ICCJ. Decizia nr. 45/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 45/2016
Dosar nr. 53742/3/2010*
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2016
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 15 iunie 2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta M.D.S. a solicitat completarea dispozitivului Deciziei nr. 163/A din 07 aprilie 2015 pronunţată de această instanţă în Dosarul nr. 53742/3/2010*, în sensul obligării intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat şi a celui de expert, cheltuieli ce au fost solicitate atât prin motivele de apel, dar şi în şedinţa publică din 7 aprilie 2015.
În motivare, s-a arătat că prin decizia a cărei completare s-a solicitat a fost admis apelul reclamantei, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de fond, însă instanţa a omis să se pronunţe asupra acestui aspect.
Prin Decizia nr. 362/A din 3 iulie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea şi a dispus completarea dispozitivului Deciziei sale civile nr. 163/A din 7 aprilie 2015 în sensul că cheltuielile de judecată vor fi evaluate de instanţa de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că nici în dispozitiv, dar nici în considerentele Deciziei nr. 163/A din 07 aprilie 2015, prin care s-a soluţionat apelul reclamantei, nu există vreo menţiune referitoare la cererea acestei părţi de acordare a cheltuielilor de judecată, fapt care echivalează cu omisiunea soluţionării acestor pretenţii.
S-a stabilit însă că, având în vedere soluţia de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată urmează a fi evaluate de instanţa de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport de soluţia pronunţată, de rejudecare a cererii ultim menţionate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arătând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 2812 şi 274 C. proc. civ.
Aceasta întrucât, în cazul soluţiei de casare cu trimitere spre rejudecare, nepronunţarea instanţei asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate constitui o omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, în sensul art. 2812 C. proc. civ.
În raport de dispoziţiile art. 274 din acelaşi cod şi de soluţia adoptată prin decizia a cărei completare a fost cerută, instanţa de judecată nu se putea pronunţa asupra cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată. În cazurile de casare cu trimitere, aceste cheltuieli nu se acordă. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii şi care, într-o exprimare sintetică constă în formularea unei cereri, exercitarea unei acţiuni ori susţinerea unor apărări neîntemeiate.
Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.
Or, prin desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, acţiunea reclamantei nu a fost soluţionată şi nu a fost stabilită partea câştigătoare, nu a fost reţinută culpa procesuală, situaţie faţă de care instanţa de apel nu se putea pronunţa asupra cheltuielilor de judecată în această fază procesuală, acordarea cheltuielilor de judecată putând fi analizată de instanţa de trimitere odată cu soluţionarea fondului.
La data de 7 ianuarie 2016 a formulat întâmpinare intimata-reclamantă M.S.D., care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că este incorectă susţinerea recurentului în sensul că prin desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare acţiunea nu ar fi fost soluţionată şi nu s-ar fi stabilit partea câştigătoare. Faza procesuală a apelului a fost promovată tocmai ca urmare a excepţiilor invocate de recurent în faţa instanţei de fond şi admise în mod netemeinic şi nelegal. Promovarea căii de atac a apelului şi susţinerea acestuia au generat costuri în sarcina intimatei tocmai din culpa procesuală a recurentului.
În plus, prin hotărârea recurată, instanţa de apel nu a soluţionat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ci a dispus doar ca acestea să fie avute în vedere de instanţa de rejudecare.
Intimata a solicitat judecarea cauzei în lipsă şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în recurs, respectiv a onorariului de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu chitanţa depusă la dosar, fila 23.
Analizând recursul declarat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia.
În esenţă, recurentul a susţinut că, prin raportare la soluţia adoptată de instanţa de apel, aceea de desfiinţare a sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nepronunţarea asupra solicitării uneia din părţi privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată nu putea fi văzută ca o omisiune a instanţei - care să poată fi remediată pe calea procedurală oferită de dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ. - de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere.
Înalta Curte apreciază că o atare susţinere nu poate fi primită de vreme ce, prin apelul declarat, reclamanta adresase o cerere concretă instanţei învestită cu judecarea acestuia, de acordare a cheltuielilor de judecată, asupra căreia curtea de apel era ţinută a se pronunţa în orice sens.
În raport de acest aspect şi în absenţa oricărei dispoziţii a instanţei asupra cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, în mod corect omisiunea constatată a fost rezolvată în cadrul procesual dat de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.
Afirmarea unei greşite soluţionări a cererii de completare prin trimiterea la ideea de culpă - ce constituie, în general, fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată dintr-un proces, dar care fundament lipseşte în cazul în speţă, dată fiind soluţia judecăţii de apel, de desfiinţare a sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare - nu poate fi primită.
Aceasta întrucât se observă că, prin completarea Deciziei civile nr. 163/A din 7 aprilie 2015 cu dispoziţia sa asupra cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, instanţa de apel nu a rezolvat de o manieră definitivă cererea în cauză, în sensul obligării părţii adverse (actualul recurent) la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului, ci a stabilit doar că acestea vor fi evaluate de instanţa de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.
De altfel, instanţa de apel a procedat exact de maniera despre care vorbeşte recurentul în finalul motivelor sale de recurs, stabilind că, dată fiind soluţia judecăţii din apel, de desfiinţare cu trimitere, culpa procesuală nu a fost încă stabilită, astfel că acordarea cheltuielilor de judecată va fi analizată de instanţa de trimitere odată cu soluţionarea fondului. Aşadar, nici instanţa a cărei hotărâre se critică pe calea prezentului recurs nu a acordat cheltuielile solicitate de apelanta-reclamantă, după cum, împotriva realităţii, critică recurentul ca şi cum o astfel de situaţie s-ar fi şi întâmplat.
Altfel spus, criticile recurentului fundamentate pe ideea de culpă ce rezultă dintr-un proces definitiv judecat şi-ar fi găsit justificarea în măsura în care, pe calea cererii de completare a Deciziei civile nr. 163/A din 7 aprilie 2015, instanţa de apel l-ar fi obligat pe acesta la suportarea cheltuielilor de judecată din apel, mai înaintea definitivării procesului şi determinării, pe această cale, a culpei procesuale în acest litigiu.
Cum o astfel de situaţie nu se regăseşte în cauză, instanţa de apel dispunând, dimpotrivă, chiar în sensul celor afirmate şi de către recurent, însă pe calea completării deciziei iniţiale din apel, iar nu refuzând această completare (după cum, nejustificat, a pledat recurentul prin memoriul său de recurs) Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
Cât priveşte cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat) pentru judecata din actualul recurs, Înalta Curte reţine aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 2813 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii, reglementarea fiind incidentă atât judecăţii de primă instanţă a unor astfel de cereri, cât şi în căile de atac declanşate în astfel de proceduri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 362/A din 3 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 44/2016. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 46/2016. Civil → |
|---|
