ICCJ. Decizia nr. 879/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 879/2015
Dosar nr. 60943/3/2011*
Şedinţa publică de la 19 martie 2015
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 28 noiembrie 2008 între Parohia Sf. V. C., în calitate de „administrator” şi SC H.R. SRL, în calitate de „chiriaş” a intervenit contractul de închiriere înregistrat în anul 2008; potrivit art. 2 contract, obiectul închirierii l-a constituit un teren în suprafaţă de 368 mp, atribuit Arhiepiscopiei Bucureştilor prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 87/1993. Durata precizată a închirierii a fost de 1 an, de la 1 decembrie 2008 la 30 noiembrie 2009 (art. 3 contract).
La data de 28 noiembrie 2008 între Parohia Sf. V. C., în calitate de „administrator” şi SC G. SRL, în calitate de „chiriaş” a intervenit contractul de închiriere; potrivit art. 2 contract, obiectul închirierii l-a constituit un teren în suprafaţă de 500 mp, atribuit Arhiepiscopiei Bucureştilor prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 87/1993. Durata precizată a închirierii a fost de 1 an, de la 1 decembrie 2008 la 30 noiembrie 2009 (art. 3 contract).
La data de 12 septembrie 2011 locatorul Parohia Sf. V. C. a solicitat evacuarea chiriaşului SC H.R. SRL şi obligarea acestuia la ridicarea construcţiilor edificate pe terenul în suprafaţă de 368 mp, arătând că termenul locaţiunii a expirat, iar cât priveşte construcţiile, acestea au caracter provizoriu şi autorizaţiile de funcţionare nu mai sunt valabile. În drept, reclamanta a indicat dispoziţiile art. 1411 şi urm. C. civ.
La data de 9 martie 2012 cererea de chemare în judecată a fost precizată, reclamanta-locator îndreptându-se împotriva ambilor chiriaşi.
Prin cerere reconvenţională s-a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumelor învestite de către chiriaşi.
Prin sentinţa civilă nr. 7270 din 25 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-au admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilitatii. S-a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamanta Parohia Sf. V. C., în contradictoriu cu pârâtele SC H.R. SRL, şi SC G. SRL, ca formulată de o persoană fără calitate procesuală, precum şi cererile reconvenţionale, ca inadmisibile.
Tribunalul Bucureşti a reţinut că, în privinţa cererii reconvenţionale, că cererea este inadmisibilă întrucât nu s-a urmat procedura concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
Cu privire la acţiunea principală, s-a reţinut că acţiunea contractuală în restituirea bunului închiriat poate fi exercitată de persoana care a încheiat contractul de închiriere, însă totodată se impune ca acea persoană să aibă, la momentul introducerii acţiunii, un drept asupra bunului închiriat. Or, în speţă, reclamanta a pierdut dreptul de administrare asupra terenurilor, astfel că nu justifică calitate procesuală în acţiunea în evacuare.
Prin decizia civilă nr. 531 din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelurile declarate, reţinându-se că prima instanţă a aplicat corect normele cuprinse la art. 7205 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pretenţiile pârâtelor nu derivă din acelaşi raport contractual. În ce priveşte apelul reclamantei, s-a reţinut că, întrucât reclamanta nu mai are nici un drept asupra terenurilor, nu justifică interes în promovarea acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 432 din 6 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, s-au respins recursurile declarate de pârâtele-reclamante reconvenţional. A fost admis recursul reclamantei, fiind casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că instanţa nu şi-a exercitat rolul activ, neanalizând în mod corect calitatea reclamantei.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1129/A din 21 noiembrie 2014 a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Parohia Sf. V. C., împotriva sentinţei civile nr. 7270 din 25 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii principale, aceleiaşi instanţe.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de locator, acesta întemeindu-se pe prevederile contractelor de închiriere. în consecinţă, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtelor. Faptul că cele două contracte au încetat prin ajungere la termen nu înseamnă ignorarea raporturilor contractuale, tocmai această clauză, de fixare a termenului locaţiunii întemeind acţiunea locatorului.
Instanţa de apel a statuat că reclamanta este parte contractantă şi, pe cale de consecinţă, justifică calitate procesuală activă în acţiunea în răspundere contractuală îndreptată împotriva pârâtelor.
S-a reţinut că în speţă contractele de închiriere prevăd un termen al închirierii, iar o astfel de clauză nu este contrară ordinii publice ori bunelor moravuri. Cât timp expirarea termenului agreat contractual, fără ca locatarul să îşi îndeplinească obligaţia de eliberare a spaţiului închiriat, este susceptibilă a da naştere acţiunii în răspundere contractuală îndreptată împotriva locatarului, în mod nelegal prima instanţă a refuzat analiza cererii.
S-a apreciat că, atât timp cât contractul nu a fost desfiinţat, efectele contractului se impun a fi recunoscute, conform art. 969 C. civ. şi prin urmare, nu poate fi negat interesul unei părţi de a pretinde angajarea răspunderii contractuale a cocontractantului său.
Răspunzând susţinerilor intimatelor referitor la ajungerea la termen a contractului, instanţa de apel a reţinut că obligaţia de restituire, pretinsă de reclamantă, este tocmai un efect al contractului de locaţiune; dreptul corelativ obligaţiei de restituire decurge din contract şi nu se confundă cu dreptul terţului, titular al dreptului de proprietate ori de folosinţă, de a obţine recunoaşterea în instanţă a prevalentei titlului său în detrimentul detentorului.
Faptul că există un mandat acordat reclamantei de către titularul actual al dreptului de folosinţă este nerelevant, pe de o parte întrucât reclamanta a formulat acţiunea în nume propriu, iar calitatea procesuală nu poate fi schimbată în apel, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., pe de altă parte acţiunea este în răspundere contractuală şi ca atare tocmai actualul titular al dreptului de folosinţă nu ar justifica calitate procesuală, nefiind parte contractantă.
Împotriva acestei decizii pârâtele SC G. SRL şi SC H.R. SRL au declarat recursuri întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs invocat recurenta pârâtă SC G. SRL a arătat, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea prevederilor legale, respectiv art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că a ignorat aceste dispoziţii exprese de care era ţinută a judeca cauza şi mai mult decât atât, instanţa de apel motivează hotărârea prin aceea că actualul titular al dreptului de folosinţă asupra terenului nu ar justifica calitatea procesuală.
Recurenta susţine că instanţa de apel a desconsiderat complet situaţia existentă atât la data intentării acţiunii cât şi în prezent, motivând soluţia dată pe existenţa calităţii procesuale a reclamantei, ignorând complet ceea ce prima instanţă a reţinut, respectiv lipsa de interes în promovarea acţiunii. Ori, susţine recurenta, cele două condiţii nu pot fi disociate şi apreciate distinct, ele fiind cumulative pentru admisibilitatea unei cereri.
Recurenta apreciază că decizia este nelegală raportat la situaţia de fapt şi la probele ce au fost administrate.
Pentru aceste motive recurenta susţine că acţiunea reclamantei faţă de societatea sa a rămas fără obiect, sens în care hotărârea recurată este neîntemeiată.
În susţinerea motivului de recurs invocat recurenta pârâtă SC H.R. SRL a arătat, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea prevederilor legale, respectiv art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că a ignorat aceste dispoziţii exprese de care era ţinută a judeca cauza şi mai mult decât atât, instanţa de apel motivează hotărârea prin aceea că actualul titular al dreptului de folosinţă asupra terenului nu ar justifica calitatea procesuală.
Recurenta susţine că instanţa de apel a desconsiderat complet situaţia existentă atât la data intentării acţiunii, cât şi în prezent, motivând soluţia dată pe existenţa calităţii procesuale a reclamantei, ignorând complet ceea ce prima instanţă a reţinut, respectiv lipsa de interes în promovarea acţiunii. Ori, susţine recurenta, cele două condiţii nu pot fi disociate şi apreciate distinct, ele fiind cumulative pentru admisibilitatea unei cereri.
Recurenta apreciază că decizia este nelegală raportat la situaţia de fapt şi la probele ce au fost administrate.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Precizare prealabilă.
Întrucât motivele invocate de ambele recurente sunt identice şi vizează aceeaşi dezlegare dată de instanţa de apel, recursurile formulate vor fi examinate şi li se va da o dezlegare în cadrul unor considerente comune.
Înalta Curte, analizând criticile formulate, raportat la decizia recurată, constată că acestea nu sunt justificate, urmând a respinge recursurile ca nefondate, pentru următoarele considerente:
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentele au susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal şi că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de modul în care a fost formulată această critică, Înalta Curte reţine că în rejudecare, faţă de îndrumările instanţei supreme din decizia de casare, instanţa de apel rejudecând apelul, printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, a stabilit adevăratele raporturi juridice, analizând calitatea procesuală activă a reclamantei din perspectiva calităţii de parte contractantă în contractele de închiriere.
Totodată, se reţine că motivarea deciziei de casare pe soluţia pronunţată a fost raportată tocmai la faptul că soluţia iniţială a instanţei de apel nu a ţinut cont de toate probele administrate în cauză, de a cărei interpretare depindea soluţionarea excepţiei calităţii procesuale active, aspect remediat după casarea cu trimitere.
Astfel a fost dată eficienţă juridică dispoziţiilor imperative cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.
Susţinerea recurentelor potrivit căreia instanţa de apel a ignorat complet lipsa de interes în promovarea acţiunii, este nefondată.
Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel nu a ignorat lipsa de interes în promovarea acţiunii ci a arătat în mod corect că atât timp cât contractul nu a fost desfiinţat, efectele contractului se impun a fi recunoscute şi prin urmare nu poate fi negat interesul unei părţi de a pretinde angajarea răspunderii contractuale a cocontractantului său.
Celelalte aspecte invocate de către recurente privind pretinsa desconsiderare a situaţiei de fapt sau menţiunile privind producerea incendiului din 24 septembrie 2014, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Ca atare, având în vedere caracterul de cale de atac extraordinară a recursului, aceste critici nu pot fi analizate de instanţa de recurs care poate fi învestită exclusiv cu motivele de nelegalitate prevăzute expres de C. proc. civ.
Pentru aceste considerente Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele SC H.R. SRL şi SC G. SRL.
Împotriva deciziei civile nr. 1129/A din 21 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 878/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 881/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
