ICCJ. Decizia nr. 65/2016. Civil. Actiune în daune delictuale. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 65/2016
Dosar nr. 1991/99/2012*
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2016
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1159 din 11 aprilie 2013, Tribunalul Iaşi a admis în parte cererea formulată de reclamantul C.A.C., în contradictoriu cu pârâţii M.C. şi SC D.P.I. SRL Bucureşti, prin administrator judiciar C.I.M. Ipurl Iaşi; a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 4.000 lei, daune morale, către reclamant; a obligat pârâţii la publicarea, pe cheltuială proprie, în ediţia tipărită şi în ediţia on-line a ziarului „Bună Ziua Iaşi”, a hotărârii judecătoreşti; a obligat pârâţii la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, pe situaţia de fapt, că în perioada 31 ianuarie 2012 - 13 februarie 2012 în cotidianul „Bună Ziua, Iaşi“ a fost publicată o serie de 9 articole semnate de pârâtul C.M., toate având ca subiect presupuse fapte de corupţie ale reclamantului. Şapte dintre aceste articole sunt însoţite şi de fotografia reclamantului.
S-a constatat că titlurile articolelor publicate în perioada 31 ianuarie 2012 - 13 februarie 2012 în cotidianul „Bună Ziua, Iaşi“ sunt următoarele: „Aici se ascund şpăgile de la Spitalul Parhon” însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 31 ianuarie 2012); „Agenţia de Integritate descinde la Spitalul Parhon” însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 1 februarie 2012); „Privatizare cu şpagă la Spitalul Parhon" însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 2 februarie 2012); „Incredibil”: 500.000 de euro găsiţi în buzunarul directorului Spitalului Parhon” însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 6 februarie 2012); „Căpuşele corupte de la Spitalul Parhon: Afacerea Velosan” însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 7 februarie 2012); „Cea mai mare şpagă luată vreodată la Iaşi: 78 de miliarde" alăturat imaginii reclamantului (publicat la data de 9 februarie 2012); „Medicul fătălău de la Spitalul Parhon" însoţit de fotografia reclamantului (publicat la data de 10 februarie 2012); „Secretarul de stat V.C.: Nu mă interesează ce se întâmplă la Spitalul Parhon”(publicat la data de 11 februarie 2012); „Avocat plătit din bani publici să-l scape de D.N.A. pe un director”(publicat la data de 13 februarie 2012).
Tribunalul a reţinut că acuzaţiile aduse reclamantului, prin articolele anterior menţionate, vizează lipsa justificării veniturilor cu care reclamantul ar fi achiziţionat două imobile şi faptul că veniturile reclamantului sunt obţinute nelegal, din „mita” luată de la firmele de prestări servicii medicale cu care spitalul are încheiate contracte, ce ar fi fost perfectate prin eludarea prevederilor legale.
Instanţa a considerat că nu se impune redarea strictă a conţinutului fiecărui articol, maniera de exprimare ziaristică oglindită şi în titlurile celor nouă articole, ce a fost redată în motivarea cererii de chemare în judecată, fiind cea cuprinsă, în fapt, în articole. Situaţia de fapt pe care tribunalul a avut a o sancţiona, este cea susţinută de reclamant (relativ la cuprinsul articolelor) şi necontestată de pârâţi.
În drept, prima instanţă a reţinut că raportul juridic litigios urmează a fi dezlegat în raport cu prevederile N.C.C. (intrat în vigoare la 01 octombrie 2011), întrucât art. 103 din Legea nr. 71/2011 prevede că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii - invocată ca temei al cererii deduse judecăţii - este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii faptei ilicite. Or, faptele pretinse a avea caracter ilicit au fost săvârşite după data intrării în vigoare a N.C.C., respectiv la datele 31 ianuarie 2012, 01 februarie 2012, 02 februarie 2012, 06 februarie 2012, 07 februarie 2012, 09 februarie 2012,10 februarie 2012, 11 februarie 2012, 13 februarie 2012 (data publicării fiecărui articol în cotidianul „Buna Ziua, Iaşi”)
Tribunalul a apreciat că în cauză, ansamblul probelor administrate relevă exercitarea dreptului pârâtului la liberă exprimare în mod abuziv.
Astfel, jurnalistul pârât M.C. l-a plasat pe reclamant, fără să existe un suport real factual, în postura de infractor vinovat de săvârşirea unor fapte penale grave expres indicate de autor, respectiv luare de mita, conflict de interese, fals în declaraţii.
Aceste afirmaţii, care privesc fapte (iar nu judecăţi de valoare) au o gravitate extremă, afectând reputaţia reclamantului, prin crearea unei imagini eronate în ochii publicului şi, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă. Or, o astfel de bază factuală nu a fost dovedită în cauză, ceea ce a condus la concluzia că pârâtul a construit afirmaţii lipsite de suport probator, cu intenţie calomnioasă la adresa reclamantului. Astfel, pârâtul a probat doar faptul că reclamantul a fost sancţionat contravenţional la 19 octombrie 2012, cu 500 lei amendă pentru nedepunerea declaraţiei de avere după data începerii activităţii de şef de secţie şi faptul că se află în prezent, în faza actelor premergătoare, o anchetă demarată de D.N.A - Serviciul Teritorial Iaşi la Spitalul C.I.Parhon, însă informaţiile nu sunt publice în acest stadiu al cercetărilor.
Dacă unele exagerări sunt permise ziariştilor, mai ales în exprimarea unor judecăţi de valoare, iar anumite accente ale articolelor publicate în luna februarie 2012 cu privire la persoana reclamantului ar putea fi încadrate în categoria unor astfel de exagerări permise, nu acelaşi lucru se poate retine despre afirmarea unor fapte, prezentate ca fiind certe şi care nu sunt dovedite.
Tribunalul a constatat că articolele incriminate conţineau atât judecăţi de valoare dar şi afirmaţii directe, privind fapte penale grave, intenţionându-se să se transmită opiniei publice un mesaj neechivoc şi anume, că reclamantul a folosit banii publici în interes personal, că a săvârşit infracţiunile de luare de mită, fals în declaraţii, conflict de interese.
Tribunalul a reţinut totodată, că afirmaţiile extrem de grave, de serioase vizându-l pe reclamant impuneau diligenţe speciale din partea autorului articolelor, în verificarea adevărului declaraţiilor factuale şi că specificul cotidianului „Bună ziua, Iaşi” este de informare, nu de pamflet, publicul având expectanţa justificată ca informaţiile cuprinse în acesta să fie conforme cu realitatea, să exprime adevărul.
Ca atare, s-a considerat că afirmaţiile ziaristului au depăşit limitele acceptabile şi că nu există un raport de proporţionalitate rezonabil între interesele concurente implicate, articolele respective constituindu-se într-o campanie de defăimare a reclamantului, care nu este protejată de dreptul constituţional la libertatea de exprimare şi nici de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, fapta pârâtului este ilicită fiind săvârşită în exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv la liberă exprimare, depăşind, în contextul dat, limitele criticii admisibile şi aducând reclamantului un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei, demnităţii, reputaţiei, suferinţe de ordin psihic şi atingeri ale vieţii private, fiindu-i ştirbită imaginea la locul de muncă, în mediul profesional, în familie şi în general, în societate.
Cât priveşte echivalentul valoric al daunelor morale s-a reţinut că acestea nu sunt susceptibile de comensurare bănească, obiectul prejudiciului, dreptul subiectiv vătămat fiind o valoare inestimabilă, dar că imposibilitatea evaluării în bani a prejudiciului moral nu implică şi imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizaţiei de reparare.
Faţă de dispoziţiile art. 253 C. civ., care reglementează mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale şi a căror incidenţă la speţă s-a reţinut, au fost obligaţi pârâţii la publicarea, pe cheltuială proprie, în ediţia tipărită şi în ediţia on-line a ziarului „Bună ziua, Iaşi”, a hotărârii.
De asemenea, constatând că articolele publicate şi-au produs efectele cu mult timp în urmă, iar publicarea prezentei hotărâri, după trecerea unei perioade îndelungate, nu se mai poate constitui într-o reparaţie integrală a prejudiciului moral suferit, aşa încât acesta este susceptibil şi de o reparaţie pecuniară, comensurată la nivelul sumei de 4.000 lei (cererea reclamantului privind acordarea sumei totale de 1.000.000 lei daune morale, fiind apreciată de instanţă a constitui un izvor de îmbogăţire fără just temei).
S-a dispus obligarea, în solidar a celor doi pârâţi, instanţa constatând că sunt îndeplinite şi condiţiile art. 1373 C. civ. referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (pârâta, persoană juridică, în calitate de editor al ziarului „Buna Ziua Iaşi” necontestând nici existenţa raportului de prepuşenie între aceasta şi numitul C.M. şi nici săvârşirea de către acesta a faptei în funcţia încredinţată).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul M.C.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 139 din 20 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că reglementarea libertăţii de exprimare, a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante şi care au fost dezvoltate pe larg de instanţa de fond, respectiv art. 31 alin. (4) din Constituţia României, art. 10 parag. 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, Curtea a reţinut că aplicarea art. 10 al Convenţiei Europene poate fi evaluată în relaţie şi cu alte instrumente internaţionale relevante privind protecţia libertăţii de exprimare, în special art. 19 al Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice (19 decembrie 1966).
De asemenea, Rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin H.G. nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărei rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluţiei.
S-a constatat că în mod corect instanţa de fond a avut în vedere, la soluţionarea cauzei, jurisprudenţa Curţii Europene care a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist care exercită libertatea de exprimare, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” a căror întindere depinde de situaţia concretă particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.
Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii, în exercitarea activităţii lor.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său; personalitate; integritatea sa fizică şi morală, garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ-terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (Von Hannover împotriva Germaniei, parag. 50).
De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii privaţi este legat de art. 8 din Convenţie” şi că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României).
Curtea de apel a constatat că aceste componente esenţiale au fost analizate în concret de către instanţa de fond, în raport de situaţia de fapt reţinută.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt conturată în speţă şi în raport de care se verifică incidenţa normelor invocate anterior, instanţa de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a stabilit că faptele imputate reclamantului prin cele nouă articole publicate nu au o bază factuală solidă.
Astfel, în apel s-a reiterat apărarea pârâtului în sensul că prin articolele încriminate a făcut afirmaţii care corespund realităţii deoarece este în derulare o anchetă penală, A.N.I. a constatat existenţa unei stări de incompatibilitate şi a unui conflict de interese, precum şi faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere achiziţionarea de către reclamant de bunuri imobile de o valoare apreciabilă, de natură a trezi îndoieli cu privire la scopul acestor tranzacţii în raport şi de numărul mare de convenţii civile încheiate cu diverse firme private domeniul medical.
Curtea de apel a constatat că, potrivit adresei D.N.A. - Serviciul Teritorial Iaşi nu rezultă decât că în Dosarul penal nr. 73/P/2012 a fost începută urmărirea penală in rem sub aspectul săvârşirii mai multor infracţiuni de corupţie.
De asemenea, deşi este real că prin raportul de evaluare din 24 septembrie 2013 întocmit de A.N.I. s-a constatat existenţa unei stări de incompatibilitate în ceea ce-l priveşte pe reclamant precum şi existenţa conflictului de interese în materie administrativă, împotriva acestuia s-a formulat contestaţie de către reclamant, ce se află în curs de soluţionare.
Totodată, din comunicatul A.N.I. (9 mai 2014) depus în apel, a rezultat că a fost sesizată Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi în vederea începerii acţiunii de control cu privire la modificările patrimoniale intervenite în averea reclamantului şi a soţiei sale, urmare a constatării de către A.N.I. a unei diferenţe nejustificate de 400.000 euro în averea acestuia.
A reţinut instanţa că cele constatate de A.N.I., pentru care reclamantul a fost plasat în sfera conflictului de interese, au avut în vedere şi convenţiile încheiate de reclamant cu firme medicale şi alte persoane (aspecte invocate de către apelant).
S-a apreciat însă, că toate aceste înscrisuri noi nu au modificat situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi nu pot constitui o bază factuală suficientă şi solidă de natură să-l fi determinat pe apelant să pronunţe „verdicte” în ceea ce priveşte activitatea reclamantului căruia i s-au imputat fapte penale grave. Aceasta, întrucât din comunicatul D.N.A. rezultă că s-a început urmărirea penală in rem, împotriva raportului A.N.I. s-a formulat contestaţie, raport ce viza şi aspecte invocate de apelant în legătură cu convenţiile încheiate de reclamant, iar în ceea ce priveşte existenţa unor diferenţe nejustificate dintre averea dobândită şi veniturile realizate de reclamant, A.N.I. a sesizat instanţa competentă pentru a se efectua un control, astfel că nu există o hotărâre judecătorească care să confirme cele contestate.
Aşa fiind, s-a concluzionat că afirmaţiile extrem de grave la adresa reclamantului în absenţa unei baze factuale solide şi concrete ce nu a fost modificată în apel, au depăşit limitele acceptabile, neexistând un raport de proporţionalitate rezonabil între interesele concurente în litigiu.
În realitate, articolele respective, în număr de nouă, s-au constituit într-o veritabilă campanie de presă de defăimare a reclamantului, care nu poate fi protejată de dreptul constituţional la liberă exprimare, respectiv informarea prin presă prevăzută de art. 10 din Convenţia Europeană.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.C.
Prin Decizia nr. 3106 din 12 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa a reţinut că există contradicţii în interiorul considerentelor hotărârii, care nu permit exercitarea controlului de legalitate în faza recursului,în contextul în care nu au fost lămurite elementele de fapt ale pricinii.
Totodată, a dispus ca, în rejudecare, să se aibă în vedere dacă afirmaţiile făcute de pârât în conţinutul articolelor de presă depăşesc limitele libertăţii de exprimare, ţinând seama, pe de o parte, de specificul informaţiilor (caracterul perisabil al acestora), de rolul jurnalistului de „câine de pază” într-o societate democratică, de elementele relevate de existenţa unei anchete penale în desfăşurare, a unor acte întocmite de A.N.I. (în care există menţiuni cu privire la conflictul de interese administrativ, starea de incompatibilitate a reclamantului, inclusiv sesizarea Comisiei de cercetare a averilor pentru nejustificarea unei sume de 400.000 euro) şi în ce măsură acestea se pot sau nu circumscrie sintagmei de „bază factuală solidă”, făcând dovada preocupării jurnalistului în verificarea veridicităţii şi fiabilităţii afirmaţiilor.
În evaluarea ce urmează a fi realizată de către instanţa devolutivă de control judiciar va face, de asemenea, distincţie între imputaţiile factuale referitoare la fapte materiale concrete (vizând, de exemplu, achiziţionarea de imobile, externalizarea serviciului de dializă în favoarea anumitor firme, privatizarea serviciului de transport al pacienţilor pentru dializă) şi judecăţile de valoare ale jurnalistului (care, exprimând evaluări, opinii critice al acestuia nu pot fi supuse aceluiaşi regim probator, neputându-se concepe că pot fi formulate doar sub condiţia demonstrării realităţii faptice).
S-a dispus a se analiza şi dacă articolele impută fapte penale grave şi acuzaţii gratuite de vinovăţie sau este vorba despre afirmarea unor bănuieli şi suspiciuni; dacă afirmaţiile jurnalistului reprezintă „verdicte” care depăşesc sfera şi protecţia art. 10 C.E.D.O. ori sunt evaluări, opinii critice exprimate de acesta pe baza faptelor materiale concrete prezentate. De asemenea, se va analiza dacă termenii utilizaţi („tun”, „furt”, „şpagă”, „mită”, „împărţirea caşcavalului”) - la care a făcut referire reclamantul şi în întâmpinarea din recurs - reprezintă sau nu încălcarea prezumţiei de vinovăţie ori se înscriu în doza de exagerare şi în mijloacele de expresie permise jurnalistului.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 1991/99/2012*.
Prin Decizia civilă nr. 218 din 28 mai 2015, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis apelul pârâtului M.C., a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea şi a obligat intimatul C.A.C. să plătească apelantului M.C. suma de 2.680 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei, curtea de apel a reţinut următoarele:
Curtea de apel a reţinut că, în perioada 31 ianuarie 2012 - 13 februarie 2012 au fost publicate în cotidianul „Bună Ziua Iaşi” 9 articole semnate de apelantul M.C., având ca subiect pretinse fapte de corupţie săvârşite de reclamantul C.A.C.
Prin aceste articole se susţine că reclamantul nu justifică sumele de bani plătite pentru achiziţionarea a două imobile, în valoarea de 395.000 euro şi respectiv de 100.000 euro, nu a depus declaraţii de avere nici la spital şi nici la U.M.F. şi că, în calitatea sa de director al Spitalului „C.I.Parhon” din Iaşi, a primit bani de la furnizorii de medicamente şi de servicii medicale, încălcând legislaţia referitoare la conflictul de interese.
Se mai susţine că reclamantul a încredinţat un contract fără licitaţie publică unei firme private (SC F.R. SRL) firmă la care soţia sa (angajata Spitalului Parhon) era angajată în acelaşi timp, şi cu care reclamantul încheia convenţii civile în baza cărora ar fi primit suma de 7.000 lei pe an, jurnalistul concluzionând că astfel familia C. s-a aflat în conflict de interese.
Autorul articolelor afirmă şi faptul că reclamantul a cumpărat un imobil de la familia F., sugerând faptul că acesta ar fi fost preţul şpăgii pentru contractele încheiate de firmele familiei F. şi că a privatizat „în condiţii dubioase” serviciul de transport al pacienţilor pentru dializă în favoarea firmelor SC V. SRL şi SC V.M. SRL.
Într-un alt articol se face referire la veniturile de 78 miliarde lei obţinute de reclamant din contractul încheiat de spitalul condus de reclamant cu furnizorii de servicii medicale şi medicamente.
Jurnalistul menţionează, într-un alt articol, că familia C. s-ar fi îmbogăţit de pe urma firmelor care au încheiat contracte cu familia reclamantului, iar în articolul din 13 februarie 2012 reproşează reclamantului că este şi singurul dintre directorii spitalelo9r verificate de către D.N.A. care şi-a angajat un avocat, plătit din bani publici, şi că această acţiune ar fi determinată de frică.
Analizând aceste articole, instanţa de apel a reţinut că acestea au afectat în mod clar reputaţia reclamantului, situaţie faţă de care C.E.D.O. a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat indisolubil de art. 8 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât articolele sunt însoţite de fotografii ale reclamantului (C.E.D.O. Cauza Pfeifer c. Austriei, 15 noiembrie 2007).
Curtea a reţinut ca fiind importantă atât calificarea discursului ca referindu-se la imputaţii factuale sau la judecăţi de valoare, cât si atitudinea subiectivă a autorului în momentul săvârşirii faptei. În raport de acest ultim criteriu, este necesar a se stabili buna credinţă a jurnalistului, atât în raport de adevărul afirmaţiilor sale (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt adevărate sau false, dacă a depus diligenţele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor), cât şi în funcţie de scopul demersului jurnalistic (dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii si idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate).
Instanţa a reţinut că articolele incriminate cuprind atât imputaţii factuale referitoare la fapte materiale concrete (vizând achiziţionarea de imobile, lipsa declaraţiilor de avere, externalizarea serviciului de dializă în favoarea anumitor firme, privatizarea serviciului de transport al pacienţilor pentru dializă), cât şi judecăţi de valoare („donaţie (…) sinonimă cu şpaga”, reclamant „penal”, ajutat „tot de penali”, „tun”, „furt”, „şpagă”, „mită”, „împărţirea caşcavalului”).
În ce priveşte imputaţiile factuale, instanţa a constatat că materialitatea lor este, în parte, dovedită. Astfel, instanţa are în vedere actele de vânzare-cumpărare a celor două imobile, având valorile indicate în articolele incriminate, lipsa declaraţiilor de avere, sancţionată prin procesul-verbal de contravenţie din 19 octombrie 2012, comunicatul A.N.I. privind existenţa conflictului de interese motivat de faptul că reclamantul deţine „interese la două societăţi comerciale care au stabilit relaţii comerciale cu acest spital public, în perioada 29 mai 2006-27 ma 2013” (fila 39 dosar), comunicatul aceleiaşi instituţii potrivit cu care Agenţia a constatat existenţa unei diferenţe nejustificate, de aprox. 407.000 euro, între averea dobândită şi veniturile realizate împreună cu soţia sa, ca angajaţi ai spitalului (fila 460 dosar), adresa D.N.A. .din 6 martie 2014 referitoare la începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, conflict de interese şi complicitate la infracţiunea de conflict de interese, urmată de emiterea, de către D.N.A., a ordonanţei de începere a urmăririi penale din 3 martie 2014 faţă de reclamant pentru aceleaşi infracţiuni, de emiterea ordonanţei de extindere a urmăririi penale din 27 octombrie 2014 şi pentru alte infracţiuni, de emitere a ordonanţei de continuare a urmăririi penale din 29 octombrie 2014 (în care se face referire la relaţia reclamantului cu firmele din grupul F. şi cu SC P.I.R. SRL), respectiv de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile asupra bunurilor aflate în proprietatea reclamantului la data de 29 octombrie 2014.
În privinţa judecăţilor de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmaţiile unui ziarist au caracterul unor judecăţi de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art. 10, cu condiţia ca ele să se bazeze pe fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor: „chiar si o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală ”(C.E.D.O., cauza Cumpănă si Mazăre c. României, hotărârea din 17 decembrie 2004, parag. 38).
În speţă, raportat la cele arătate anterior, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit prima instanţă a constatat lipsa de suport factual a afirmaţiilor făcute de jurnalist.
Este adevărat că exercitarea libertăţii presei comportă totuşi „obligaţii și responsabilităţi”, care dobândesc o semnificaţie deosebită atunci când sunt în joc reputaţia şi drepturile semenilor. Jurnaliştii nu se pot prevala de garanţia oferită de art. 10 decât cu condiţia să acţioneze „cu bună credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte si demne de încredere, respectând deontologia jurnalistică” (C.E.D.O., cauza Radio France c. Franţei, hotărârea din 30 martie, parag. 37).
Deşi Convenţia pare să opereze „neutralizarea” reciprocă a dreptului la libertatea de expresie şi a celui la respectarea vieţii private, autorizând statele să-l limiteze pe primul pentru a apăra viaţa privată de excesele libertăţii de informare, este evident că primul prevalează în prezent faţă de cel de-al doilea.
Curtea europeană a precizat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul unui funcţionar public, vizat în calitatea sa de persoană publică, decât în cazul unui simplu particular (C.E.D.O., cauza Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, parag. 36). Anumite categorii de persoane, datorită funcţiei sau poziţiei pe care o deţin în societate, trebuie să accepte un grad al criticii mult mai ridicat faţă de persoanele obişnuite, deoarece se expun în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor si afirmaţiilor lor, atât din partea ziariştilor, cât si a masei cetăţenilor.
Instanţa a reţinut că reclamantul, în calitatea sa de manager al Spitalului “C.I. Parhon”şi de profesor universitar se expune, în mod inevitabil si conştient, unui control atent al faptelor si gesturilor sale (mai ales atunci când face desfăşoară activităţi manageriale care se pretează la critică), control ce este exercitat atât de ziarişti, cât si de opinia publică.
Curtea Europeană consideră chiar că libertatea jurnalistică include posibila recurgere la o doză de exagerare sau chiar de provocare (C.E.D.O., cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 2000, parag. 34) şi că beneficiază de protecţia oferită de art. 10 din convenţie nu numai „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi cele care lovesc, şochează sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există „societate democratică”(Cauza A împotriva Norvegiei).
În cauză, instanţa nu este chemată sa stabilească dacă, într-adevăr, neregulile semnalate în raportul A.N.I. şi în ordonanţele procurorului corespund adevărului. Esenţială este existenţa unor indicii privitoare la faptele invocate de pârât în articolele contestate. Înscrisurile invocate de apelant servesc drept temei al concluziei că astfel de indicii au existat si că au fost suficient de importante încât să confere suport faptic afirmaţiilor pârâtului, mai ales că respectivele constatări au fost făcute de organisme publice, special abilitate în acest sens, nefiind simple aprecieri sau supoziţii ale unor persoane private.
Instanţa a reţinut că informaţiile prezentate de pârât s-au subsumat noţiunii de informaţii de interes public, ele nereprezentând aspecte ţinând de viaţa privată a reclamantului. Problema dezbătută era în mod evident de interes public, întrucât viza aspecte legate de modul de încheiere/atribuire a unor contracte de către reclamant, în calitate de director al unui spital public, şi de veniturile obţinute de reclamant în această calitate, raportat la achiziţia unor imobile de valoare substanţială, respectiv la nedepunerea declaraţiilor de avere prevăzute de lege.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, subiectele de interes general sunt cele care interesează publicul în ansamblul sau o parte a acestuia, chiar dacă sunt atinse în cursul său şi interese de ordin personal ori discuţia degenerează într-o dispută personală (C.E.D.O., cauza Urbino Rodrigues c. Spaniei, hotărârea din 29 noiembrie 2005, parag. 51). Mai departe, Curtea arată şi că sunt interese de ordin general inclusiv cele care tratează un caz particular, daca discuţia implică instituţii de interes public.
În ce priveşte atitudinea subiectivă a jurnalistului, instanţa a apreciat că pârâtul nu a acţionat cu rea-credinţă, iar faptul că cele relatate nu au fost pe deplin dovedite nu este relevant sub acest aspect, întrucât, aşa cum a relevat C.E.D.O. în cauza Dalban împotriva României, „este inadmisibil ca un ziarist sa nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii”.
Prin urmare, instanţa a constatat că articolele încriminate în cauză au urmărit informarea publicului cu privire la un subiect de interes general şi nu denigrarea reclamantului, nefiind, astfel, depăşite limitele libertăţii de exprimare.
Referitor la termenii folosiţi de ziarist (reclamant „penal”, „tun”, „furt”, „şpagă”, „mită”, „împărţirea caşcavalului”), instanţa constată că se înscriu în doza de exagerare şi în mijloacele de expresie permise jurnalistului şi că beneficiază de protecţia oferită de art. 10 din convenţie, având în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. evocată, potrivit cu care sunt protejate nu numai „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi cele care lovesc, şochează sau neliniştesc.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat că, în speţă, nu s-a făcut dovada caracterului ilicit al faptei săvârşite de jurnalist, pentru a se pune în discuţie atragerea răspunderii sale delictuale.
Pentru argumentele expuse mai sus, constatând întemeiat apelul declarat de pârât, instanţa l-a admis şi, în temeiul dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În temeiul dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către intimatul M.C. în sumă de 2.680 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (din care 2.500 lei reprezintă onorariul de avocat şi diferenţa - taxă de timbru).
Decizia din apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantul C.A.C. care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
După expunerea situaţiei de fapt, recurentul susţine că, în mod corect a reţinut Tribunalul laşi că articolele incriminate conţin atât judecăţi de valoare dar şi afirmaţii directe, privind fapte penale grave, intenţionându-se să se transmită opiniei publice un mesaj neechivoc şi anume, că reclamantul a folosit bani publici în interes personal, că a săvârşit infracţiunile de luare de mită, fals în declaraţii, conflict de interese.
Contrar celor susţinute de către Curtea de Apel, nu au fost dovedite imputaţiile factuale referitoare la fapte materiale.
În Dosarul penal nr. 73/P/2012 a fost începută urmărirea penală in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese, luare de mită, urmată de emiterea, de către D.N.A., a ordonanţei de începere a urmăririi penale din 03 martie 2014 faţă de reclamant pentru aceleaşi infracţiuni, dosar care se află încă în faza de urmărire penală, în speţă nefiind dată nicio soluţie.
Deşi este real că prin raportul de evaluare din 24 septembrie 2013 întocmit de A.N.I s-a constatat existenţa unui conflict de interese în ceea ce îl priveşte pe reclamant precum şi existenţa conflictului de interese în materie administrativă, împotriva acestuia s-a formulat contestaţie de către reclamant, ce se află în curs de soluţionare.
De asemenea, deşi a fost sesizată Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel laşi în vederea începerii acţiunii de control cu privire la modificările patrimoniale intervenite în averea apelantului, urmare a constatării de către A.N.I a unei diferenţe nejustificate de 400.000 euro, sesizare este de asemenea în curs de soluţionare.
Susţine recurentul că toate acuzaţiile care se aduc reclamantului sunt în faza de cercetare, nu există o hotărâre judecătorească definitivă în ceea ce în priveşte, drept urmare beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.
Aşa cum menţionează Curtea de Apel prin decizia atacată, este importantă în calificarea discursului si atitudinea subiectivă a autorului în momentul săvârşirii faptei, stabilirea bunei-credinţe a jurnalistului raportat la cele scrise şi la scopul demersului jurnalistic de a informa opinia publică asupra unor chestiuni.
Intimatul nu dovedeşte bună credinţă deoarece articolele conţin mai mult decât judecăţi de valoare, opinii ale jurnalistului bazate pe informaţiile prezentate. Conţin verdicte privind vinovăţia în săvârşirea unor fapte penale grave de corupţie si fals, depăşind deci cu mult limitele unei critici admisibile la adresa subsemnatului. Afirmaţiile din articole sunt acuzaţii de fapt precise, creând fără îndoială cititorilor impresia ca acesta este vinovat şi conducând la formarea opiniei publice că faptele de care acesta este acuzat sunt stabilite deja si nu pot fi puse la îndoială, ceea ce nu este adevărat.
Până la judecata cu privire la legalitatea acestui act de control al A.N.I. nu se poate vorbi de existenţa unui conflict de interese, ceea ce înseamnă că informaţiile prezentate în toate cele 9 articole sunt hazardate si nefondate, neexistând un raport de proporţionalitate între interesele concurente, depăşindu-se astfel limitele de permisibilitate ale art. 10 din Convenţie.
Din verificarea si simpla lecturare a acestor articole se observă cu uşurinţă faptul că s-a intenţionat o adevărată campanie de presă împotriva reclamantului, revenind cu articole zilnic sau o dată la câteva zile, cu aceleaşi informaţii, potenţate si treptat amplificate, pentru a ajunge de la acuze directe, calomnioase si defăimătoare, la injurii deschise si fără echivoc.
Curtea de Apel, în decizia atacată, prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O., subliniază faptul afirmaţiile unui ziarist ce au caracterul unor judecăţi de valoare sunt protejate de art. 10 cu condiţia ca ele să se bazeze pe fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor.
Or, nu se poate afirma că faptele imputate prin cele 9 articole de presă sunt adevărate, pentru niciuna dintre faptele imputate de către ziarist nefiind dovedită vinovăţia reclamantului.
Afirmaţiile extrem de grave ce îl vizează pe reclamant nu pot fi considerate critici constructive, ci defăimări, limbaj licenţios, injurii care nu pot fi protejate de art. 10 fără să se încalce reclamantului dreptul la viaţa privată.
Aşa cum a reţinut şi Tribunalul laşi, trebuie găsit un just echilibru între libertatea de exprimare si dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 al C.E.D.O., echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare şi reiterare în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass media, cu rea credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României).
Nu orice demers jurnalistic este protejat de prevederile art. 10 din Convenţie, ci doar unul care păstrează un echilibru real între viaţa privată şi libertatea de exprimare, faptele imputate trebuind a avea o bază factuală solidă, care să nu lezeze în mod gratuit viaţa privată a persoanei în cauză.
Jurisprudenţa Curţii în privinţa libertăţii de exprimare şi a limitelor acesteia este detaliată şi argumentată într-o serie de decizii pronunţate atât împotriva României, cât şi împotriva altor state: decizia Stângu şi Scutelnicu împotriva României din 31 ianuarie 2006; decizia Cumpănă şi Mazăre împotriva României din 17 decembrie 2004; decizia Sabou şi Pârcălab împotriva României din 28 septembrie 2004; decizia Cornelia Popa împotriva România din 29 martie 2011; decizia Andreescu împotriva României din 8 iunie 2010. Toată această jurisprudneţa a fost atent valorificată de instanţa de fond la momentul soluţionării cauzei.
În cauza de faţă, in mod corect Tribunalul laşi a reţinut că afirmaţiile extrem de grave la adresa reclamantului, în absenţa unei baze factuale solide şi concrete au depăşit limitele acceptabile ale libertăţii, de.exprimare, respectiv art. 10 din Convenţie şi a încălcat în mod flagrant si nejustificat drepturile reclamantului la imagine, reputaţie, onoare, demnitate.
Examinând criticile formulate prin recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar trebuie arătat că pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.
Aşa fiind, criticile care vizează cuantumul daunelor morale, precum şi cele ce privesc situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.
Relativ la criticile de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte reţine că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante şi care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanţei de recurs.
Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la parag. 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La parag. 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă parag. 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, parag. 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 parag. 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite „ingerinţe” în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. „Scopul legitim” este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de parag. 2 al art. 10.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea „îndatoririlor şi responsabilităţilor” de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei (GC), nr. 59320/00, parag. 50, C.E.D.H. 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70, C.E.D.H. 2004-VI).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).
În acest sens, instanţa europeană a statuat în cauza Sipoş vs. România că, „Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, C.E.D.H. 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, pct. 39)”.
De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre c. României (M.C.), nr. 33348/96, parag. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de “câine de pază” într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.
Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, parag. 38).
Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi „informaţiilor” ori „ideilor” care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate şi să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, parag. 64).
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).
În speţă, curtea de apel a aplicat în mod corect principiile jurisprudenţei C.E.D.O. sus-evocate, criticile în acest sens nefiind fondate.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a constatat în mod corect că articolele incriminate în cauză au urmărit informarea publicului cu privire la un subiect de interes general şi nu denigrarea reclamantului, nefiind, astfel, depăşite limitele libertăţii de exprimare.
Problema dezbătută era în mod evident de interes public, întrucât viza aspecte legate de modul de încheiere/atribuire a unor contracte de către reclamant, în calitate de director al unui spital public, şi de veniturile obţinute de reclamant în această calitate, raportat la achiziţia unor imobile de valoare substanţială, respectiv la nedepunerea declaraţiilor de avere prevăzute de lege.
Relativ la susţinerile recurentului în sensul că prin articolele publicate s-a urmărit denigrarea sa, întrucât nu i s-a dovedit vinovăţia, faţă de împrejurarea că în dosarul penal nu s-a pronunţat nicio soluţie, iar actul de control A.N.I. a fost contestat, trebuie menţionat că în prezenta cauză, instanţa nu este chemată să stabilească dacă, într-adevăr, neregulile semnalate în raportul A.N.I. şi în ordonanţele procurorului corespund adevărului, esenţială fiind existenţa unor indicii privitoare la faptele invocate de pârât în articolele contestate.
Ca atare, instanţa de recurs constată că nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare şi nici nu a fost încălcat dreptul la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie al reclamantului.
În acest sens, în jurisprudenţa europeană s-a statuat că, pe lângă punerea în balanţă a două interese contrare (dreptul ziaristului de a se exprima, pe de o parte, şi interesul statului de a limita libertatea de exprimare pentru a atinge scopurile legitime enumerate de parag. 2 al art. 10) mai intervine in cazul libertăţii presei şi un al treilea interes, cel al societăţii de a exercita un control eficient asupra acţiunilor personalităţilor aflate in poziţii de conducere. Deoarece acest control se exercită într-o mare măsură prin intermediul presei, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg a considerat că aceasta joacă un rol esenţial pentru existenţa şi buna funcţionare a unei democraţii transparente. Prin urmare, de fiecare dată când se constată că suntem în prezenţa unei exercitări cu bună credinţă a libertăţii presei într-o chestiune de interes general (Bergens Tidende și altii c. Norvegiei), restricţiile aduse acesteia vor fi foarte atent analizate de Curte, probabilitatea constatării unei încălcări a art. 10 fiind considerabilă. În acest context, trebuie subliniat faptul că o condamnare nejustificată a unui ziarist va fi privită de Curte nu numai din perspectiva interesului individual al reclamantului, ci si din perspectiva riscului de a intimida sau descuraja pe viitor libera discutare de către presă a chestiunilor de interes public. (Plon c Frantei, Chauvy și altii c. Frantei). Totuşi, aşa cum s-a reţinut în mai multe cauze, Curtea trebuie să verifice dacă, luând măsura care constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului la liberă exprimare, autorităţile interne au realizat un just echilibru intre, pe de o parte, protecţia dreptului consacrat de art. 10 şi, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputaţie al persoanelor vizate, care, ca element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie. Această ultimă dispoziţie poate impune adoptarea unor măsuri pozitive apte să garanteze respectul efectiv al vieţii private, chiar în relaţiile intre indivizi (Cumpana și Mazare c. Romaniei).
În legătură cu acest aspect, Curtea arată următoarele: Dacă statele contractante au posibilitatea, sau, chiar, uneori, datoria, în baza obligaţiilor pozitive ce le revin conform art. 8 al Convenţiei, de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare de o manieră aptă să asigure o protecţie adecvată prin lege pentru reputaţia indivizilor, acestea trebuie să evite ca, făcând acest lucru, să adopte măsuri de natură a descuraja mass-media să-şi îndeplinească rolul de alertare a publicului în cazul unor abuzuri aparente sau presupuse ale puterii publice. Ziariştii de investigaţie vor fi reticenţi in a se exprima cu privire la chestiuni de interes general dacă riscă să fie condamnaţi. Efectul descurajator pe care-l are temerea unor asemenea sancţiuni asupra exercitării de către ziarişti a libertăţii lor de exprimare este evident (Nikula c. Finlandei, Goodwin c. Marii Britanii).
În speţă, Înalta Curte constată că activitatea pârâtului s-a circumscris rolului pe care presa îl are într-o societate democratică, respectiv de a fi un bun instrument pentru judecarea ideilor şi atitudinilor unor conducători (Lingens c. Austriei), precum şi faptul că prin articolele publicate la adresa reclamantului nu s-a dorit denigrarea acestuia, ci informarea publicului cu privire la un subiect de interes general.
În concluzie, hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 10 parag. 2 C.E.D.O. şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A.C. împotriva Deciziei nr. 218 din 28 mai 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 64/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 296/2016. Civil → |
|---|
