ICCJ. Decizia nr. 943/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 943/2015
Dosar nr. 4847/90/2007**
Şedinţa publică din 31 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 03 ianuarie 2007, sub nr. 8/288/2007, C.S.M.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se dispună:
1. obligarea pârâtului la restituirea către obştile de moşneni membre fondatoare ale C.S.M.C. a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor, începând cu momentul preluării până la reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate;
2. obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a bunurilor proprietatea obştilor de moşneni membre fondatoare ale C.S.M.C.;
3. obligarea pârâtului la plata de daune morale către obştile de moşneni membre fondatoare ale C.S.M.C. pentru prejudiciul cauzat de gravele suferinţe la care au fost supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate;
4. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a RN P. SA şi D.S. a Judeţului Vâlcea, solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii principale, chematele în garanţie să fie obligate la plata sumei la care va fi obligat Statul Român.
Prin sentinţa civilă nr. 4986 din 08 octombrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reţinând că, în raport de cuantumul pretenţiilor solicitate la capătul al treilea din cerere (estimat la suma de 1.700.000 lei), sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Ca efect al declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, sub nr. 4847/90/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 478 din 27 mai 2008, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea, reţinând că scopul urmărit de reclamantă este de a fi despăgubită cu echivalentul prejudiciului cauzat prin lipsa de proprietate, iar acest scop nu putea fi atins decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea fondului funciar.
Prin Decizia civilă nr. 216/A din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că deşi acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ., în mod greşit prima instanţă a respins-o ca inadmisibilă, în condiţiile în care legile de reconstituire a dreptului de proprietate, a căror procedură a fost urmată de obştile fondatoare, reglementează numai o componentă a reparării prejudiciului cauzat foştilor proprietari, respectiv restituirea în natură sau în echivalent a terenului preluat de către stat. S-a dispus ca, în rejudecare, cauza să fie cercetată sub toate aspectele, respectiv şi cu privire la cererea de chemare în garanţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 3777 din 09 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul pârâtului, reţinând că, faţă de obiectul dedus judecăţii, întemeiat pe prevederile art. 998-999 C. civ., de faptul că instanţa de fond a respins acţiunea pe excepţia inadmisibilităţii, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare pentru analizarea cauzei pe fond, raportat la condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.; totodată, s-a reţinut că personalitatea juridică a reclamantei şi respectiv legitimarea sa procesuală urmează a fi examinate de instanţa de fond în rejudecare.
În rejudecare, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a fost respinsă prin încheierea din 29 martie 2012, cu motivarea că potrivit actelor depuse la filele 6-27 din primul dosar de fond rezultă că asociaţia (comuniune) are dreptul de a acţiona în numele şi pentru cele cinci obşti fondatoare în scopul recuperării uzufructului bănesc realizat de stat de pe proprietăţile acestor obşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru capătul de cerere având ca obiect daunele morale; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru acest capăt de cerere şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere, formulat de reclamantele O.M.P.P., O.M.B., O.F.M. , O.M.V. şi O.M.R., reprezentate de C.S.M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca prescris.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru aceste pretenţii, pentru perioada menţionată şi, în consecinţă, a respins cele două capete de cerere, formulate de aceleaşi reclamante, prin reprezentant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, în limitele menţionate, ca prescrise.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii dreptului de proprietate, astfel cum a fost precizat ulterior, şi, în consecinţă, a respins cele două capete de cerere în limitele menţionate, ca fiind formulate împotriva unui subiect de drept fără calitate procesuală pasivă.
A respins cererea de chemare în garanţie a RN P.R. SA şi D.S. a judeţului Vâlcea.
A obligat pe pârât la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de judecată către chemata în garanţie SC R. SA.
A obligat pe reclamantele, în solidar, la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de judecată către pârât.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii nu mai poate forma obiectul prezentei judecăţi, faţă de decizia instanţei de apel pronunţată în cauză şi ale cărei considerente vizează aspectele care au format obiectul excepţiei.
În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a celorlalte două excepţii invocate în cauză, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se impune analizarea mai întâi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi apoi a excepţiei prescripţiei.
Astfel, tribunalul a apreciat că pe capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale, pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă, deoarece pretinsul fapt prejudiciabil, respectiv preluarea abuzivă a pădurilor care formau obiectul unui drept de proprietate al membrilor obştilor, s-a realizat ca urmare a Constituţiei din anul 1948, care la art. 6 alin. (1) prevedea că „bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radio-ul aparţin Statului, ca bunuri comune ale poporului.” Rezultă că fapta a constituit elementul material al unui act de voinţă al statului, aşa încât acesta are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind plata daunelor morale.
Prin acest capăt de cerere, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suferinţele grave la care au fost supuse ca urmare a preluării abuzive a dreptului de proprietate, reclamantele invocând astfel un drept patrimonial, supus prescripţiei în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Raportat la prevederile acestui decret, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a daunelor morale a început să curgă după data de 22 decembrie 1989, întrucât faţă de aspectele de fapt invocate şi de calitatea pârâtului, cursul prescripţiei a fost suspendat în sensul art. 13 lit. a) din decret, potrivit căruia „cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.”
Or, în speţă, preluarea pădurilor s-a realizat printr-un act de voinţă al statului, exprimat în cea mai înaltă formă, respectiv Constituţia, iar acesta a avut la bază raţiuni de ordin politic, care au subzistat până la data de 22 decembrie 1989.
În plus, dincolo de abolirea dreptului de proprietate privată asupra pădurilor în perioada cuprinsă între 1948-1990, a avut loc şi o desfiinţare formală a obştilor, formele de asociere în privinţa dreptului de proprietate fiind restrictiv reglementate.
Lipsa demersurilor judiciare ale obştilor reclamante în scopul dobândirii personalităţii juridice şi în scopul formulării cererii de chemare în judecată având ca obiect plata unor daune morale în cursul termenului de prescripţie astfel stabilit nu pot constitui cauze de întrerupere ori suspendare a termenului de prescripţie.
Prin primele două capete ale acţiunii, reclamantele au solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale pentru veniturile realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor şi pentru lipsa de folosinţă a acestora, începând cu data preluării până la data reconstituirii efective a dreptului de proprietate, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de art. 998-999 C. civ.
De la momentul preluării pădurilor şi păşunilor de către stat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi în special a H.G. nr. 1335/1990, atributele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri au fost exercitate exclusiv de către stat. Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între data preluării pădurilor şi păşunilor care formau obiectul dreptului de proprietate al membrilor obştilor şi luna ianuarie 1991 - data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înfiinţarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuţii priveau şi exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri, statul are calitate procesuală pasivă în privinţa celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale. După acest moment, întrucât activităţile de exploatare, valorificare ori pază şi asigurarea integrităţii bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct - RA R. SA, având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obţinute din exploatare, statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligaţii de despăgubiri cu privire la veniturile obţinute din exploatare, neavând astfel calitate procesuală pasivă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi perioada reconstituirii efective.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cele două capete de cerere, tribunalul a constatat că se impune a fi analizată numai pentru perioada cuprinsă între preluarea pădurilor şi ianuarie 1991, pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată.
Analizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru această perioadă, tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru considerentele reţinute la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere daune morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele.
Prin Decizia civilă nr. 24 din 04 februarie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins apelul, ca nefondat, reţinând că apelantele au formulat critici care privesc greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, critici care nu sunt fondate.
Astfel, acţiunea formulată are ca obiect repararea prejudiciului cauzat de către Statul Român ca urmare a preluării abuzive a pădurilor proprietatea reclamantelor, acţiune patrimonială care a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi care este supusă termenului general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul general de prescripţie stabilit în lege care, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, este de 3 ani. În raport cu instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamantele cunoşteau şi paguba şi pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un regim totalitar şi aveau în mod real posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun, pentru repararea prejudiciului moral sau material suferit.
S-a mai reţinut că reclamantele au dobândit personalitate juridică în anii 1992, respectiv 2000, iar lipsa demersurilor judiciare pentru recuperarea prejudiciilor suferite în cursul termenelor de prescripţie edictate de normele legale în vigoare nu pot constitui cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie. Cu atât mai mult, nu a operat suspendarea în perioada 1990-2007 (data formulării cererii), întrucât nu au intervenit evenimente exterioare şi piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, imprevizibile şi inevitabile, care să fi pus reclamantele în situaţia de a nu putea face un act întrerupător de prescripţie.
Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamante în prezenta cauză şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, în mod legal tribunalul a respins acţiunea ca fiind prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele.
Prin Decizia nr. 4904 din 30 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, reţinând că instanţa de apel a omis să cerceteze criticile prin care apelantele au arătat că în mod greşit a fost admisă, de către prima instanţă, excepţiei lipsei calităţii procesuale a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 şi până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăţilor codevălmaşe a obştilor reclamante, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, corespunzător fazei procesuale a apelului; a mai reţinut instanţa de recurs că întrucât fondul cererii de apel nu a fost cercetat în întregime, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive se impune a fi examinată cu prioritate, în raport de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu se impune examinarea celorlalte critici.
În rejudecare, prin încheierea din camera de consiliu din 17 februarie 2014 s-a respins cererea de abţinere formulată de judecătorii F.C. şi I.R., iar prin încheierea din camera de consiliu din 31 martie 2014 s-a respins cererea de recuzare a aceloraşi judecători, formulată de apelantele-reclamante.
Prin Decizia civilă nr. 1300 din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins apelul reclamantelor, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În apărarea sa, Statul Român a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, pe care instanţa de fond a respins-o în mod greşit şi a analizat cauza numai pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Statul Român nu are calitate procesual pasivă în acţiunile având ca obiect plata de despăgubiri formulate împotriva sa pentru imobilele preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de la data trecerii bunurilor în proprietatea sa şi până la restituirea efectivă.
Calitatea procesuală pasivă a statului în acţiunile formulate în mod direct de către titularii drepturilor de proprietate a fost analizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27/2011, prin care a dezlegat în drept că statul nu poate avea calitate procesuală pasivă în acţiunile având ca obiect plata de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.
De asemenea, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de către aceeaşi instanţă în recurs în interesul legii, a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, a imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În ambele decizii, instanţa supremă a argumentat că analiza posibilităţii de a solicita pe calea dreptului comun plata de despăgubiri în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât acelea deschise de legea specială, primează analiza calităţii procesuale a statului sau a altei entităţi juridice în astfel de acţiuni.
Dezlegând în drept problema supusă dezbaterii pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, s-a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant, în sensul că existenţa concursului de legi trebuie să fie rezolvat în favoarea normei juridice speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în această normă.
De altfel, C.E.D.O. în jurisprudenţa sa constantă a adoptat soluţia potrivit cu care statele semnatare ale Convenţiei pot să aprecieze în mod suveran asupra măsurilor legislative pe care le apreciază ca fiind cele mai eficiente pentru restituirea proprietăţilor preluate sau pentru acordarea de despăgubiri.
În acest sens, statul a adoptat măsuri legislative speciale de restituire în natură şi de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, acte normative în care se prevăd condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru restituirea proprietăţii în natură ori prin echivalent.
Existenţa actelor normative speciale cu caracter reparatoriu determină inadmisibilitatea acţiunilor de drept comun pentru valorificarea unor astfel de drepturi, întrucât dreptului la acţiune îi lipseşte un element constitutiv privitor la calitatea procesuală a pârâtului, în speţă a Statului Român.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a analizat calitatea procesuală pasivă a statului în acţiunile directe de drept comun întemeiate pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile Legii nr. 247/2005, însă raţionamentul instanţei supreme este identic şi atunci când s-ar analiza calitatea procesuală pasivă a statului în raport cu imobilele terenuri care fac obiectul legii fondului funciar, potrivit pretenţiilor reclamantelor.
Fiind evidentă similitudinea problemei de drept, s-a apreciat că Statul Român nu poate să fie chemat în judecată pentru plata de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a suprafeţelor de teren restituite reclamantelor de la data preluării şi până la punerea efectivă în posesie în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât dreptul s-a realizat în mod efectiv în procedura specială a acestui act normativ, potrivit dezlegărilor cu valoare obligatorie date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii evocate.
Faţă de toate aceste argumente, s-a păstrat soluţia primei instanţe cu menţiunea respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, argumentele expuse substituind motivarea primei instanţe.
Reclamantele au declarat recurs, în termen legal, împotriva încheierii din 31 martie 2014 şi a Deciziei nr. 1300 din 15 decembrie 2014 ale Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, întrucât la judecată au participat judecători incompatibili, aflaţi într-unul din cazurile reglementate de art. 24 C. proc. civ. (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.).
Astfel, D osarul nr. 4847/90/2007** s-a aflat la a doua rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.
Completul de judecată, la rejudecare, a fost format din magistraţii F.C. şi I.R.
Acelaşi complet, înainte de rejudecare, a pronunţat Decizia civilă nr. 24 din 4 februarie 2013, prin care a fost soluţionat fondul cauzei.
Pentru acest motiv, magistraţii F.C. şi I.R. au formulat cerere de abţinere, raportată la prevederile art. 27 şi următoarele C. proc. civ., cerere care a fost respinsă prin încheierea din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Piteşti (fără motivare).
Observând această soluţie, reclamantele au formulat cerere de recuzare a magistraţilor F.C. şi I.R., motivat de faptul că au soluţionat, pe fond, cererea de apel, prin pronunţarea Deciziei civile nr. 24 din 4 februarie 2013, raportat la prevederile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare”.
Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti (fără motivare).
În cele din urmă, cei doi magistraţi au soluţionat cauza pe fond, pronunţând decizia civilă nr. 1300 din 15 decembrie 2014, deşi erau incompatibili în sensul art. 24 C. proc. civ.
2. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, deoarece nu a motivat soluţiile de respingere a cererilor de abţinere şi de recuzare (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Încheierea din 17 februarie 2014 nu este motivată, nefiind consemnat niciun motiv pentru care cererea de abţinere a fost respinsă.
De asemenea, încheierea din 31 martie 2014 nu este motivată, instanţa neargumentând de ce a fost respinsă cererea de recuzare.
În acest context, al nemotivării nici măcar sumar a soluţiei date asupra cererilor de abţinere şi recuzare, nu se poate exercita controlul judiciar asupra măsurilor dispuse din instanţă, argumentele curţii de apel devenind secrete şi neconsemnate într-un act procedural.
Prin omisiunea instanţei de apel de a argumenta respingerea cererilor de abţinere, respective a cererii de recuzare, a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, cauzându-li-se astfel o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se asigura părţilor accesul la un grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
3. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, deoarece a rămas în pronunţare pe excepţie, însă prin hotărâre a soluţionat fondul apelului ( art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) .
Curtea de apel, la termenul din 8 decembrie 2014, a dat cuvântul părţilor pe o excepţie invocată din oficiu - lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, rămânând în pro nunţare doar pe această excepţie, fără să o unească cu fondul cauzei.
Cu toate acestea, a respins apelul ca nefondat, aşadar pe fondul cauzei, deşi fondul procesului nu a fost pus în discuţia părţilor la dezbateri.
Procedând de o asemenea manieră, instanţa a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
4. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, deoarece prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă a încălcat dezlegările de drept date de Curtea de Apel Piteşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual ( art. 304 pct. 5 şi 9 raportat la art. 315 C. proc. civ.).
Prin decizia recurată, s-a respins apelul şi s-a păstrat soluţia primei instanţe „cu menţiunea respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român.”
Hotărând că acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ignorând că în primul ciclu procesual al cauzei, prin Decizia civilă nr. 216/A din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3777 din 09 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dezlegat problema de drept a admisibilităţii acţiunii, stabilindu-se că acţiunea îndreptată de reclamanţi împotriva Statului Român este admisibilă.
5. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, respectiv a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, în condiţiile în care a pus în discuţia părţilor o excepţie raportată la Decizia în interesul Legii nr. 27/2011, însă în motivare s-a raportat şi la Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 ( art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Curtea de apel a înţeles să invoce din oficiu excepţia lipsei calităţii procesule pasive a Statului Român, prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Motivarea soluţiei adoptată de instanţa de apel se fundamentează însă pe Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, fără ca relevanţa sau aplicarea acestei decizii să fi fost pusă în discuţia părţilor.
Chiar dacă cele două decizii nu au legătură cu speţa, care are pronunţate dezlegări de drept anterioare, respectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare impunea ca instanţa de apel să pună în discuţia părţilor excepţia şi prin raportare la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
6. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, respectiv a agravat situaţia apelanţilor în propria cale de atac ( art. 304 pct. 5 raportat la art. 296 C. proc. civ.).
Prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pe capătul de cerere având ca obiect daune morale, precum pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pentru perioada 1948 - ianuarie 1991.
Numai reclamantele au declarat apel împotriva acestei sentinţe, astfel că problema calităţii procesuale pasive a Statului Român, în limitele respinse de prima instanţă, a intrat în puterea lucrului judecat.
Cu toate acestea, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată „pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român”, încălcând principiul neagravării situaţiei părţilor în propria cale de atac, astfel cum este reglementat de art. 296 C. proc. civ.
În cauză a depus întâmpinare intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfăşurarea judecăţii o impune, Înalta Curte reţine următoarele:
- Criticile aduse încheierii din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a soluţionat cererea de abţinere formulată de judecătorii cauzei, nu pot fi analizate, fiind inadmisibile, raportat la dispoziţiile art. 34 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea nu este supusă la nicio cale de atac.
- Criticile aduse încheierii din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, vizează nemotivarea încheierii.
Aceste critici sunt fondate şi în raport de ele recursul va fi admis pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ. fiind indicat greşit de către recurente cu referire la nemotivarea încheierii recurate), potrivit celor ce se vor arăta în continuare:
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească (prin hotărâre, în sensul art. 255 alin. (2) C. proc. civ., înţelegând şi încheierile) trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
În accepţiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt şi în drept la pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
În speţă, este de observat că încheierea din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, formulată de către reclamantele-apelante, nu întruneşte exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, ca motiv de recuzare a judecătorilor cauzei F.C. şi I.R., reclamantele-apelante au invocat faptul că aceştia au soluţionat pe fond cererea de apel, prin Decizia civilă nr. 24 din 04 februarie 2013, aşa încât nu pot participa la rejudecarea apelului după casare, regăsindu-se în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 24 C. proc. civ., potrivit căreia judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casare; în drept, cererea de recuzare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 şi art. 27 pct. 7 C. proc. civ.
Or, în considerentele încheierii din 31 martie 2014, prin care s-a respins cererea de recuzare, instanţa s-a rezumat la a reţine că „nu sunt îndeplinite cerinţele art. 27 C. proc. civ.”, fără a arăta, însă, argumentele de fapt şi de drept care au condus-o la această concluzie, prin raportare la motivul concret pe care părţile şi-au întemeiat cererea de recuzare, redat mai sus, lăsând practic necercetat acest motiv.
Simpla afirmaţie în sensul că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 27 C. proc. civ., fără o analiză propriu-zisă a motivului pe care părţile şi-au întemeiat cererea de recuzare, raportat la situaţia concretă din speţă şi la dispoziţiile legale invocate, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătoreşti desprins din dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., echivalând în fapt cu o nemotivare.
În consecinţă, curtea de apel a pronunţat încheierea din 31 martie 2014 cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cum absenţa motivelor avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii acestei soluţii, nemotivarea încheierii recurate echivalând în fapt cu o necercetare a fondului cererii de recuzare, se impune soluţia casării cu trimitere, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Nulitatea încheierii pronunţate asupra cererii de recuzare atrage şi nulitatea deciziei pronunţate asupra apelului, raportat la dispoziţiile art. 106 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.
În aceste condiţii, criticile formulate de recurente cu privire la decizia dată asupra apelului nu se mai impune a fi analizate.
În concluzie, reţinând caracterul fondat al recursului în raport de criticile care vizează nemotivarea încheierii asupra recuzării, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul, va casa încheierea din 31 martie 2014 şi decizia dată asupra apelului (Decizia nr. 1300 din 15 decembrie 2014) şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele O.F.M., O.M.V., O.M.P.P., O.M.R. şi O.M.B. împotriva încheierii din 31 martie 2014 şi a Deciziei nr. 1300 din 15 decembrie 2014 ale Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Casează încheierea şi decizia recurate şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 939/2015. Civil. Suspendare executare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 944/2015. Civil → |
|---|
