ICCJ. Decizia nr. 62/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 62/2016
Dosar nr. 34441/3/2014
Şedinţa camerei de consiliu din 20 ianuarie 2016
Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 384/A din 1 septembrie 2015, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Consiliul local al sectorului 2 Bucureşti - C.P.C. sector 2 împotriva sentinţei nr. 29 din 12 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 34441/3/2014, în contradictoriu cu intimata - reclamantă C.J.P.C. Dâmboviţa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.P.C. sector 2 prin D.G.A.S.P.C. sector 2, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 30 octombrie 2015 şi înaintat de această instanţă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, spre soluţionare.
Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat, la data de 3 decembrie 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Completul de filtru C3, la data de 9 decembrie 2015, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părţilor, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din cod.
Nu s-au depus puncte de vedere asupra raportului.
Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, prin rezoluţia din 11 ianuarie 2016, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 20 ianuarie 2016, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, în considerarea argumentelor ce succed:
În fapt, C.J.P.C. Dâmboviţa a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti la 9 octombrie 2014, contestaţie la hotărârea C.P.C. sector 2 Bucureşti nr. 128 din 18 septembrie 2014, solicitând anularea în parte a acesteia, în sensul înlăturării din conţinut a dispoziţiilor referitoare la cheltuielile de întreţinere stabilite în sarcina D.G.A.S.P.C. din cadrul Consiliului Judeţean Dâmboviţa.
În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 10 din H.G. nr. 1437/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului.
Prin sentinţa nr. 29 din 12 ianuarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia formulată de C.J.P.C. Dâmboviţa. A anulat, în parte, Hotărârea nr. 128 din 18 septembrie 2014 emisă de C.P.C. sector 2 Bucureşti, în ce priveşte suportarea de către D.G.A.S.P.C. Dâmboviţa a cheltuielilor de întreţinere pentru copil în centru.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 384 A din 1 septembrie 2015, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului.
Se reţine că potrivit art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului, normă pe care şi-a întemeiat acţiunea reclamanta, hotărârile Comisiei pot fi atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării fiind soluţionate potrivit regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004.
Se observă că Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, la care face trimitere hotărârea de Guvern, la art. 136 stipulează că hotărârea instanţei de fond este executorie şi definitivă, iar la art. 137, faptul că termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii. Totodată, la art. 138 din Legea nr. 272/2004 se prevede că dispoziţiile legii referitoare la procedura de soluţionare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.
În speţă, se constată astfel incidenţa dispoziţiilor tranzitorii ale art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi care stipulează că “Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs, ori, după caz, legea foloseşte o altă expresie similară”.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în această materie este apelul.
Se constată, prin urmare, că Decizia nr. 384/A din 1 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, atacată în prezenta cauză, nu este supusă recursului.
Se reţine, totodată, că art. 457 C. proc. civ. stipulează că „(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei. (2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege”.
Prin urmare, menţiunea curţii de apel cu privire la calea de atac a recursului ce poate fi exercitată de către părţi, nu poate crea acestora un drept dincolo de prevederile legale.
De asemenea, se reţine că prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina părţilor îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.
Din dispoziţiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
Faţă de toate cele de mai sus, recursul declarat de pârâtă apare ca inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta C.P.C. sector 2 prin D.G.A.S.P.C. sector 2 împotriva Deciziei nr. 384/A din 1 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 61/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 63/2016. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
