşit excepția autorității de lucru judecat relativ la capetele de cerere formulate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată din data de 09 ianuarie 2006, respectiv la petitele privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi în revendicare, raportat la sentinţa civilă nr. 103/2002 a Tribunalului București pronunțată în Dosarul nr. 4655/2003.
În rejudecarea cauzei de faţă, curtea de apel a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 1084 din 20 mai 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, instanţa a examinat corect ambele capete ale acțiunii reclamanților, în privința cărora judecata fusese reluată ca urmare a deciziei de casare pronunțată în ciclul procesual anterior.
Faptul că instanţele au înlăturat susţinerile reclamanţilor relativ examinarea în fond a acţiunii acestora, nu înseamnă că, în rejudecare, instanţele nu au respectat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că hotărârile instanţelor de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere numai în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi administrarea unor probe. Drept urmare, cum rejudecarea cauzei s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în cauză nu pot fi reținute condiţiile pentru a atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, raportat la criticile formulate, deși prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, instanţa de apel a reținut, în conformitate cu Decizia civilă nr. 9656 din 25 noiembrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, că autoritatea de lucru judecat nu operează în privința acțiunii reclamanților înregistrată inițial la data de 09 ianuarie 2006 ce formează obiectul litigiului în curs, însă, în examinarea acţiunii în revendicare, fundamentată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi compararea titlurilor invocate, în mod judicios instanţa de apel a dat eficiență efectului pozitiv al sentinței civile nr. 103/2002 a Tribunalului București pronunțată în Dosarul nr. 4655/2003 cu privire la modul în care a fost soluţionată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC A. SA (respectiv, de constatare a dreptului de proprietate al intervenientei asupra imobilului construcţie corp A), precum și cererea reclamanților prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996 perfectat în beneficiul pârâtei S.E.
În acest context al analizei, s-a avut în vedere corect împrejurarea că, statuările irevocabile ale judecății anterioare, finalizate cu pronunţarea sentinței civile nr. 103/2002 a Tribunalului București prin care s-a tranșat irevocabil un aspect al litigiului nu pot fi negate, astfel încât acestea se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare și nu mai pot fi repuse în discuţie fără încălcarea autorităţii de lucru judecat, astfel încât şi sub acest aspect criticile se vădesc a fi nefondate.
În ceea ce priveşte critica recurentei potrivit căreia, în mod eronat prin încheierea de ședință din 07 martie 2011, instanța de fond, în rejudecare, a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat din moment ce această excepţie trebuia respinsă ca inadmisibilă, nu poate fi primită, atât timp cât prin formularea acestui motiv, reclamanta- recurentă nu justifică un interes care să conducă modificarea soluției dată cauzei, ca o finalitate practica diferită de cea reținută de instanța de fond, deoarece, în rejudecare, pretenţia reclamanţilor dedusă judecăţii a fost examinată în fond.
Nelegalitatea deciziei atacate este invocată și din perspectiva motivelor înscrise în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., justificat de încălcarea art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., susținându-se că instanțele de fond au ignorat efectul pozitiv al sentinţei civile nr. 349 din 18 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă prin care a fost admisă acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios şi care, în accepţiunea recurentei, ar avea drept efect păstrarea calităţii de proprietari a autorilor săi, aspect însă negat de instanța de apel.
Critica recurentei nu este fondată, deoarece examinarea apelului declarat de reclamanți s-a fost realizată tocmai prin raportare la efectul pozitiv al sentinţei civile nr. 349 din 18 februarie 2008 a Tribunalului București. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și, în baza efectului devolutiv al căii de atac cu care a fost investită, complinind motivarea instanței de fond, curtea de apel a analizat corect sentința civilă nr. 349/2008 a Tribunalului București din perspectiva efectelor pe care le generează, ca mijloc de probă, în cadrul acțiunii în revendicare ce formează obiectul litigiului de față și, în urma examinării realizate, a apreciat măsura în care efectele juridice produse de hotărârea evocată conferă reclamanţilor un „bun” în patrimoniul acestora.
În cauză, dând valență efectelor deciziei în interesul legii nr. 33/2009 a Înaltei Curții de Casție și Justiție, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, curtea de apel a analizat, pe fond, măsura în care reglementarea internă intră în conflict cu cea europeană în privința dreptului de proprietate exhibat în cauză din perspectiva garanțiilor prevăzute de art. 1 din primul Protocol, dar și a verificării existenţei unui „bun actual” în patrimoniul reclamanţilor.
În acest context al analizei, raportat la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi la jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. se vădește a fi este corectă concluzia curţii de apel privind inexistenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui „bun”, în sensul Convenţiei europene, prin raportare la efectele sentinței civile nr. 349/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, evocată de recurentă, drept pentru care criticile formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.
Recurenta justifică existenţa unui „bun” în sensul documentului european invocând hotărârea judecătorească prin care s-a constatat că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Mai întâi, este de reţinut că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care se prevalează recurenta în justificarea dreptului său de proprietate, nu pot fi avute în vedere, întrucât acestea au fost abrogate la data de 21 decembrie 2012, prin Legea nr. 1/2009. Cu toate acestea, chiar dacă norma invocată era în vigoare la data sesizării instanţei, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevedeau că persoanele deposedate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu-i conferă recurentei calitatea de titular al unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care să o îndreptăţească la restituirea imobilului, cum neîntemeiat se pretinde prin motivele de recurs.
Sub acest aspect, se ignoră de către recurentă că înseşi dispoziţiile legale invocate impuneau îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea specială pentru exerciţiul concret al dreptului de proprietate de către persoanele deposedate de stat fără titlu valabil, stipulând în partea lor finală că exerciţiul acestui drept, de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Recurenta a susţinut greşita interpretare dată de instanţa de apel noţiunii de „bun actual” în sensul protecţiei oferite de art. 1 din Primul protocol adiţional Convenţiei europene, apreciind că este titulara unui „bun” în sensul normei europene și reclamă apărarea dreptului de proprietate împotriva oricărei ingerinţe, în condiţiile stabilite de Convenţia europeană.
Argumentele subsumate acestei critici nu sunt fondate întrucât simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu este suficientă pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, recurenta ignorând evoluția și practica recentă a C.E.D.O. dată de aceasta noţiunii de „bun”.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantei - recurente P.R.I.E. şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, prin preluarea operată de stat în perioada comunistă, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire”, nici măcar unei „speranţe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei recurente implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.140 şi 143).
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar un drept de creanţă având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Astfel, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 145).
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o atare concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor anterior arătate. Ca atare, sunt lipsite de relevanţă, în justificarea existenţei unui bun, susţinerile recurentei referitoare la nevalabilitatea titlului statului.
În concluzie, potrivit jurisprudenţei actuale a C.E.D.O. (hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), pentru ca o persoană să aibă în patrimoniu un „bun actual” în sensul Convenţiei, nu este suficient ca acesteia să i se fi recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului, ci trebuie ca instanţele sau autoritatea administrativă să fi dispus expres şi restituirea în natură a bunului.
Or, nu este cazul recurentei din litigiul de faţă, aceasta neavând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie administrativă în acelaşi sens.
În condiţiile în care recurenta nu este titulara unui “bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, aceasta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect fiind astfel neîntemeiate.
S-a mai susţinut de către recurentă că ar avea o speranţa legitimă de a câştiga în cadrul acţiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Contrar acestor susţineri, reclamanta nu are nici „speranţa legitimă” de a obţine bunul, care atrage protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol în aceleaşi condiţii ca şi „un bun actual”, întrucât nicio dispoziţie din legea naţională nu permite părţii, în circumstanţele date ale litigiului de faţă, să obţină imobilul în cadrul acţiunii în revendicare şi, în aceste condiţii, nu există nicio jurisprudenţă care să permită o soluţie favorabilă reclamantei în acţiunea în revendicare. În acelaşi sens, în hotărârea C.E.D.O. sus-menţionată se arată că „(…) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141). Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (parag. 142), context în care instanţa de apel a reţinut corect că reclamanţii P.R.I.E. şi A.G. (decedat în cursul judecării cauzei), au la dispoziţie calea legii speciale, procedură demarată de aceştia, care le va permite, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină recunoaşterea drepturilor lor, context normativ care asigură plenar dreptul de acces la justiţie.
Cum recurenta nu are un „bun” în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei statului în dreptul lor de proprietate şi nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile în acest sens din recurs.
Considerentele deja expuse sunt de natură a înlătura criticile recurentei relativ la neanalizarea comparativă a titlurilor părţilor şi a preferabilităţii titlului acesteia în procesul de comparare a titlurilor de proprietate evocate în cauză. Astfel, contrar susţinerilor formulate, deşi s-a reţinut inexistenţa în patrimoniul reclamanţii a unui bun actual în sensul Convenţiei europene, condiţie pentru a face posibilă operaţiunea de comparare a titlurilor, instanţa de apel dă curs procedeului judiciar și, în respectarea principiului securităţii circuitului civil, acordă preferabilitate titlului pârâților, care dețin în patrimoniul lor un bun în sensul Convenției și se bucură de garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional.
Într-adevăr, protecţia pe care o oferă articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”, protecţie care se referă, în genere, la proprietar fără a face distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii. Or, în speţă, valabilitatea titlului de proprietate a pârâţilor din prezenta cauză a fost cercetată pe cale separată.
Astfel, în privinţa pârâtei S.E., în mod corect s-a dat eficienţă efectului pozitiv al sentinţei civile nr. 103 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului București, prin care s-a statuat, irevocabil, asupra valabilităţii titlul de proprietate evocat de aceasta, reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare din 1996 perfectat în temeiul Legii nr. 112/1996 privind corpul B din imobilul din Bucureşti, compus din 3 camere şi dependinţe şi cota de 39,73 mp teren aferent. Astfel, prin sentinţa evocată a fost respinsă acţiunea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a contractului respectiv. În acest context, nu se pot nesocoti cele statuate în demersul judiciar anterior al reclamanţilor privind constatarea nulităţii vânzării întrucât, în caz contrar, ar însemna să se înlăture efectele unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu este de admis. În condiţiile în care a fost analizată şi s-a hotărât cu privire la valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în beneficiul pârâtei S.E., dreptul de proprietate al acesteia s-a consolidat, pârâta deţinând în accepţiunea convenţiei un bun în patrimoniul său care o îndreptăţeşte să păstreze posesia asupra imobilului achiziţionat în baza Legii nr. 112/1996.
În privinţa intimatei SC A. SA, instanţa de apel a reţinut corect că și aceasta este beneficiara unui „bun actual” care poate fi opus titlului vechi al autorilor recurentei. În același litigiu, soldat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 103 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanța a constatat, în contradictoriu cu reclamanţii din prezenta cauză, dreptul de proprietate al intervenientei SC A. SA asupra imobilului construcţie corp A, situat în Bucureşti, str. Icoanei, nr. 17, fiind respinsă, ca lipsită de interes, cererea acesteia privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenului de la aceeaşi adresă, raportat la certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1996 eliberat acesteia, pentru suprafaţa de 1.494 mp din care 442 mp cotă exclusivă şi 1.052 mp în indiviziune cu S.E. şi Consiliul local al municipiului Bucureşti, titlu care nu a fost anulat.
În aceste circumstanţe, instanțele au statuat corect asupra soluției date acţiunii în revendicate, în sensul respingerii acesteia, din moment ce dreptul de proprietate al intimaţilor pârâţi se află, la rândul lor, sub protecţia art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, drept garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
Cum examinarea cauzei a fost realizată din perspectiva incidenţei Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de secţiile unite, în urma admiterii recursului în interesul legii, întrucât reclamanţii au reclamat, chiar prin cererea de chemare în judecată, protecţia dreptului lor din perspectiva garanţiilor oferite de art. 1 din Primul protocol adiţional Convenţiei europene și având în vedere împrejurarea că intimaţii au avut câştig de cauză în fazele procesuale anterioare și având în vedere și soluţia ce se va pronunţa în cauza de faţă, Înalta Curte reține că apărările intimatei SC A. SA formulate sub aspectul respingerii acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă, apar ca lipsite de interes. Mai mult chiar, în ipoteza în care intimate ar fi fost nemulţumită de soluţia dată cauzei, acesta avea posibilitatea să formuleze cerere de apel ori de aderare la apel.
Relativ la susţinerile privind caracterul iluzoriu şi ineficient al procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, criticile recurentei urmează a fi înlăturate.
Alegaţiile reclamantei în susţinerea acestei idei sunt irelevante în considerarea circumstanţelor factuale de natura celor din speţă şi a abordării jurisprudenţiale actuale conturată în hotărârea - pilot Maria Atanasiu contra României prin care nu se recunoaşte în patrimoniul reclamantei un bun actual care să permită restituirea în natură, ci doar a un drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. De altfel, obligaţia instituită prin hotărârea pilot în sarcina Statului român de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei, în sensul amendării mecanismului de restituire şi al instituirii de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232), echivalează cu validarea măsurilor reparatorii propuse de Legea nr. 10/2001 republicată, care reglementează, deopotrivă, situația imobilelor preluate abuziv de către stat, cu sau fără titlu, în perioada de referință a legii. De altfel, în executarea hotărârii - pilot, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist prin care s-au adus completări legislației aplicabile în domeniul restituirii proprietăților prin instituirea unor noi proceduri, care să acorde în final, astfel cum se desprinde şi din nota de fundamentare a legii, o reparație echitabilă.
Susţinerile recurentei vizând dobândirea de către SC A. SA a dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii scurte de 10-20 ani, ori cele referitoare la apărările acesteia care vizau eroarea comună şi invincibilă nu pot face obiect de analiză în cadrul controlului de legalitate a deciziei atacate din moment ce instanța de fond a constatat că apărările semnalate au un caracter subsidiar, față de motivele care au fundamentat soluția dată cauzei, apreciind că acestea nu se mai impun a fi analizate, procedeu care nu a fost criticat în cadrul apelului declarat. Prin urmare, aceste critici sunt formulate „omisso medio”. În aceste circumstanţe, deoarece motivele care nu au fost formulate în apel, la adresa sentinţei primei instanţe, nu mai pot fi formulate, pentru prima data, în recurs şi nu pot face obiect al examinării direct în această fază procesuală.
Pentru considerentele deja expuse, motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se vădeşte a fi nefondat. În speţă, decizia ce face obiectul prezentului recurs nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii şi respectă exigenţele art. 261 C. proc. civ., fiind motivată în fapt şi în drept, ceea ce a permis, astfel cum s-a expus deja, efectuarea controlului judiciar de legalitate pe calea recursului declarat de reclamanta P.R.I.E.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise articolului 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.R.I.E. împotriva Deciziei nr. 577/A din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
2.Relativ la recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti, la termenul de judecată din 26 martie 2015 Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale a acestei recurente, faţă de împrejurarea că nu a deţinut calitatea de parte în fazele procesuale anterioare.
Sub acest aspect, Înalta Curte reține că recursul este o etapă a fazei judecăţii şi nu reprezintă un proces distinct de cel declanşat prin cererea de chemare în judecată, ci o continuare a acestuia. În cadrul procesual configurat prin cererea de chemare în judecată, pot astfel exercita calea de atac părţile litigante, indiferent de poziţia procesuală pe care au avut-o. Față de cadrul procesual stabilit la instanţa de fond, de părţile care au figurat la judecata în primă instanţă şi, apoi, în apel, Primăria Municipiului Bucureşti nu are calitatea de parte în proces.
În cauză, raportul juridic dedus judecăţii configurat inițial prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 octombrie 2006 a fost derulat, pe de o parte, între reclamanţii A.G., A.N. (decedați în cursul procesului) şi A.P.R.I.E., iar pe de altă parte, de pârâţii Ş.E. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general. Reclamanţii A.G. şi A.P.R.I.E., dar şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general au fost părţile litigante care au exercitat calea de atac a apelului, soluţionată prin decizia care face obiectul prezentului recurs.
Drept urmare, constatând că Primăria Municipiului Bucureşti nu a deţinut calitatea de parte în fazele procesuale anterioare, urmează ca în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se dispună respingerea recursului declarat de Primăria Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 577/A din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pentru lipsa calităţii sale procesuale.
Întrucât prin respingerea cererilor de recurs, recurenţii P.R.I.E. şi Primăria Municipiului Bucureşti au căzut în pretenții față de intimaţii pârâţi care au solicitat cheltuieli de judecată în această fază procesuală, urmează a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.960 lei către intimata SC A. SA şi de 3.000 lei către intimata S.E., conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.R.I.E. împotriva Deciziei nr. 577/A din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, pentru lipsa calităţii procesuale.
Obligă pe recurenţi să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, intimatei SC A. SA, suma de 4.960 lei, precum şi intimatei Ş.E., suma de 3.000 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 910/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 915/2015. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
