ICCJ. Decizia nr. 872/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 872/2015
Dosar nr. 175/43/2007*
Şedinţa publică din 25 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2810 din 7 decembrie 2006, Tribunalul Mureş a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta U.M.I. în contradictoriu cu Primăria com. Cristeşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin cererea înregistrată la data de 1 noiembrie 2005, reclamanta a contestat Dispoziţia nr. 418 din 14 octombrie 2005, emisă de Primăria com. Cristeşti, prin care aceasta a propus acordarea în favoarea sa a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul înscris în C.F. Cristeşti - construcţii şi teren în suprafaţă de 3.693,6 mp - imobil în care funcţionează în prezent Grădiniţa cu program redus din localitate.
Solicitarea de restituire în natură a imobilului a fost apreciată de instanţă ca neîntemeiată, întrucât în cartea funciară menţionată nu figurează nici o construcţie, iar din Decizia nr. 566/1970 a Consiliului Popular al judeţului Mureş reiese că statul a preluat terenul şi construcţiile edificate pe acesta, iar nu terenul indicat de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta U.M.I., arătând că Legea nr. 247/2005 permite restituirea în natură şi a imobilelor în care funcţionează instituţii de învăţământ, iar susţinerile pârâtei - în sensul edificării de către aceasta a construcţiilor revendicate, în anul 1976, nu au fost dovedite, neexistând nici un impediment pentru restituirea în natură a imobilului teren şi construcţii.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin intermediul căreia a susţinut legalitatea soluţiei primei instanţe, arătând că notificarea reclamantei a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin Dispoziţia nr. 179 din 10 aprilie 2002 - neatacată conform prevederilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 - propunându-se tot acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a mai arătat că ulterior, răspunzând adreselor din 27 aprilie 2004 şi din 16 august 2004, reclamanta a comunicat valoarea estimată a imobilului din litigiu, fiind emisă în acest sens Dispoziţia nr. 195 din 15 aprilie 2005 - de asemenea neatacată în instanţă, iar prin Dispoziţia nr. 418 din 14 octombrie 2005 - obiect al prezentei cauze, nu s-a făcut decât adaptarea propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent la prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reclamanta neformulând o nouă notificare, prin care să solicite restituirea în natură.
Raportat la împrejurările anterior expuse, pârâta a susţinut că cererea de restituire în natură a imobilului nu este întemeiată, deoarece reclamanta a acceptat oferta de despăgubiri, nerevenind cu o nouă notificare, în baza Legii nr. 247/2005. Pe de altă parte, construcţia revendicată - respectiv „casă de lemn” - nu mai există, fiind edificată între timp o nouă clădire, din cărămidă, în care funcţionează grădiniţa cu program normal din localitate.
Prin Decizia civilă nr. 20 din 19 februarie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureş a admis apelul declarat de reclamanta U.M.I., împotriva sentinţei civile nr. 2810 din 7 decembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Mureş, a schimbat în tot hotărârea atacată şi, drept consecinţă: a admis acţiunea formulată de reclamanta U.M.I. în contradictoriu cu pârâta Primăria com. Cristeşti, a anulat Dispoziţia nr. 418/14 octombrie 2005 şi a obligat pârâta la restituirea în natură, în favoarea reclamantei, a imobilului înscris în C.F. Cristeşti, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 9.911 mp, situat în com. Cristeşti, judeţul Mureş şi identificat prin expertiza topografică - parte, stabilind în sarcina reclamantei obligaţia de a menţine afectaţiunea imobilului - grădiniţă pe o perioadă de 5 ani de la data pronunţării hotărârii.
În vederea lămuririi aspectelor controversate ale litigiului, Curtea a administrat proba cu înscrisuri, constând în procurarea copiei fidele a cărţii funciare corespunzătoare imobilului revendicat şi a dispus efectuarea în cauză a două expertize tehnice, respectiv în specialitatea topografie şi construcţii, probe în urma examinării cărora, prin coroborare cu cele administrate în faţa primei instanţe, a constatat că apelul dedus judecăţii este fondat.
Dispoziţia contestată în cauză - nr. 418 din 14 oct. 2005 - a fost emisă de către pârâta Primăria com. Cristeşti în urma adresei din 22 sept. 2005, prin care Prefectura jud. Mureş i-a solicitat ca, în baza prevederilor art. 25 din Legea nr. 247/2005, să procedeze la reanalizarea tuturor notificărilor cu a căror soluţionare a fost învestită, în sensul reverificării situaţiei juridice a imobilelor revendicate şi precizării motivului pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
În acest context, s-a apreciat ca nefondată susţinerea conform căreia, necontestând în instanţă dispoziţiile anterioare, reclamanta ar fi optat în mod irevocabil pentru propunerea de despăgubire prin echivalent, sub aspectul menţionat trebuind a fi observat faptul că, la momentul emiterii Dispoziţiilor nr. 179 din 10 aprilie 2002 şi 195 din 15 aprilie 2005, prevederile Legii nr. 10/2001 nu permiteau restituirea în natură a imobilelor ocupate de unităţi din învăţământ (art. 16 din lege). Or, tocmai având în vedere modificările de esenţă aduse cu referire la această categorie de imobile prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 - în sensul restituirii lor în natură, condiţionat de menţinerea afectaţiunii specifice o anumită perioadă de timp - legiuitorul a impus, prin dispoziţiile art. 25 din Titlul VII al legii menţionate, reanalizarea notificărilor soluţionate anterior prin propunerea de despăgubire prin echivalent şi nepuse în executare până la intrarea în vigoare a prevederilor legale modificatoare.
De asemenea, nu a fost primită nici susţinerea conform căreia reclamanta ar fi trebuit să formuleze o nouă notificare, pentru a putea beneficia de măsura restituirii în natură, sub acest aspect Curtea amintind faptul că, prin ansamblul dispoziţiilor sale, Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură, nefiind permisă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent decât în situaţiile în care aplicarea celei dintâi măsuri nu este posibilă (art. 7 alin. (1) şi 2 din lege). Pe de altă parte, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu s-a prevăzut un nou termen pentru depunerea notificărilor, impunându-se, în schimb, reverificarea situaţiei juridice a imobilelor pentru care s-a propus anterior acordarea de despăgubiri.
Prin urmare, în contextul în care pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului din litigiu, în principal pe considerentul că acesta este ocupat de grădiniţa de copii din localitate, contestaţia reclamantei s-a constatat a fi întemeiată, Dispoziţia nr. 418 din 14 octombrie 2005 fiind emisă cu încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005.
În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate în apărare de către pârâtă, Curtea a constatat că, prin notificarea din 13 februarie 2002, reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în natură, descriind imobilul revendicat ca fiind „teren intravilan, curte şi casă”, înscris în C.F. Cristeşti, transcris din C.F. Cristeşti, imobil care a fost preluat de Statul Român din proprietatea defunctei U.V., în baza Decretului nr. 308/1953 şi adresei din 1954 a Sfatului Popular Ungheni.
Procedând la examinarea notificării, pârâta a constatat că imobilul este ocupat de o unitate bugetară din învăţământ, în care funcţionează grădiniţa cu program redus din localitate, astfel că, prin Dispoziţia nr. 179 din 10 aprilie 2002, a comunicat Prefecturii judeţului Mureş propunerea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, reţinând incidenţa prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Ulterior, prin adresa din 27 iulie 2004, pârâta i-a solicitat reclamantei să precizeze valoarea estimativă a imobilului şi, în urma răspunsului comunicat de aceasta prin notificarea din 7 ianuarie 2005. a emis Dispoziţia nr. 195 din 15 aprilie 2005, propunând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent la o valoare estimată de 925.000.000 lei, precizând că acestea vizează un teren în suprafaţă de 3693,6 mp, deoarece construcţia (casă de lemn) nu mai există, iar cea în care funcţionează în prezent grădiniţa este cuprinsă în inventarul comunei din anul 1976, precum şi faptul că prin Decizia nr. 560/1970 a Consiliului Popular al judeţului Mureş i-a fost transmis în administrare terenul în suprafaţă de 9.902 mp, înscris în C.F., edificat la acel moment cu o clădire - staţie emiţătoare (filele 16-17 dosar fond).
În fine, ca urmare a solicitării transmise de Prefectura judeţului Mureş prin adresa din 22 septembrie 2005 - în sensul reverificării situaţiei juridice a imobilului din litigiu, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005, pârâta a emis Dispoziţia nr. 418/14 octombrie 2005 - contestată în prezenta cauză, prin care a propus acordarea de titluri de despăgubire, cu motivarea suplimentară că imobilul-construcţie în care funcţionează grădiniţa a fost edificat de com. Cristeşti, cel a cărui restituire se solicită nemaiexistând la data la care a primit terenul în administrare.
În dovedirea acestei susţineri, pârâta a invocat Anexa nr. 33 la H.G. nr. 964/2002, cuprinzând Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Cristeşti, însă din examinarea înscrisului menţionat rezultă că imobilul a fost dobândit în anul 1947, iar prin expertiza tehnică în specialitatea construcţii s-a stabilit că a fost edificat în perioada 1945-1947 (fila 88 dosar fond, filele 176-189 dosar apel). Este adevărat că aceleaşi probe atestă faptul că imobilul este construit din cărămidă, iar în cartea funciară este înscrisă menţiunea „casă de lemn”, însă această împrejurare nu prezintă relevanţă sub aspectul examinat, deoarece cuprinsul cărţii funciare atestă doar existenţa dreptului de proprietate, iar nu şi întinderea acestuia, descrierea imobilului fiind o stare de fapt, susceptibilă a fi dovedită prin alte mijloace de probă. Or, potrivit înscrierii de la poziţia B+46 din C.F. Cristeşti, menţiunea privind transmiterea în proprietatea statului a imobilelor s-a făcut la data de 5 octombrie 1954, în baza adresei din acelaşi an, emisă de Sfatul Popular Ungheni în aplicarea Decretului nr. 308/1953, corelativ cu transcrierea în C.F. Cristeşti. (fila 117 dosar apel). Prin urmare, construcţia fiind edificată în perioada 1945-1947, se prezumă că a aparţinut celui înscris ca ultim proprietar în C.F., anterior preluării acesteia de către stat, în anul 1953, respectiv defunctei U.V., antecesoarea reclamantei, conform prevederilor art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi ale art. 492 C. civ., prezumţie care nu a fost răsturnată prin celelalte probe administrate în cauză.
De asemenea, pentru considerentele anterior expuse, Curtea a reţinut ca fiind irelevantă, sub acelaşi aspect, o altă împrejurare invocată în apărare de către pârâtă, respectiv aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 560/1970 - prin care imobilul din litigiu a fost transmis din administrarea judeţului Mureş în administrarea com. Cristeşti - construcţia a fost descrisă ca fiind „clădire staţie emiţătoare”, deoarece o eventuală schimbare în timp a destinaţiei unui imobil nu este de natură a conduce la pierderea dreptului de proprietate al celui înscris în cartea funciară ca proprietar al terenului, în lipsa consimţământului acestuia.
În ceea ce priveşte argumentele reţinute de prima instanţă în sprijinul soluţiei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului din litigiu - în sensul că în cartea funciară nu figurează nici o construcţie, iar prin Decizia nr. 560/1970 s-a preluat terenul şi construcţiile, iar nu cel indicat de reclamantă - Curtea a constatat că acestea sunt eronate, în contextul în care, atât în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificării, cât şi pe parcursul judecăţii, pârâta a confirmat faptul că imobilul revendicat de reclamantă este cel ocupat în prezent de grădiniţa din localitate.
Pe de altă parte, aşa cum se poate observa din cuprinsul notificării, reclamanta a arătat că imobilul solicitat spre restituire - în prezent înscris în C.F. Cristeşti, a fost transcris din C.F. Cristeşti, precizând că antecesorii săi erau înscrişi ca proprietari la poziţiile B+ 43 (U.A.) şi B+45 (U.V.). Or, aceste aspecte sunt confirmate de copia fidelă a cărţii funciare menţionate, înscris din examinarea căruia Curtea constată - potrivit menţiunii de la poziţia B+46, că la data de 5 octombrie 1954 s-a dispus, în baza adresei din 1954 a Sfatului Popular Ungheni şi a Decretului nr. 308/1953, transcrierea în C.F. şi în favoarea Statului, a imobilelor înscrise în foaia de avere la poziţiile A+14, 5, 6 şi 17, imobile asupra cărora erau înscrişi ca proprietari U.A. - la poziţia B+43, iar apoi U.V. - la poziţia B+45.
De asemenea, situaţia de carte funciară anterior descrisă a fost confirmată şi prin expertiza topografică efectuată în cauză de expertul tehnic F.I.a, stabilindu-se că imobilul edificat ca sediul grădiniţei cu program normal din com. Cristeşti este înscris în C.F. - casă de lemn şi curte intravilan de 562 mp, - grădină de 1.440 mp, - grădină de 2.880 mp, - grădină de 414 mp şi grădină de 4.615 mp, iar din suprafaţa totală de 9.911 mp se identifică în curtea grădiniţei o suprafaţă de 3.373 mp, diferenţa de 6.538 mp regăsindu-se în exteriorul acesteia şi este folosită parţial ca organizare de şantier.
Din coroborarea probelor anterior examinate, Curtea a concluzionat că prima instanţă a apreciat în mod greşit ca nefondată cererea reclamantei, în contextul în care prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma aflată în vigoare la data emiterii de către pârâtă a Dispoziţiei nr. 418 din 14 octombrie 2005, obligau unitatea deţinătoare la restituirea în natură a imobilelor ocupate de unităţi din învăţământ, condiţionat de menţinerea afectaţiunii specifice pe o perioadă de până la 5 ani. De asemenea, cu referire la terenul situat în afara incintei grădiniţei de copii din localitate, s-a reţinut faptul că acesta este liber, nefăcându-se dovada că ar fi afectat de lucrări de investiţii de interes public sau amenajări de utilitate publică, astfel că se impune aplicarea aceluiaşi principiu al restituirii în natură, instituit prin dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 3376 din 14 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâta com. Cristeşti prin primar împotriva Deciziei nr. 20/A din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş şi s-a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele hotărârii s-au reţinut următoarele:
Prin notificarea nr. 272/13 februarie 2002 adresată Primăriei comunei Cristeşti, intimata reclamantă a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Cristeşti, transcris din C.F. Cristeşti; în cuprinsul aceleiaşi notificări, intimata reclamantă a învederat că aceste terenuri şi casa de lemn au aparţinut numitului U.A. de sub B - 43 din C.F. menţionată, fiind transcrise ulterior sub B - 45, în favoarea numitei U.V.; imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 308/1953, fiind transcris în C.F. în baza adresei din 1954 a Sfatului Popular Ungheni.
Prin Dispoziţia nr. 418 din 14 octombrie 2005 emisă de recurentă, contestată în cauză, pentru imobilul solicitat identificat în C.F. a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/20005; s-a reţinut că nu este posibilă restituirea în natură, întrucât acesta a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 308/1953, după care însăşi recurenta se referă în cuprinsul la Decizia nr. 560/1970 a Consiliului Popular al Judeţului Mureş - Comitetul Executiv prin care s-a transmis din administrarea judeţului Mureş în administrarea operativă a com. Cristeşti terenul în suprafaţă de 9.902 mp, înscris în C.F. şi construcţiile aferente (staţie emiţătoare, piloni antene, instalaţii intercomunicaţii, cablu telefonic, instalaţii radiofar, fântână, tub beton, magazie din scândură, împrejmuire gard din scândură şi chirpici).
Instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize topo, din cuprinsul căreia reiese că expertul a conchis în sensul că terenurile înscrise în C.F. Cristeşti, solicitate de reclamantă, se află pe teritoriul administrativ al com. Pănet, apreciind că acestea au făcut obiectul legilor de fond funciar, precum şi că reclamanta a făcut o confuzie în ce priveşte amplasamentul terenului, necunoscând poziţia reală a imobilului ce face obiectul cauzei.
Întrucât obiectul litigiului priveşte o contestaţie formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a dispus administrarea de probe în sensul verificării calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, respectiv în temeiul art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sens în care era necesar a se stabili calitatea de proprietari a autorilor U.A. şi U.V. la data preluării imobilului de către stat, precum şi a întinderii dreptului de proprietate al proprietarilor de pe urma cărora se solicită măsuri reparatorii.
Astfel, notificarea a purtat asupra imobilelor menţionate în cartea funciară iniţială C.F. Cristeşti, această carte funciară fiind indicată de intimata reclamantă în mod expres ca fiind cea din care s-a transcris dreptul statului după preluare, respectiv, în C.F. Cristeşti, carte funciară actuală.
Înalta Curte a constatat însă că aceste copii ale C.F. de la fila 21 şi urm., precum şi exemplarul de la filele 117 şi urm. (ce ţin de verificarea calităţii de proprietari la data preluării a autorilor reclamantei) sunt ambele depuse în limba maghiară, contrar celor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care prevăd că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, dar şi de art. 13 din Constituţia României; de altfel, şi art. 112 pct. 5 alin. (3) C. proc. civ. este în acelaşi sens, întrucât acest extras al C.F. trebuia ataşat cererii de chemare în judecată ca înscris doveditor încă de la învestirea primei instanţe.
În considerarea acestui înscris, a concluziilor anterior menţionate ale raportului de expertiză şi din coroborarea tuturor probelor cauzei, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea efectuării unui nou raport de expertiză, considerând că obiectul litigiului de faţă este imobilul înscris în C.F. Cristeşti, (cum a susţinut şi intimata prin întâmpinare), astfel cum a rezultat şi din copiile fidele de carte funciară, anume că se revendică fosta proprietate a numitului U.A., transcrisă din C.F., ceea ce corespunde menţiunilor făcute în C.F., poziţia B- 46.
În plus, faţă de cele arătate, Înalta Curte a constatat că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate, întrucât cauza nu este lămurită sub toate aspectele, iar identitatea de imobile nu poate fi confirmată, din perspectiva art. 4 alin. (2) corob. cu art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Astfel: intimata reclamantă a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilului înscris în C.F. Cristeşti , transcris din C.F. - Cristeşti, în timp ce instanţa de apel, fără o justificare legală, a acordat măsuri reparatorii (restituirea în natură) a imobilului înscris în C.F. compus din construcţii şi teren; pe de altă parte, întinderea dreptului de proprietate ce a aparţinut autorilor săi, a fost indicată de intimată în cuprinsul notificării ca fiind 1.026 stj. (respectiv, 3.693,6 mp, astfel cum recurenta a menţionat în cuprinsul dispoziţiei contestate), în timp ce instanţa de apel a dispus restituirea în natură a unei suprafeţe de teren de 9.911 mp - teren şi construcţii; astfel cum şi recurenta a susţinut prin motivele de recurs, deşi după preluarea imobilului din proprietatea autorilor intimatei acesta a fost transcris din C.F. Cristeşti, nu există nici o raţiune pentru schimbarea numerelor topografice ale parcelelor.
Înalta Curte a constatat că, relevante din acest punct de vedere, sunt dispoziţiile art. 144 alin. (1) şi (3) din Decretul-Lege nr. 115/1938 care dispun: „(1) Modificările săvârşite prin alipire, dezlipire, reînscriere şi transcriere, se vor arăta atât în partea I cu numărul de ordine ce urmează, numărul parcelei fiind vechiul ei număr urmat de indicele de pe plan. (...). (3) Transcrierea unei parcele în altă carte funciară se va arăta prin sublinierea înscrierii parcelei în vechea carte funciară."
De asemenea, instanţa de apel nu a analizat nici apărările pârâtei cu privire la împrejurarea că intimata reclamantă ar fi urmat procedura Legii nr. 18/1991 pentru acest teren, sens în care, în rejudecare, se impun a fi verificate în contextul probator al cauzei, şi înscrisurile noi depuse de recurentă, pentru susţinerea acestei apărări, în dosarul de recurs.
Însă, în acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte a apreciat că se impune precizarea că în ipoteza în care se va constata incidenţa art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanţa de rejudecare va trebui să ţină seama de împrejurarea că prin dispoziţia contestată, intimatei reclamante i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent (despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005) ceea ce are semnificaţia unei „valori patrimoniale" ce se circumscrie noţiunii de „bun" prevăzută de art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană (Cauza Atanasiu - hotărârea pilot - din 12 octombrie 2012, pr. 140-146, par. 180 - 183); în acelaşi timp, contestaţia cu care prima instanţă a fost învestită este o cale de atac declanşată de aceasta, iar prin soluţionarea ei nu i se va putea agrava situaţia.
Înalta Curte a înlăturat însă ca nefondată susţinerea recurentei privind incidenţa în soluţionarea apelului a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma anterioară Legii nr. 202/2010), întrucât cerinţele textului nu sunt întrunite, pricina fiind soluţionată pe fond de tribunal.
Pe de altă parte, apelul este o cale devolutivă de atac, iar în temeiul art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel avea obligaţia verificării situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă şi a aplicării legii, în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, iar în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel putea încuviinţa refacerea, completarea sau administrarea unor probe noi în apel.
Legislaţia procesuală civilă consacră însă principiul dublului grad de jurisdicţie (primă instanţă şi apel - calea ordinară de atac), iar nu al triplului grad de jurisdicţie, astfel cum recurenta susţine şi, în acelaşi timp, nici acesta nu are o valoare absolută întrucât unele hotărâri de primă instanţă sunt susceptibile doar de recurs, cale extraordinară de atac (fiind suprimată de lege calea de atac a apelului), ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin Decizia civilă nr. 619/A din 17 octombrie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta U.M.I., împotriva sentinţei civile nr. 2810 din 7 decembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. 4737/2005 şi a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că:
A admis acţiunea formulată de reclamanta U.M.I., în contradictoriu cu pârâta Primăria com. Cristeşti; a anulat Dispoziţia nr. 418 din 14 octombrie 2005 şi, a obligat pârâta la restituirea în natură, în favoarea reclamantei, a imobilului înscris în C.F. Cristeşti, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 9.911 mp situat în com. Cristeşti, judeţul Mureş şi identificat prin expertiza topografică - parte integrantă din prezenta (filele 147-152 - dosar apel primul ciclu procesual).
S-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a menţine afectaţiunea imobilului - grădiniţă, pe o perioadă de 5 ani de la data pronunţării hotărârii.
A fost obligată pârâta Primăria com. Cristeşti la 1.913 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin notificarea din 13 februarie 2002 reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în natură, descriind imobilul revendicat ca fiind „teren intravilan curte şi casă, înscris în C.F. Cristeşti, imobil care a fost preluat de Statul Român din proprietatea defunctei U.V., în baza Decretului nr. 308/1953 şi adresei din 1954 a Sfatului Popular Ungheni (fila 11 dosar fond).
Raportat la prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, din conţinutul şi motivarea notificării rezultă că este avută în vedere proprietatea preluată în mod abuziv de către stat de la antecesori.
Imobilul solicitat spre restituire în prezent este înscris în C.F. Cristeşti şi a fost transcris din C.F. Cristeşti, antecesorii reclamantei fiind înscrişi ca proprietari la poziţiile B-43- U.A. şi B-45 U.V.
Este neechivoc că, potrivit menţiunii de la B-46, imobilul care a fost preluat abuziv la data de 5 octombrie 1954, în baza adresei din 1954 a Sfatului Popular Ungheni şi a Decretului nr. 308/1953 şi transcris în C.F. Cristeşti în favoarea Statului sunt imobilele înscrise în foaia de avere la poziţiile A1, 4, 5, 6 şi 17, imobile asupra cărora erau înscrişi ca proprietari U.A. la poziţia B-43 iar apoi U.V. la poziţia B-45.
Aceste aspecte rezultă din copia certificată a C.F. Cristeşti, depusă în rejudecarea apelului la filele 72 - 98. Aceasta reprezintă punctul de plecare în identificarea imobilului ce a aparţinut antecesorilor reclamantei.
Expertiza topografică care se raportează la această situaţie de carte funciară este cea întocmită de expertul tehnic F.I.a, stabilindu-se că imobilul edificat ca sediul grădiniţei cu program normal din com. Cristeşti este înscris în C.F. - casă de lemn şi curte intravilan de 562 mp, - grădină de 1.440 mp, - grădină de 2.880 mp, - grădină de 414 mp şi - grădină de 4.615 mp, iar din suprafaţa totală de 9.911 mp se identifică în curtea grădiniţei o suprafaţă de 3.373 mp, diferenţa de 6.538 mp regăsindu-se în exteriorul acesteia şi este folosită parţial ca organizare de şantier (filele 147 - 152 dosar apel).
În ceea ce priveşte imobilul construcţie, determinant este faptul că prin expertizele tehnice de specialitate construcţii, s-a stabilit că a fost edificat în perioada 1945 - 1947 (filele 88 - dosar fond, filele 176 - 189 dosar apel, filele 39 - 43 dosar rejudecare), deci anterior preluării imobilului de către stat, din data de 5 octombrie 1954.
De asemenea, din Anexa nr. 33 la H.G. nr. 964/2002 cuprinzând inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al com. Cristeşti, rezultă că imobilul a fost dobândit în anul 1947.
Pe cale de consecinţă, în mod justificat s-a reţinut că imobilul construcţie a fost edificat în perioada 1945 -1947, anterior preluării de către stat din anul 1954 şi acesta a aparţinut celui înscris ca proprietar în cartea funciară de la data edificării, respectiv, defunctei U.V., antecesoarea reclamantei.
În acest sens sunt şi prevederile art. 32 alin. (1) din Decretul Lege nr. 115/1938 care prevăd că, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.
De asemenea, potrivit art. 492 C. civ., orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate să fie făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte în contră.
În prezenta cauză nu s-a adus vreo probă contrară prin care să fie răsturnată această prezumţie.
Din aceste probe mai rezultă că imobilul este construit din cărămidă iar în cartea funciară este înscrisă menţiunea „casă de lemn”, însă cuprinsul cărţii funciare atestă doar existenţa dreptului de proprietate, nu şi întinderea acestuia, descrierea imobilului fiind o stare de fapt susceptibilă a fi dovedită prin alte mijloace de probă.
Referitor la faptul că în cuprinsul Decretului nr. 560/1970 prin care imobilul din litigiu a fost transmis din administrarea judeţului Mureş, în administrarea com. Cristeşti - construcţia a fost descrisă ca fiind clădire staţie emiţătoare, o eventuală schimbare în timp a destinaţiei unui imobil nu este de natură a conduce la pierderea dreptului de proprietate al celui înscris în cartea funciară ca proprietar al terenului, în lipsa consimţământului acestuia (fila 41 dosar fond).
Coroborând toate aceste probe şi în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare era obligată la restituirea în natură a imobilelor ocupate de unităţi din învăţământ, cu menţiunea afectaţiunii specifice pe o perioadă de până la 5 ani.
Cu privire la terenul situat în afara incintei grădiniţei acesta este liber, nefăcându-se dovada că ar fi afectat de lucrări de investiţii de interes public, fiind aplicabil principiul restituirii în natură prevăzut de art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, nu s-a făcut dovada că imobilul a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta com. Cristeşti, prin primar, invocând în drept dispoziţiile art. 312 alin. (5) şi art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei determinată de faptul că notificarea a fost redactată, semnată şi depusă prin avocat şi pentru care nu s-a făcut dovada calităţii de reprezentant legal la data notificării în condiţiile în care contractul de asistenţă juridică a fost încheiat în anul 2005 şi a avut un alt obiect al prestaţiei juridice.
O altă critică a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel, în rejudecare a nesocotit îndrumările obligatorii ale instanţei de recurs în ce priveşte identificarea imobilului ce a făcut obiectul notificării, a imobilului ce a fost restituit, având în vedere că există neconcordanţă între suprafața de teren indicată în notificare ca aparţinând autorilor reclamantei şi cea identificată de instanță şi restituită.
În condiţiile în care reclamanta a indicat în notificare doar suprafața de 3693,6 m.p., instanţa avea obligaţia să identifice această suprafaţă şi nu toată suprafața de teren care a aparținut autorilor reclamantei.
În ce priveşte construcţia edificată pe terenul înscris în C.F., instanţa a înlăturat nemotivat concluziile raportului de expertiză care stabilește că între actuala construcţie şi cea înscrisă în C.F. nu există nicio identitate, construcţia actuală fiind una nouă şi nu a aparţinut autorilor reclamantei.
A susţinut recurenta că, deşi prin întâmpinare a invocat că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că reclamanta nu a beneficiat de despăgubiri în baza acordurilor încheiate de România, instanţa nu a pus în vedere reclamantei să facă dovada în acest sens, apărarea sa nefăcând obiectul cercetării judecătoreşti.
Recursul nu este fondat.
Critica privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei determinate de lipsa dovezii de reprezentant legal a avocatului la data formulării notificării este nefondată.
Se constată că la data de 15 octombrie 2013, pârâta com. Cristeşti, prin primar şi reprezentată de apărător ales a invocat lipsa calităţii de reprezentant legal al apărătorului reclamantei în formularea contestației şi căii de atac determinată de lipsa unui contract de asistenţă juridică în acest sens.
Calitatea de reprezentant legal a apărătorului a fost cenzurată de către instanţă prin prezentarea contractului de asistenţă juridică din 2005 şi care a avut ca obiect acordarea asistenţei juridice în ce priveşte revendicarea imobilului în litigiu şi prin raportare la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995, iar după depunerea dovezilor în ce priveşte calitatea de reprezentant legal a apărătorului, pârâta nu a mai susţinut această excepţie.
Este eronată susţinerea din recurs că s-a invocat prin întâmpinare lipsa calităţii de reprezentant legal a apărătorului la data notificării şi că instanţa nu s-a pronunţat pe această excepţie.
Potrivit prevederilor art. 22 (fost 21) alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării”.
Condiţia impusă de dispoziţia legală menţionată, privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranţă, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării şi transmiterii notificării către entitatea investită cu soluționarea acesteia.
În principiu, împuternicirea avocaţială, este suficientă prin ea însăşi să facă dovada raporturilor de reprezentare stabilite între părţi, fiind un înscris doveditor emis în condiţiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea exercitării profesiei de avocat, iar aceasta trebuie să poarte semnătura atât a mandatarului avocat, cât şi a mandantului, cea din urmă, certificată potrivit legii menţionate de avocatul însăşi (dacă ar fi în discuţie o reprezentare judiciară, conform art. 68 alin. (1) C. proc. civ.), concluzia anterioară rezultă din faptul că Statutul profesiei de avocat (art. 126 alin. (1) prevede ad probationem forma scrisă a contractului de asistenţă judiciară, iar împuternicirea avocațială este accesoriul acesteia, astfel că se aplică principiul accesorium, sequitur principale în ce priveşte condiţiile de formă ce interesează în cauză.
Regulile prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile decât procedurii jurisdicţionale, astfel că, evaluarea reprezentării convenționale în cauză, trebuie a se face potrivit dispoziţiilor de drept comun, anume cele stipulate în C. civ. cu privire la mandat, în măsura în care legea specială de exercitare a profesiei de avocat nu conţine dispoziţii derogatorii. Aşa cum s-a constatat în cauză, avocatul care a acţionat în numele reclamantei a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 adresată Primăriei Cristeşti, prin intermediul unui executor judecătoresc, iar pe parcursul soluţionării pricinii de faţă, în procedura administrativă, comunicarea s-a făcut către apărătorul ales, calitatea acestuia nefiind contestată.
Acestea validează concluzia, în sensul că apărătorul a acţionat în baza unui mandat verbal. Contractul de mandat este un contract consensual, astfel încât el ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi suspus vreunei forme speciale.
De asemenea, legea permite şi mandatul tacit, fiind posibilă atât acordarea cât şi acceptarea tacită a mandatului, sens în care dispune art. 1533 alin. (1) şi (2) C. civ., acceptarea rezultând din executarea lui. În toate cazurile, mandatarul este ţinut a acţiona în limitele mandatului său, conform art. 1537 C. civ.
Mandatul verbal, din punct de vedere probator, poate rezulta din împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenţia părţilor, iar dovada acestor fapte se poate face cu orice mijloc de probă (atât de către părţi cât şi terţii), întrucât cerinţa dovezii scrise ar contraveni noţiunii de mandat verbal; regula este în mod identic aplicabilă şi mandatului tacit.
Numai dacă încheierea mandatului nu poate fi dovedită, raporturile dintre părţi urmează a fi soluţionare potrivit regulilor gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză. Or, în speţă, ambele părţi ale raportului de reprezentare, atât recurenta cât şi apărătorul, au susţinut în mod concordant că a existat mandat; intimata pârâtă, terţ faţă de acest contract, putea dovedi contrariul prin orice mijloace de probă, ceea ce nu s-a întâmplat, calitatea avocatului fiind chiar recunoscută prin comunicarea dispoziţiilor, în numele contestatoarei.
Mai mult, calitatea procesuală activă a reclamantei a fost statuată în mod definitiv şi irevocabil de către Înalta Curte prin decizia de casare şi în care s-a arătat că intimatei reclamante i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii chiar prin dispoziţia contestată, ceea ce are semnificaţia unei „valori patrimoniale” şi că în acelaşi timp nu i se poate înrăutăți situaţia în propria cale de atac.
Nefondată este şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul neadministrării tuturor probatorilor necesare în vederea stabilirii exacte a situaţiei de fapt privind imobilul în litigiu, respectiv identificarea acestuia şi raportarea la obiectul notificării, instanța în rejudecare conformându-se deciziei de casare în ce priveşte administrarea probatoriilor necesare şi utile cauzei.
În mod legal a reţinut instanța raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 că din conținutul şi motivarea notificării rezultă că reclamanta a solicitat restituirea în natură a proprietăţii ce a aparţinut autorilor săi prin indicarea evidenţelor de carte funciară.
Indicarea eventual greşită a suprafeţei nu are relevanţă în condiţiile în care expertiza topometrică, efectuată în baza evidenţelor de carte funciară a stabilit că suprafaţa reală este de 9911 mp.
Chiar recurenta pârâtă a recunoscut indirect această constatare a expertului şi reţinere a instanţei în ce priveşte întinderea dreptului de proprietate când a susţinut că intimata era ţinută să identifice doar suprafaţa de 3.693,6 mp (indicată prin notificare) şi nu toată suprafaţa de teren care a aparţinut autorilor reclamantei (pct. 16 din motivele de recurs).
Nefondată este şi critica privind greşita restituire a actualei construcţii în condiţiile în care aceasta nu se identifică cu construcţia care a aparţinut autorilor reclamantei şi care este descrisă în evidenţele de C.F. ca fiind „casă de lemn”.
Expertiza în construcţii, în raport de caracteristicile tehnice ale construcţiei a statuat că aceasta a fost edificată aproximativ în anul 1947, moment evidenţiat şi în H.G. nr. 964/2002 iar în raport de momentul preluării bunului, respectiv anul 1954 este evident că această construcţie a fost edificată de autorii reclamantei iar eventualele modificări, transferări şi modernizări nu au transformat-o într-un imobil nou.
Primăria com. Cristeşti a intrat în posesia imobilului în baza Deciziei nr. 560/1970 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Mureş care evidenţiază suprafaţa de 9.902 mp şi construcţii „Staţie emiţătoare Radiofar” iar expertul L.D. arată că actuala clădire este o clădire ce a suferit modificări față de cea preluată în anul 1970 de la Staţia Radiofar.
În cauză, Primăria com. Cristeşti nu a produs nicio dovadă că actuala construcție aflată pe terenul proprietatea autorilor reclamantei a fost edificată de către aceasta, instanţa făcând şi o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 492 C. civ.
Invocarea de către recurenta-pârâtă a excepţiei de la regula vocaţiei generale la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare al legii, în cazul în care s-au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale, nu poate fi primită, în condiţiile în care această excepţie ţine de calitatea procesuală activă a reclamantei iar această problemă de drept a fost rezolvată cu caracter irevocabil prin decizia de casare care a statuat calitatea procesuală a reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Nefiind o veritabilă excepţie procesuală peremptorie, ci o apărare de fond privind inexistenţa dreptului la măsuri reparatorii trebuia dovedită de cel care o invocă iar în cauză, Primăria nu a făcut nicio dovadă în acest sens.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. se va respinge cererea intimatei reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată pentru efectuarea expertizei efectuate în apel, având în vedere că aceste cheltuieli trebuiau solicitate în faţa instanţei care a judecat cauza.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta com. Cristeşti, prin primar, împotriva Deciziei civile nr. 619/A din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Respinge cererea intimatei U.M.I. privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 870/2015. Civil. Conflict de muncă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 873/2015. Civil → |
|---|
