ICCJ. Decizia nr. 889/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 889/2015
Dosar nr. 440/1285/2013
Şedinţa de la 19 martie 2015
Asupra recursului de fată constată următoarele:
Reclamanţii P.H., P.S. şi C.N. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj au solicitat să fie obligată pârâta SC O.V.I.G. SA, la plata sumei de 200.000 de euro către P.H., cu titlu de daune morale, plus penalităţi de 0,1% pe zi aplicate la sold începând cu data de 4 martie 2013 şi până la plata sumei, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, la plata sumei de 200.000 de euro către P.S., cu titlu de daune morale, plus penalităţi de 0,1% pe zi aplicate la sold începând cu data de 4 martie 2013 şi până la plata sumei, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, la plata sumei de 100.000 de euro către C.N., cu titlu de daune morale plus, penalităţi de 0,1% pe zi, aplicate la sold începând cu data de 4 martie 2013 şi până la plata sumei, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată din prezentul dosar, onorariu avocaţial.
Prin sentinţa civilă nr. 2364 din data de 24 septembrie 2013 Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii P.H. şi C.N. în contradictoriu cu pârâta SC O.V.I.G. SA prin SC O.V. SA, Sucursala Regională Cluj şi cu intervenienta forţată C.I.C.
A fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantului P.H. suma de 200.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 şi până la data plăţii debitului principal.
A fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantei P.S. suma de 200.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 şi până la data plăţii debitului principal.
A fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantei C.N. suma de 100.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 şi până la data plăţii debitului principal.
A fost obligată pârâta să plătească în favoarea fiecărui reclamant câte 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 67/2014 din 25 februarie 2014 a admis apelul declarat de către apelanta SC O.V.I.G. SA împotriva sentinţei 2364/2013 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată introdusă de către reclamanţii P.H., P.S., C.N., împotriva pârâtei SC O.V.I.G. SA şi în consecinţă a fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească:
- reclamantului intimat P.H. suma de 80.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 şi până la data plătii debitului principal;
- reclamantei intimate P.S. suma de 80.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 şi până la data plătii debitului principal;
- să plătească reclamantei intimate C.N. suma de 40.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, cu titlu de despăgubiri, sumă la care se calculează penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 4 martie 2013 şi până la data plătii debitului principal;
- să plătească fiecărui reclamant intimat suma de 400 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată avansate de către intimaţi pentru soluţionarea apelului.
Împotriva acestei decizii SC O.V.I.G. SA a declarat recurs fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază.
În motivarea cererii de recurs, recurenta pârâtă critică soluţia instanţei de apel cu privire la cuantificarea prejudiciului moral şi identificarea criteriilor de apreciere a cuantumului acestuia, susţinând că între valoarea daunelor solicitate şi cuantumul admis de instanţă trebuie să existe un echilibru astfel încât valoarea daunelor acordate să nu ducă la o îmbogăţire fără just temei.
Recurenta susţine că instanţele practică o discriminare evidentă operând faţă de persoanele ce se fac vinovate de producerea accidentului, nicidecum faţă de asigurător ce are calitatea de terţ faţă de obiectul dedus judecăţii.
Recurenta apreciază că obligarea la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere este nelegală făcând trimitere la dispoziţiile art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 50/2010, susţinând că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte nefiind astfel operantă nici aplicarea unei penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere.
În concluzie, se invocă de fapt lipsa de incidenţă a prevederilor art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 50/2010 în cadrul acordării daunelor morale.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimaţii reclamanţi P.H., P.S. şi C.N. au solicitat anularea recursului ca netimbrat şi în subsidiar că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pe fond au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi nu apare ca fiind vădit nefondat.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 5 februarie 2015 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 6 februarie 2015.
Intimaţii reclamanţi P.H., P.S. şi C.N. au depus punct de vedere asupra raportului prin care au susţinut că recursul nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi că decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge recursul pârâtei, pentru următoarele considerente:
Precizare prealabilă.
Din expunerea argumentelor prezentate, se constată că există critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi analizat din această perspectivă. Solicitarea intimaţilor reclamanţi de a se anula recursul întrucât motivele nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu a fost formulată sub forma unei veritabile excepţii astfel că va fi considerată o simplă apărare.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Din perspectiva acestui motiv recurenta a adus în discuţie cuantumul daunelor morale şi penalităţile la care a fost obligată cu referire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 36 şi art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, criticile fiind nefondate.
În prezent, la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se „ghidează” după criterii subiective, variabile de la caz la caz. Emblematică, din acest punct de vedere, este jurisprudenţa în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule.
Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.
Aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, natura daunelor morale, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei neputând fi determinată decât pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.
La aceste considerente ar trebui adăugat şi exigenţa unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simţul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare şi nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa sa şi fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese”.
Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.
Un criteriu fundamental consacrat de doctrina şi jurisprudenţă, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială şi o doza de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În speţă, instanţa de apel a ţinut cont de importanţa valorilor lezate, dar şi de gravitatea şi intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanţi prin pierderea mamei, respectiv a fiicei, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite.
Tot sub acest aspect, C.E.D.O. a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, referitoare la legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurenta pârâtă face referire la exemple din jurisprudenţa internă solicitând diminuarea sumelor acordate cu acest titlu prin decizia din apel.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Modalitatea în care instanţa de apel a cuantificat daunele morale cuvenite reclamanţilor a condus la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensaţie pentru suferinţele lor, nefiind de natură a conduce la îmbogăţirea fără just temei a acestora.
În ceea ce priveşte plata penalităţilor în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data de 4 martie 2013, la care pârâta a fost obligată prin decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) şi art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, de aprobare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare pe parcursul derulării procedurii administrative de despăgubire. Ca atare, se constată că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziţii legale a căror aplicabilitate nu este contestată cu argumente juridice în recurs, situaţie în care simpla susţinere a recurentei pârâte, în sensul că nu ar datora aceste penalităţi, nu poate fi valorificată în cadrul căii de atac a recursului.
În raport cu aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate de părţi nu sunt fondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA prin SC O.V. SA Sucursala Regională Cluj împotriva deciziei civile nr. 67/2014 din 25 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 888/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 918/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
