ICCJ. Decizia nr. 945/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 945/2015
Dosar nr. 4107/3/2012
Şedinţa publică din 31 martie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 4107/3/2012, la data de 10 februarie 2012, reclamanta SC S. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtului menţionat anterior la plata sumei de 5.000.000 euro, reprezentând daune materiale pentru acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a exercitării abuzive a dreptului de preemţiune cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 3.
A argumentat reclamanta, că prin exercitarea cu rea-credinţă a dreptului de preemţiune prevăzut de Legea nr. 422/2001, pârâta a produs reclamantei un prejudiciu de aproximativ 5.000.000 euro.
Cu privire la existenţa unui prejudiciu, s-a arătat că prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare materiale care se produc ca efect al încălcării, în principiu de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului contractual, prin neexecutarea prestaţiilor care sunt datorate. În speţă, prejudiciul reclamantei se concretizează în beneficiul nerealizat ca urmare exercitării abuzive a dreptului de preemţiune de către pârât cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sectorul 3. Astfel, în cazul de faţă, prejudiciul este estimat la suma de 5.000.000 euro şi reprezintă profitul nerealizat de către SC S. SA ca urmare a imposibilităţii de înstrăinare a imobilului situat în Bucureşti, sector 3 şi a pierderilor suferite ca urmare a imposibilităţii de utilizare a unor sume de bani care pana în prezent puteau fi obţinute şi investite în alte proiecte.
Pârâtul, legal citat nu a formulat întâmpinare, însă s-a prezentat în faţa instanţei prin reprezentantul său punând concluzii de respingere a cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 881 din 17 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin înştiinţarea privind intenţia de vânzare a imobilului situat în București, înregistrată la D.C.P.N. a Mun. Bucureşti din 07 octombrie 2010, reclamanta SC S. SA a adus la cunoştinţa pârâtului intenţia de a vinde imobilul situat în Bucureşti, sector 3, Bucureşti solicitând acestuia să precizeze dacă îşi exercită dreptul de preemţiune în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (4) sau art. 26 alin. (1) pct. 26 din Legea nr. 422/2001.
La data de 17 noiembrie 2010, Primăria Mun. Bucureşti - D.G.D.I.D.C.Î.T. a emis adresa din 17 noiembrie 2010, prin care a adus la cunoştinţă M.C.P.N.D.C.P.N. a Mun. Bucureşti faptul că municipalitatea a decis exercitarea dreptului de preemţiune pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3.
M.C.C. şi Patrimoniului Naţional a emis la data de 23 noiembrie 2010 adresa din 23 noiembrie 2010 prin care a adus la cunoştinţă reclamantei din prezenta împrejurarea că Statul Român prin D.C.C.P.C.N. al Mun. Bucureşti nu îşi exercită dreptul de preemţiune la înstrăinarea imobilului menţionat în precedent, însă conform prevederilor Legii nr. 422/2001, dreptul de preemţiune a fost transferat Primăriei Mun. Bucureşti care înţelege să îşi manifeste acest drept la cumpărarea imobilului în cauză.
Între părţile litigante din cauza de faţă au avut loc mai multe întruniri succesive ale căror rezultate au fost consemnate în cuprinsul proceselor-verbale de negociere ataşate la dosarul cauzei. Astfel, din procesul-verbal de negociere din data de 08 iunie 2011 a rezultat că la şedinţa de negociere de la data menţionată, valoarea de vânzare a imobilului ofertată de proprietar a fost de 7.500.000 euro, că urma ca reprezentanţii SC S. SA să transmită raportul de evaluare al imobilului, membrii comisiei de negociere instituite prin Dispoziţia primarului general din 18 martie 2011 precizând că este necesară o reexpertizare a imobilului monument istoric.
Prin sentinţa civilă nr. 1941 din 08 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC S. SA în contradictoriu cu Mun. Bucureşti prin primar general. Prin cererea de chemare în judecată menţionată reclamanta solicitase să se constate că urmare a exercitării dreptului de preemţiune de către Primăria Mun. Bucureşti cu privire la achiziţionarea imobilului situat în sector 3, Bucureşti s-a format acordul de voinţă necesar încheierii contractului de vânzare-cumpărare între SC S. SA şi Primăria Mun. Bucureşti şi ca atare să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menţionat, urmând a fi obligată pârâta la plata sumei de 7.500.000 euro reprezentând preţul vânzării imobilului.
În ceea ce priveşte modul de stabilire a preţului de vânzare, care trebuia stabilit prin negociere, tribunalul a constatat că părţile au adoptat poziţii divergente.
Astfel, reclamanta a interpretat exercitarea dreptului de preemţiune la cumpărarea imobilului ca incluzând implicit acordul cu privire la preţul ofertat, manifestându-şi dezacordul cu privire la întocmirea unui raport de evaluare a imobilului monument istoric, în faza de negociere (a se vedea procesul-verbal al şedinţei de negociere din data de 22 septembrie 2012), poziţia sa fiind fermă, şi anume în sensul că titularul dreptului de preempţiune a acceptat preţul ofertat. Ca atare, conduita reclamantei s-a concretizat în esenţă într-un refuz de negociere a preţului stabilit iniţial.
Prin opoziţie, pârâtul a apreciat că preţul este supus negocierii libere între părţile contractante.
Tribunalul a reţinut că din ansamblul reglementării dreptului de preemţiune rezultă că aceasta a fost concepută de aşa manieră încât să nu creeze o limitare gravă a dreptului de proprietate a vânzătorului proprietar. Aceasta este şi raţiunea alin. (9) al art. 4 din Legea nr. 422/2001 în sensul că, comunicările privind neexercitarea dreptului de preemţiune au termen de valabilitate pentru întregul an calendaristic în care au fost emise, inclusiv în situaţiile în care momentul istoric este vândut de mai multe ori.
Ca atare, în contextul unei dispoziţii exprese care prevede negocierea preţului, astfel că în mod evident exercitarea dreptului de preemţiune nu are semnificaţia acceptării preţului ofertat, tribunalul a apreciat că reclamanta era liberă ca în lipsa acceptării preţului propus ori a unui acord pentru un alt preţ de vânzare a imobilului, ca atare în condiţiile unui eşec al negocierii înlăuntrul unui termen rezonabil, să procedeze la înstrăinarea imobilului.
Tribunalul nu a primit teza de care s-a prevalat pârâtul, expusă în cuprinsul unei decizii de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 2054 din 24 aprilie 2012, în sensul că termenul de 15 zile menţionat la art. 4 alin. (8) din lege ar viza nu numai notificările legale de intenţie dar şi consemnarea preţului acceptat. Tribunalul a apreciat că deşi interpretarea menţionată prezintă avantajul instituirii unui termen limită pentru tranşarea raporturilor între vânzător şi preemtor, aceasta extinde aplicarea termenului menţionat la plata efectivă a preţului din convenţia preconizată, deşi dispoziţia legală cuprinsă la art. 4 alin. (8) din lege este univocă în sensul că termenul menţionat vizează exclusiv exercitarea dreptului de preemţiune. Mai mult decât atât, interpretării menţionate i se opun şi considerente practice ce vizează formalităţile ce se impune a fi parcurse pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului monument istoric (respectiv emiterea dispoziţiei privind constituirea comisiei de negociere, efectuarea raportului de evaluare a imobilului, etc.).
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susţinut exercitarea abuzivă a dreptului de preemţiune de către pârâtă, solicitând obligarea acesteia la plata de despăgubiri pentru prejudiciul produs în temeiul răspunderii civile delictuale. Sub aspectul legii aplicabile, tribunalul constată că în raport de data săvârşirii faptei reclamate, respectiv momentul exercitării de către pârât a dreptului de preemţiune, data de 05 noiembrie 2010, sunt incidente dispoziţiile C. civ. din 1864, în raport de disp. art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ.
Exercitarea unui drept este considerată ca fiind abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o persoană, o astfel de exercitare abuzivă dând naştere obligaţiei de dezdăunare potrivit art. 998-999 C. civ.
În raport de situaţia de fapt descrisă în precedent, nu se poate reţine în sarcina pârâtului săvârşirea unei fapte ilicite, exercitarea dreptului de preemţiune realizându-se în limitele interne ale dreptului conferit prin disp. art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001, exerciţiul dreptului fiind orientat spre realizarea finalităţii în vederea căruia acesta a fost prevăzut de lege, respectiv dobândirea în patrimoniul municipalităţii a dreptului de proprietate asupra unui imobil monument istoric. De asemenea, tribunalul a constatat că niciun element din probatoriul administrat în cauză nu a relevat intenţia pârâtului de a acţiona în vederea păgubirii reclamantei.
Ca atare, reţinând legitimitatea demersului pârâtei, nefiind îndeplinită cerinţa faptei ilicite, sunt lipsite de suport şi celelalte condiţii ce se cer a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel, nu se poate imputa pârâtei vreo culpă în exercitarea dreptului de preemţiune, aceasta acţionând potrivit dispoziţiilor legale, prin desemnarea unei comisii de negocieri în vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiei prevăzute în sarcina sa de art. 4 alin. (7) teza finală din Legea nr. 422/2001 şi iniţiativa întocmirii unui raport de evaluare a imobilului (o asemenea etapă fiind prevăzută de altfel în mod expres în Metodologia privind exercitarea dreptului de preemţiune prevăzută de Ordinul nr. 2118 din 07 martie 2007 al M.C.C., pentru ipoteza exercitării dreptului de preemţiune de către acesta din urmă). Nu se poate reţine ca fiind îndeplinită nici cerinţa prejudiciului produs, de vreme ce aceasta nu se poate imputa caracterul ilicit al conduitei sale.
Pentru considerentele arătate în precedent, tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite în cauză cerinţele răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC S. SA, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 344/A din 30 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC S. SA, împotriva sentinţei civile nr. 881 din 17 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4107/3/2012, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general.
Curtea a constatat că apelul este nefondat din următoarele considerente:
Principiul răspunderii civile delictuale este enunţat în art. 998 din C. civ., potrivit căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.
Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 998 C. civ. şi art. 999 C. civ., conform căruia ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa", este necesar a fi întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Totodată, conform principiului înscris în art. 1169 C. civ., victima faptei ilicite care solicită obligarea autorului prejudiciului la repare, este ţinută să facă dovada existenţei celor patru condiţii ale răspunderii delictuale.
În dreptul nostru, fapta ilicită constă în acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar aşadar, ca acţiunea sau inacţiunea să fie contrară ordinii sociale şi reprobată de societate, să fie consecinţa unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice.
Pornind de la faptul ca ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă fie anumite dispoziţii legale, principii ori reguli, ajungem la fapta ilicită, adică acea faptă care declanşează răspunderea materială.
Totodată, este necesar ca acţiunea sau inacţiunea să fie săvârşită cu vinovăţie de către cel ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. În caz contrar, adică atunci când fapta nu este săvârşită cu vinovăţie, este de la sine înţeles că răspunderea materială este exclusă.
În speţă, apelanta reclamantă a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului pârât pentru exercitarea abuzivă a dreptului de preemţiune cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 3, imobil care cade sub incidenţa Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 „Monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune ale statului român, prin M.C.C., pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale M.C.C., pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după, caz, potrivit prezentei legi, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării”.
Alin. (5) al acestui text prevede că „Proprietarii, persoane fizice sau juridice de drept privat, care intenţionează să vândă monumente istorice, transmit serviciilor publice deconcentrate ale M.C.C. înştiinţarea privind intenţia de vânzare, însoţită de documentaţia stabilită prin ordin al ministrului culturii şi cultelor”. De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (7), care prevăd că „Termenul de exercitare a dreptului de preemţiune al statului este de maximum 25 de zile de la data înregistrării înştiinţării, documentaţiei şi a propunerii de răspuns la M.C.C. sau, dup, caz, la serviciile publice deconcentrate ale M.C.C.; titularii dreptului de preemţiune vor prevedea în bugetul propriu sumele necesare destinate exercitării dreptului de preemţiune; valoarea de achiziţionare se negociază cu vânzătorul”.
Potrivit alin. (8) al art. 4, „În cazul în care M.C.C. sau serviciile publice deconcentrate ale M.C.C. nu își exercita dreptul de preemțiune în termenul prevăzut la alin. (7) acest drept se transferă autorităților publice locale, care îl pot exercita în maxim 15 zile”.
În cauza de faţă, M.C.C. nu şi-a exercitat dreptul de preemțiune în termenul legal de 25 de zile așa încât autoritatea publică locală, respectiv intimatul reclamant, în termenul legal de 15 zile, prevăzut de art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001, și-a exercitat acest drept.
Prin urmare, dreptul de preemțiune exercitat de intimatul pârât, care i-a conferit posibilitatea de a cumpăra imobilul în litigiu cu prioritate, este reglementat de lege, situație în care nu poate fi considerat ca având caracter ilicit.
De asemenea, dreptul preemptorului de a negocia valoarea de achiziție a imobilului este şi acesta reglementat de lege, respectiv de art. 4 alin. (7), citat anterior. Așadar, în condițiile în care intimatul pârât nu a acceptat oferta societății vânzătoare, ci a oferit un alt preț, demararea de către acesta a procedurii de negociere a valorii de achiziţionare a imobilului, prin Dispoziţia primarului general din 18 martie 2011, prin care a fost desemnată Comisia de negociere în vederea achiziţionării imobilului de către Municipiul Bucureşti, are de asemenea caracter licit.
Prin desemnarea comisiei de negociere a fost declanşată etapa a treia din cadrul procedurii de exercitare a dreptului de preemţiune, etapă constând în negocierea purtată de către părţi cu privire la preţul de achiziţie.
In acest sens, au fost realizate mai multe întâlniri ale comisiei de negociere cu apelanta, respectiv la data de 08 iunie 2011, 22 septembrie 2011, 26 septembrie 2011 şi la data de 30 ianuarie 2012, însă nu s-a ajuns la un acord de voinţă cu privire la preţul de achiziţie.
Astfel, la negocierea din data de 08 iunie 2011, membrii Comisiei de negociere au apreciat că este necesară o reexpertizare a imobilului monument. La negocierea din data de 22 septembrie 2011, s-a menţionat că reprezentanţii societății apelante nu sunt de acord cu întocmirea unui raport de evaluare a imobilului, monument istoric, cu motivarea că Primăria Municipiului Bucureşti şi-a exercitat dreptul de preempţiune la cumpărarea imobilului, luând la cunoştinţă de preţul stabilit de către proprietari. De asemenea, la negocierea din data de 26 septembrie 2011, s-a luat act de preţul final al ofertei agreat de către vânzător şi s-a menţionat că membrii Comisiei de negociere vor analiza cele expuse.
Prin urmare, la data de 26 septembrie 2011, preemptorul nu şi-a exprimat acordul cu privire la preţul solicitat de către apelantă, pentru a se putea aprecia ca fiind finalizata cea de a treia etapa din cadrul procedurii de exercitare a dreptului de preemţiune, din discuţiile purtate cu ocazia negocierilor rezultând că titularul dreptului de preemţiune nu a fost de acord cu preţul solicitat de către vânzător şi a dorit întocmirea unui raport de evaluare pentru stabilirea preţului. Această solicitare nu a fost acceptată de către apelanta, care a refuzat să prezinte raportul de evaluare care a stat la baza preţului iniţial stabilit, dar şi efectuarea unei noi expertize, la solicitarea titularului dreptului de preemţiune.
Pe cale de consecinţă, culpa pentru nefinalizarea celei de-a treia etape nu îi aparţine intimatului parat, ci apelantei, care a refuzat în mod repetat prezentarea documentelor solicitate, respectiv raportul de evaluare, fiind încălcate dispoziţiile art. 8 din Anexa nr. 2 a Ordinului M.C.C. nr. 2118 din 07 martie 2007.
Având în vedere toate aspectele menţionate, instanţa de apel a constatat că procedura de negociere nu a fost finalizată, ca urmare a faptului că apelanta nu a prezentat raportul de evaluare iniţial, care a fost avut în vedere la stabilirea ofertei de preţ şi nici nu a fost de acord cu efectuarea unui nou raport de expertiză pentru evaluare solicitat de către titularul dreptului de preempţiune.
Efectuarea unui raport de expertiză pentru stabilirea preţului de achiziţie era obligatorie, în lipsa unui acord de voinţă a ambelor părţi cu privire la preţul preemţiunii, având în vedere dispoziţiile art. 8 din Anexa nr. 2 a Ordinului M.C.C. nr. 2118 din 07 martie 2007 (fila 625 - dosar fond vol. II), potrivit cărora „în vederea evaluării valorii de achiziţie a monumentului istoric respectiv, pentru a se stabilit valoarea de piaţă a imobilului, precum şi fondurile necesare reabilitării şi punerii în funcţiune a acestuia, M.C.C. sau serviciul public deconcentrat al acestuia, după caz, poate dispune efectuarea unei expertize”.
Faţă de toate acestea, Curtea constată că această etapă nu a fost finalizată, respectiv părţile nu au ajuns de comun acord la un preţ care să fie acceptat atât de către cumpărător, cât şi de vânzător, nu din culpa intimatului pârât, ci a apelantei reclamante, care a refuzat orice negociere a prețului cerut, precum şi întocmirea un raport de evaluare a imobilului, în vederea stabilirii valorii reale de piață a acestuia.
A doua condiţie pentru acordarea despăgubirilor constă în existenţa unui prejudiciu, care să fie rezultatul faptei altei persoane, iar pentru ca acesta să fie susceptibil de reparare, trebuie să întrunească următoarele condiţii: să fie cert şi să nu fi fost încă reparat. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare.
De asemenea, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecinţa faptei ilicite.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este o condiţie obiectivă a răspunderii civile, fără de care aceasta nu există.
În speţă, Curtea constată că prejudiciul solicitat de apelanta reclamantă, constând în profitul nerealizat, nu este cert, întrucât, în primul rând, calculul acestui profit nu poate avea ca punct de plecare suma solicitată de apelantă cu titlu de preţ, care nu a fost acceptată de către titularul dreptului de preemţiune, valoarea de achiziţionare a imobilului fiind supusă, potrivit art. 4 alin. (7) teza finală din Legea nr. 422/2001, unui proces de negociere cu vânzătorul, etapă care însă, în cauză nu a fost finalizată, astfel cum s-a arătat, din culpa apelantei reclamante.
Apelanta reclamantă nu a dovedit nici intenţia sa de a înstrăina imobilul altor persoane, concretizată, eventual, într-o oferta fermă din partea unui potenţial cumpărător sau într-o promisiune de vânzare cumpărare, care să confere caracter cert sumei pe care reclamanta ar fi putut-o încasa cu titlu de preţ pentru imobil.
Pe de altă parte, chiar şi în situaţia în care apelanta reclamantă ar fi încasat preţul cerut preemptorului sau convenit cu un terţ cumpărător, nu există certitudinea că societatea reclamantă ar fi investit această sumă în modul în care s-a arătat prin simulările depuse la dosar, care reprezintă simple speculaţii, apelanta reclamantă nereuşind să dovedească existenţa unui plan de investiţii bazat pe această sumă, aprobat de organele sale de conducere.
Din această perspectivă, soluţia instanţei de fond, de respingere a probei cu expertiză, apare perfect legală, încuviinţarea administrării dovezilor fiind condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor condiţii, printre care şi aceea ca proba să fie concludentă, respectiv ca ea să se refere la împrejurări care, dacă sunt cunoscute, pot ajuta instanţa la rezolvarea pricinii. Or, în condiţiile în care apelanta reclamantă, nu a putut dovedi cu înscrisuri că era îndreptăţită a încasa suma cerută cu titlu de preţ de la preemptor şi nici că aceasta a fost destinată expres unei anumite investiţii, proba cu expertiză nu putea conduce la rezolvarea pricinii, deci nu era concludentă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC S. SA, criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
În esență, reclamanta a criticat greșita aplicare a legii de către instanțele anterioare, în sensul că nu au fost stabilite corect elementele răspunderii civile delictuale, în raport de dispozițiile Legii nr. 422/2001 și ale art. 998-999 C. civ. din 1864.
Astfel, s-a susținut că exercitarea dreptului de preemțiune prevăzut de Legea nr. 422/2001 presupune o intenție serioasă din partea titularului acesteia în vederea perfectării contractului și a plății prețului. Cu alte cuvinte, finalitatea exercitării dreptului de preemțiune trebuie să fie întotdeauna perfectarea contractului de vânzare-cumpărare. În caz contrar, rezultă că dreptul de preemțiune a fost exercitat în mod neserios, fapt care trebuie să atragă răspunderea civilă delictuală. Așadar, simpla manifestare formală a dreptului de preemțiune prevăzut de legea specială conduce, în realitate, la o restrângere a drepturilor titularului dreptului de proprietate asupra unui bun imobil - monument istoric - restrângere neprevăzută de lege, care conduce la o indisponibilizare a bunului respectiv.
Exercitarea formală a dreptului de preemțiune prevăzut de Legea nr. 422/2001, neurmată de intenția serioasă de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare transformă bunul respectiv, în mod nepermis, într-un bun inalienabil, dreptul de preemțiune fiind astfel deturnat de la scopul său, respectiv acela de a conferi anumitor categorii de persoane, prioritatea de a cumpăra bunul monument istoric.
Într-o asemenea situație, rezultă o exercitare abuzivă a dreptului de preemțiune care are ca efect antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate ca urmare a exercitării dreptului menționat.
Exercitarea cu rea-credință a dreptului de preemțiune a determinat producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei a unui prejudiciu de 5.000.000 euro, ce rezultă din posibilitatea investirii prețului obținut pe imobil în activitatea societății și obținerea de profit, ce trebuia stabilit prin expertiză.
O a doua critică privește nemotivarea încheierii pronunțată de Curtea de Apel București, la momentul discutării probelor, când instanța de apel a respins proba cu expertiză pentru probarea prejudiciului, reclamanta susținând că este insuficient ca instanța să aprecieze că proba este nepertinentă și nu este utilă cauzei.
S-a arătat că, atât încheierea din 3 aprilie 2013, cât și Decizia nr. 344/A din 30 septembrie 2014, nu sunt motivate sub aspectul încuviințării probelor, ceea ce atrage nulitatea acestor acte procesuale, deoarece nu se poate exercita controlul judiciar, neexistând elemente în a aprecia care au fost argumentele de fapt și de drept care au format opinia instanței.
Recursul este nefondat.
Examinând susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie analizate din această perspectivă.
Sunt neîntemeiate criticile privind constatarea neîndeplinirii condițiilor privind răspunderea civilă delictuală, în raport de dispozițiile Legii nr. 422/2001 și ale art. 998-999 C. civ. din 1864.
În mod corect a statuat instanța de apel că nu există o faptă ilicită săvârșită de pârâtă, de vreme ce Primăria Municipiului București a urmat etapele prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului de preemțiune în vederea cumpărării imobilului situat în sector 3 București, astfel încât nefinalizarea negocierilor nu-i poate fi imputată pârâtei.
Legea nr. 422/2001 prevede un termen pentru exercitarea dreptului de preemțiune, iar Ordinul M.C.C. nr. 2118 din 7 martie 2007 stabilește o procedură de desfășurare a negocierilor, respectate de intimata-pârâtă.
Posibilitatea eșuării negocierilor trebuie luată în calcul, deoarece legea nu prevede obligația de a cumpăra a organelor administrative ale statului sau ale administrației publice locale, în situația exercitării dreptului de preemțiune.
Art. 4 alin. (7) din actul normativ menționat prevede în mod expres că după exercitarea dreptului de preemțiune, valoarea de achiziționare se negociază cu vânzătorul. Astfel, legea lasă posibilitatea părților de a negocia prețul imobilului, urmând o ordine procedurală, prevăzută atât de lege, cât și de art. 8 din Anexa nr. 2 a Ordinului M.C.C. nr. 2118 din 7 martie 2007. Potrivit acestor acte normative, trebuie numită o comisie de negociere, prețul fiind stabilit prin expertiză, în cazul în care preemtorul și vânzătorul nu cad de acord asupra acestui element al contractului.
Faptul că reclamanta a refuzat efectuarea unei expertize de evaluare a dus la stoparea negocierilor și la eșecul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între părți cu privire la imobilul în litigiu.
În consecință, nu se poate constata existența unui abuz sau a unei fapte ilicite săvârșite de pârâtă, de vreme ce, pe de o parte exercitarea dreptului de preemțiune, conform legii nu duce în mod obligatoriu la încheierea vânzării, iar pe de altă parte, culpa pentru nefinalizarea negocierilor aparține reclamantei.
Dacă nu există faptă ilicită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă a pârâtei, astfel încât devine irelevantă din punct de vedere juridic, analizarea celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale: cauzarea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre săvârșirea faptei și prejudiciu și vinovăția pârâtei.
În acest context, instanțele anterioare care au stabilit situația de fapt, necontestată de niciuna dintre părți, nu aveau temei să încuviințeze o expertiză pentru stabilirea prejudiciului, dacă nu există faptă ilicită.
În mod evident, proba este nepertinentă și nerelevantă pentru soluționarea cauzei, așa cum a consemnat instanța de apel în încheierea din 3 aprilie 2013, astfel încât motivarea apare ca suficientă pentru soluționarea litigiului, dacă nu s-a stabilit un temei juridic pentru existența prejudiciului. Probele încuviințate trebuie să servească la soluționarea cauzei, or în situația în care un anumit element de drept nu intră în componența structurii raportului juridic dedus judecății, atunci probele nu sunt nici concludente, nici pertinente pe acel aspect.
Trebuie subliniat că pe parcursul judecării cauzei, instanțele trebuie să păstreze un echilibru delicat între luarea măsurilor procesuale, justificarea legală a acestora și obligația de nu se antepronunța asupra modalității de soluționare a litigiului.
Or, în speță, s-a motivat, pe larg, în hotărârea pronunțată faptul că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, aspect permis de lege, deoarece hotărârea judecătorească finalizează litigiul și permite expunerea tuturor aspectelor de fapt și de drept care au dus la convingerea instanței.
Deși în motivele de recurs au fost invocate în drept și dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., în speță nu rezultă existența unor motive de nulitate care să atragă incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și nici elemente care să justifice aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 din aceeași lege. Dimpotrivă, hotărârea instanței de apel este foarte clar și coerent motivată, atât în fapt, cât și în drept, expunând argumentele care au condus la pronunțarea soluției în cauză.
Deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, cea mai mare parte cuprinde reproducerea unor texte de lege, expunerea situației de fapt, precum și argumente teoretice, în special pentru susținerea întrunirii condițiilor pentru răspunderea civilă delictuală.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S. SA împotriva Deciziei nr. 344/A din 30 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 944/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 965/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
