ICCJ. Decizia nr. 120/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şi JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 120/2016
Dosar nr. 7263/101/2015
Şedinţa din camera de consiliu de te 22 ianuarie 2016
Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 09 februarie 2015 sub nr. 631/90/2015, reclamanţii A.M., B.G., B.G., B.R.C., B.V., C.E., C.N., C.A., D.I., D.D.C., D.L., D.I., D.D., D.A.D., G.G.D., L.M., L.L., M.R.R., M.M.M., M.I., N.A., N.E., O.C.G., P.Ş., R.M., R.D., P.E., R.O.C., S.E.E., T.C., T.L.D. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Mehedinţi şi Curtea de Apel Craiova solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi să acorde fiecăruia dintre ei o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată/an. În cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale.
Prin sentinţa civilă nr. 807 din 06 iunie 2015 Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi prin întâmpinare de către pârâta Curtea de Apel Craiova şi a declinat soluţionarea cauzei in favoarea Tribunalului Mehedinţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Vâlcea a reţinut că, faţa de natura juridică a litigiului, care este im litigiu de muncă, în cauză sunt aplicabile din punct de vedere al competenţei, dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii şi cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 şi având în vedere că reclamanţii au domiciliul şi locul de muncă în judeţut Mehedinţi, competent să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Mehedinţi.
De asemenea, a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile ari. 127 din Codui de procedură civilă, întrucât reclamanţii nu au calitatea de judecători, procurori, asistenţi judiciari sau grefieri ta instanţa în competenţa căreia intră soluţionarea prezentei cauze, respectiv la Tribunalul Mehedinţi, ci, aşa cum rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată, la o altă instanţă - Judecătoria Vânju Mare.
Urmare a decimării, cauza a fast înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. 631/W/2015 ta data de 16 iulie 2015.
Prin încheierea de şedinţă din data de 13 octombrie 2015, având în vedere relaţiile comunicate de Tribunalul Mehedinţi prin adresa din 07 octombrie 2015 referitor la funcţiile pe care le au şi pe care le-au avut reclamanţii în cadrul instanţei, precum şi cu privire la data încetării activităţii sau a transferului unora dintre reclamanţi şi ţinând seama că potrivit adresei sus menţionate reclamanta T.C. a fost transferată la Tribunalul Olt începând cu data de 01 iulie 2014, în baza art. 139 alin. (5) C. proc. civ. a fost disjunsă judecata acţiunii formulată de reclamanta T.C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apei Craiova şi Tribunalul Mehedinţi şi a fost format dosar separat, acordându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2015. pentru a se proceda la verificarea competenţei teritoriale a instanţei în raport de dispoziţiile art. 127 alin. (1), (3) C. proc. civ.
Urmare a disjungem, pe rolul Tribunalului Mehedinţi a fost înregistrat Dosarul nr. 7261/101/2015 privind pe reclamanta T.C. şi pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Mehedinţi şi Curtea de Apel Craiova.
Tribunalul Mehedinţi, secţia conflicte de mancă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 4256 din 10 noiembrie 2015, a admis excepţia de neeompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona conflictul.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Mehedinţi a reţinut următoarele considerente:
Reclamanta T.C. îndeplineşte funcţia de judecător şi a desfăşurat activitate în cadrul Judecătoriei Vânju Mare. judeţul Mehedinţi până la data de 01 iulie 2014 când a fost transferată la Tribunalul Olt, conform relaţiilor comunicate de Tribunalul Mehedinţi cu adresa din 07 octombrie 2015.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 09 februarie 2015 sub nr. 631/90/2015 reclamanta T.C. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Mehedinţi şi Curtea de Apel Craiova solicitând să fie obligaţi să îi acorde o despăgubire echivalentă cu contravaloarea ticheteior/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale.
Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aliate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apei învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".
Aşa fund, se reţine că art. 127 C. proc. civ. reglementează o competenţă facultativă determinată de calitatea reclamantului, calitate care trebuie să existe la data sesizării instanţei.
În raport de dispoziţiile legale sus menţionate se constată că reclamanta T.C., care la data de 09 februarie 2015 avea calitatea de judecător la Tribunalul Olt, a sesizat Tribunalul Vâlcea cu soluţionarea unei cereri de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, Tribunalul Vâlcea fiind una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aliate în circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, instanţă învecinată cu Curtea de Apel Craiova, în a cărei circumscripţie se afla Tribunalul Olt.
În atare situaţie, Tribunalul Mehedinţi a apreciat că Tribunalului Vâlcea care a fost învestit de reclamantă eu soluţionarea prezentului litigiu, îi revine competenţa de soluţionare a cauzei şi nu Tribunalului Mehedinţi, în speţă fiind Incidente dispoziţiile speciale ale competenţei facultative reglementate de art. 127 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire ia conflictul negativ de competenţa, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la 09 februarie 2015, reclamanţii, toţi cu domiciliul pe raza judeţului Mehedinţi (astfel curn rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţele aflate în conflict şi necontestată de părţi) şi cu locul de muncă la Judecătoria Vânju Mare, în calitate de judecători, personal auxiliar şi personal contractual, au învestit instanţa cu soluţionarea unui conflict individual de muncă.
Ulterior, cu privire la reclamanta T.C. s-a stabilit că, potrivit adresei din 07 octombrie 2015 emisă de Tribunalul Mehedinţi, aceasta, în calitate de judecător, a fost transferată la Tribunalul Olt începând cu data de 01 iulie 2014, anterior înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Vâlcea, 09 februarie 2015.
Ambele instanţe care s-au dezînvestit reciproc au pornit de Sa premisa că obiectul prezentei cauze îi reprezintă drepturi salariaie ale personalului din justiţiei decurgând din raporturile de muncă dintre părţi, astfel încât se constată că instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu un conflict de drepturi,
În raport dedata formulării cererii de chemare în judecată-09 februarie 2015, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care derogă de la dispoziţiile ari. 284 alin. (2) C. muncii (actual art. 269 alin. (2)), în considerarea caracterului de normă specială ulterioară ce reglementează competenţa de soluţionare a conflictelor de munca.
În conformitate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".
Fiind vorba despre o competenţă teritorială alternativă, reclamanta avea alegerea între două instanţe deopotrivă competente, conform art. 116 C. proc. civ., respectiv fie instanţa de la domiciliul reclamantei, fie instanţa de la locul de muncă al acesteia,
În speţă, se constată că reclamanta are domiciliul pe raza judeţului Mehedinţi (situaţie de fapt reţinută de instanţele în conflict şi necontestată de părţi), iar, locul de muncă, în legătură cu care reclamanta a solicitat plata drepturilor salariale neachitate, era situat la Judecătoria Vânju Mare, instanţă din circumscripţia Tribunalului Mehedinţi,
Conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Vâlcea şi Tribunalul Mehedinţi nu a fost generat de aplicarea prevederilor sus - citate, ci de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., astfel încât, dacă se ajunge la concluzia că art. 127 nu este incident, competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată trebuie stabilită în raport de ari. 210 din Legea nr. 62/2010.
Dispoziţiile ari. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speţă, deoarece acestea reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.
Textul de lege se aplică întocmai şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor şi vizează două situaţii, respectiv, când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) - căzut în speţă - şi când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).
În cea dintâi situaţie, potrivit legii, reclamantul, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de aceiaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre Curţile de apel învecinate cu Curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".
Pentru a opera însă această competenţa specială, obligatorie când este vorba despre legitimarea procesuală activă a subiectelor vizate de textul legal este necesar a fi îndeplinite două condiţii: a) reclamantul să aibă calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier la instanţa competentă potrivit legii; b) sesizarea altei instanţe, de acelaşi grad, din circumscripţia unei curţi de apei învecinate.
Înalta Curte constată, însă, că în cauză nu este îndeplinită prima condiţie, în sensul că din relaţiile aflate la dosar rezuită că reclamanta nu funcţionează ca judecător în cadrul instanţelor aflate îrt conflict, respectiv, Tribunalul Mehedinţi sau Tribunalul Vâlcea.
Împrejurarea că reclamanta era transferată, în calitate de judecător, la Tribunalul Olt la data introducerii cererii de chemare în judecată nu are relevanţă sub aspectul stabilirii competenţei soluţionării prezentei acţiuni, locul de muncă la care face referire prevederile art. 210 din Legea nr. 62/201 și trebuind a fi raportat la cel în legătură cu care reclamanta a solicitat plata drepturilor salariale neachitate.
Pe de alta parte, sintagma conţinută în textul art. 127 C. proc. civ, „competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" nu semnifică curtea de apel în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul, ci reprezintă instanţa judecătorească la care acesta funcţionează efectiv.
Condiţia - premisă de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din cod este aceea ca judecătorul (după caz, grefierul) să funcţioneze la instanţa competentă să soluţioneze cauza în prima instanţă.
Referirea strictă a legiuitorului la acea instanţă căreia îi revine competenţa soluţionării cauzei impune o interpretare restrictivă a sintagmei „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" reclamantul, ca judecător (după caz, ca grefier), In sensul că aceasta nu poate fi decât instanţa căreia îi revine, potrivit legii, aptitudinea soluţionării cauzei.
O eventuală interpretare extensivă a sintagmei în discuţie ar însemna extinderea premisei de aplicare a normei şi la ipoteza în care reclamantul funcţionează la o altă instanţă decât cea competentă, chiar situată în circumscripţia curţii de apel în care se află instanţa competentă. Dacă legiuitorul ar fi urmărit aplicarea normei şi în acest caz, ar fi prevăzut expres acest lucru, ceea ce nu s~a întâmplat Faţă de modul de formulare a condiţiei de aplicare a normei, interpretarea extensivă a sintagmei „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", în sensul că ar viza o altă instanţă decât cea competentă, echivalează cu o adăugire Ia lege, finalitate inacceptabilă în procesul de interpretare a unei norme.
Condiţia - premisă de aplicare a normei nu poate fi confundată cu interdicţia, prevăzută de normă, a sesizării vreuneia dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia curţii de apel în raza căreia se află instanţa la care reclamantul îşi desfăşoară activitatea. Această interdicţie operează doar dacă este întrunită premisa de aplicare a normei, neputând fi considerată, prin ea însăşi, o cerinţă de aplicare a textului.
Nu poate fi contestat că raţiunea art. 127 C. proc. civ. rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii şi, dată fiind interdicţia sesizării nu numai a instanţei competente, însă şi a altor instanţe, anume prevăzute în text, se poate considera că legiuitorul a admis posibilitatea unei lipse de imparţialitate şi în cazul în care cauza ar fi soluţionată de o altă instanţă decât cea competentă.
Prerogativa legiuitorului de formulare a condiţiilor de aplicare a normei relevă, însă, o chestiune de oportunitate în modul de edictare a legii, care nu poate fi cenzurată de către interpretul legii. Dacă legiuitorul a apreciat că impunerea drept condiţie a funcţionării reclamantului la instanţa competentă este suficientă pentru înlăturarea oricărei suspiciuni privind soluţionarea părtinitoare a cauzei, această opţiune a legiuitorului nu poate fi pusa ia îndoială în procesul de interpretare a normei, prin extinderea premisei de aplicare a acesteia.
Pe de altă paite, atare interpretare extensivă ar trebui să se întemeieze pe analogie, in sensul că, dacă s-a considerat că suspiciunea în privinţa modului de soluţionare a cauzei, atunci când reclamantul funcţionează ca judecător (sau grefier) la instanţa competentă, potrivit legii, poate fi extinsă asupra altor instanţe din circumscripţia curţii de apel (care nu sunt competente, potrivit legii), pentru identitate de raţiune, acelaşi mecanism este activat în sens invers şi atunci când reclamantul funcţionează la una dintre acele instanţe din circumscripţia curţii de apel, împiedicând sesizarea instanţei competente.
Or. dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. conţin o derogare de la normele de competenţă şi, reglementând o situaţie excepţională, necesită o interpretare restrictivă, în limitele în care a fost concepută de legiuitor, nefiind posibilă recurgerea la analogie, în interpreţii rea normei. După cum s-a arătat, lărgirea sferei de aplicare prin interpretare adăugă în mod nepermis la lege, prin instituirea unei condiţii noi, ce nu a fost prevăzută expres de către legiuitor, aceea ca judecătorul (după caz, grefierul) să nu funcţioneze la o altă instanţă decât cea competentă, potrivit legii.
Faţă de considerentele expuse, rezultă că nu este îndeplinită condiţia de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., atunci când reclamanta îşi desfăşoară activitatea ca judecător la o altă instanţă decât cea competentă, potrivit legii.
Art. 127 C. proc. civ. nefiind incident, competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată aparţine Tribunalului Mehedinţi, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 12/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 112/2016. Civil. Recuzare. Contestaţie în... → |
|---|
