ICCJ. Decizia nr. 275/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 275/2016
Dosar nr. 3489/30/2013
Şedinţa din 9 februarie 2016
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28 februarie 2013, reclamantul U.C.T., în calitate de moştenitor al defunctului U.C.Gh. a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la repararea prejudiciului patrimonial constând în suma totală de 3.666.280 RON - echivalentul sumei de 808.298 euro la data de 31 octombrie 2012, actualizata cu indicele de inflaţie până la data plaţii efective, cu care tatăl său a creditat societatea pârâtă, în perioada în care a fost administrator al acesteia, respectiv 1999 - iunie 2001, constând în: creanţa în suma de 881.847 RON, actualizare cu indicele preţului de consum în sumă de 1.460.287 RON, dobânda legală în suma de 1.324.146 RON, instituirea unui sechestru asigurător potrivit dispoziţiilor art. 591 şi urm. C. proc. civ., asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei; cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 722/PI din 23 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul U.C.T. în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, având ca obiect pretenţii. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 11.700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a apreciat că nu poate schimba temeiurile de drept şi calificarea juridică a acţiunii, motiv pentru care a procedat la analiza excepţiei prin prisma temeiului de drept invocat de reclamant, considerând că, faţă de momentul la care acesta a luat cunoştinţă de existenţa prejudiciului - respectiv, acela al pronunţării sentinţei penale - acţiunea a fost formulată în termenul de 3 ani, instituit de lege.
Pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în temeiul art. 1345 C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 325 din 31 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva încheierii din 3 iunie 2013 şi a Sentinţei civile nr. 722/PI din 23 septembrie 2014, pronunţate de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu reclamantul U.C.T. A fost anulată, atât încheierea cât şi sentinţa atacată şi, rejudecându-se cauza, a fost respinsă acţiunea ca prescrisă. Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamantul U.C.T. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, în esenţă, că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripţia extinctivă.
S-a reţinut de către instanţa de apel faptul că izvorul juridic invocat de reclamant în susţinerea acţiunii îl constituie creditările efectuate de defunctul său tată - numitul U.C.Gh. - în perioada în care a deţinut calitatea de asociat/administrator al pârâtei SC C. SRL, aspecte în raport de care s-a apreciată că U.C.Gh. a ştiut sau trebuia să ştie atât de însărăcirea sa cu respectivele sume de bani, cât şi de îmbogăţirea corelativă a pârâtei, din chiar momentul în care creditările au operat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, defunctul a acţionat, cu acel prilej, nu doar în nume propriu - în calitate de finanţator al pârâtei, ci şi în calitate de reprezentant şi administrator al societăţii finanţate, având, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 82/1991, obligaţia de a evidenţia în contabilitate, în mod cronologic şi sistematic, orice operaţiune cu conţinut economic, de natură să influenţeze situaţia patrimonială şi fiscală a societăţii.
În raport de această situaţie şi având în vedere calitatea de având cauză a reclamantului, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă pentru reclamant cel mai târziu de la data la care a încetat calitatea de asociat/administrator a defunctului U.C.Gh., respectiv 1 iunie 2001. Iar în raport de data introducerii acţiunii, respectiv 28 februarie 2013, cererea de chemare în judecată a reclamantului a fost respinsă ca prescrisă.
S-a mai reţinut că obligaţia de restituire a creditărilor poate fi valorificată pe calea acţiunii contractuale şi nu pe calea acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, având în vedere că pretinsul fapt juridic invocat de reclamant îl constituie contractele de împrumut prin care defunctul U.C.Gh. a creditat societatea cu sumele de bani solicitate a fi restituite.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul U.C.T. împotriva aceleiaşi sentinţe, acesta a fost respins, instanţa reţinând că valorificarea excepţiei prescripţiei împiedică abordarea fondului.
Împotriva Deciziei civile nr. 325 din 31 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a declarat recurs reclamantul U.C.T. solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, având în vedere nepronunţarea asupra fondului litigiului, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, s-a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, câtă vreme, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data când a fost cunoscut prejudiciul produs, în speţă data rămânerii irevocabile a Sentinţei penale nr. 474 din 15 iunie 2005, respectiv 2 mai 2012, astfel că depunerea acţiunii la data de 28 februarie 2013 s-a realizat, potrivit opiniei reclamantului, în cadrul termenul legal.
Se mai arată că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că termenul ar curge de la 1 iunie 2001 când autorului reclamantului i-ar fi încetat calitatea de administrator, câtă vreme, numai după rămânerea irevocabila a hotărârii penale s-a cunoscut existenţa prejudiciului şi a cuantumului acestuia.
Susţine recurentul că temeiul de drept al acţiunii este îmbogăţirea fără just temei reglementată prin art. 1345 C. civ., iar nu răspunderea contractuală, cum în mod greşit s-a reţinut, astfel că nu există nicio legătură între data încheierii contractelor de creditare şi termenul de prescripţie. Recurentul consideră că pârâta s-a îmbogăţit fără just temei prin însărăcirea patrimoniului defunctului, astfel cum rezultă şi din sentinţa penală şi, prin urmare, termenul de prescripţie de 3 ani începe sa curgă de la data la care a avut cunoştinţă despre prejudiciu rezultat prin hotărârea penală irevocabilă.
Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a solicitat admiterea acţiunii în raport de cele trei expertize efectuate în cauză, raportate la hotărârile din dosarul penal, prin care s-a constatat dreptul său de creanţă.
Analizând recursul declarat de reclamantul U.C.T., din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Acest motiv de recurs este nefondat, întrucât contrar susţinerilor recurentului-reclamant, motivele invocate în faţa curţii de apel au făcut obiectul examinării de către instanţă, iar hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţii.
De altfel, se poate observa că instanţa a motivat detaliat decizia pronunţată, analizând motivele formulate de reclamant, argumentând faptul că acţiunea a fost formulată cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani.
Criticile de nelegalitate, astfel cum au putut fi extrase din memoriul de recurs, se referă la momentul de la care începe să curgă termenul prescripţiei extinctive pentru promovarea acţiunii în restituirea creditărilor, precum şi încadrarea acţiunii recurentului pe tărâmul îmbogăţirii fără just temei sau pe convenţia părţilor.
Înalta Curte reţine că, deşi recurentul susţine că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data când a cunoscut prejudiciul produs, respectiv data rămânerii irevocabile a Sentinţei penale nr. 474 din 15 iunie 2005, în speţă 2 mai 2012, acţiunea fiind depusă la 28 februarie 2013, această critică este nefondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile".
Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte drepturile patrimoniale, „termenul de prescripţie este de 3 ani", iar acest termen începe să curgă potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 „de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită. În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă la data naşterii raportului de drept".
În speţă, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, în raport de dispoziţiilor legale incidente în cauză raportat la situaţia de fapt, termenul de prescripţie pentru promovarea acţiunii în restituirea creditărilor a început să curgă pentru reclamant, în calitate de având cauză, de la data efectuării creditărilor de către antecesor cu sumele de bani solicitate a fi restituite, iar cel mai târziu de la data pierderii calităţii de asociat/administrator a defunctului U.C.Gh., respectiv data de 1 iunie 2001.
În cauza pendinte, acţiunea a fost promovată la data de 28 februarie 2013, astfel încât se reţine că au trecut mai mult de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
Instanţa constată că dreptul antecesorului reclamantului de a pretinde restituirea creditărilor s-a născut din contractele încheiate, iar nu din sentinţele penale invocate de reclamant.
Astfel, şi motivul de recurs al recurentului referitor la izvorul pagubei sale este nefondat, având în vedere obiectul litigiului, care vizează refuzul intimatei de a-i restitui sumele de bani împrumutate pe baza unor contracte de creditare, aspecte în raport de care Înalta Curte apreciază că mijlocul juridic de recuperare a acestor sume este reprezentant de acţiunea civilă întemeiată pe contract, şi nu pe îmbogăţirea fără just temei.
Criticile recurentului-reclamant pe fondul cauzei nu vor mai fi analizate în raport de faptul că a fost găsită întemeiată soluţia instanţei de apel cu privire la respingerea acţiunii ca prescrisă.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant U.C.T.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul U.C.T. împotriva Deciziei nr. 325 din 31 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 316/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 276/2016. Civil → |
|---|
