ICCJ. Decizia nr. 310/2016. Civil. Obligatia de a face. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 310/2016

Dosar nr. 59521/3/2011*

Şedinţa publică de la 11 februarie 2016

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 17 decembrie 2012, sub numărul 47084/301/2010 din 17 decembrie 2010, reclamantul M.C.I., în contradictoriu cu pârâta BCR SA a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună următoarele:

- obligarea pârâtei să modifice modul de calcul al dobânzii curente în cadrul Contractului de credit pentru persoane fizice nr. 11533 din 17 decembrie 2007 potrivit formulei Euribor + 1,5%, comunicarea graficelor de rambursare aferente acestei formule şi eliminarea acestor clauze abuzive din contract;

- rambursarea sumelor percepute cu titlu de dobândă în mod abuziv sau luarea acestora în considerare în contul unor rate viitoare;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

A mai precizat reclamantul că şi clauza prevăzută la art. 9 din contract este abuzivă, deoarece stipulează un comision de administrare care este o dobândă mascată. Sunt evidenţiate ca abuzive şi clauzele care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii fără informarea imediată a reclamantului-împrumutat.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 2.10 a din condiţiile generale de creditare, reclamantul a arătat că pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noul nivel să fie negociat cu reclamantul.

În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, Codului de procedură civilă, Legea nr. 58/1998, O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 174/2008.

La termenul de judecată de la data de 1 aprilie 2011 pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La acelaşi termen de judecată pârâta a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca instanţa să stabilească modul de calcul al dobânzii conform algoritmului Euribor + marja fixă existentă în contract + diferenţa dintre valoarea dobânzii de referinţă şi valoarea indicelui de referinţă.

La termenul de judecată de la 13 mai 2011 pârâta a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepţia nulităţii capetelor 1, 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, pentru neprecizarea obiectului, conform art. 112 C. proc. civ. şi art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

La acelaşi termen de judecată reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare şi răspuns la întâmpinare.

Prin cererea modificatoare reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar, în sensul interpretării sintagmei „dobândă de referinţă variabilă" ca fiind indicele de referinţă Euribor, singurul aplicabil unui credit contractat în moneda euro; constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 9 lit. c) din contractul de credit bancar şi modificarea acesteia, în sensul calculării comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului şi nu la valoarea iniţială a creditului; constatarea caracterului abuziv şi eliminarea clauzei stipulate la art. 2.10 a din contractul de credit bancar - condiţii generale de creditare care permit pârâtei să majoreze nivelul dobânzii unilateral, fără consimţământul debitorului şi fără a preciza un motiv întemeiat în acest sens; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare bazat pe calculul corect al dobânzii şi comisioanelor şi restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi executare.

La acelaşi termen de judecată reclamantul a depus răspuns la întâmpinare.

La termenul din 10 iunie 2012 reclamantul a depus precizări, iar pârâta a depus precizare a cererii reconvenţionale, în sensul că solicită ca formula de calcul a dobânzii ce urmează să fie stabilită de instanţă în cauză, în ipoteza admiterii acţiunii reclamantului, să fie Euribor + 9,26 p.a. De asemenea, a depus la dosar întâmpinare la cererea modificatoare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, având în vedere caracterul comercial al litigiului dintre părţi şi valoarea acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr. 8863 din 10 iunie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 47084/301/2010 al Judecătoarei Sectorului 3 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 6 septembrie 2011 sub nr. 59521/3/2011.

Reclamantul a depus note de şedinţă la termenul din 17 mai 2012.

Prin încheierea din 29 martie 2012 tribunalul a respins excepţia netimbrării, iar în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, a apreciat că sunt invocate apărări de fond ce urmează a fi avute în vedere la soluţionarea pe fond a cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 8049 din 6 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 59521/3/2011 a fost admisă în parte cererea astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamantul M.C.I., în contradictoriu cu pârâta BCR SA, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, a fost obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare a creditului, au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului, ca nefondate, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta B.C.R. SA în contradictoriu cu reclamantul M.C.I., ca neîntemeiată, şi a fost obligat reclamantul la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Părţile au încheiat la data de 17 decembrie 2007 contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533 din 17 decembrie 2007, prin care pârâta BCR SA a acordat reclamantului M.C.I. un împrumut în sumă de 28.000 Euro pe o perioadă de 300 de luni.

După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 pârâta a aliniat clauzele din contractul de credit încheiat cu reclamantul în ceea ce priveşte dobânda în raport de prevederile acestei ordonanţe, modul de clacul al dobânzii fiind explicitat în Adresa nr. 12014 din 23 septembrie 2010 comunicată reclamantului.

Prima instanţă a apreciat că nu au caracter abuziv clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit încheiat de părţi şi art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale - anexa a contractului de credit.

Conform art. 5 din contract, la data încheierii contractului dobânda curentă era de 6,95% pe an, fixă în primele 12 luni şi variabilă, ulterior, după perioada de 12 luni, dobânda curentă fiind formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 pp.

Din contractul de credit face parte integrantă anexa la contractul de credit bancar, intitulată „Condiţii generale de creditare". În cuprinsul condiţiilor generale sunt prevederi referitoare la „creditele cu dobânda variabilă" (art. 2.10 a, 2.10 b, 2.10 d) şi „creditele cu dobânda fixă" (art. 2.10 c).

Potrivit art. 2.10 a din condiţiile generale, pentru creditele cu dobândă variabilă pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente conduce la recalcularea dobânzii datorate.

Conform art. 2.10 b din condiţiile generale pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcţie de un indice de referinţă Robor/Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia, iar potrivit art. 2.10 c, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda de referinţă revizuibilă semestrial, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, doar la datele de 30 septembrie şi 31 martie ale anului, noul procent de dobândă aplicându-se de la 1 octombrie, respectiv 1 aprilie, la soldul creditului existent.

Pentru creditele cu dobânda fixă sunt aplicabile dispoziţiile clauzei 2.10 c potrivit căreia „Dobânda se menţine constantă pe toată perioada de creditare, cu excepţiile prevăzute în contract".

Având în vedere dispoziţiile contractuale menţionate, s-a concluzionat că la momentul încheierii contractului de credit al reclamantului existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, respectiv contracte de credit cu dobânda fixă (în monedă naţională sau în euro) şi contracte de credit cu dobânda variabilă (stabilită fie în funcţie de dobânda de referinţă BCR, fie în funcţie de indicele de referinţă Euribor/Robor).

Deşi reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzelor privind dobânda (clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit şi art. 2.10 a din condiţiile generale), acesta a avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcţie de indicele Euribor/Libor/Robor; cu dobânda variabilă calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile BCR.

Reclamantul şi-a exercitat opţiunea în sensul că a ales varianta în care dobânda era variabilă calculată în raport de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile BCR şi nu variantele în care dobânda era fixă, respectiv calculată în funcţie de indicele Euribor/Libor/Robor, astfel încât şi-a asumat şi riscurile legate de creşterea dobânzii, respectiv riscul existenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale, astfel încât cerinţa existenţei relei credinţe a pârâtei nu este îndeplinită în cauză.

Prin stabilirea cuantumului dobânzii variabile nu se modifică unilateral contractul, astfel cum susţine reclamantul. Acesta a fost de acord cu stabilirea dobânzii de către bancă în condiţiile menţionate în contract, iar dobânda de referinţă variabilă este aceeaşi pentru toţi clienţii care au contractat în aceleaşi condiţii de dobândă variabilă ca şi reclamantul. Condiţiile în care se poate modifica dobânda sunt cuprinse şi în graficul de rambursare.

Clauza prevăzută de art. 5 privind dobânda nu prevede dreptul pârâtei de a majora dobânda, ci dreptul de a percepe o dobândă la un anumit nivel, care poate fi chiar mai redus decât nivelul iniţial. Modul de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective, ce ţin de situaţia pieţei financiar bancare.

Reclamantului i s-au propus soluţii de re finanţare, cu dobândă mai mică, dar le-a refuzat, din cauza veniturilor realizate, apreciind că soluţiile prezentate îi sunt dezavantajoase.

Şi în răspunsurile la interogatoriul propus de pârâtă, reclamantul a recunoscut că anterior semnării contractului de credit în cauză a consultat şi ofertele altor bănci, i s-a prezentat un grafic de rambursare şi i s-a comunicat ca dobânda este fixă un an, apoi poate creşte sau scădea, la momentul semnării contractului a declarat în faţa reprezentanţilor băncii că a înţeles, i-au fost explicate şi şi-a asumat clauzele contractului încheiat, iar la semnarea contractului era mulţumit de condiţiile agreate.

Reclamantul s-a adresat la data de 7 septembrie 2012 ANPC, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 şi art. 2.10 a din contract şi, raportat la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 193/2000, să se încheie proces-verbal prin care să se constate existenţa clauzelor abuzive din contract şi să se transmită procesul-verbal instanţei competente în vederea stabilirii realităţii existenţei clauzelor abuzive.

Conform Adresei nr. 13538 din 30 noiembrie 2010 emise de ANPC, aceasta a comunicat reclamantului că referitor la dobândă, pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda variabilă era compusă din dobânda de referinţă a băncii + o marjă fixă sau în care nu era stipulată o formulă de variaţie în funcţie de un indice de referinţă, noua formulă de clacul trebuie să includă indicele de referinţă aferent valutei în care a fost acordat creditul +o marjă fixă compusă din marja fixă existentă în contractul iniţial, valabilă la data semnării contractului şi diferenţa dintre valoarea dobânzii de referinţă practicată de bancă şi valoarea indicelui de referinţă, valabile la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010. Prin urmare, va fi respectat nivelul de dobândă practicat de bancă până la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat anterior, aceasta urmând să varieze în funcţie doar de variaţia indicelui de referinţă. ANPC a concluzionat în adresa menţionată că cele reclamate sunt neîntemeiate.

Faţă de aceste considerente, prima instanţă a reţinut că în ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit şi art. 2.10 a din condiţiile generale, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 363/2007, art. 1 lit. a) şi lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte prevederile O.U.G. nr. 174/2008 şi ale Legii nr. 363/2007 invocate de reclamant în cerere, acestea sunt ulterioare încheierii contractului de credit, astfel încât nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 1 C. civ. forma în vigoare la data naşterii raportului de drept dedus judecăţii şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Cu privire la prevederile art. 9 lit. c) din Contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007 prima instanţă a apreciat că acestea sunt abuzive.

Conform clauzei contractuale menţionate, pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare, comisionul de administrare de 14 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1.

Clauza contractuală prin care se stabileşte un comision de administrare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport de scopul acestui comision recunoscut de ambele părţi - monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

În cauză însă, s-a apreciat de către prima instanţă, s-a creat un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului.

Dezechilibrul semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condiţiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului care scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată.

Din scadenţarul depus la dosar rezultă ca în cursul derulării contractului valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăşi în anumite luni valoarea dobânzii.

Clauza prevăzută de art. 9 lit. c) are caracter abuziv, fiind astfel lovită de nulitate absolută.

Prima instanţă a reţinut că nu poate modifica cuprinsul clauzelor convenite de părţi în sensul solicitat de reclamant sau de pârâtă prin cererea reconvenţională.

Pe temeiul Legii nr. 193/2000 instanţa sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispoziţiilor art. 8 - 13 din Lege) nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, instanţa putând doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Astfel, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă acesta nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul).

Prima instanţă a apreciat că nu poate interveni să suplinească acordul de voinţă al unei părţi obligând-o împotriva voinţei sale la acceptarea unei anume formule de calcul a dobânzii, agreate de cealaltă parte contractantă şi neprevăzută în contract. Nu există nicio dispoziţie legală sau contractuală în vigoare la data naşterii raportului de drept dedus judecăţii care să permită instanţei să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale.

A fost invocată şi practica CJUE. Astfel, în Hotărârea Curţii din data de 14 iunie 2012, în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010 în procedura Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, CJUE a hotărât că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) prima instanţă a constatat această clauză ca fiind lovită de nulitate absolută.

Pe cale de consecinţă, a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de restituire a sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă (reclamantul solicitând prin cererea astfel cum a fost modificată şi precizată doar restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă, nu şi a altor sume), prima instanţă a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că ambele clauze invocate de reclamant referitoare la dobândă au fost apreciate ca nefiind abuzive.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel motivat pârâta B.C.R. şi reclamantul M.C.I., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 59521/3/2011.

Pârâta, în drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 282 şi următoare C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 167 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a, a respins apelul declarat de apelanta pârâta B.C.R., ca nefondat, a admis apelul declarat de apelantul reclamant M.C.I., a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul ca: a admis, în tot, cererea principală; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar nr. 11533 din 17 decembrie 2007 în sensul interpretării sintagmei „dobânda de referinţă variabilă" ca fiind indicele Euribor/Lună; a obligat pârâta la restituirea sumelor reţinute în plus, în temeiul celor două clauze abuzive; a obligat pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, conform noului algoritm de calcul al dobânzii la credit (1,5% + Euribor); a obligat intimata pârâtă la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată neacordate de prima instanţă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a se pronunţa astfel, au fost reţinute următoarele:

Cu privire la apelul pârâtei-reclamante BCR, criticile au fost găsite nefondate:

Susţinerea apelantei în sensul că instanţei nu îi era permis să analizeze caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamant, deoarece acestea făceau parte din obiectul principal al contractului, a fost găsită nefondată deoarece tinde la o limitare a accesului reclamantului la justiţie din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorului, ceea ce nu poate fi primit. De asemenea, apelanta-pârâtă a propus un fine de neprimire a cererii reclamantului, pornind de la susţinerea că această clauză (cuprinsă în art. 9 c din contractul de credit) nu poate fi supusă cenzurii instanţei, însă, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, o atare concluzie nu a putut fi acceptată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, s-a apreciat de către prima instanţă că sunt îndeplinite condiţiile textului de lege mai sus evocat, reţinând că există acel dezechilibru semnificativ dat de faptul că acel comision de administrare se raportează la valoarea întregului credit, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului. Faptul că prima instanţă a apreciat că o atare clauză nu este prin ea însăşi abuzivă nu conferă un caracter contradictoriu al hotărârii, ci conferă logică şi coerenţă raţionamentului expus de instanţă în considerente, fără a fi necesară reformarea hotărârii cu privire la acest aspect.

Referitor la modul cum a fost soluţionat aspectul caracterului abuziv al clauzei menţionate, din perspectiva dreptului european, al jurisprudenţei UE şi al legislaţiei naţionale, de asemenea, critica a fost găsită nefondată, prima instanţă aplicând în mod direct şi echitabil Directiva nr. 93/13/CEE, ţinând seama şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul necesităţii restabilirii echilibrului real între clauzele contractuale, chiar de către instanţele naţionale.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că acea clauză referitoare la comisionul de administrare nu constituie nicidecum un element care conturează „obiectul principal al contractului de credit", acesta constând în suma de bani împrumutată ce urmează a fi restituită, plus dobânda convenită, dar cunoscută şi predictibilă şi din perspectiva consumatorului, deoarece acestea apar ca accesorii ale creditului principal, ceea ce face ca susţinerea apelantei-pârâte în sensul că aceasta nu putea fi supusă cenzurii instanţei de judecată să fie cu atât mai nefondată.

Pe de altă parte, s-a mai reţinut că soluţia primei instanţe nu afectează obiectul principal al contractului, ci restabileşte echilibrul prestaţiilor reciproce, în urma constatării dezechilibrului contractual decurgând din clauza abuzivă, declarată astfel prin aplicarea judicioasă a art. 4 din Legea nr. 193/2000, efectul soluţiei primei instanţe fiind acela de a înlătura caracterul mult prea oneros al clauzei, în raport cu natura contractului, dar şi cu intenţia părţilor de la data încheierii contractului.

Reiterarea de către apelanta-pârâtă a susţinerilor sale formulate în cadrul apărărilor din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe şi a susţinerilor din cererea reconvenţională nu a fost găsită aptă de a conduce la reformarea hotărârii, în condiţiile în care instanţa de apel are obligaţia de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă (art. 295 alin. (1) C. proc. civ.), astfel că acestea au fost analizate doar din perspectiva calificării lor drept critici aduse hotărârii apelate.

Susţinerile apelantei în sensul că prestaţiile băncii decurgând din necesitatea monitorizării creditului trebuie recompensate tocmai cu acest comision de administrare, sunt contrare dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că reclamantul nu a invocat vicii de consimţământ cu privire la aceste clauze nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al acestei clauze, deoarece efectele nulităţii decurg din dispoziţiile legii speciale în materia protecţiei consumatorilor, iar nu din vicierea propriu-zisă a consimţământului său la încheierea contractului, neinvocarea viciului de consimţământ pe cale de acţiune nefiind un motiv de excludere a aplicării legislaţiei în materia protecţiei consumatorului.

În ce priveşte apelul reclamantului, instanţa de apel a apreciat că acesta este fondat, pentru următoarele motive:

Critica privind soluţia dată de către prima instanţă aspectului privind caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 din Contractul de credit bancar nr. 11533 din 17 decembrie 2007 a fost găsită întemeiată, deoarece dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreţionar de bancă şi nu la indici de referinţă obiectivi, verificabili, exteriori voinţei băncii.

Din acest punct de vedere, o atare clauză apare ca fiind izvorul unei obligaţii pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece „dobânda afişată la sediile BCR .." nu se cunoaşte în funcţie de ce criterii va fi stabilită de către furnizorul de servicii bancare, astfel că în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1010 din vechiul C. civ. - 1864 (în vigoare la data încheierii contractului) a fost constatat caracterul abuziv şi al acestei clauze.

Chiar dacă ulterior, banca a procedat la o modificare a clauzei cuprinse în art. 5, sub pretextul adaptării contractului la noile dispoziţii ale O.U.G. nr. 50/2010, favorabile consumatorului, în realitate, printr-o atare modificare, s-a produs efectul invers decât cel consacrat prin ordonanţă, respectiv posibilitatea băncii ca, indiferent de creşterea sau diminuarea indicelui Euribor, dobânda datorată de consumator să nu scadă, deoarece aceasta urma a fi adaptată prin creşterea marjei fixe, astfel încât cuantumul dobânzii datorate să nu fie micşorat niciodată.

Or, în atare condiţiuni, clauza cuprinsă în art. 5 denotă un dezechilibru semnificativ între prestaţiile băncii şi prestaţiile consumatorului, deoarece acesta, deşi ar putea beneficia de o diminuare a dobânzii, în condiţiile scăderii Euribor, indice de referinţă obiectiv, verificabil şi care nu depinde de voinţa băncii contractante, nu beneficiază de aceasta, deoarece banca intervine şi majorează marja fixă ce se adaugă la indicele Euribor, astfel încât efectul final este acelaşi cu cel ce decurgea anterior din clauza ce cuprindea o condiţie pur potestativă.

Aşadar, soluţia primei instanţe cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind dobânda, a fost găsită criticabilă, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale reţinute mai sus, astfel că, instanţa de apel, a dispus schimbarea, în parte, a sentinţei în sensul admiterii şi a acestui capăt de cerere formulat de reclamant, cu consecinţa, pentru restabilirea echilibrului prestaţiilor şi contraprestaţiilor părţilor, a înlocuirii clauzei modificate cu clauza stabilită iniţial de părţi, potrivit căreia dobânda contractuală va fi formată din marja fixă de 1,5 % la care se adaugă Euribor/lună, ceea ce implică obligarea intimatei-pârâte la a emite un nou grafic de rambursare a creditului ca urmare a recalculării dobânzii conform celor dispuse, precum şi la obligarea intimatei la restituirea sumelor reţinute în plus potrivit celor două clauze abuzive declarate prin sentinţa apelată şi respectiv decizia de faţă.

Împotriva Deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâta B.C.R. SA Bucureşti, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului depus la dosar, pârâta a dezvoltat o serie amplă de critici referitoare la hotărârea atacată.

Înalta Curte, din oficiu, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat lipsa încheierii de amânare a pronunţării din 22 aprilie 2013 ca motiv de ordine publică, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 261 şi art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

Prin Decizia nr. 1499 din 11 aprilie 2014 ICCJ a admis recursul şi a dispus casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a rămas în pronunţare la termenul din 15 aprilie 2013, când a amânat pronunţarea la 22 aprilie 2013 şi apoi la 29 aprilie 2014, precum şi că la dosar nu se regăseşte încheierea de amânare de pronunţare din 22 aprilie 2013.

Orice măsură, dispoziţie a instanţei trebuie să se regăsească într-o încheiere, care constituie o hotărâre relativ la cele petrecute la fiecare dintre termenele de judecată, aşa cum statuează dispoziţiile art. 255 alin. (2) raportat la art. 147 C. proc. civ., potrivit cărora toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii, cu excepţia celor care soluţionează fondul cauzei în primă instanţă, apelul şi recursul, se numesc încheieri şi cuprind dezbaterile urmate în şedinţă.

În speţă, instanţa de apel, rămânând în pronunţare la termenul din 15 aprilie 2013, în încheierea de şedinţă de la acea dată a consemnat susţinerile părţilor şi, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 260 C. proc. civ., a amânat pronunţarea la 22 aprilie 2013.

Dispoziţiile art. 260 C. proc. civ. prevăd, pentru situaţia în care instanţa nu poate hotărî de îndată, posibilitatea amânării pronunţării pentru un termen ce va fi anunţat de preşedinte şi care nu va putea fi mai mare de 7 zile.

La termenul din 22 aprilie 2013, instanţa trebuia ori să soluţioneze cauza, ori, aşa cum s-a întâmplat în speţă, având nevoie în continuare de timp pentru a delibera, în aplicarea art. 260 C. proc. civ., să amâne pronunţarea pentru alte cel mult 7 zile.

Această amânare de pronunţare trebuia să se concretizeze într-o încheiere de şedinţă care să respecte condiţiile impuse de art. 261 C. proc. civ.

Textul legal anterior evocat este o normă imperativă, de ordine publică, potrivit căreia hotărârea şi, implicit, încheierea, ca varietate a acesteia, se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă: arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor; arătarea concluziilor procurorului; motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; dispozitivul; calea de atac şi termenul în care se poate exercita; menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.

Toate aceste menţiuni sunt de natură să asigure transparenţa actului de justiţie şi desfăşurarea procesului cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, creând părţilor convingerea că au beneficiat de un proces echitabil, în faţa unei instanţe competente, precum şi posibilitatea verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii în căile de atac.

Cum încheierea de amânare de pronunţare face parte integrantă din hotărârea pronunţată, Înalta Curte a reţinut că lipsa încheierii de amânare de pronunţare de la 22 aprilie 2013 nu permite părţilor să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată şi nici instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac exercitate împotriva Deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, din care face parte integrantă, să cenzureze legalitatea compunerii instanţei şi alcătuirii completului de judecată, precum şi măsura adoptată.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, instanţa de apel, prin omisiunea pronunţării încheierii de amânare, a fracturat cursul procesual al litigiului prin aceea că nu a explicat raţionamentul juridic adoptat, aşa încât hotărârea sa nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

În aceste condiţii, Înalta Curte a apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cauză, vătămarea produsă părţilor este evidentă, în condiţiile în care această omisiune nu permite cenzura legalităţii hotărârii în faza procesuală a recursului.

Prin Decizia civilă nr. 195 din 10 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant M.C.I. şi apelanta-pârâtă BCR SA împotriva Sentinţei civile nr. 8049 din data de 6 iunie 2012, pronunţată de secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 59521/3/2011 având ca obiect anulare clauze abuzive şi pretenţii, după casare.

A fost schimbată sentinţa de fond în sensul că:

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale ale contractului de credit.

Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului, ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea reconvenţională a pârâtei, ca neîntemeiată.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Pentru a se pronunţa astfel, în rejudecare după casare, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta BCR SA, în ce priveşte constatarea eronată drept abuzivă a clauzei de la art. 9 lit. c) din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, instanţa de apel 1-a considerat întemeiat.

Astfel, prin cererea formulată, aşa cum a fost ea modificată, reclamantul a solicitat calcularea comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului. Sub acest aspect, raţionamentul primei instanţe, prin care s-a indicat practica instanţei europene (cauza C - 618/10), în sensul că instanţa are posibilitatea de a constata nulitatea unei clauze, dar nu şi de a o modifica, ar fi trebuit să se aplice şi în această situaţie, din moment ce legala învestire a instanţei, în limitele principiului disponibilităţii, viza, de fapt, o modificare a clauzei de la art. 9 lit. c) din contract. Or, prima instanţă fiind învestită, în limitele principiului disponibilităţii, cu o astfel de solicitare, trebuia să analizeze în ce măsură o astfel de solicitare se poate încadra în regimul juridic al nulităţii clauzelor abuzive, pentru ca ulterior sa analizeze dacă ea îndeplinea condiţiile impuse de lege în acest sens.

Jurisprudenţa CJUE preindicată arată expres că Directiva nr. 93/13 (preluată integral de Legea nr. 193/2000 şi căreia aceasta din urmă trebuie să se conformeze, inclusiv sub aspectul interpretării sale) trebuie interpretată în sensul că „instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia" (parag. 66 şi 67). Sub acest aspect, în speţă, apreciind în limitele învestirii, nu se putea aprecia nici că ar fi vorba de o nulitate parţială a unei clauze (deci numai a unei teze a acesteia, eventual a tezei finale privind aplicarea procentului „la valoarea creditului", iar nu „la valoarea soldului"), din moment ce ceea ce se cerea era evident modificarea structurii ei. Aceasta deoarece clauza, prin modul, de altfel, foarte explicit, inteligibil de redactare, solicita plata lunară a 14 euro, acesta fiind obiectul său sub aspectul preţului administrării, teza sa finală doar explicitând la ce corespund cei 14 euro (0,05% din valoare credit). Practic preţul contraprestaţiei era stabilit mai întâi şi expres de o manieră perfect determinată, prin raportare la o sumă fixă, iar nu procentuală, astfel încât stabilirea lui prin calcularea procentului la diverse alte sume nu poate reprezenta o nulitate (fie şi parţială) a clauzei, ci o veritabilă modificare a acordului de voinţă al părţilor.

S-a mai reţinut, prin raportare la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, caracterul eminamente inteligibil al clauzei, determinat de indicarea sumei fixe/lunare, care nu ar putea indica un comportament de rea-credinţă al băncii, cerut inclusiv de norma generală de apreciere a condiţiilor clauzelor abuzive, altele decât cele care vizează direct preţul contractului (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant referitor la constatarea drept abuzivă a clauzelor de la art. 5 din Contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, precum şi art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale, instanţa de apel l-a considerat întemeiat pentru cea din urmă clauză.

Astfel, deşi reclamantul a înţeles să critice cu argumente comune soluţia pentru cele două clauze şi deşi şi prima instanţă a (acut o analiză comună, din punctul de vedere al instanţei de apel o analiză corectă nu poate fi făcută decât stabilind corect situaţia juridică dedusă judecăţii a ambelor clauze atacate.

S-a considerat că reclamantul a solicitat, practic, pentru clauza de la art. 5 din contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007, înlocuirea acesteia cu o cu totul altă prevedere, deci modificarea contractului sub haina juridică a nulităţii pentru acte abuzive. Simpla raportare a solicitării sale la cele 1,5 p.p (puncte procentuale) menţionate în teza finală a art. 5 nu infirmă cele indicate mai sus, din moment ce dobânda curentă, aşa cum este ea definită la art. 5 din contract nu avea legătură, nici în partea de perioadă în care era fixă, nici ulterior, cu dobânda Euribor (Euro Interbank Offered Rate) solicitată de reclamant a lua locul acesteia. Acest lucru este evident din punct de vedere economic faţă de diferenţa de valoare faţă de aceasta (practic, nici în trecut, nici acum, nicio bancă din România nu-şi permite să acorde clienţilor persoane fizice credite în euro ce ar depăşi doar cu 1,5 p.p Euribor-ul întrucât, de cele mai multe ori, ele nu se pot refinanţa la nivelul Euribor, ci la niveluri mult mai mari), dar în speţă este evident şi strict juridic, prin interpretarea voinţei părţilor, din moment ce creditul se încadra în categoria generală de la art. 2.10 lit. a), iar nu la art. 2.10 lit. b) (deci la cele raportabile strict la Euribor/Libor), care, probabil, aveau adăugate mult mai multe puncte procentuale faţă de elementul variabil.

Dacă s-ar putea accepta teoretic că instanţele pot anula doar teza a doua a unei clauze contractuale - în cazul de faţă posibilitatea de variaţie a dobânzii faţă de cea iniţială de 6,95% (urmând a se analiza în concret, în funcţie de condiţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aplicabile fiecărei speţe în parte), nu se poate accepta că nulitatea parţială a unei clauze înseamnă, de fapt, modificarea ei totală, fără nicio legătură cu acordul iniţial al părţilor, deci transformarea unui acord bilateral de voinţă în expresia voinţei doar a unuia dintre contractanţi.

În acest sens, de această dată a fost corect aplicată de prima instanţă jurisprudenţa CJUE (Cauza C - 618/10) care indica faptul că, într-un litigiu de drept privat, instanţele nu ar putea modifica efectiv contractul, ci doar să constate o nulitate, fie şi parţială, a clauzelor lui. Însă, dacă această concluzie poate privi solicitarea reclamantului aşa cum aceasta a fost formulată sub aspectul art. 5 din condiţiile speciale ale contractului, această singură motivare nu ar putea privi şi art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale, din moment ce pentru aceasta se solicită practic înlăturarea ei cu totul din contract, ca efect al nulităţii sale (similar cu regimul nulităţilor absolute) cauzată de abuzivitate. Din acest motiv această clauză trebuia analizată separat (cu atât mai mult cu cât contractul poate funcţiona şi dacă aceasta ar fi fost înlăturată, în baza celorlalte clauze din condiţiile speciale, ce se completează cu condiţiile generale ce nu ar fi fost constatate drept abuzive, ea reprezentând practic o prevedere prin care banca îşi rezervă un drept de modificare a dobânzii).

Analizând respectiva clauză instanţa de apel a constatat că aceasta întruneşte condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea ei drept abuzivă; astfel, ea nu a fost dovedită ca negociată cu consumatorul (este preformulată în condiţiile generale de contractare, iar banca, căreia îi revenea sarcina probei negocierii individuale, conform art. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, nu a făcut o astfel de probă), creează în detrimentul acestuia posibilitatea unei modificări neexplicitate concret a dobânzii practicate şi dă posibilitatea dezechilibrării drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Deşi posibilitatea de modificare a dobânzii nu ar putea fi considerată drept abuzivă per se, faptul că prezenta clauză este vagă, lăsând la simpla apreciere a băncii aceasta posibilitate, creează premisele unui dezechilibru juridic semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Din formularea acestei clauze rezultă o rezervare de către bancă a dreptului modificării unilaterale, de o manieră subiectivă, a preţului contractului.

Dacă se apreciază clauza şi din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deci ţinând cont de faptul că ea priveşte preţul contractului, deci obiectul său principal, ceea ce reduce marja de protecţie aplicabilă consumatorului, s-a reţinut că aceasta nu îndeplineşte condiţia esenţială a exprimării într-un limbaj uşor inteligibil, din moment ce nu este explicitat în ce ar consta costul resurselor de creditare şi cum ar avea loc această modificare a dobânzii în funcţie de acestea (direct proporţional sau doar în sensul modificării lor).

Faţă de precizările făcute cu privire la apelul reclamantului, instanţa de apel a constatat că şi cererea reconvenţională a pârâtei (reconvenţională subsidiară, în cazul în care s-ar fi admis solicitarea de stabilire a dobânzii de către instanţa de apel) trebuie respinsă în speţă pentru aceleaşi considerente, întrucât eventuala nulitate a unei clauze nu poate avea drept consecinţă modificarea ei prin acordarea unei prevalente unei voinţe juridice a uneia dintre părţi, în sensul modului în care ar fi trebuit calculată aceasta.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul-reclamant M.C.I. şi recurenta-pârâtă BCR SA Bucureşti.

I. În recursul său, recurentul-reclamant M.C.I. a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. În ce priveşte clauza de la art. 9 lit. c) din contractul de credit, instanţa de apel a analizat cererea sa doar din punctul de vedere al cerinţei privind calcularea comisionului de administrare prin aplicarea unei valori comerciale la soldul creditului şi nu la valoarea iniţială a creditului, neţinând seama de faptul că a solicitat, în primul rând, constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Dacă se face analiza cererii din perspectiva solicitării constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, ca urmare a admiterii cererii, nu ar interveni o modificare a acestei clauze, ci s-ar constata doar nulitatea acesteia, urmând a nu-şi mai produce efectele juridice.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa era datoare se analizeze din oficiu această clauză, conform jurisprudenţei CJUE, indicând în acest sens hotărârile pronunţate în cauzele C-484/2008 şi C-76/2010.

Această clauză este abuzivă şi din perspectiva faptului că pentru acelaşi serviciu sunt percepute doua costuri, respectiv dobânda şi comisionul de administrare, punându-se în discuţie problema lipsei contraprestaţiei în ce priveşte comisionul de administrare, aspect ce trebuie avut în vedere atunci când se examinează buna credinţă a băncii în stipularea acestei clauze.

S-a mai susţinut de către recurentul-reclamant că analiza acestei clauze contractuale trebuie făcută şi din perspectiva lipsei unor criterii obiective de stabilirea a cuantumului comisionului de administrare dar şi din perspectiva existenţei unui dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, motivat de faptul că acest comision se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii sale, deşi el se plăteşte lunar.

Recurentul-reclamant a mai susţinut faptul că în cursul derulării contractului, valoarea comisionului de administrare, în anumite luni, poate depăşi valoarea dobânzii.

2. În mod greşit instanţa de apel nu a pus semnul egalităţii în ce priveşte interpretarea clauzei prevăzută de art. 2.10 din contract - Condiţii generale şi interpretarea clauzei prevăzută de art. 5 din contract, deoarece nu există nicio diferenţă între sintagmele folosite în ambele articole din contract, respectiv dobânda de referinţă valabilă afişată la sediile BCR.

Dacă nu există un limbaj inteligibil în ce priveşte clauza de la art. 2.10 - Condiţii generale, atunci nu există un limbaj inteligibil nici în ce priveşte dobânda de referinţă variabilă care, oricum, nu a fost niciodată afişată la sediile BCR.

Recurentul-reclamant a susţinut că nu a considerat marja băncii de 1,5 pp ca fiind abuzivă, deoarece a crezut că aceasta este marja de profit a băncii, însă clauza contractuală referitoare la dobândă trebuie analizată din punct de vedere al caracterului amintit în ce priveşte a doua componentă a dobânzii şi, anume, dobânda de referinţă a BCR.

Această clauză nu este definită într-un mod inteligibil, fiind încălcate dispoziţiile art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, rata dobânzii, aşa cum rezultă din art. 5 din contract, era dependentă de voinţa băncii.

S-a mai invocat de către recurentul-reclamant că, deşi Legea nr. 193/2000 nu prevede decât inopozabilitatea clauzelor abuzive în raport cu consumatorul, regimul juridic al aceste sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute, indicându-se în acest sens Decizia nr. 686 din 21 februarie 2013 a ICCJ.

II. În recursul său, recurenta-pârâtă BCR SA a adus următoarele critici deciziei recurate.

1. Instanţa de apel a interpretat greşit contractul iniţial, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei de la art. 2.10 a din Condiţiile generale, situaţie ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Această greşeală de interpretare iese la iveală atunci când se raportează motivarea deciziei recurate la conţinutul propriu zis al acestor clauze în lumina prevederilor art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 126 din O.G. nr. 99/2006 raportat la art. 3 alin. (1) lit. g)) din Normele BNR, nr. 17 din 18 decembrie 2003 şi cu art. 175 din Regulamentul BNR nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 şi art. 4 parag. 1 din Directiva 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2)) din Directiva 93/13/CEE.

Recurenta pârâtă a susţinut că a încheiat cu reclamantul contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533 din 17 decembrie 2007, care are natura unui contract real cu prestaţii succesive pentru împrumutat, preţul creditului fiind format atât din dobândă cât şi din comisioane.

Acest preţ al creditului, reprezintă un cost, care este determinat sau determinabil, atunci când părţile stabilesc împreună un mecanism de determinare a valorilor viitoare.

În opinia recurentei-pârâte obligaţiile de plată asumate de împrumutat reprezintă drepturi de creanţă pentru împrumutător, iar fixarea preţului de către creditor, în funcţie de elemente exterioare voinţei sale, duce la stabilirea întinderii obligaţiei de plată a împrumutatului.

Instanţa de apel a interpretat greşit aceste clauze atunci când a constatat că banca ar avea o obligaţie pur protestativă, transformând clauzele de la art. 2.10 a dintr-unele înţelese şi lămurite, în clauze abuzive, neînţelese şi neacceptate de împrumutat.

Această interpretare încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinite condiţiile pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă, respectiv: a) să nu se refere la o componentă ce face parte din preţul contractului (atât timp cât redactarea clauzei analizate este clară şi neechivocă); b) să nu fi fost negociată direct cu profesionistul; c) să fi fost introdusă în contract contrar cerinţelor bunei credinţe; d) să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Clauza respectivă exprimă în mod clar şi neechivoc componente de cost/preţ, determinând mecanismul de formare al dobânzii, uşor de înţeles şi de verificat de către orice client al băncii cu înţelegere şi diligentă medie.

Deşi clauza respectivă este clară, instanţa de apel, ignorând contextul legislativ în care banca îşi desfăşoară activitatea economică, a judecat în echitate, neţinând seama de faptul că activitatea bancară este una reglementată, pe o piaţă foarte tehnicizată, în care marja de acţiune a profesionistului este încadrată în anumiţi parametrii, astfel încât ea nu poate inventa câte un produs financiar unicat pentru fiecare dintre clienţii săi, tipurile de credit fiind prestabilite pe piaţă/reglementate de legiuitor în mod obiectiv, fiecare având caracteristicile sale definitorii, care nu pot fi suprimate, ori câtă apetenţă la negociere ar avea viitoarele părţi contractante.

În opinia recurentei, dispoziţiile legale ce reglementează activitatea bancară, dau anumită marjă de acţiune băncii.

În altă ordine de ideii, instanţa de apel a pronunţat o soluţie greşită, neobservând faptul că reclamantul nu a invocat vreo cauză care să afecteze validitatea consimţământului său.

Prin urmare, împrumutatul a avut reprezentarea corectă a tuturor componentelor de cost ale creditului, contractul reprezentând legea părţilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 969 C. civ.

Prin urmare, pentru a modifica termenii şi condiţiile agreate la început, ar fi trebuit ca ambele părţi să cadă de acord, cât timp niciuna dintre ele nu a avut consimţământul viciat la data semnării contractului.

Recurenta-pârâtă a susţinut că dispoziţiile din Legea nr. 193/2000 aduc o serie de criterii suplimentare, care nu vin să înlăture elementele de care depinde validitatea unui contract.

Dintre criteriile cuprinse în art. 4 din Legea nr. 193/2000, unul trebuia analizat cu prioritate şi anume existenţa unui preţ al creditului şi că acesta este compus din dobândă şi comisioane, precum şi faptul că părţile au semnat, de comun acord, respectivul contract, plata acestui preţ reprezentând voinţa comună a părţilor.

Ca atare, instanţa de apel a interpretat greşit clauza de la art. 2.10 a - Condiţii generale, ca fiind dobândă unilaterală stabilită de către prestatorul de servicii financiare, când de fapt, era o componentă distinctă de preţ, concluzionând, tot greşit, că redactarea acestei clauze reprezintă o modalitate de modificare unilaterală a dobânzii.

Instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei de la art. 2.10 a din Condiţiile generale şi în sensul că modificarea dobânzii variabile ar fi un aspect lăsat la simpla apreciere a băncii.

Mai mult, instanţa de apel nu a determinat în ce constă dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici cum ar putea banca să influenţeze modificarea dobânzii prin manipularea costului resurselor de creditare, tăcând şi o apreciere greşită cu privire la o aşa zisă lipsă de informare a consumatorului datorită pretinsei exprimări neclare a respectivei clauze.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii.

Recurenta-pârâtă a învederat instanţei faptul că reclamantul a fost cel care a avut iniţiativa încheierii contractului, a avut timp de gândire şi de analiză a acestuia, clauzele contractului nu au fost contestate ca nefiind clare, la data semnării contractului, reclamantul nu a solicitat retractarea acestuia, deşi a avut la dispoziţie un timp pentru acest scop, nu a existat nici un viciu de consimţământ la semnarea contractului.

Abia după derularea parţială a contractului, reclamantul a încercat să distorsioneze realităţile contractului.

Recurenta-pârâtă a arătat că în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu trebuie avută în vedere nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În sprijinul susţinerilor sale, recurenta-pârâtă a invocat concluziile avocatului general al CJUE în cauza C-484/08.

În opinia recurentei-pârâte, din concluziile acestuia se desprinde faptul că intenţia legiuitorului european a fost aceea ca obiectul unui contract, descrierea acestuia, precum şi raportul calitate/preţ să fie excluse de la aprecierea caracterului abuziv.

În acelaşi sens au fost apreciate intenţiile privind prestaţia şi descrierea acesteia, ca fiind excluse de la controlul caracterului abuziv.

A fost invocată hotărârea pronunţată în cauza C-76/2010, opinându-se în sensul că, potrivit acestei hotărâri, un contract de credit trebuie să cuprindă menţiunea DAE (dobânda anuală efectivă), aceasta reprezentând costul global al creditului, rostul acestei menţionări a DAE, constând în a da posibilitatea consumatorului să aprecieze întinderea obligaţiei sale.

Recurenta-pârâtă a învederat instanţei că o interpretare directă a noţiunii de obiect şi preţ, în cazul contractelor bancare a fost efectuată de Curtea Supremă a Marii Britanii, în cauza The Office of Faire v Abbey National pic & Others precum şi de Curtea Supremă a Germaniei în Decizia nr. XI ZR167/96, din ambele hotărâri rezultând faptul că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzelor ce privesc obiectul contractului.

Ca parte a preţului contractului dobânda nu este stabilită de bancă după simpla apreciere sau voinţă, ci sub un dublu control, al reglementărilor BNR şi al pieţei relevante, utilizând perspectiva concurenţială.

Au fost invocate în acest sens, dispoziţiile art. 9 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 1 lit. a) parag. 2 şi 3 din Anexa I la Legea nr. 193/2000, care rezervă băncii dreptul de creştere a preţului în relaţie de dependenţă cu rata de pe piaţa financiară, dacă există o motivaţie întemeiată.

În opinia recurentei-pârâte, reclamantul a încercat să determine instanţele să dea o altă calificare juridică faptelor decât cea care i se impune cu rigoare ştiinţifică.

S-a apreciat că nu poate fi criticat un contract, în privinţa anumitor clauze pe care le conţine, în virtutea unor dispoziţii din Legea nr. 193/2000, pentru a se cere intervenţia judecătorului, care este terţ la respectivul contract, în sensul stabilirii unui nou preţ al creditului, cu nesocotirea voinţei comune a părţilor.

A scoate din contractele de credit clauzele care privesc mecanismul de formare al dobânzii contractuale variabile, ar echivala cu lăsarea fără cauză juridică a acestei obligaţii de plată, de esenţa oricărui contract de credit.

În acest sens a evidenţiat faptul că respectivul contract de credit încheiat cu reclamantul cuprinde în Condiţiile generale explicaţii cu privire la elementele de cost obiective, exterioare voinţei băncii, în funcţie de care va evolua dobânda de referinţă a acesteia, între aceste elemente regăsindu-se costurile de creditare ale băncii, care nu ţin de voinţa acesteia ci de piaţa financiar bancară în care aceasta activează.

Pentru a exista pe piaţă, mai ales în condiţii economico-financiare dificile, trebuie ca toate costurile suportate de bancă cu împrumuturile pe care le ia din piaţă, să fie mai mici decât cele cu care împrumută alte subiecte de drept.

Recurenta-pârâtă afirmă că a depus la dosarul cauzei situaţiile sintetice la care a fost actualizată cotaţia dobânzii variabile de referinţă, din care ar rezulta faptul că aceasta nu a crescut decât cu 0,40% în perioada 2007 - 2008 şi a stagnat în perioada 2009 - 2010, banca absorbind impactul economic al pieţei fără a mai repercuta creşterea nivelului costurilor de creditare, în costurile propriilor împrumutaţi.

S-a mai afirmat că până la apariţia O.U.G. nr. 50/2010, nivelul dobânzii de referinţă al BCR era stabilit în funcţie de o serie de factori care se luau în considerare la calcularea acestuia, fiecare factor fiind un cost de creditare al băncii, factori care au o evoluţie exterioară voinţei băncii şi care, luat fiecare în parte, dar cu atât mai mult împreună, reprezintă o motivaţie întemeiată, în sensul art. 1 lit. a) din Anexa I la Legea nr. 193/2000.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, constată următoarele:

I. Recursul formulat de recurentul-reclamant M.C.I. este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Clauza prevăzută de art. 9 lit. c) din Contractul de credit este abuzivă, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Analizând cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă faptul că recurentul-reclamant a solicitat constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, în primul rând, chiar dacă a indicat drept motiv al dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor faptul că respectivul comision se calculează lună de lună raportat la întregul împrumut şi nu la soldul rămas de plată.

Trebuie arătat că, potrivit practicii CJUE, aşa după cum rezultă din hotărârea pronunţată în cauza C-241/98, judecătorul naţional are puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele.

Tot în acest sens, sunt şi hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C-484/2008, C-164/2013, C-279/2014 şi C-76/2010.

Sub acest aspect, motivarea instanţei de apel este greşită, în sensul că nu se poate considera că reclamantul ar fi cerut modificarea respectivei clauze, în sensul aplicării comisionului de administrare la soldul rămas de plată, iar nu la întregul credit, acesta încercând doar, pe această cale, să justifice existenţa dezechilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşa după cum s-a arătat mai sus, instanţa era obligată, din oficiu, să analizeze caracterul abuziv al acestei clauze, sub aspectul dezechilibrului contractual invocat.

Contractele preformulate, cum este şi cazul contractului din speţa de faţă, nu sunt, prin ele însele, contracte abuzive, însă acest contract nu a fost negociat, iar faptul că banca a informat pe reclamant în legătură cu conţinutul contractului şi că i-a lăsat timp de gândire, nu echivalează cu faptul negocierii clauzelor contractului.

Nici existenţa, la data încheierii contractului, a unei varietăţi de produse de creditare, nu semnifică faptul că acesta a fost negociat, reclamantul nefăcând altceva decât să adere la un tip de contract preformulat, dar ale cărui clauze au fost grefate pe condiţiile de eligibilitate ale reclamantului.

De altfel, din simpla observare a clauzei respective, rezultă că în cuprinsul ei nu se enumera prestaţiile efective în schimbul cărora s-a perceput acest comision, această enumerare reprezentând o cerinţă esenţială a contractelor de împrumut bancar, lipsa contraprestaţiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamantului.

Chiar dacă prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a permis băncilor posibilitatea de a percepe un comision de administrare, aceasta nu înseamnă că în cazul fiecărui contract nu trebuie să se arate care sunt contraprestaţiile efective în baza cărora se percepe acest comision, lipsa acestora echivalând cu redactarea clauzelor într-un limbaj care nu este uşor inteligibil, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din această clauză, în ceea ce-l priveşte pe împrumutat, astfel încât se poate vorbi despre reaua-credinţă a băncii în ce priveşte includerea acestei clauze în contract, rezultând că instanţa de apel, în mod nelegal, nu a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze.

Monitorizarea situaţiei creditului face parte din firescul activităţii bancare, iar costurile cu această monitorizare ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, banca nejustificând, în mod credibil, de ce mai era necesar şi comisionul de administrare. În plus, susţinerea acesteia că acest comision trebuie suportat doar de împrumutat, nu face decât să întărească ideea că această clauză, care nu prevede contraprestaţiile în baza căruia este perceput acest comision, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutatului, caracterul semnificativ al dezechilibrului rezultând dintr-un simplu calcul economic, comisionul de administrare fiind plătit lunar de-a lungul derulării contractului.

Pentru aceste considerente, hotărârea instanţei de apel urmează a fi modificată, în sensul admiterii apelului reclamantului, schimbării sentinţei apelate şi admiterii cererii reclamantului sub aspectul constatării ca abuzive a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din contractul de creditare.

2. Hotărârea instanţei de apel este dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr. 193/2000 în ce priveşte clauza prevăzută de art. 5 din contract.

Această clauză are următorul cuprins: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 6,95% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 pp".

Conţinutul acestei clauze este abuziv, cu referire la sintagma „dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile BCR", deoarece această sintagmă nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se referă la limbaj uşor inteligibil, iar art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, a cărei transpunere s-a făcut în legislaţia românească prin Legea nr. 193/2000, se referă la un limbaj clar şi inteligibil.

În contextul speţei trebuie analizat ce înseamnă redactarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil respectiv un limbaj clar şi inteligibil.

Limbaj clar înseamnă exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă în analiza acestei clauze, din punct de vedere al caracterului abuziv, trebuie ţinut cont şi de prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul că respectivul contract de împrumut bancar este unul de adeziune, în care se prezumă caracterul nenegociat al clauzelor, informarea reclamantului în legătură cu conţinutul contractului şi acordarea unui răgaz de gândire în vederea semnării acestuia nu echivalează cu negocierea contractului şi mai ales a acestei clauze cu reclamantul.

În ce priveşte limbajul inteligibil, acesta înseamnă posibilitatea pentru consumator de a prevedea consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice din care rezultă din acesta, în ceea ce-l priveşte.

Astfel, CJUE, în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, par. 75, a arătat următoarele: art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală .., cerinţa potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului .. la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată se evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte".

Or, sub acest aspect, modul de redactare al clauzei de la art. 5 din contractul bancar se înscrie în prevederile alin. (1) lit. a), b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cât şi în prevederile art. 4 alin. (1) şi (6) din aceeaşi lege.

Sintagma „dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile BCR" nu respectă exigenţele legii, nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca ar putea să determine rata dobânzii, după expirarea celor 12 luni de început, în orice caz, această sintagmă lasă la liberul arbitru al băncii cuantumul părţii variabile a dobânzii, din moment ce se permite acesteia calculul dobânzii în care partea variabilă este stabilită prin simpla voinţă a băncii, neexistând, explicitat, un mecanism de stabilire şi de evoluţie a acestei părţi variabile a dobânzii.

Prin modul de redactare al acestei clauze, împrumutatul nu poate cunoaşte, în mod real, la încheierea contractului, care este mecanismul referitor la modificarea ratei dobânzii, aceasta însemnând că respectiva prevedere contractuală este astfel formulată încât sfera sa de incidenţă poate fi stabilită, exclusiv, de către profesionist.

Datorită acestui mod neclar şi neinteligibil în care a fost redactată respectiva clauză, ţinând cont şi de caracterul nenegociat al acesteia, aceasta este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutatului.

Totodată, în analiza clauzelor contractului ce face obiectul speţei de faţă, trebuie pornit chiar de la prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, care, în alin. (2) arată că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

Sub acest aspect, trebuie observat că la art. 1 din Contractul de credit nr. 11533 din 17 decembrie 2007 se prevede faptul că banca a acordat împrumutatului un credit în moneda Euro.

În acest sens, în opinia instanţei de recurs, este rezonabil a se interpreta că voinţa reală a părţilor a fost aceea ca partea variabilă a dobânzii, după primele 12 luni de la acordarea împrumutului, să fie indicele Euribor/Lună, cum de altfel, a interpretat şi instanţa de apel în primul ciclu procesual.

Euribor (Euro Interbank Offered Rate) este rata de referinţă pentru piaţa monetară în Euro, fiind rata la care o bancă de prim ordin oferă altei bănci de prim ordin (cum este şi cazul în speţa de faţă) depozite în zona Euro.

Cum împrumutul a fost acordat în moneda Euro, este rezonabil a se interpreta că prin „dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile BCR", părţile s-au referit la indicele Euribor/Lună.

Prin urmare, nu este vorba de o modificare a clauzelor contractuale, deci de o ingerinţă în voinţa părţilor, ci de o interpretare a clauzelor contractuale, plecând de la analiza ansamblului clauzelor, dar ţinând seama şi de faptul că sintagma care se referă la partea variabilă a dobânzii, după primele 12 luni de la încheierea contractului, are caracter abuziv.

Ca atare, instanţa de recurs va admite şi sub acest aspect recursul reclamantului-recurent, va modifica decizia recurată, va admite apelul reclamantului în sensul schimbării sentinţei şi va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din contract, în sensul interpretării sintagmei „dobânda de referinţă" variabilă, ca fiind indicele Euribor/Lună.

II. În ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă BCR SA Bucureşti constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Critica privind greşita interpretare şi schimbare a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic a clauzei prevăzute de art. 2.10 a din Condiţiile generale ale contractului, critică încadrată de către recurenta-pârâtă în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinută, din cuprinsul criticilor formulate rezultând că recurenta-pârâtă a criticat nelegala interpretare şi aplicare a acestora de către instanţa de apel, critică ce poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., clauza de la art. 2.10 a neputând fi interpretată ca „un act juridic" de sine stătător, această critică urmând a fi analizată împreună cu cele ce vizează greşita aplicare a legii.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1, art. 4 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2)) din Directiva 93/13/CEE şi a Regulamentelor BNR, dispoziţiile Legii nr. 363/2007 nefiind aplicabile speţei de faţă, contractul bancar analizat fiind încheiat înainte de promulgarea acestei legi.

Din analiza criticilor formulate de către recurenta-pârâtă, rezultă că aceasta susţine faptul că art. 2.10 a din Condiţiile generale ale contractului de împrumut bancar se referă la o componentă de cost/preţ a contractului, respectiv la mecanismul de formare a dobânzii şi, ca atare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile cerute de acest articol pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă, cât timp aceasta este exprimată într-un limbaj uşor de înţeles şi de verificat de către orice client al băncii cu înţelegere şi diligenţă medie.

Sub un prim aspect trebuie arătat faptul că, aşa după cum s-a arătat mai sus, în cazul analizei recursului recurentului-reclamant cu privire la comisionul de administrare, CJUE recunoaşte judecătorului naţional puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele.

În altă ordine de idei, art. 4 alin. (6)) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, se referă la necesitatea exprimării clauzelor privind componente de cost/preţ, într-un limbaj uşor inteligibil, respectiv într-un limbaj clar şi inteligibil, or, sub acest aspect instanţa de apel a arătat, în mod clar, de ce clauza constatată abuzivă nu respectă aceste condiţii, recurenta-pârâtă nearătând de ce această constatare a instanţei de apel ar fi greşită.

Nu se poate reţine nici susţinerea recurentei-pârâte că instanţa de apel, în ce priveşte clauza analizată, a judecat în echitate, când de fapt, a analizat respectiva clauză prin prisma cerinţelor legale prevăzute de legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor, precum şi ţinând cont de practica CJUE în acest domeniu. Sub acest aspect, nu se poate reţine nici susţinerea că împrumutatul nu a invocat vreo cauză care să afecteze validitatea consimţământului său.

Contractul de împrumut bancar, ca orice tip de contract, trebuie să respecte condiţiile de validitate cerute de lege, însă, în plus, el trebuie să respecte şi legislaţia privind protecţia consumatorilor, respectiv să cuprindă clauze care să fie uşor de înţeles pentru consumatori, plecându-se tocmai de la ideea că aceştia nu se află pe picior de egalitate cu profesionistul, atât din punct de vedere al posibilităţii de negociere al contractului, cât şi al pregătirii de specialitate.

Nimeni nu a împiedicat unitatea bancară să formuleze clauza privind evoluţia dobânzii într-un limbaj clar şi accesibil, în sensul legislaţiei şi jurisprudenţei privind protecţia consumatorului, astfel încât împrumutatul să poată prevedea, mai ales, consecinţele economice în timp ale aplicării clauzei respective, sub acest aspect fiind relevante cele arătate la analiza recursului reclamantului-recurent cu referire la comisionul de administrare.

Recurenta-pârâtă încearcă să acrediteze ideea că orice contract de împrumut bancar, inclusiv cel ce face obiectul cauzei de faţă, ar cuprinde clauze esenţiale, care îl caracterizează, precum şi alte clauze, care sunt neesenţiale, iar clauza privind plata dobânzii ar fi una esenţială, care nu ar putea face obiectul analizei de către o instanţă de judecată, în ce priveşte caracterul lor abuziv, în susţinerea acestei idei invocând hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-484/08.

Această susţinere nu poate fi reţinută, deoarece, pe de o parte, recurenta-pârâtă a invocat susţinerile avocatului general, iar nu concluziile instanţei, iar pe de altă parte, există alte hotărâri ale CJUE, precum cea pronunţată în cauza C-26/13, din care rezultă că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând contractului condiţia de a expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte, însă tocmai aceste cerinţe nu sunt îndeplinite de clauzele analizate.

Potrivit hotărârii pronunţată de CJUE în cauza C-76/2010, instanţelor naţionale li s-a recunoscut posibilitatea de a efectua analiza caracterului abuziv, chiar din oficiu, al unor clauze încheiate între profesionişti şi consumatori, dar nu li s-a dictat rezultatul la care trebuie să ajungă în urma acestei analize, fiind evident că doar dacă în urma analizei efectuate, în spiritul practicii CJUE, ar rezulta că unele clauze au caracter abuziv, acestea vor fi declarate ca atare.

Este adevărată susţinere recurentei-pârâte în sensul că, potrivit hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-76/2010, un contract de împrumut bancar trebuie să cuprindă menţiunea DAE (dobânda anuală efectivă) însă, CJUE a specificat faptul că această dobândă ar trebui exprimată sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, subliniind faptul că numai dacă această formulă nu ar fi redactată într-un mod clar şi inteligibil o instanţă naţională ar putea să analizeze caracterul său abuziv, or, în speţa de faţă, instanţa de apel a analizat conţinutul clauzei şi a constatat că aceasta nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

În speţa analizată, nu are relevanţă jurisprudenţa curţilor supreme din Marea Britanie şi Germania, ci doar jurisprudenţa CJUE, de care, însă, s-a ţinut seama în analiza motivelor de recurs formulate de către recurenta-pârâtă.

Nu pot fi reţinute criticile formulate de către recurenta-pârâtă cu privire la faptul că atât reglementările BNR cât şi evoluţia băncilor pe o piaţă concurenţială permit băncilor să reglementeze mecanismul de formare al dobânzii contractuale variabile, cu atât mai mult cu cât a fost obţinut şi acordul împrumutatului.

Este adevărată susţinerea recurentei-pârâte sub acest aspect, legislaţia şi practica jurisprudenţială în materie neinterzicând băncilor să încheie cu împrumutaţii contracte care să prevadă o evoluţie în timp a nivelurilor dobânzilor, numai că această evoluţie trebuie să fie surprinsă printr-un mecanism clar, iar clauzele care reglementează respectivul mecanism trebuie să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, care să permită consumatorului să întrevadă consecinţele economice ale clauzei respective, în ceea ce-l priveşte, însă tocmai sub acest aspect, clauzele declarate drept abuzive nu întrunesc cerinţele legislaţiei privind protecţia consumatorilor, aşa cum s-au conturat atât din practica OUE cât şi a ICCJ.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta BCR SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 195/2015 din 10 februarie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de M.C.I. împotriva aceleiaşi decizii.

Va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de reclamantul M.C.I. împotriva Sentinţei civile nr. 8049 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi va schimba, în parte, sentinţa apelată în sensul că va admite cererea, modificată şi precizată, formulată de reclamantul M.C.I.

Va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din Contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007 în sensul interpretării sintagmei „dobânda de referinţă" variabilă, ca fiind indicele Euribor/Lună şi va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din acelaşi contract.

Având în vedere soluţia pronunţată cu privire la aspectele analizate, va obliga pârâta să restituie reclamantului sumele reţinute în plus în temeiul clauzelor declarate abuzive.

Totodată, va obliga pârâta să emită un nou grafic de rambursare, ţinând cont de clauzele constatate ca fiind abuzive.

De asemenea, va menţine dispoziţia din Sentinţa nr. 8049 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale formulată de pârâta BCR SA.

Având în vedere considerentele prezentei decizii, va menţine dispoziţiile deciziei recurate în ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 2.10 a din Condiţiile generale ale contractului de credit.

În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă BCR SA la 1.500 RON cheltuieli de judecată către reclamantul-recurent M.C.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta BCR SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 195/2015 din 10 februarie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul M.C.I. împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică, în parte, decizia recurată.

Admite apelul declarat de reclamantul M.C.I. împotriva Sentinţei civile nr. 8049 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Schimbă, în parte, sentinţa apelată în sensul că:

Admite cererea, modificată şi precizată, formulată de reclamantul M.C.I.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din Contractul nr. 11533 din 17 decembrie 2007 în sensul interpretării sintagmei „dobânda de referinţă" variabilă, ca fiind indicele Euribor/Lună.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din acelaşi contract.

Obligă pârâta să restituie sumele reţinute în plus, în temeiul clauzelor abuzive.

Obligă pârâta să emită un nou grafic de rambursare, având în vedere clauzele constatate ca fiind abuzive.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Obligă recurenta-pârâtă BCR SA Bucureşti la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul M.C.I.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 februarie 2016.

← ICCJ. Decizia nr. 276/2016. Civil		ICCJ. Decizia nr. 258/2016. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 314/2016. Civil ICCJ. Decizia nr. 316/2016. Civil ICCJ. Decizia nr. 275/2016. Civil ICCJ. Decizia nr. 276/2016. Civil ICCJ. Decizia nr. 258/2016. Civil ICCJ. Decizia nr. 260/2016. Civil ICCJ. Decizia nr. 255/2016. Civil. Dizolvare societate (registrul comerţului). Recurs ICCJ. Decizia nr. 256/2016. Civil. Pretenţii. Recurs