ICCJ. Decizia nr. 918/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 918/2015
Dosar nr. 1230/114/2012
Şedinţa publică de la 25 martie 2015
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 17333/200/2010 pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamantul SC a chemat în judecată pe SC D.S.R. SRL şi G.S.E. România SA Galaţi, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele la devierea conductei de gaz secundar de pe terenul proprietatea sa pe spaţiul aparţinând domeniului public, la plata chiriei pentru suprafaţa afectată de conductă începând cu luna februarie 2007 şi până la devierea acesteia pe domeniul public, precum şi la acordarea avizului solicitat pentru împrejmuiri teren conform certificatului de urbanism din 23 noiembrie 2009 cu o prelungire de încă un an, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că se află în imposibilitatea de a beneficia de terenul proprietatea sa, care este traversat de o conductă de gaz secundară şi de încă o conductă de gaz dezafectată.
A susţinut reclamantul că a notificat pârâtele încă din luna aprilie 2001 cu privire la amplasarea conductei de gaz, notificare ce nu a fost avută în vedere, intervenţia fiind efectuată de pârâtă în două etape şi anume în 2003 prin înlocuirea şi sistematizarea amplasamentului şi în 2005 prin mutarea amplasamentului conductei şi înlocuirea vechii conducte cu o a doua pe acelaşi teren, lăsând pe teren atât vechea conductă dezafectată cât şi noua conductă cu noul amplasament, fiindu-i astfel afectat de două terenul proprietatea sa.
Reclamantul a arătat că în această modalitate îi este încălcat dreptul de proprietate, că dreptul de servitute susţinut de către pârâte este nul când există o altă cale de trecere şi terenul nu este în indiviziune, reclamantul fiind singurul plătitor de impozite.
Prin întâmpinare pârâta SC G.S.E. România SA a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte solicitarea chiriei pentru perioada februarie 2007 - noiembrie 2007 şi respingerea acestui capăt de cerere, precum şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea a precizat că cel de al treilea capăt de cerere nu îi este opozabil, neavând calitatea acordării unui aviz pentru împrejmuiri, conform certificatului de urbanism.
Pe fondul cauzei s-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi obligată la plata chiriei/lipsă de folosinţă pentru terenul proprietatea reclamantului, întrucât prevederile Legii nr. 351/2004 recunosc dreptul concesionarilor de a exercita în mod gratuit şi pe toată durata de existenţă a capacităţilor din domeniul gazelor naturale drepturile de uz şi servitute legală, fără a fi necesară plata vreunei despăgubiri.
Cu privire la capătul de cerere privind modificarea/devierea traseului conductei de gaze, pârâta a arătat că nu poate fi obligată la efectuarea unei astfel de lucrări, întrucât, potrivit art. 96 din Legea gazelor nr. 351/2004, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a efectuarea acestei lucrări, care se poate realiza numai în mod excepţional.
Pârâta a mai arătat că, în considerarea importanţei serviciului public pe care îl desfăşoară, legiuitorul a stabilit prin norme speciale o serie de obligaţii în sarcina proprietarului terenului afectat de reţelele de gaze naturale, suplimentar recunoaşterii dreptului de uz şi de servitute gratuită.
La termenul din 26 mai 2011, reclamantul şi-a precizat şi completat acţiunea, arătând că al doilea capăt de cerere are ca obiect obligarea pârâtelor la plata de daune pentru lipsa de folosinţă a terenului, în cuantum de 600 lei/lună, pentru perioada 20 decembrie 2007 - 20 decembrie 2010 şi în viitor, până la momentul devierii conductei de gaze, iar capătul trei de cerere are ca obiect obligarea SC D.S.R. SRL la avizarea favorabila a obiectivului "lucrări de împrejmuire teren, chioşc alimentar, garaj, str. U. Buzău", precum şi că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârât şi pe Municipiul Buzău, prin Primar, întrucât acestuia îi revine răspunderea pentru emiterea autorizaţiei de construire a conductei de gaz în litigiu pe terenul notificat în baza Legii nr. 10/2001, teren indisponibilizat de la data intrării în vigoare a acestei legi.
În consecinţă, la acelaşi termen instanţa a dispus introducerea în cauză a Primăriei Buzău, care a formulat în cauză întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive faţă de cererea de acordare a despăgubirilor, care pot fi cerute doar de la persoanele care împiedică folosinţa terenului.
Prin Sentinţa nr. 1CC din 16 ianuarie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1022/42/2011 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost stabilită competenţa materială de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul SC în favoarea Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Pe rolul Tribunalului Buzău cauza a fost înregistrată sub nr. 1230/114/2012, iar la termenul de judecată din data de 16 mai 2012 reclamantul a învederat că înţelege să renunţe la judecata capătului trei de cerere, formulat în contradictoriu cu Municipiul Buzău prin Primar, referitor la obligarea acordării avizului, conform certificatului de urbanism.
De asemenea, la termenul de judecată din data de 16 octombrie 2013, reclamantul a precizat că, în ceea ce priveşte despăgubirile privind lipsa de folosinţă a terenului, înţelege să le solicite începând cu data de 21 decembrie 2007.
La solicitarea părţilor, tribunalul a administrat probatoriul cu înscrisuri, cercetare locală şi cu expertiză de specialitate care să identifice suprafaţa de teren proprietatea reclamantului, a conductei de gaz în funcţiune, a traseului şi suprafaţa acesteia şi a identificării posibilităţii de deviere, precum şi expertiză contabilă care să stabilească cuantumul lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de teren în discuţie, raportat la nivelul chiriei stabilit pentru suprafeţe similare de teren prin hotărâri ale Consiliului Local Buzău.
Prin Sentinţa civilă nr. 480 din 03 martie 2014, Tribunalul Buzău a admis în parte, astfel cum a fost restrânsă, acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtele SC D.S.R. SRL şi G.S.E. România SA Galaţi la devierea conductei de gaz ce traversează terenul proprietatea reclamantului pe un alt amplasament pe domeniul public, pe cheltuiala reclamantului, a obligat pârâtele SC D.S.R. SRL şi G.S.E. România SA Galaţi la plata către reclamant a sumei de 77.620 lei reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului pentru perioada 21 decembrie 2007 - 31 decembrie 2013, precum şi la 3.078 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând taxa de timbru şi onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantul SC a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 cerere de retrocedare a unei suprafeţe de teren situată în Buzău, strada U,, iar prin Decizia nr. 1338 din 13 iulie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 14126/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admisă contestaţia acestuia, a fost anulată în parte Dispoziţia nr. 190 din 20 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului Buzău şi a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 805 m.p., astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză între punctele 01-02-04-05-06-07-08-09-10-11-12-13-14.
Niciuna dintre pârâte nu a contestat faptul că reclamantul este unic proprietar al terenului în suprafaţă de 805 m.p. situat în Buzău, b-dul U., judeţul Buzău şi că acest teren este afectat de existenţa unor conducte de gaz.
Chiar înainte de retrocedarea efectivă în natură a terenului proprietatea sa, reclamantul a făcut demersuri în vederea devierii conductelor de gaze de pe terenul său, aşa cum rezultă din adresa din 22 septembrie 2006, prin care D.S. SA Bucureşti - Sucursala Buzău a răspuns reclamantului cu privire la notificarea efectuată, demersuri reluate ulterior după retrocedarea în natură a terenului, faţă de succesoarele acestei societăţi comerciale, respectiv SC D.S.R. SRL şi G.S.E. România SA Galaţi.
A constatat tribunalul că, într-adevăr, pârâtele desfăşoară o activitate având ca obiect o utilitate publică, însă acest fapt nu poate afecta dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în discuţie, ceea ce ar face în final lipsită de eficienţă retrocedarea în natură a acestuia.
Într-adevăr, autorizaţiile de construcţie în temeiul cărora au fost efectuate în anul 2003 şi 2006 lucrările de sistematizare, de înlocuire a vechii conducte şi amplasarea noilor conducte de gaze şi a noilor branşamente nu au fost anulate, iar lucrările au fost efectuate conform acestora, însă acest fapt nu îi poate fi opus reclamantului în îngrădirea drepturilor sale.
Tribunalul a apreciat că în cauză reclamantul este îndreptăţit să solicite devierea conductei de gaz de pe terenul proprietatea sa pe un alt amplasament aflat pe domeniul public, din cuprinsul expertizei tehnice de specialitate efectuată în cauză de către expert G.A.I. rezultând că există posibilitatea devierea conductei la limita terenului spre blocurile de locuinţă, putând fi amplasată pe domeniul public, conform anexei 4 ce face parte integrantă din expertiză.
Lucrările de deviere a conductei de gaze urmează însă a fi efectuate de către pârâte, singurele abilitate în a realiza astfel de lucrări de specialitate, pe cheltuiala reclamantului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 96 lit. "a" din Legea nr. 351/2004.
Tribunalul a considerat că reclamantul, care în toată această perioadă nu a putut să îşi exercite neîngrădit dreptul de proprietate asupra terenului, este îndreptăţit, de asemenea, şi la despăgubiri constând în lipsa de folosinţă parţială a terenului identificat conform expertizei topo întocmită de expertul V.T., despăgubiri în sumă de 77.620 lei calculate prin expertiza întocmită de expert T.M. în raport de chiria stabilită prin hotărâre de consiliu local pentru terenuri similare.
Împotriva sentinţei tribunalului au formulat apel reclamantul SC şi pârâtele SC D.S. SRL şi G.S.E. România SA Galaţi.
1. În motivarea apelului său, reclamantul a criticat sentinţa cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la devierea conductei de gaze pe domeniul public, pe cheltuiala sa, solicitând admiterea acestuia, în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de deviere a conductei de gaze de pe domeniul privat pe spaţiul public adiacent.
S-a arătat că, deşi terenul expropriat era înscris pentru retrocedare în conformitate cu Legea nr. 10/2001 încă din luna aprilie 2001, Primăria Buzău, în colaborare cu Societatea D.S., a acordat avizul de începerea lucrărilor din 16 martie 2005 pe un teren notificat, deşi în vecinătate exista un spaţiu public de amplasare a conductei.
Recurentul-reclamant a precizat că la data "începerii lucrărilor de amplasare a unei noi conducte pe acest teren notificat de către Societate D.S., pe rolul instanţelor se afla cererea de retrocedare a acestuia încă din luna octombrie 2004, iar prin Decizia nr. 1330 din 13 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie terenul a fost retrocedat.
Fără a ţine cont de acest fapt, SC D.S. a amplasat o nouă conductă ce traversează mijlocul terenului retrocedat, lăsând în acelaşi timp pe acelaşi teren vechea conductă dezafectată.
2. În motivarea apelului, pârâtele SC D.S.R. SRL şi G.S.E. România SA Galaţi au arătat că, urmare a dobândirii calităţii de concesionar al serviciului public privind distribuţia gazelor naturale, autoarea, SC D.S. SA a amplasat mai multe conducte de gaze, printre care şi conducta situată pe terenul din Bd. U., Buzău, jud. Buzău, teren faţă de care reclamantul susţine că are un drept de proprietate privată.
În vederea efectuării lucrării în litigiu, a fost obţinută documentaţia specifică, respectiv autorizaţia de construire nr. 34 din 05 august 2003, aceasta fiind însoţită de Avizul pentru începerea lucrărilor, în cuprinsul căruia se arată expres că terenul asupra cărora au fost efectuate lucrările aparţinea domeniului public.
Conducta a fost pusă în funcţiune în anul 2006, iar autorizaţia de construire din 05 august 2003 nu a fost niciodată contestată, aceasta fiind emisă cu deplina respectare a legii.
Cu privire la obţinerea ulterioară de către reclamant a hotărârii de restituire în natură a terenului, s-a arătat că amplasarea conductei pe un teren aflat în proprietatea publică a statului este de necontestat, inclusiv raportat la argumentele reclamantului şi înscrisurile depuse în probaţiune, din care rezultă că data dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului este 13 februarie 2007, data pronunţării Deciziei nr. 1338 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care este amplasată lucrarea a cărei deviere se solicită în starea în care acesta era la data de 13 februarie 2007, afectat de o lucrare de utilitate publică amplasată cu deplina respectare a legii, cu toate consecinţele legale ce decurg din această împrejurare.
Contextul în care o astfel de retrocedare a fost posibilă excede prezentei cauze, însă nu le este în niciun caz imputabilă, la momentul pronunţării hotărârii de retrocedare lucrarea fiind deja analizată şi recepţionată, ca lucrare amplasată pe un teren proprietate publică.
Cu privire la hotărârea pronunţată de prima instanţă, s-a arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu greşita interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, interpretând greşit prevederile art. 96 din Legea gazelor nr. 351/2004.
Or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada că edificarea unei construcţii pe terenul afectat de conducta de gaz ar fi necesară, simpla obţinere a unui certificat de urbanism nefiind de natură să înlăture sarcina probei care îi incumbă acestuia în ceea ce priveşte caracterul necesar al unei eventuale construcţii.
Cu privire la cuantumul excesiv al despăgubirilor acordate de instanţa de fond reclamantului, apelantele au precizat că instanţa a acordat reclamantului despăgubiri într-un cuantum disproporţionat faţă de valoarea de circulaţie a terenului, probatoriul administrat în cauză nefiind analizat corespunzător, că prin precizarea la cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor în cuantum de 600 lei/lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe care este amplasată conducta de gaze ce face obiectul litigiului, iar la dosarul cauzei a fost depus raportul de expertiză întocmit de expert T.M., în cuprinsul căruia s-a reţinut o valoare de 993,50 lei/lună, valoare pe care reclamantul şi-a însuşit-o şi pentru care a achitat taxa de timbru corespunzătoare.
Această valoare a lipsei de folosinţă a fost omologată de instanţa de fond fără a fi analizate obiecţiunile formulate de pârâte, raportul de opinie separată întocmit de expertul-parte al acestora, B.G., din cuprinsul căruia a rezultat, cu luarea în calcul de către expertul-parte a aceloraşi elemente şi cu utilizarea aceloraşi metode de calcul, o valoare a lipsei de folosinţă de 111 RON/lună, aşadar, o valoare de aproape nouă ori mai mică decât cea calculată de expertul desemnat.
Cu toate acestea, instanţa de fond nu a aplicat nicio cenzură concluziilor expertului desemnat, omologând o valoare a folosinţei terenului vădit superioară valorii de circulaţie a acestuia.
Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a Sentinţei civile nr. 480 din 03 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Buzău, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 289 din 24 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.C. împotriva Sentinţei civile nr. 480 din 03 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău - prin Primar.
Prin aceeaşi hotărâre a fost admis apelul declarat de pârâtele SC D.S.R. SRL, cu sediul în Bucureşti, B-dul M., sector 4 şi G.S.E. împotriva Sentinţei civile nr. 480 din 03 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău - prin Primar şi, în consecinţă:
A fost schimbată sentinţa, în sensul că a fost respinsă acţiunea precizată, ca neîntemeiată.
A fost obligat reclamantul la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată în sumă de 11.312,3 lei pentru prima instanţă, precum şi la plata sumei de 1.866,5 lei în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de apel a constatat că respectiva conductă de gaz a fost iniţial amplasată pe terenul restituit în natură reclamantului cu mult înainte de momentul invocat de către acesta.
Această concluzie se fundamentează pe împrejurarea că în cadrul autorizaţiei de construire nr. 34 din 5 august 2003 s-a menţionat expres că lucrarea pentru care aceasta a fost eliberată constă în "înlocuire şi sistematizare conducte", pe faptul că existenţa conductei dezafectate pe terenul reclamantului rezultă din înscrisurile de la dosar şi din rapoartele de expertiză întocmite de către experţii G.A.I. şi V.T. - această împrejurare fiind invocată, de altfel, şi de către reclamant în cadrul cererii introductive -, precum şi pe prezumţia simplă, conform căreia, de vreme ce în anul 2003 s-au demarat demersurile legale de înlocuire a conductei, se poate lesne presupune că aceasta a fost instalată cu mult înaintea acestui moment.
S-a confirmat susţinerea reclamantului - referitoare la faptul că la data edificării lucrărilor de montare a noii conducte (2005 - 2006) exista pe rolul instanţelor litigiul său privind restituirea în natură a terenului, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 -, însă, din înscrisurile aflate la dosar şi considerentele Deciziei nr. 1338/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, instanţa de apel a constatat că iniţial terenul a fost expropriat în baza Decretului nr. 27/1975 pentru construcţia de locuinţe, iar prin H.G. nr. 1348/2001 a fost trecut în domeniul public - aceasta fiind situaţia juridică a terenului la momentul emiterii Autorizaţiei de construire nr. 34/2003 şi al efectuării lucrărilor. De altfel, în avizul pentru începerea lucrărilor de înlocuire şi sistematizare a conductei de gaz din 16 martie 2005 se precizează expressis verbis că lucrările se desfăşoară "în domeniul public".
Având în vedere şi faptul că dreptul de proprietate asupra terenului a fost recunoscut reclamantului abia în anul 2007, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie anterior precizată - moment la care lucrările de înlocuirea conductei de gaz fuseseră deja finalizate -, instanţa de apel a considerat că nu pot fi reţinute abuzul pârâtelor sau reaua credinţă invocate apelantul reclamant.
S-a reţinut că actele administrative în baza cărora s-au executat lucrările de schimbare şi sistematizare a conductei de gaze naturale nu au fost legal revocate, anulate sau desfiinţate în alt mod, iar reclamantul nu a făcut o astfel de dovadă, aşa încât instanţa de apel a considerat că pârâtele nu au nicio culpă.
Cât priveşte solicitarea de mutare a amplasamentului conductei de gaz, instanţa de apel a constatat că sunt corecte susţinerile apelantelor pârâte, vizând greşita interpretare de către prima instanţă a dispoziţiilor Legii gazelor nr. 351/2004, în vigoare la data formulării prezentei acţiuni.
Instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu se găseşte în ipoteza prevăzută de dispoziţiile legale în materie şi a avut în vedere reclamantul nu a făcut dovada existenţei vreunui motiv ieşit din comun/deosebit care să impună edificarea acestor construcţii.
Cum reclamantului îi revenea sarcina acestei probe, conform dispoziţiilor art. 1169 din fostul C. civ., în vigoare la data introducerii acţiunii, instanţa de apel a statuat neincidenţa dispoziţiilor art. 96 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 351/2004. Aşa fiind, instanţa de apel a constatat greşita interpretare a primei instanţe sub acest aspect.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că prima instanţă nu a observat că în cauză nu erau îndeplinite nici condiţiile reglementate în cadrul dispoziţiile art. 96 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 351/2004, întrucât reclamantul - în calitate de titular al actului de sesizare şi căruia îi revenea sarcina probei, conform adagiului actori incumbit probatio - nu a făcut dovada existenţei acordurilor proprietarilor sau ale deţinătorilor legali ai terenului de pe traseul unde urma să fie plasată noua conductă, precum şi a avizelor autorităţilor competente şi a autorizaţiei de construire, la dosar neexistând vreo probă în acest sens, astfel că susţinerile apelantelor pârâte referitoare la acest aspect sunt întemeiate.
În aceste condiţii, instanţa de apel a concluzionat în sensul că, cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză au tratat cu superficialitate aspectul mutării amplasamentului conductei de gaze. în acest context, instanţa de apel a expus pe larg de ce expertizele efectuate în cauză nu sunt edificatoare.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că soluţia pronunţată de către instanţa de fond, referitoare la mutarea amplasamentului conductei de gaze naturale, este nelegală şi netemeinică, apelul pârâtelor, privind acesta aspect, fiind întemeiat. Pe cale de consecinţă, apelul reclamantului - vizând suportarea contravalorii operaţiunii de mutare de către pârâte -, apare ca fiind nefondat.
Referitor la cererea, ulterior precizată de către reclamant, de obligare a pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 21 decembrie 2007 - 31 decembrie 2013, instanţa de apel a constatat următoarele:
S-a avut în vedere faptul că, atât la data demarării procedurii în baza Legii nr. 10/2001, cât şi la cea a obţinerii Deciziei nr. 1338/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, terenul reclamantului era deja afectat de existenţa conductei de gaze naturale - conductă care alimentează Cartierul Micro III din municipiul Buzău şi care constituia la data edificării ei un bun aparţinând domeniului public al Oraşului Buzău, ca urmare a faptului că aceasta era de utilitate şi de interes public -, precum şi că reclamantul a avut cunoştinţă despre această împrejurare, consemnată inclusiv în decizia menţionată a instanţei supreme, care a consfinţit dreptul de proprietate al reclamantului.
Pe parcursul derulării prezentului proces au intervenit anumite modificări legislative, în sensul că Legea nr. 351/2014 a fost abrogată prin Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, iar vechiul C. civ. a fost abrogat ca urmare a intrării în vigoare a noului C. civ., însă consideră că în prezenta cauză trebuie avut în vedere contextul legislativ în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv 21 decembrie 2010, moment la care erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 351/2004 şi ale Codului civil din 1864.
S-a reţinut că garantarea dreptului de proprietate privată constituie un principiu constituţional, dispoziţiile art. 44 alin. (2), (5) - (7) din Constituţia României statuând că "(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. (...) (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. (7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".
Existenţa limitelor/sarcinilor dreptului de proprietate privată rezultă şi din dispoziţiile art. 480 din vechiul C. civ., în vigoare la data introducerii acţiunii, conform cărora "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege"
În categoria limitelor legale ale dreptului de proprietate se numără şi drepturile reglementate de dispoziţiile art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004, conform cărora "asupra terenurilor, proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, (...), concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective, de următoarele drepturi: a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţii; b) dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor şi a intervenţiilor necesare; c) dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora; d) dreptul de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea pune în pericol persoane şi bunuri; e) dreptul de acces la utilităţile publice."
Referitor la exercitarea acestor drepturi, dispoziţiile art. 90 din acelaşi act normativ prevăd că "drepturile de uz şi de servitute legală, prevăzute la art. 86, asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.
Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligaţia de a plăti despăgubiri în condiţiile legii".
Prin urmare, instanţa de apel a considerat că sunt corecte susţinerile apelantelor pârâte, în sensul că nu datorează despăgubiri reclamantului pentru lipsa de folosinţă a terenului, ca urmare a faptului că dreptul de servitute de trecere subterană a celor două conducte (cea veche şi cea nouă) de alimentare cu gaze naturale pe terenul proprietatea reclamantului este gratuit. În sensul celor învederate, instanţa de apel face referire şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul Deciziei cu privire la admisibilitatea cererii nr. 10307/04, în cauza Cernea şi alţii împotriva României, ocazie cu care s-a analizat detaliat în ce măsură lipsirea reclamanţilor de folosinţa terenului lor, ca urmare a existenţei pe acesta a unor stâlpi de înaltă tensiune, constituie sau nu o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1. în acelaşi sens, instanţa de apel redă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în asemenea speţe, precum şi Decizia nr. 200/2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004.
S-a mai constatat că reclamantul nu a invocat şi dovedit existenţa vreunui prejudiciu cauzat de către pârâte cu ocazia efectuării lucrărilor de înlocuire şi sistematizare a conductei sau cu prilejul întreţinerii, reviziei sau asigurării funcţionării acesteia - prejudiciu la repararea căruia ar fi fost îndreptăţit, aşa cum s-a arătat anterior.
Totodată, Curtea a considerat că prejudiciul invocat de către el - lipsa de folosinţă a terenului afectat de conducta de gaze naturale, amplasată la adâncimea de 1 metru - nu se încadrează în categoria arătată anterior, ci, fie se circumscrie sferei gratuităţii dreptului de servitute, acordat prin lege pârâtelor, fie constituie un prejudiciu eventual şi incert, la repararea căruia pârâtele nu pot fi obligate.
S-a mai constatat că acest prejudiciul este unul incert şi eventual, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut absolut nicio dovadă din care să rezulte că ar fi putut îndeplini toate condiţiile legale necesare edificării construcţiilor, că ar fi avut resursele necesare construirii propriu-zise a acestora, precum şi că ar fi putut obţine veniturile calculate pur matematic de către expertul contabil.
În plus, expertul s-a raportat la veniturile obţinute din închirierea pentru garaje pentru suprafaţa de 277 mp pretins afectată de conducta de gaze naturale, în condiţiile în care reclamantul nu a susţinut şi dovedit că intenţiona să construiască mai multe astfel de garaje pe care să le închirieze, certificatul de urbanism depus la dosar atestând intenţia de edificare a unui singur garaj.
În consecinţă, Curtea a considerat că soluţia primei instanţe - de obligare a pârâtelor la plata sumei de 77620 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 21 decembrie 2007 - 31 decembrie 2013 - este nelegală şi netemeinică, concluzie ce se impune faţă de întreaga acţiune precizată a reclamantului.
Ca urmare, nu s-a mai analizat criticile apelantelor pârâte, vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, întrucât acestea sunt inutile
În temeiul art. 274 C. proc. civ., la cererea apelantelor pârâte, instanţa de apel a obligat reclamantul, ca parte căzută în pretenţii, să plătească pârâtelor cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţei de fond, în sumă totală de 11.312, 3 lei - respectiv 500 lei onorariul de expert, achitat prin virament bancar, conform dovezii de la dosarul Tribunalului Buzău, precum şi 10.812,3 lei onorariul de apărător, achitat potrivit facturii nr. 2003641 şi extrasului de cont.
Instanţa de apel nu a acordat cheltuielile atestate de extrasul de cont de la dosar, pentru suma de 18.505,14 lei, nefiind depuse înscrisuri doveditoare, care să ateste sumele cerute şi pretins achitate.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamantul şi pârâtele SC D.S.R. S.R.L. Bucureşti şi SC G.S.E. România SA Bucureşti au declarat recurs.
I. Prin recursul declarat de reclamant se critică decizia atacată pentru nelegalitate, în a căruia argumentare aduce "considerente juridice de care instanţa de apel nu a ţinut cont" - subsumate punctului A din cererea de recurs - şi "analiza concretă a lipsei de temei legal, de interpretare greşită, arbitrară, a documentelor juridice înscrise" în hotărârea atacată; acestea din urmă fiind subsumate punctului B.
În ce priveşte considerentele juridice subsumate punctului A din cererea de recurs, reclamantul arată că instanţa de apel nu a ţinut cont:
1. Principiul de drept privind dreptul de servitute legală.
2. Codul civil
a) art. 480 - proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut, în limitele legii
b) art. 481 nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea, afară numai pentru cauze de utilitate publică primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
3. Dreptul român - Nu se prevede ca un bun să fie proprietate privată şi în acelaşi timp proprietate publică.
4. Constituţia României:
a) art. 44 dreptul de proprietate private, alineatele 2, 3, 4 şi 5;
b) art. 136, alin. (5) Proprietatea - Proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice.
5. Declaraţia universală a Drepturilor Omului
Art. 17 (1) Orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât şi în asociaţie cu alţii.
(2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
6. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Protocolul nr. 1 art. 1: Orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi principiile dreptului internaţional.
7. Legea gazelor - Art. 90 (2) Dacă cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizare reparaţii, revizii se produc pagube proprietarului, concesionarii au obligaţia de a face despăgubiri.
Art. 91 (1) Criterii: suprafaţa afectată şi valoarea de circulaţie a bunurilor.
La punctul B din cererea de recurs reclamantul susţine următoarele:
În opinia recurentului-reclamant, în mod greşit s-a apreciat că pârâtele nu au culpă, întrucât, s-a intervenit pe un teren notificat în curs de a fi retrocedat, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 care prevede:
"Sub sancţiunea nulităţii absolute până la soluţionarea procedurilor administrative este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, grevarea sub orice formă a bunurilor imobiliare, terenuri şi/sau construcţii notificate". În acest sens, reclamantul invocă din considerentele Deciziei nr. 1338 din 13 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia, citează recurentul:
"chiar dacă terenul expropriat a trecut în domeniul public conform H.G. nr. 1348/2001, acest act juridic are o forţă juridică inferioară Legii nr. 10/2001 ale căror dispoziţii trebuie să fie respectate."
În continuare recurentul critică considerentele deciziei atacate, respectiv:
"Prima instanţă a apreciat eronat ca fiind întemeiată cererea de mutare a amplasamentului conductei de gaze, nefiind justificată necesitatea, construcţiilor arătate."
În opinia recurentului este o interpretare greşită, întrucât a obţinut un certificat de urbanism tocmai din necesitatea de edificare a acestor construcţii, dar societatea a refuzat să-i dea avizul, nici măcar pentru împrejmuirea terenului, cerinţă înscrisă în dispoziţiile legale. Or, în calitate de proprietar, plătitor de impozit, putea să construiască pe terenul proprietate fără un impuls din partea unei autorităţi civile sau juridice, pe care să-l închirieze sau să îl înstrăineze; în acest context, reclamantul face trimitere la prevederile Codului civil şi Constituţiei, ceea ce conduce la necesitatea ca mutarea conductei să fie efectuată de societatea care a instalat-o ilegal pe un teren notificat împiedicând proprietarul să-şi exercite atributele legale.
Reclamantul mai arată greşita reţinere a instanţei anterioare cu privire la faptul că nu a făcut dovada existenţei acordurilor proprietarilor sau deţinătorilor legali de pe traseu unde urma să fie amplasată noua conductă, deoarece spaţiul respectiv este un spaţiu adiacent, fapt dovedit în urma expertizelor, unde se putea efectua lucrarea cu ocazia retehnologizării.
Un alt aspect îl critică reclamantul şi anume afirmaţia, citează:
"Conducta va trece printr-o staţie de autobuz şi prin colţul unui magazin" este falsă pentru că traseul propus de expert a fost bine analizat, fiind răspunzător de cele prezentate.
Menţionez că la faţa locului a fost şi reprezentantul instanţei de fond pentru a aprecia concret posibilitatea acestei mutări. în instanţă se vor prezenta şi alte probe."
Referitor la reţinerea instanţei de apel cu privire la preţul lucrării de înlocuire a conductei efectuată în perioada 2005 - 2006 estimat la peste 12 miliarde ROL, recurentul contestă acest aspect, sub aspectul că nu trebuie confundat costul conductei care trece pe terenul proprietate cu lucrările executate în tot cartierul sau oraşul.
Reclamantul reproşează instanţei de apel modul eronat în care s-a apreciat că mutarea este nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care amplasamentul conductei s-a făcut pe terenul notificat în mod ilegal. Nici constatările instanţei referitoare la faptul că terenul era afectat de existenţa conductei de gaze şi reclamantul a avut cunoştinţă de această împrejurare, nu au nicio relevanţă, întrucât societatea a intervenit pe teren după anul 2001 când se afla în curs de soluţionare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a se fi interesat de situaţia juridică a terenului. În susţinerea celor învederate, reclamantul invocă dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, potrivit cărora trebuie respectat dreptul de proprietate private şi obligaţia de despăgubire a proprietarului; în considerarea acestui drept, reclamantul arată că a cerut plata unei chirii pentru perioada 21 decembrie 2007 şi până la devierea conductei, suma fiind stabilită conform normelor în vigoare.
Reclamantul mai critică soluţia din apel, sub aspectul că în mod greşit a statuat că pârâtele nu datorează despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, dat fiind că dreptul de servitute subterană a celor două conducte de alimentare cu gaze natural pe proprietatea sa este gratuită. Aşa fiind, au fost nesocotite dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004. în susţinerea acestora, reclamantul invocă prevederile art. 44 din Constituţia României, art. 481 C. civ. şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În sfârşit, recurentul arată, de asemenea, că în mod greşit s-a constatat că nu a invocat şi dovedit existenţa vreunui prejudiciu cauzat de către pârâtele din prezenta cauză, cu ocazia efectuării lucrărilor de montare a conductei. Sub acest aspect, în opinia sa, recurentul învederează că instanţa de apel a dat o interpretare arbitrară şi subiectivă, atâta timp cât proprietarul are dreptul de a se bucura de întreaga proprietate, dreptul de a valorifica suprafaţa întregii proprietăţi pe piaţa imobiliară prin pierderea valorii de circulaţie a acesteia, pierderea drepturilor înscrise în toate actele juridice interne şi internaţionale. Faptul că s-a statuat ca pârâtele să nu-l despăgubească, s-au ignorant toate drepturile sale în calitate de proprietar, inclusive ale art. 90 alin. (2) din Legea nr. 35/2004 precum şi actele normative invocate şi, nu numai dar, au fost puse la îndoială concluziile expertului de specialitate T.M., în sensul că expertiza efectuată este eronată. Or, expertul răspunde în faţa legii pentru cele constatate şi, de asemenea, să ignore certificatul de urbanism. Reclamantul invocă ca temei de drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Prin recursul declarat de pârâtele SC D.S.R. S.R.L. Bucureşti şi SC G.S.E. România SA Bucureşti se critică decizia atacată sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, în sensul că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta arată că instanţa de apel nu a avut în vedere înscrisurile doveditoare pentru acordarea cheltuielilor de judecată. Astfel, factura din 25 ianuarie 2011, emisă pentru suma de 10.585,63 RON, reprezentând "servicii avocaţiale conform actului adiţional din 14 ianuarie 2011 la contractul din 13 noiembrie 2009", extrasul de cont din data de 28 februarie 2011, din care rezultă achitarea de către G.S.E. România SA a sumei de 18.505,14 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. "F1" şi a facturii nr. "F2".
Ca o consecinţă a limitărilor tehnice de afişare în cuprinsul extrasului de cont depus în probaţiune, numărul facturii din 25 ianuarie 2011 nu a încăput integral, apărând doar jumătate din acesta, respectiv, fragmentul "2002". Este însă dincolo de orice îndoială că valoarea corespunzătoare facturii nr. F1, respectiv, 10.585,63 RON, se regăseşte în cuantumul achitat conform extrasului de cont depus în probaţiune, respectiv, 18.505,14 RON. Din scăderea celor două sume rezultă o diferenţă de 7.919,51 RON, corespunzătoare facturii nr. F2, care, într-adevăr, nu a fost depusă în probaţiune, aceasta nefiind corespunzătoare serviciilor avocaţiale prestate în prezenta cauză.
Prin urmare, recurentele susţin că au înţeles să facă dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 10.585,63 RON cu factura şi extrasul de cont care dovedeşte plata acestei sume. Indicarea incompletă a numărului facturii în cuprinsul extrasului de cont nu le sunt imputabile şi nu reprezintă un impediment pentru verificarea achitării facturii F2, în condiţiile în care suma pentru care a fost emisă factura se regăseşte în suma achitată.
În consecinţă, recurentele învederează că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Recurentele mai arată că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. pentru ca onorariul să fie redus cu suma de 10.585,63 RON ca urmare a pretinsei nedovediri a achitării acestei sume.
Or, astfel cum au arătat mai sus în motivarea recursului, extrasul de cont din data de 28 februarie 2011, depus la dosarul cauzei, face dovada achitării facturii din 25 ianuarie 2011, neexistând niciun motiv ca instanţa să ignore acest înscris, cu atât mai mult cu cât suma facturată se regăseşte în suma plătită, iar numărul facturii este trecut, chiar dacă parţial, în descrierea operaţiunii.
Prin urmare, în mod greşit a respins instanţa de apel cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform facturii din 25 ianuarie 2011, dovada achitării acestei facturi fiind făcută cu extrasul de cont din data de 28 februarie 2011.
Pentru toate aceste motive, recurentele-pârâte solicită admiterea recursului, modificarea în parte a Deciziei nr. 289 din 24 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 1230/114/2012, în sensul admiterii cererii formulată de pârâte de obligare a reclamantului la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.585,63 RON, reprezentând onorariu de avocat.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
1. În ce priveşte recursul declarat de reclamant
Prealabil examinării criticilor formulate de recurentul-reclamant este de remarcat că, deşi se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., singurele critici ale acestuia din perspectiva controlului de legalitate a deciziei atacate sunt cele privind nesocotirea art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, motiv pentru care se va analiza acesta, urmând celelalte critici să fie analizate, ulterior.
În mod corect judecătorul apelului a reţinut că acea conductă de gaze este bun de utilitate şi interes public, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 cu privire la despăgubirile solicitate de reclamantă, judecătorul a reţinut că, conducta a fost amenajată ulterior soluţionării procesului de revendicare a terenului reclamantului, la momentul dobândirii reclamantul având cunoştinţă de existenţa acestora şi de restrângerea implicită a dreptului de proprietate.
A mai reţinut, în raport de prevederile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, că legiuitorul a instituit cu privire la aceste conducte de gaze, o servitute legală ce apasă asupra terenurilor ocupate de aceste instalaţii.
Este înlăturată şi critica reclamantei privind aplicarea retroactivă a prevederilor Legii nr. 351/2004. Legea a fost corect aplicată în cauză, în raport de data introducerii acţiunii. Nu are relevanţă sub aspectul legii aplicabile împrejurarea că respectiva instalaţie a fost edificată pe terenul reclamantei la un moment anterior adoptării acestei legi, nici faptul că acesta exista la momentul achiziţionării terenului, relevantă fiind existenţa legii la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
De reamintit jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii de la Strassbourg cu privire la dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, respective, cităm:
Prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toata durata existentei acestora.
Dreptul de uz şi dreptul de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al acestui articol, privesc utilitatea publica, au caracter legal şi se exercita pe toata durata de existenţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale este determinata de un interes general şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanta cu dispoziţiile constituţionale.
Cu privire la exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra unor terenuri afectate de capacităţi care au ca obiect utilităţi publice, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 72 din 26 februarie 2004, publicată în M. Of. nr. 249/22.03.2004, şi Decizia nr. 167 din 1 aprilie 2004, publicată în M. Of. nr. 438/17.05.2004, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (4), art. 18 şi art. 37 alin. (4) şi (7) din Legea energiei electrice nr. 318/2003. În aceste decizii Curtea a reţinut că, în argumentarea criticii sale, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită, constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului său de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia "conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, "în condiţiile legii organice". Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.
În ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate. În cauza "James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei", 1986, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilităţi publice", aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aparţinând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, deci şi în situaţia în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăşi de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Or, în această materie, legea română respectă exigenţele impuse de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Curtea a mai reţinut ca art. 44 alin. (5) din Constituţie prevede expres dreptul autorităţilor de a folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general, în condiţiile acordării de despăgubiri proprietarului pentru "daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii". Pe de altă parte, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, "dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".
Art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 instituia regula că dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietatea terţilor se exercită gratuit, despăgubirile acordându-se numai pentru pagubele provocate cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, revizii, avarii, după criteriile prevăzute de art. 91.
Trebuie subliniat faptul că, art. 96 din actul normativ menţionat, are în vedere că, în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale este interzisă realizarea de construcţii de orice fel, însă nu este prevăzută acordarea de despăgubiri.
Potrivit dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României, limitarea exerciţiului dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a subsolului unei proprietăţi trebuie justificată de un interes general. Pe de altă parte, este adevărat că obligaţia autorităţii publice de a-l despăgubi pe proprietar se referă la daunele provocate solului, plantaţiilor sau construcţiilor dar şi la alte daune imputabile, sintagmă care poate include imposibilitatea proprietarului de a realiza construcţii pe terenul afectat. însă, în cauză, aşa cum corect a reţinut şi constatat instanţa anterioară, că respectiva conductă de gaz a fost iniţial amplasată pe terenul restituit în natură reclamantului cu mult înainte de momentul invocat de către acesta, precum şi faptul că, iniţial terenul a fost expropriat în baza Decretului nr. 27/1975 pentru construcţia de locuinţe, iar prin H.G. nr. 1348/2001 a fost trecut în domeniul public - aceasta fiind situaţia juridică a terenului la momentul emiterii Autorizaţiei de construire nr. 34/2003 şi al efectuării lucrărilor.
Mai mult decât atât, trebuie subliniat faptul că instanţa de apel a interpretat corect şi legal dispoziţiile art. 96 din Legea gazelor nr. 351/2004 posibilitatea de a modifica traseul conductei de gaz intervine în situaţia în care proprietarul terenului doreşte să execute o construcţie, situaţie ce se regăseşte în prezenta cauză, întrucât reclamantului i-a fost eliberat un certificat de urbanism în vederea efectuării unei construcţii. Astfel, aceste dispoziţii legale - în vigoare la data promovării acţiunii reclamantului - fără a antama situaţia de fapt stabilită, prevăd că: cităm: "pentru protecţia obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terţilor:
a) să realizeze construcţii de orice fel în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale; în cazul în care, în mod excepţional, este necesar ca pe terenul pe care este amplasată reţeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcţie, beneficiarul acesteia şi/sau proprietarul va/vor suporta toate cheltuielile de modificare a traseului reţelei, în următoarele condiţii:
1. obţinerea acordurilor proprietarilor sau ale deţinătorilor legali ai terenului de pe traseul unde urmează să fie plasată noua conductă, precum şi a avizelor autorităţilor competente şi a autorizaţiei de construire;
2. includerea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor rezultate în urma modificării".
Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale au fost aplicate în concordanţă cu situaţia de fapt stabilită, aşa încât reclamantul nu se încadrează în excepţia - prin textul de lege evocat legiuitorul a stabilit ca principiu, realizarea construcţiilor de orice fel în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale este interzisă iar nu permisă - de la principiul menţionat - constând în aceea că este posibilă executarea unei construcţii, dacă aceasta este necesară în mod excepţional -, împrejurare care nu poate fi asimilată, sau mai bine spus nu poate fi echivalată în sensul dispoziţiilor legale menţionate.
Concluzionând, sub aspectul pretinselor texte de lege încălcate, Înalta Curte urmează să respingă aceste critici ca nefondate, fără a mai lua în examinare criticile vizând situaţia de fapt stabilită deja şi, care nu mai poate forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, respectiv, ce s-au stabilit prin expertizele efectuate în cauză, interpretarea probelor administrate în cauză cu referire la mutarea conductei şi consecinţele acestei mutări, contestarea preţului lucrărilor de înlocuire a conductei realizată în perioada 2005 - 2006.
Recurentul-reclamant mai invocă încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României şi a art. 480 - 481 C. civ.; în legătură cu aplicarea dispoziţiilor legii vechi, este de precizat că - în mod corect s-au aplicat acestea de către instanţa de apel - pe parcursul derulării prezentului proces au intervenit anumite modificări legislative, în sensul că Legea nr. 351/2014 a fost abrogată prin Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, iar vechiul C. civ. a fost abrogat ca urmare a intrării în vigoare a noului C. civ., însă consideră că în prezenta cauză trebuie avut în vedere contextul legislativ în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv 21 decembrie 2010, moment la care erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 351/2004 şi ale Codului civil din 1864.
Cu privire la criticile recurentului, Înalta Curte subliniază că art. 44 din Constituţia României stabileşte principiul potrivit căruia dreptul de proprietate este garantat, însă exercitarea lui se face în anumite limite care aparţin instituţiilor publice, iar art. 480 din vechiul C. civ. statuează că "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege." Aceste dispoziţii legale au fost aplicate corect raportat la situaţia de fapt stabilită privind dreptul de proprietate al reclamantului.
În categoria limitelor legale ale dreptului de proprietate se numără şi drepturile reglementate de dispoziţiile art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004, conform cărora "asupra terenurilor proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective, de următoarele drepturi:
a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţii;
b) dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor şi a intervenţiilor necesare;
c) dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora;
d) dreptul de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea pune în pericol persoane şi bunuri;
e) dreptul de acces la utilităţile publice."
Revenind, dreptul de proprietate este garantat, aşa cum s-a arătat mai sus, în dreptul naţional român prin art. 480 - 481 din vechiul C. civ. şi art. 41 din Constituţia României, fiind un drept absolut şi exclusiv, însă are şi câteva limitări, dintre care amintim: dezmembrămintele dreptului de proprietate, printre care sunt incluse şi drepturile de servitute.
Privind acest drept, jurisprudenţa Curţii de la Strassbourg s-a pronunţat în sensul respectării acestuia, dar cu amendamentul că statele sunt suverane de a adopta legi pentru reglementarea folosinţei bunurilor în interesul general, etc.
În considerarea dreptului de proprietate a reclamantului în temeiul textelor de lege evocate, cât şi a pretenţiilor pretinse de acesta, respectiv despăgubirile cuvenite, în baza unui drept real asupra terenului, ceea ce implică cu necesitatea de a verifica - în raport de criticile formulate de recurent referitoare la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului a cărui proprietar este - legalitatea deciziei atacate cu privire la natura servituţii care grevează acest teren.
Înalta Curte evidenţiază că, sub acest aspect, regula este că proprietarul are dreptul de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului sau afectat de unul din drepturile reale - dezmembrămintele cum ar fi servitute, superficie, usufruct, uz - însă, în cauză fără a mai antama situaţia de fapt deja stabilită, terenul reclamantului era grevat de un drept de servitute cu titlul gratuit, aspect recunoscut chiar de reclamant.
De reţinut că exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligaţia de a plăti despăgubiri în condiţiile legii", ceea ce nu este cazul în speţă.
Toate aceste împrejurări, fac incidente dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, prin care legiuitorul a instituit o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toata durata existenţei acestora. Rezultă că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale.
Prin urmare, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituie limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
Aşa fiind, în mod corect instanţa anterioară a constatat că nu datorează despăgubiri reclamantului pentru lipsa de folosinţă a terenului, ca urmare a faptului că dreptul de servitute de trecere subterană a celor două conducte (cea veche şi cea nouă) de alimentare cu gaze naturale pe terenul proprietatea reclamantului este gratuit.
Trebuie reamintit că prin legea gazelor s-au instituit norme speciale cu privire la regimul juridic al proprietăţii, fiind o lege specială, care a prevăzut o excepţie de la regula exercitării nestingherite a atributelor dreptului de proprietate, prin limitarea acestuia asupra terenurilor afectate de capacităţi din domeniul gazelor natural din raţiuni de interes general.
În cauză, aşa cum corect a statuat şi instanţa inferioară, reclamantul nu a dovedit existenţa vreunui prejudiciu cauzat de către pârâte cu ocazia efectuării lucrărilor de înlocuire şi sistematizare a conductei sau cu prilejul întreţinerii, reviziei sau asigurării funcţionării acesteia - prejudiciu la repararea căruia ar fi fost îndreptăţit; prejudiciul invocat de reclamant reprezentând lipsa de folosinţă a terenului afectat de conducta de gaze naturale, amplasată la adâncimea de 1 metru, nu se încadrează în dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, situaţie în care acestuia nu-i pot fi acordate despăgubiri.
Pe lângă cele arătate, Înalta Curte constată că, pentru acordarea despăgubirilor reclamantul ar fi trebuit să facă dovada îndeplinirii elementelor esenţiale pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
Conchizând, Înalta Curte constată că textele de lege pretins evocate ca fiind încălcate, au fost legal aplicate raportat la speţa de faţă, de aceea a respins justificat şi temeinic cererea de plată a despăgubirilor, iar interpretarea prevederilor Legii nr. 351/2004 a fost în concordanţă cu respectarea dreptului de proprietate prevăzut de dreptul naţional intern în considerarea jurisprudenţei în materie şi deciziile Curţii Constituţionale, inclusiv ale Curţii de la Strassbourg. În legătură cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie precizat că - adaptat efectiv la speţa de faţă - a reproşat Statului Român îngrădirea dreptului la proprietate, însă, în speţă, după cum se poate lesne observa, Legea nr. 351/2004, cu modificările şi completările ulterioare - art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 a fost abrogate prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil - a stabilit cadrul general legal necesar pentru desfăşurarea activităţilor specific sectorului gazelor naturale, în condiţii de competitivitate şi transparenţă. Or, în cauză, nu se poate aprecia că dreptul reclamantului a fost îngrădit, în condiţiile în care acesta nu şi-a dovedit pagubele pretinse şi faptul că ştia regimul juridic al terenului aşa cum a arătat pe larg instanţa de apel în considerentele deciziei recurate.
Dispoziţiile legale ale acestei legi, reglementează drepturile concesionarilor din sectorul gazelor naturale asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate a terţilor, criteriile avute în vedere pentru stabilirea despăgubirilor acordate, dreptul concesionarilor de a restrânge anumite activităţi desfăşurate în aproprierea capacităţilor, precum şi interdicţia de construire în zona de siguranţă a conductelor de gaze naturale.
De remarcat, că în ipoteza prevăzută de art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz şi servitute de care se bucură în mod legal pârâtele este gratuită, însă reclamantul - al cărui teren este afectate de astfel de capacităţi din domeniu gazelor naturale - poate obţine despăgubiri pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate de către pârâte, cu ocazia exercitării drepturilor lor, prejudicii ce se încadrează în categoria reglementată de dispoziţiile art. 90 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 351/2004.
Or, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada unui prejudiciu.
De regulă, în prima ipoteză se are la bază principiul, "servitutea legală de trecere se stabileşte cu titlu oneros, astfel că proprietarul fondului dominant va fi ţinut să despăgubească pe proprietarul fondului aservit cu echivalentul lipsei de folosinţă a terenului utilizat pentru trecere dreptul de servitute.
Pe cale de consecinţă, gratuitatea dreptului de servitute de trecere presupune că pârâtele nu trebuie să-l despăgubească pe reclamant pentru lipsa de folosinţă a terenului afectat de conducta de gaze natural, ceea ce nu este cazul în speţă.
Cum toate criticile recurentului-reclamant cu privire la acordarea despăgubirilor, stabilirea prejudiciului şi cuantumul acestuia sunt critici de netemeinicie, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, deoarece, în recurs, controlul judiciar se exercită numai din perspectiva limitativă şi restrictive a motivelor de nelegalitate prevăzute expres de pct. 1 - 9 ale C. proc. civ.
De asemenea, Înalta Curte urmează să respingă şi celelalte critici ale reclamantului privind posibilitatea mutării conductei de gaz, deoarece şi acestea tind la o reapreciere a probelor administrate în cauză şi o restabilire a situaţiei de fapt, aspecte de netemeinicie ce nu pot face obiectul cenzurii controlului judiciar în recurs, întrucât, în recurs, controlul judiciar se exercită numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres şi limitative de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Pentru considerentele reţinute, şi constatându-se legalitatea deciziei de apel, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
2. Referitor la recursul declarat de pârâtele SC D.S.R. S.R.L Bucureşti şi SC G.S.E. România SA Bucureşti după cum se poate observa, acestea critică decizia atacată sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, în sensul că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la critica recurentei privind motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., micşorându-i cuantumul cheltuielilor de judecată, recurentele-pârâte sunt în eroare, întrucât instanţa de apel nu le-a redus cuantumul cheltuielilor de judecată, ci nu le-a acordat dat fiind că acestea nu au depus înscrisuri doveditoare.
De reamintit că, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, text de lege care instituie regula că, la baza obligaţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, se află în culpa procesuală dedusă din expresia" partea care cade în pretenţiuni".
Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite şi, de asemenea, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea pricinii, este obligată să acorde cuantumul cheltuielilor de judecată corespunzător pretenţiilor admise şi numai în limita în care au fost admise de către partea care a câştigat procesul.
În cauză, aşa cum se poate observa, instanţa inferioară a acordat cheltuielile de judecată numai în măsura în care au fost dovedite.
Astfel, fără a mai indica modul în care s-au calculat sumele datorate cu titlul de cheltuieli de judecată, se constată că acestea au fost acordate corespunzător actelor doveditoare, ştiut fiind că, acestea sunt admise proporţional cu înscrisurile doveditoare aflate la dosar şi în raport de soluţia data, respectiv a culpei procesuale stabilită.
În consecinţă, Înalta Curte constată că şi apelul pârâtelor este nefondat, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să îl respingă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul SC şi pârâtele D.S.R. SRL şi G.S.E. România SA Galaţi împotriva Deciziei nr. 289 din 24 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 889/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 908/2015. Civil. Procedura insolvenţei.... → |
|---|
reclamantul este un proprietar de teren care are un stalp de tensiune plus fire aeriene deasupra terenului.N ar f i corect ca paguba sa fie a propr. de teren si firma de electricitate sa profite nelegal.as dori sa stiu daca am sanse sa cer despagubiri sau mutarea stalpului. va rog transmiteti-mi daca stiti si art. de lege favorabile mie.Multumesc