ICCJ. Decizia nr. 171/2016. Civil

Decizii civile ICCJ 2016

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 171/2016

Dosar nr. 18780/3/2014

Ședința publică din 27 ianuarie 2016

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 mai 2008, sub nr. 18635/3/2008, reclamanta SC E. SA a chemat în judecată pe pârâtul V.M.A., solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în sector 5, București.

Reclamanta a formulat și cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., solicitând ca, în cazul în care i se va respinge cererea principală, să se dispună obligarea chematei în garanție să-i restituie valoarea imobilului revendicat, imobil ce face parte integrantă din terenul situat în sectorul 5, București, aflat în patrimoniul SC E. SA la data reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, asupra căruia are atestat dreptul de proprietate conform certificatului emis la 03 aprilie 1995, teren inclus în capitalul social la data privatizării SC E. SA.

Prin sentința nr. 253 din 22 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 18635/3/2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală și a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva A.V.A.S., pentru care s-a format Dosarul nr. 18591/3/2010.

În Dosarul nr. 18591/3/2010, format în urma disjungerii, reclamanta SC E. SA a depus cerere de precizare a temeiului juridic al cererii sale de chemare în garanție, arătând că acesta este reprezentat de dispozițiile art. 3 lit. g) și art. 32⁴ alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997, precum și de cele ale art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002. De asemenea, și-a precizat cererea, arătând că solicită, în principal, obligarea A.V.A.S. la plata sumei de 365.947 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură către fostul proprietar a imobilului deținut de societatea comercială, imobil situat în București, iar în subsidiar, la plata valorii contabile a acestui imobil, respectiv suma de 145.989.315 lei.

Pârâta A.V.A.S. a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, reprezentat prin M.F.P., având în vedere obligația de garanție directă prevăzută expres de dispozițiile alin. (6) al art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, dar și întrucât potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, toate sumele încasate de A.V.A.S. din contractele de privatizare se varsă la bugetul statului.

Prin sentința civilă nr. 1230 din 06 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 18591/3/2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile inadmisibilității și prescripției, invocate de pârâtă; a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC E. SA în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 208.328,40 lei, cu titlu de despăgubiri; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata valorii de circulaţie a terenului, ca neîntemeiat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 19 martie 2013, s-a dispus îndreptarea erorilor materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 1230 din 06 iunie 2012, în sensul că s-a trecut cuantumul corect al despăgubirilor la plata cărora a fost obligată pârâta ca fiind 145.989,31 lei, în loc de 208.328,40 lei, cum în mod eronat s-a trecut, iar calea de atac ce poate fi exercitată împotriva sentinței ca fiind apelul.

Reclamanta a declarat apel împotriva sentinței, iar pârâta atât împotriva sentinței, cât și a încheierii de îndreptare.

Prin Decizia nr. 247/A din 05 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC E. SA împotriva sentinței civile nr. 1230 din 06 iunie 2012; a admis apelul declarat de pârâta A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.) împotriva aceleiași sentințe, pe care a desființat-o în parte, exclusiv cu privire la nesoluționarea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin M.F.P., sens în care a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru soluționarea respectivei cereri de chemare în garanție; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a respins apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 19 martie 2013.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta A.A.A.S.

Prin Decizia nr. 809 din 12 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursul pârâtei, ca nefondat.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 03 iunie 2014, sub nr. 18780/3/2014.

Prin sentința civilă nr. 900 din 11 iulie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de pârâta A.A.A.S. în contradictoriu cu chematul în garanţie Statul Român reprezentat prin M.F.P. și a obligat pe chematul în garanție la plata către pârâtă a sumei de 145.989,31 lei, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr. 1230 din 06 iunie 2012, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 247/A din 05 septembrie 2013 a Curții de Apel București și irevocabilă prin Decizia nr. 809 din 12 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC E. SA în contradictoriu cu pârâta A.A.A.S. şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 145.989,31 lei, cu titlu de despăgubiri. În considerentele acestei sentințe s-a reținut că în temeiul art. 32 ind. 4 din O.U.G. nr. 88/1997, pârâtei A.A.A.S. îi revine, în calitate de instituţie publică implicată în privatizare, obligaţia să acopere prejudiciul cauzat reclamantei SC E. SA prin pierderea proprietăţii asupra terenului în suprafaţă de 274.74 mp, situat în Bucureşti, sector 5.

Prin dispozițiile art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, statul şi-a asumat obligaţia de a garanta îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiei instituite în sarcina lor prin alin. (1) al aceluiași articol, respectiv aceea de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Ca atare, instanța a constatat că cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta A.A.A.S. este întemeiată și a admis-o, dispunând, pe cale de consecință, obligarea chematului în garanție Statul Român reprezentat prin M.F.P. la plata către pârâtă a sumei de 145.989,31 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel chematul în garanție Statul Român prin M.F.P.

Prin Decizia civilă nr. 24/A din 23 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul chematului în garanție, pentru următoarele considerente:

Hotărârea tribunalului cuprinde o motivare extrem de sintetică, în care sunt expuse exclusiv argumentele pe care a fost întemeiată soluţia asupra fondului, fără nicio referire la cele două excepţii invocate prin întâmpinare.

Nu sunt, însă, îndeplinite condițiile impuse de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru constatarea nulității hotărârii primei instanțe, întrucât vătămarea produsă chematului în garanție prin încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod, constând în ignorarea de către tribunal a excepţiilor, este înlăturată în prezenta cale de atac, în care cele două excepţii au fost reiterate în cadrul motivelor de apel şi vor fi analizate în cele ce urmează.

Excepția lipsei calității de reprezentant a M.F.P., pentru Statul Român, este neîntemeiată, raportat la dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanție, preluate și în N.C.C. - art. 223 alin. (1), precum și la dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

Toate aceste texte legale consacră regula conform căreia M.F.P. este reprezentantul Statului Român în toate raporturile juridice în care acesta participă în nume propriu, excepţiile de la această regulă urmând a fi stabilite prin dispoziţii legale exprese, de strictă interpretare şi aplicare.

Or, în cauză, nu pot fi primite susținerile apelantului în sensul că Statul Român ar fi reprezentat de A.A.A.S., întrucât nu există în O.U.G. nr. 88/1997 nici o dispoziție care să confere o astfel de calitate instituţiei publice implicate în procesul de privatizare.

Neîntemeiată este şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului, întrucât acesta are calitatea de parte în raportul juridic dedus judecății, raportat la prevederile art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

Rațiunea existenței obligației de garanție prevăzute de art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 rezultă din dispozițiile art. 9 alin. (1) din același act normativ, care stabilesc destinaţia sumelor reprezentând veniturile încasate de instituțiile publice implicate din vânzarea acțiunilor emise de societățile comerciale și din dividende. Dar indiferent de raţiunea care a fundamentat voinţa legiuitorului, dispoziţiile art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot fi ignorate. Or, calitatea conferită statului, de garant al îndepliniri de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în respectivul articol, constituie temeiul dreptului de regres al acestor instituţii. Contrar susţinerilor apelantului, M.F.P. nu suplineşte neîndeplinirea de către A.A.A.S. a obligațiilor prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, întrucât obligația de garanție a Statului Român a fost stabilită în cauză tocmai ca urmare a obligării A.A.A.S. la executarea propriilor obligaţii.

Aşadar, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, care consacră o normă generală, câtă vreme există o normă specială derogatorie ce reglementează ipoteza dedusă judecății.

Împotriva acestei din urmă decizii a curții de apel a declarat recurs, în termen legal, chematul în garanție Statul Român prin M.F.P., criticând-o pentru următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).

Prin apelul formulat, chematul în garanție a susținut, în principal, că prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), deoarece nu a analizat excepțiile invocate prin întâmpinare și nici apărările de fond. De asemenea, a arătat că nemotivarea hotărârii atrage, implicit, și imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea apelului.

Instanța de apel s-a limitat la a analiza nulitatea sentinţei numai prin prisma unuia dintre motivele de nulitate invocate și anume omisiunea analizării și pronunțării asupra excepțiilor invocate, lăsând neanalizat motivul de nulitate ce a privit necercetarea de către instanţă a apărărilor formulate cu referire la fondul cauzei.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanţele concrete ale cauzei „justiţia a fost servită”.

Instanța de apel, față de nemotivarea hotărârii apelate, trebuia să procedeze la casarea hotărârii, cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Și în apel, instanța a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcând astfel dreptul chematului în garanție la un proces echitabil.

Aprecierea instanţei de apel privind neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru constatarea nulității hotărârii primei instanțe față de omisiunea de analizare a excepțiilor, este vădit neîntemeiată.

Trecând peste motivele de nulitate invocate şi pronunţându-se direct în apel asupra excepţiilor şi apărărilor de fond formulate cu ocazia judecării cauzei în primă instanţă (excepţii şi apărări neanalizate de tribunal), curtea a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, ignorând accesul acestora la dublul grad de jurisdicţie.

Rezultă că, atât la judecarea cauzei în primă instanţă, cât şi la judecarea cauzei în apel, chematului în garanţie Statul Român prin M.F.P. i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - decizia este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în soluționarea excepțiilor invocate în cauză.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentat a M.F.P. pentru Statul Român și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

Soluția adoptată de curte cu privire la excepții este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997.

Din aceste dispoziții legale rezultă fără dubiu faptul că instituţiile implicate în procesul de privatizare au obligaţia de plată a despăgubirilor şi, în consecinţă, doar instituţiile publice implicate pot avea calitate procesuală în litigii având acest obiect, iar nu Statul Român prin M.F.P.

Instituţia implicată în procesul de privatizare, în cauza de faţă, aşa cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni, a fost F.P.S., care în anul 2001 și-a schimbat denumirea în A.P.A.P.S., instituție care în anul 2004 a fost reorganizată prin absorbție cu A.V.A.S. Prin dispozițiile Legii nr. 192/2013, a avut loc schimbarea numelui instituţiei din A.V.A.S. în A.A.A.S.

În contextul celor mai sus arătate, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, potrivit cărora,,Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.”

De asemenea, potrivit art. 37 alin (1) din același act normativ ,,Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror alte organizaţii socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului”.

Aceste dispoziţii ale Decretului nr. 31/1954, în prezent abrogat, au fost preluate şi cuprinse în Legea nr. 287/2009 republicată, la art. 223 alin. (1) și art. 224 alin. (1).

Or, în cauza de faţă, legiuitorul a stabilit un alt subiect de drept ca fiind titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor, instituţia publică implicată, în speță A.A.A.S., neputând fi antrenată răspunderea subsidiară a statului într-o astfel de ipoteză.

Prin urmare, legiuitorul a stabilit că, în această ipoteză, Statul Român este reprezentat de A.A.A.S. și nu a acordat acestei instituţii posibilitatea de regres împotriva Statului Român reprezentat de orice altă instituție, sens în care este și practica instanțelor de judecată (Decizia civilă nr. 1131/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție).

Mai mult, H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P. nu stabilește în sarcina M.F.P. atribuţii de plată a despăgubirilor.

Faţă de aceste motive, s-a solicitat instanței să constate că M.F.P. nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în acest litigiu, cu consecința respingerii cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, s-a solicitat instanţei de judecată respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată, întrucât legiuitorul nu a lăsat să se înţeleagă că Statul Român ar garanta instituțiile publice implicate, în speță A.A.A.S., pentru obligația instituită în sarcina sa de art. 32⁴ alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997.

Cu atât mai mult, M.F.P. nu poate răspunde în cazul în care entitatea menţionată anterior nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute în O.U.G. nr. 88/1997 şi, ca atare, nu există nici un temei legal pentru ca M.F.P. să suplinească neefectuarea operaţiunilor administrative de către instituţiile publice abilitate în acest sens.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - decizia este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește fondul cererii de chemare în garanție.

Deși Curtea a reținut că răspunderea pentru evicţiune nu incumbă Statului Român întrucât acesta nu a figurat în calitate de vânzător în contractul de privatizare, în mod netemeinic și nelegal a înlăturat criticile privind nesocotirea principiului relativității efectelor contractului, considerând că acestea nesocotesc dispozițiile alin. (6) al art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/197, care ar consacra o formă specială şi subsidiară de răspundere a statului.

Prevederile art. 973 din vechiul C. civ. (sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare mai sus amintit) instituie principiul relativității efectelor contractului, potrivit căruia „convențiile n-au efect decât între părţile contractante”. Respectivul principiu a fost preluat și în noua legislație, prin art. 1280 din Legea nr. 287/2009.

Astfel, în virtutea acestuia, puterea obligatorie şi efectele obligatorii ale contractului privesc numai părţile contractante: nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, iar drepturile născute din contract aparţin şi profită părţilor contractuale, care au calitatea de titulare ale lor.

În materia vânzării, unul dintre efectele produse de încheierea contractului de vânzare-cumpărare este obligaţia de garanţie care cade în sarcina vânzătorului şi decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită şi utilă a lucrului.

Potrivit art. 1336 din vechiul C. civ., obligația de garanție are o dublă înfățișare: vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, adică contra evicţiunii, şi de utila folosinţă a lucrului, adică contra viciilor.

În conținutul contractului de vânzare-cumpărare mai sus amintit sunt specificate obligațiile și garanțiile vânzătorului.

Având în vedere faptul că nu Statul Român prin M.F.P. a vândut imobilul care face obiectul litigiului, deci nu are calitatea de vânzător nici în raport cu societatea şi nici în raport cu A.A.A.S., este evident că nu îi incumbă nici obligaţia de garantare a acesteia din urmă.

Drept urmare, între Statul Român prin M.F.P. şi A.A.A.S. nu există nici un raport obligațional legal și nici contractual, astfel că cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin M.F.P., formulată de pârâtă, este neîntemeiată, fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, raportat la dispozițiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997.

Din aceste dispoziții legale rezultă fără dubiu că instituțiile implicate în procesul de privatizare au obligaţia de plată a despăgubirilor şi, în consecinţă, doar instituţiile publice implicate pot avea calitate procesuală în litigii având acest obiect, iar nu Statul Român prin M.F.P.

În contextul celor mai sus arătate, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, potrivit cărora ,,Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.”

Aceste dispoziţii ale Decretului nr. 31/1954, în prezent abrogat, au fost preluate și cuprinse în Legea nr. 287/2009, republicată, la art. 223 alin. (1) și art. 224 alin. (1).

Or, în cauza de faţă, legiuitorul a stabilit un alt subiect de drept ca fiind titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor, instituția publică implicată, în speță A.A.A.S., neputând fi antrenată răspunderea subsidiară a statului într-o astfel de ipoteză.

Prin urmare, legiuitorul a stabilit că, în această ipoteză, Statul Român este reprezentat de A.A.A.S. și nu a acordat acestei instituții posibilitatea de regres împotriva Statului Român reprezentat de orice altă instituţie.

În concluzie, recurentul a solicitat:

- în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., admiterea recursului cu consecința casării în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare;

- în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de Statul Român prin M.F.P. și, în consecință, respingerea cererii formulate de A.A.A.S., în principal ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Intimata A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.) a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

1. Criticile referitoare la pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate, nefiind întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel și-a motivat hotărârea cu privire la motivul de apel vizând nulitatea sentinței de fond prin raportare la ambele motive de nulitate invocate prin cererea de apel, neputându-se astfel reține încălcarea formelor de procedură constând în nerespectarea obligației de motivare a hotărârii judecătorești, prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, este de observat că în considerentele deciziei recurate, în analiza motivului de apel întemeiat pe dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. s-a reținut că hotărârea tribunalului cuprinde argumentele pe care a fost întemeiată soluția asupra fondului, ceea ce, implicit, semnifică neprimirea criticii vizând nulitatea hotărârii apelate, argumentată pe omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra apărărilor de fond. Ca atare, nu se poate imputa instanței de apel că nu s-a pronunțat, respectiv că nu și-a motivat hotărârea cu privire la această critică.

În ceea ce privește motivul de nulitate argumentat pe omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra excepțiilor invocate, recurentul critică dezlegarea dată acestuia de către instanța de apel, criticile în acest sens fiind, însă, neîntemeiate.

Astfel, reținând că nepronunțarea primei instanțe asupra excepțiilor invocate de chematul în garanție nu poate conduce la nulitatea sentinței atacate, față de neîntrunirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a acestor dispoziții legale.

Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Rezultă că, sancțiunea anulării actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale este subordonată condiției ca vătămarea produsă părții să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului; altfel spus, sancțiunea anulării devine operantă numai în cazul inexistenței unui alt remediu procesual de înlăturare a vătămării.

În speță, curtea de apel a reținut corect că un asemenea remediu există, în sensul că vătămarea suferită de chematul în garanție prin nepronunțarea primei instanțe asupra excepțiilor invocate de el prin întâmpinare este înlăturată prin analizarea respectivelor excepții în calea de atac a apelului, unde au fost reiterate ca motiv distinct de apel.

Pe cale de consecință, nefiind întrunită una din condițiile cumulative prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității nu era operantă în privința sentinței de fond, astfel că în mod neîntemeiat pretinde recurentul că s-ar fi impus desființarea în apel a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

De asemenea, tot neîntemeiat pretinde recurentul și faptul că, pronunțându-se direct în apel asupra excepțiilor invocate la fond și neanalizate de prima instanță, curtea de apel ar fi încălcat dreptul părților la un proces echitabil, prin neasigurarea dublului grad de jurisdicție. În primul rând, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, nu garantează dublul grad de jurisdicție. În al doilea rând, excepțiile de ordine publică pot fi invocate - și deci soluționate - chiar direct în căile de atac (art. 136 C. proc. civ., forma în vigoare la data sesizării instanței), iar în speță există și o cale de atac care asigură controlul judiciar asupra soluției curții de apel, respectiv recursul, cale de atac de care chematul în garanție a uzat și prin intermediul căreia a formulat critici și sub aspectul soluției date excepțiilor de către curtea de apel.

2. Criticile vizând pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și lipsei calității de reprezentat a M.F.P. pentru Statul Român sunt nefondate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speță, cererea dedusă judecății este o cerere de chemare în garanție a Statului Român prin M.F.P., formulată de A.A.A.S., ca instituție publică implicată în privatizarea societății comerciale care a pierdut proprietatea unui imobil preluat de stat, instituție publică ce pretinde, prin raportare la dispozițiile art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, că statul are o obligație de garanție, în virtutea căreia i-ar datora despăgubirea la care ea a fost obligată față de societatea comercială.

În condițiile în care instituția publică implicată în privatizare, respectiv A.A.A.S., a chemat în judecată Statul Român, nu poate sta tot ea în judecată și în calitate de subiect pasiv al dreptului pretins sau de reprezentant al părții împotriva căreia s-a îndreptat, cum neîntemeiat se susține în recurs.

Pe de altă parte, calitatea procesuală nu este legată de existența dreptului subiectiv, ci de dreptul subiectiv pretins, afirmat. Raportul juridic dedus judecății se întemeiază pe un pretins drept de regres al instituției publice implicate în privatizare împotriva statului, decurgând din obligația de garanție a statului față de instituția publică implicată în privatizare, pe care ar reglementa-o dispozițiile art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit cărora ,,Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol”. Or, în raport de dreptul subiectiv pretins cu referire la dispozițiile art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, statul se legitimează procesual pasiv în cauză. Faptul dacă obligația de garanție pretinsă de A.A.A.S. în sarcina statului, pe temeiul art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, există sau nu în raport de aceste dispoziții legale este o chestiune de fond, iar nu de calitate procesuală și de aceea susținerile din recurs privind inexistența obligației de garanție a statului față de A.A.A.S. nu au relevanță în dezlegarea problemei calității procesuale pasive în cauză, urmând a fi analizate în cadrul motivului de recurs vizând fondul cauzei, în dezvoltarea căruia se regăsesc de asemenea.

În ce privește reprezentarea statului în judecată, regula care se desprinde atât din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanție, cât și din dispozițiile art. 223 alin. (1) din N.C.C. și art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, în vigoare în prezent, este în sensul că M.F.P. este reprezentantul Statului Român în toate raporturile juridice în care acesta participă în nume propriu, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Or, contrar susținerilor recurentului, O.U.G. nr. 88/1997 nu stabilește ca reprezentant al statului instituția publică implicată în privatizare.

Astfel, art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, pe care se întemeiază cererea dedusă judecății, prevede că ,,statul garantează (…)”, nefăcând deci nici o referire la reprezentantul statului. Ca atare, în absența unei dispoziții exprese în acest sens, în mod legal curtea de apel a recunoscut M.F.P. calitatea de reprezentat al statului, în aplicarea regulii în materie, dată de dispozițiile legale sus-menționate.

3. Criticile vizând aplicarea greșită a legii în dezlegarea fondului cererii de chemare în garanție dedusă judecății sunt întemeiate, în raport de acestea fiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pentru a confirma soluția primei instanțe de admitere a cererii de chemare în garanție formulată de A.A.A.S. împotriva Statului Român prin M.F.P., curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie o obligație de garanție a statului în favoarea instituțiilor publice implicate în privatizare, care reprezintă temeiul dreptului de regres al instituțiilor publice implicate în privatizare împotriva statului.

Interpretarea dată de curtea de apel dispozițiilor art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 este, însă, greșită.

Art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 prevede la alin. (1) că ,,Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, iar la alin. (2) că ,,Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Același articol prevede la alin. (6) că ,,Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol.”

Prin art. 32⁴ alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, legiuitorul a înțeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la plata de despăgubiri la instituțiile publice implicate în privatizarea societăților comerciale prejudiciate prin restituirea în natură, către foștii proprietari, a imobilelor deținute, astfel că nu s-ar putea susține că printr-un text următor a stabilit un nou debitor, respectiv Statul Român.

Nu se poate considera că art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie pentru autoritățile publice implicate în privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele de bani la plata cărora au obligate cu titlu de despăgubire față de societățile comerciale. Această dispoziție legală constituie doar un text programatic, care reflectă poziția Statului Român în legătură cu problema plății acestor despăgubiri, precum și faptul că acesta înțelege să instituie mecanismele necesare pentru ca instituțiile obligate la plata despăgubirilor să poată onora această obligație stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătorești. Așadar, între Statul Român prin M.F.P. și A.A.A.S. nu există un raport juridic obligațional, iar dispozițiile art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot reprezenta fundamentul unui asemenea raport.

Eventuala obligație de garanție nu este stipulată în favoarea instituției publice implicate în privatizare, în speță A.A.A.S., care rămâne principalul obligat, ci cel mult în favoarea societății comerciale. Ca atare, A.A.A.S. nu are acțiune în regres.

Art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 prevede că,,statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol”. Or, din interpretarea gramaticală a textului de lege rezultă neîndoielnic că îndeplinirea obligației incumbă instituției publice implicate în privatizare, aceasta neputându-se regresa contra statului pentru îndeplinirea unei obligații legale proprii, indiferent de faptul că sumele colectate de ea se fac venituri la bugetul statului.

În consecință, menținând soluția fondului de admitere a cererii de chemare garanție formulată de A.A.A.S. împotriva Statului Român prin M.F.P., curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

Pentru acest motiv, recursul chematului în garanție este fondat, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va fi admis, iar decizia recurată va fi modificată, în sensul că se va admite apelul declarat de chematul în garanție și se va schimba sentința de fond, urmând a se dispune respingerea cererii de chemare în garanție a Statului Român, prin M.F.P., formulată de A.A.A.S., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de chematul în garanţie Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 24/A din 23 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de chematul în garanție Statul Român, prin M.F.P. împotriva sentinţei civile nr. 900 din 11 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Schimbă sentinţa apelată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Statului Român, prin M.F.P., formulată de A.A.A.S., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2016.

← ICCJ. Decizia nr. 169/2016. Civil		ICCJ. Decizia nr. 174/2016. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 171/2016. Civil

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 171/2016. Civil