ICCJ. Decizia nr. 63/2016. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 63/2016
Dosar nr. 30683/3/2009*
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2016
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, la data de 3 aprilie 2007, sub nr. 3594/4/2007, reclamanţii M.A., B.D.A. şi B.A.L. au chemat în judecată pe pârâţii I.P., I.L. şi I. (fostă V.) D., Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA şi M.F.P., solicitând:
I. Constatarea, în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, a drepturilor locative proprii, izvorâte direct din lege, respectiv din dispoziţiile art. 11 alin. (1) raportat la art. 10 alin. (1) şi art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, cu privire la apartamentul, situat în Bucureşti, sectorul 4;
II. Stabilirea, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, a contravalorii lucrărilor de reparaţii şi îmbunătăţiri necesare şi utile aduse imobilului sus-menţionat de către reclamanţi, estimate la suma de 151.200 lei, echivalentul sumei de 60.000 dolari SUA, şi obligarea pârâţilor la plata acestei sume;
III. Recunoaşterea, în contradictoriu cu pârâţii I., a dreptului de retenţie al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, până la plata integrală a despăgubirilor pretinse;
IV. Obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA şi M.F.P., în baza art. 1337, art. 1341 şi următoarele C. civ. şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la restituirea către reclamanta M.A. a preţului actualizat, în condiţiile legii, achitat de aceasta în baza contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, încheiat cu SC A.V.L.B. SA, în calitate de mandatar al vânzătorului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, privind imobilul de la adresa indicată mai sus, preţ în cuantum de 35.962.557 lei vechi, la data cumpărării.
Pe rolul aceleiaşi instanţe, la data de 23 aprilie 2007, s-a înregistrat, sub nr. 4189/4/2007, o nouă cerere formulată de aceiaşi reclamanţii în contradictoriu cu pârâţii din cererea iniţială, având acelaşi obiect, cerere care a fost conexată la dosarul anterior, în baza art. 164 C. proc. civ.
La termenul de judecată din 6 decembrie 2007, reclamanta M.A. a depus o cerere intitulată „precizări privind capătul de cerere nr. IV din acţiunea introductivă”, solicitând, în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, pentru nerespectarea de către pârâţi a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii, şi obligarea acestora la plata sumei de 350.000 lei, echivalentul a 100.000 de euro, reprezentând preţ şi dobânzi pentru apartamentul în litigiu, actualizate în funcţie de nivelul inflaţiei, precum şi a sumei de 1.165.000 lei, echivalentul a 300.000 de euro, reprezentând sporul de valoare al bunului de care a fost evinsă, inclusiv daune interese.
Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 07 martie 2008, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind capătul II al cererii de chemare în judecată; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind capătul IV al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 6 decembrie 2007, şi a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris; a luat act că pârâţii persoane juridice nu au solicitat cheltuieli de judecată; a disjuns primele trei capete ale cererii de chemare în judecată, pentru a căror soluţionare s-a format dosar separat.
Prin Decizia civilă nr. 1506 din 25 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi împotriva sentinţei civile sus-menţionate, pe care a anulat-o, şi a reţinut cauza, spre competentă soluţionare în fond, în raport de valoarea obiectului pricinii şi de decizia în interesul Legii nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin Decizia civilă nr. 798 din 11 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursul formulat de recurenţii pârâţi I.P., I.L. şi I.D. împotriva hotărârii instanţei de apel, a modificat, în parte, decizia recurată, în sensul că a anulat, în parte, sentinţa, în ceea ce priveşte soluţia dată capătului patru din cererea de chemare în judecată, şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 14 iulie 2009, iar, la 4 martie 2010, reclamanta M.A. a formulat o cerere precizatoare privind capătul IV din acţiunea iniţială, prin care a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996; în baza art. 1337 şi următoarele C. civ., obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA, precum şi M.E.F. să-i plătească suma de 355.000 lei, reprezentând preţ şi dobânzi, actualizate în raport de nivelul inflaţiei, precum şi 1.165.000 lei, reprezentând sporul de valoare al bunului, inclusiv daune interese; în subsidiar, în temeiul art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâţilor să-i restituie preţul de piaţă al apartamentului. Prin sentinţa civilă nr. 328 din 04 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA şi M.F.P., ca prescrisă.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, de la momentul evingerii reclamantei, 8 septembrie 2004, data rămânerii definitive a acţiunii în revendicare câştigate de foştii proprietari ai imobilului în litigiu, şi până la învestirea cu cererea formulată la 6 decembrie 2007, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune era împlinit.
Prin Decizia nr. 486/A din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de apelanta reclamantă, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti.
Instanţa de apel a constatat că, urmare a efectului Deciziei nr. 798/2009 a aceleiaşi instanţe, coroborat cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti trebuia să reia judecată în fond a capătului IV din acţiunea introductivă potrivit procedurii prevăzute în cap. III din cod, reclamanta fiind în drept să-şi modifice acest capăt de cerere până la prima zi de înfăţişare (art. 132 C. proc. civ.).
Aceasta a depus, la 4 martie 2010, o cerere modificatoare a capătului IV din acţiunea iniţială, care cuprinde, în primele trei capete de cerere, aceleaşi pretenţii ca şi în acţiunea introductivă, modificându-se numai cuantumul sumelor pretinse în lei (ceea ce nu reprezintă o modificare de acţiune), iar, în capătul 4 al acestei cereri, s-a formulat o pretenţie nouă, respectiv, s-a solicitat, în subsidiar, în temeiul art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâţilor persoane juridice la restituirea preţului de piaţă al apartamentului în litigiu. Această ultimă cerinţă reprezintă o modificare de acţiune, determinată de modificarea legislativă adusă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, la 30 ianuarie 2009, lege ce nu era în vigoare la data formulării acţiunii.
Aplicând, în mod greşit, dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., prima instanţă nu a comunicat cererea modificatoare pârâţilor şi nici nu a soluţionat această cerere, considerând, nelegal, că este învestită doar cu capătul IV din acţiune, aşa cum fusese precizat în faţa primei instanţe, în primul ciclu procesual.
Hotărârea instanţei de apel a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 1047 din 17 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, conform căreia s-a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de pârâtul M.F.P.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 434 din 30 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, a respins acţiunea formulată de către reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A.V.L. B. SA şi M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, având ca obiect acţiune în constatare, ca neîntemeiată, şi a respins cererea de restituire a taxei de timbru.
Tribunalul a reţinut că, la data de 04 martie 2010, reclamanta a precizat capătul 4 din cerere, prin care a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 1020 şi 1021 C. civ., în baza art. 1337 şi urm. C. civ. a solicitat restituirea sumelor cu titlu de preţ şi dobânzi, iar, în subsidiar, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, a solicitat restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Aşadar, având în vedere limitele de casare, Tribunalul a considerat că se impune să analizeze cererea astfel cum a fost precizată la data de 04 martie 2010, motiv pentru care argumentele reclamantei referitoare la cererea precizată din 06 decembrie 2007 nu au mai fost examinate.
S-a reţinut că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 a stabilit anumite condiţii pentru acordarea despăgubirilor persoanelor a căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate.
În acest context, raportat la procedura specială a Legii nr. 10/2001, argumentele reclamantei referitoare la aplicabilitatea, în speţă, a dreptului comun au fost înlăturate.
Ca urmare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă, reţinându-se, cu putere de lucru judecat, că termenul de prescripţie pentru restituirea preţului de piaţă a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, aspect stabilit prin Decizia civilă nr. 103 din 10 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Prin aceeaşi decizie, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt aplicabile, întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, împrejurare pentru care pretenţiile de acordare a preţului de piaţă al imobilului au fost apreciate ca fiind nefondate.
Printre efectele puterii de lucru judecat sunt şi cele referitoare la excluderea posibilităţii unui nou litigiu, chiar dacă, în speţa de faţă, sunt atrase şi alte persoane, în cadrul căruia să se analizeze aceleaşi pretenţii, în baza aceluiaşi temei juridic.
Aşadar, având în vedere considerentele hotărârii prin care a fost analizată acţiunea în revendicare, conform cărora s-a tranşat, în mod irevocabil, problema de drept privind modul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995, pretenţiile referitoare la acordarea preţului de piaţă sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte restituirea preţului plătit cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Tribunalul a reţinut atitudinea oscilantă a reclamantei, care a solicitat atât preţul de piaţă al imobilului, cât şi preţul plătit cu ocazia încheierii contractului, deşi aceasta a beneficiat de asistenţă din partea unui avocat.
Tribunalul s-a considerat ţinut a analiza pretenţiile solicitate numai în limitele de casare. Ca urmare, având în vedere că pretenţiile referitoare la preţul plătit au fost solicitate în baza dreptului comun, acestea nu pot fi acordate atâta timp cât există o lege specială, ce înlătură de la aplicare dispoziţiile dreptului comun.
În cererea precizată la data de 06 decembrie 2007, se menţionează: „fără îndoială că, în contextul precizărilor sus arătate privind capătul nr. IV, nu mai înţelegem să invocăm dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu ne mai limităm numai la solicitarea preţului plătit pentru apartament şi actualizat în condiţiile acestui din urmă text de lege”.
Prima instanţă a considerat că nu este posibilă invocarea după 8 ani a aspectelor legate de dispoziţiile legii speciale, de vreme ce s-a precizat, atât la data de 6 decembrie 2007, cât şi la 4 martie 2010, că pretenţiile reclamantei sunt formulate în baza dreptului comun.
Pentru aceste argumente, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta M.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia nr. 391 din 9 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată; a admis apelul formulat de apelanta reclamantă, a desfiinţat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe.
Curtea a considerat ca fiind fondată critica apelantei potrivit cu care prima instanţă trebuia să se pronunţe asupra cererii sale vizând restituirea preţului actualizat, astfel cum a fost precizată la data de 06 decembrie 2007, inclusiv prin indicarea, drept temei legal al acesteia, a dispoziţiilor art. 1337, 1341 C. civ. şi a art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Sub un prim aspect, trebuie observat că, prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită prima instanţă, s-a solicitat de către apelanta reclamantă obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi M.F.P. la restituirea preţului actualizat plătit pentru apartamentul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, indicându-se, drept temei al pretenţiei, dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., precum şi art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin înscrisul depus pentru termenul de la 06 decembrie 2007, aceasta a adus precizări cererii de chemare în judecată, în sensul că a indicat, cu exactitate, suma la care a estimat că se ridică preţul actualizat cu indicele de inflaţie şi dobânzile la care este îndreptăţită pentru această sumă, arătând, de asemenea, cuantumul sporului de valoare adus imobilului.
În cuprinsul aceluiaşi înscris, s-a arătat de către apelanta reclamantă că nu mai invocă dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 ca temei al pretenţiilor sale, dat fiind că nu se mai limitează a solicita doar restituirea preţului plătit şi actualizat potrivit acestor dispoziţii legale, în finalul cererii făcând referire la dispoziţiile C. civ., ce reglementează răspunderea pentru evicţiune.
De asemenea, prin cererea formulată la 4 martie 2010, prin care apelanta reclamantă şi-a modificat, în termenul legal, cererea de chemare în judecată (aspect reţinut prin Decizia nr. 486 din 22 septembrie 2010 pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1047 din 17 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) au fost menţinute pretenţiile vizând restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie, fiind formulat un petit nou, având ca obiect preţul de piaţă al imobilului, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Aşadar, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificat succesiv, la datele arătate, Curtea a constatat că pretenţiile reclamantei se referă atât la preţul actualizat, însoţit de dobânzi şi sporul de valoare dobândit de imobil, cât şi la preţul de piaţă, solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Critica formulată în apel vizează, exclusiv, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de restituire a preţului actualizat, cerere cu privire la care apelanta a susţinut că şi-a întemeiat-o pe dispoziţiile legii speciale, în considerarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel procedând la analizarea numai a acestei critici, ce stabileşte limitele învestirii.
În raport de ceea ce s-a arătat deja, referitor la obiectul cererii cu care apelanta reclamantă a sesizat instanţa de judecată, Curtea a constatat că acesta vizează preţul actualizat plătit pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, alături de care reclamanta a solicitat dobânzi, spor de valoare şi daune interese.
În ce priveşte temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei vizând restituirea preţului actualizat, este nefondată aprecierea primei instanţe potrivit cu care era ţinută de limitele de casare să soluţioneze cererea reclamantei prin raportare la dispoziţiile dreptului comun, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că cererea trebuia analizată prin luarea în considerare a dispoziţiilor de drept comun şi nu a reglementării speciale, date fiind chiar precizările reclamantei de la 6 decembrie 2007 şi 04 martie 2010, sub aspectul temeiului juridic, o revenire după opt ani asupra acestei chestiuni nefiind de acceptat.
Astfel, c onţinutul principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, se raportează atât la dreptul persoanei de a porni sau nu acţiunea civilă, cât şi la dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. În acest sens, limitele obiective ale acţiunii, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza juridică, precum şi limitele subiective ale acesteia, privitoare la părţile între care există raportul juridic litigios, sunt fixate de reclamant.
Conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ce reprezintă consacrarea legală a acestui principiu, instanţa de judecată este ţinută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, judecătorul neputând hotărî decât asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
În speţă, câtă vreme reclamanta a solicitat, prin toate cererile adresate instanţei, cea introductivă şi cele de modificare, să i se restituie preţul actualizat (chiar dacă alături de alte pretenţii), concluzia că examinarea acestei cereri nu se poate face, întrucât a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului civil şi nu pe cele speciale, încălcându-se, deci, limitele obiective ale învestirii şi principiul disponibilităţii, nu este una corectă.
Aceasta, întrucât, spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat şi nici depăşit, temeiul juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ, să dea calificarea juridică exactă (alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată).
În ce priveşte categoria persoanelor care au achiziţionat imobile în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, prin contracte ce au încălcat prevederile legale, contracte care au fost desfiinţate ori pentru care s-au admis acţiuni în revendicare formulate de foştii proprietari, şi care solicită restituirea preţului plătit în baza acestor acte juridice, legiuitorul a adoptat reglementări speciale prin art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Aceste prevederi consacră dreptul chiriaşilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, la restituirea preţului actualizat. Ipoteza menţionată, alături de cea reglementată prin art. 501 din Legea nr. 10/2001, reprezintă cazuri speciale ale răspunderii pentru evicţiune în sfera contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, reglementare care derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 şi următoarele C. civ.; aplicarea acestuia este înlăturată de prevederile legale speciale enunţate anterior.
În aceste condiţii, analiza pretenţiilor reclamantei privind preţul actualizat nu se putea face decât prin raportare la reglementarea specială reprezentată de art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001; a recunoaşte reclamantei posibilitatea de a opta între acordarea preţului actualizat în temeiul dispoziţiilor speciale şi acordarea daunelor interese în condiţiile reglementării de drept comun cuprinsă în C. civ. ar avea semnificaţia încălcării principiul specialia generalibus derogant şi lipsirea de orice efect a legii speciale adoptate în acelaşi domeniu de reglementare.
Nici referirea la limitele casării nu justifică omisiunea primei instanţe de a analiza pretenţia reclamantei de restituire a preţului actualizat prin raportare la dispoziţiile speciale, câtă vreme, prin Decizia civilă nr. 486 din 22 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a reţinut doar că cererea de acordare a preţului de piaţă, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, constituia o modificare adusă cererii introductive de instanţă şi trebuia comunicată părţilor adverse.
În concluzie, în mod nelegal, prima instanţă a apreciat că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate în lipsa oricărei analize obligatorii raportate la dispoziţiile legale speciale, cu singura motivaţie că cererea a fost fundamentată pe prevederile dreptului comun şi că invocarea, după opt ani de proces, a dispoziţiilor speciale nu poate fi acceptată.
Câtă vreme instanţa era obligată să analizeze cererea, raportându-se la dispoziţiile speciale, respectiv art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta a solicitat aceasta, potrivit încheierii de dezbateri de la termenul din 09 martie 2015, iar o astfel de analiză a fost omisă, Curtea a constatat că prima instanţă a lăsat nesoluţionat fondul cauzei.
În temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 12 din Legea nr. 202/2010, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., criticând-o pentru următoarele motive:
Hotărârea este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În mod greşit instanţa a admis apelul reclamantei, reţinând că „în mod nelegal prima instanţa a apreciat că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate în lipsa oricărei analize obligatorii raportate la dispoziţiile legale speciale, cu singura motivaţie că cererea a fost fundamentată pe prevederile dreptului comun şi că invocarea după opt ani de proces a dispoziţiilor speciale nu poate fi acceptată”.
Cu privire la acest aspect, instanţa de fond, în mod corect, a respins acţiunea formulată de reclamanta M.A., ca neîntemeiată, întrucât aceasta era ţinută să analizeze cererea astfel cum a fost precizată la 04 martie 2010, prin care a învederat că înțelege să-şi întemeieze pretenţiile pe dispoziţiile dreptului comun.
Faptul că reclamanta a solicitat, la termenul de judecată din 09 martie 2015, ca instanţa să aibă în vedere, la analizarea pretenţiilor sale, şi dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 nu poate duce la altă concluzie decât cea a respingerii cererii, ca neîntemeiate.
Astfel, legea de procedură distinge între două categorii de cereri, de întregire şi, respectiv, de modificare a cererii iniţiale.
Cererea reclamantei din 09 martie 2015, în baza căreia a solicitat, conform art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA şi M.F.P. la restituirea preţului actualizat al apartamentului în litigiu, reprezintă o cerere modificatoare a acţiunii.
Această cerere modificatoare a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis determinate, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, care nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs.
Întrucât norma procedurală înscrisă în art. 315 C. proc. civ. conţine prevederi ce au caracter imperativ, ținând seama şi de stadiul procesual al cererii de chemare în judecată, în mod corect, instanţa de fond a respins cererea de acordare a despăgubirilor, ca neîntemeiată, atâta timp cât există o lege specială, care înlătură de la aplicare dispoziţiile dreptului comun.
Mai mult, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. consacră principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil. Disponibilitatea desemnează, în sens material, dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, iar, în sens procesual, dreptul acesteia de a dispune de mijloacele procesuale acordate de lege.
Ca atare, principiul disponibilităţii cuprinde, în conţinutul său, prerogativa dreptului părților de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării şi obligaţia instanţei de a se pronunţa, în limitele învestirii, cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului pricinii, stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi de pârât prin cererea reconvențională, unde este cazul.
În aplicarea acestui principiu, instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită.
În speţa de faţă, instanţa de fond a soluţionat cererea de chemare în judecată prin raportare la precizările reclamantei, inclusiv la precizarea depusă la dosarul cauzei din 06 decembrie 2007, prin care aceasta a arătat că „în contextul precizărilor formulate privind capătul IV de cerere nu mai înțelege să invoce dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu se mai limitează numai la solicitarea preţului plătit pentru apartament şi actualizat în condiţiile acestui din urma text de lege”.
Prin urmare, prima instanţă, fiind învestită cu pretenţiile care au avut ca temei dispoziţiile dreptului comun, în mod corect a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiata, despăgubirile neputând fi acordate atâta timp cât există o lege specială, ce înlătură de la aplicare dispoziţiile dreptului comun.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă şi menţinerii sentinţei, ca legală şi temeinică.
Intimata reclamantă a depus o cerere intitulată „întâmpinare/note scrise”, considerată ca având caracter de note scrise faţă de depăşirea termenului legal de depunere a întâmpinării.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurentul contestă decizia instanţei de apel pentru două motive; unul se referă la împrejurarea că aceasta a soluţionat calea de atac cu care a fost învestită în raport de cererea formulată la 9 martie 2015, care reprezintă o cerere de modificare a acţiunii introductive şi care nu poate fi primită în rejudecarea cauzei, urmare a casării cu trimitere. Aceste susţineri vor fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea unor dispoziţii de ordin procedural, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.
Al doilea motiv de recurs vizează nerespectarea principiului disponibilităţii, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., raportat la precizările depuse de reclamantă, conform cărora aceasta ar fi renunţat, în opinia recurentului, la soluţionarea cererii de restituire a preţului plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 112/1995, din perspectiva Legii speciale, nr. 10/2001. Aceste critici vor fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Niciuna dintre aceste critici nu este fondată.
Contrar susţinerilor pârâtului, o cerere modificatoare a acţiunii introductive de instanţă poate fi primită, în anumite condiţii, şi în rejudecarea cauzei, în urma casării sau desfiinţării unei hotărâri judecătoreşti.
Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. nu interzic formularea unei astfel de cereri, caracterul obligatoriu al deciziei de casare pentru judecătorii fondului (în speţă, a deciziei de desfiinţare a sentinţei nr. 486/A din 22 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti într-un ciclu procesual anterior şi rămasă irevocabilă) purtând asupra problemelor de drept dezlegate de instanţa de recurs sau/şi asupra necesităţii administrării unor probe. Cu alte cuvinte, limitele casării nu împietează asupra depunerii unor alte cereri în rejudecare, cum este şi cererea modificatoare, atât pentru considerentele arătate mai sus, cât şi determinat de împrejurarea că instanţa de recurs nu poate prefigura formularea unor cereri noi în rejudecare şi, ca atare, hotărârea pronunţată de această instanţă nu poate trasa nici un fel de limite în ceea ce priveşte astfel de cereri.
În plus, formularea unei cereri modificatoare peste termenul legal (la prima zi de înfăţişare sau, la cererea reclamantului, la termenul acordat la prima zi de înfăţişare, în acest scop - art. 132 alin. (1) C. proc. civ.) depinde de atitudinea procesuală a pârâtului, singurul care se poate opune primirii cererii, raportat la caracterul dispozitiv al normei juridice enunţate.
Împrejurarea că o asemenea cerere este formulată în rejudecare nu schimbă regimul primirii cererii, reglementat de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., deoarece singura problemă ce s-ar putea pune în legătură cu modificarea acţiunii este cea a tardivităţii, rezolvabilă conform regulilor arătate, indiferent dacă şi câte cicluri procesuale a parcurs litigiul respectiv.
Mai trebuie adăugat că o astfel de cerere se poate formula în rejudecare, sub condiţia de a se depune în primă instanţă şi, bineînţeles, anterior dezbaterilor asupra fondului litigiului.
În cauza de faţă, la termenul din 9 martie 2015, în faza judecăţii în primă instanţă, reclamanta a arătat, conform menţiunilor din încheiere, că înţelege să invoce drept temei juridic al cererii de restituire a preţului plătit, reactualizat, şi dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, alături de dreptul comun. Această cerere a fost formulată anterior acordării cuvântului asupra probelor, deci, înaintea dezbaterilor asupra fondului litigiului, precum şi în scris (fila 59 dosar, ultimul paragraf).
De asemenea, nu a existat opoziţia pârâtului la primirea cererii, care, lipsind de la dezbateri, şi-a asumat riscul desfăşurării procesului în absenţa sa, inclusiv din perspectiva unui acord implicit cu privire la actele procesuale efectuate de partea adversă şi a căror primire depindea de poziţia sa procesuală. În plus, în speţă, prima instanţă a acordat mai multe termene de amânare a pronunţării hotărârii, interval de timp în care recurentul avea posibilitatea manifestării opoziţiei sale la cererea modificatoare şi care, evident, ar fi pus în discuţie o eventuală repunere pe rol a cauzei în condiţiile art. 151 C. proc. civ. Recurentul nu a procedat, însă, în acest sens, astfel încât, în mod greşit prima instanţă a înlăturat temeiul legii speciale, invocat de reclamantă în condiţiile arătate, Curtea de Apel reformând în mod corect soluţia apelată, sub aspectul în discuţie.
Pe de altă parte, şi dacă ne-am raporta la oricare dintre cererile formulate ulterior acţiunii iniţiale de către reclamantă, inclusiv la cea din 4 martie 2010, Curtea de Apel a menţionat, în decizia recurată, şi alte argumente pentru care a considerat că prima instanţă trebuia să soluţioneze cauza în raport de dispoziţiile legii speciale. Instanţa de control judiciar a făcut referire, printre altele, la împrejurarea că judecătorii nu sunt ţinuţi de temeiul juridic invocat de parte, calificarea în drept a cererii fiind atributul instanţei, şi că reclamanta nu are un drept de opţiune, în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, între dreptul comun şi legea specială. Recurentul nu a combătut aceste considerente ale Curţii de Apel, astfel încât, şi prin raportare la cererile ulterioare acţiunii introductive, concluzia acestei instanţe, de admitere a apelului, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului, nu poate fi modificată. Argumentele Curţii, independent de aspectele procedurale dezbătute în legătură cu primirea cererii din 9 martie 2015, susţin soluţia pronunţată asupra căii de atac declarate de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe şi, deci, în absenţa formulării unor critici sub acest aspect de către recurent, decizia recurată nu este susceptibilă de modificare.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului disponibilităţii, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., susţinerile recurentului, de asemenea, nu pot fi primite.
Curtea de Apel, în soluţionarea cauzei, a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, care, permanent, din perspectiva preţului plătit de reclamantă în baza Legii nr. 112/1995, a vizat restituirea acestui preţ, reactualizat.
Părţile în contradictoriu cu care a fost soluţionată cauza, în apel, au fost aceleaşi cu cele menţionate în cererea de chemare în judecată (interesează pct. IV din acţiune), iar temeiul juridic al cererii, privind şi aplicarea dispoziţiilor legii speciale, a fost păstrat de către instanţa de control judiciar, raportat la susţinerile formulate de reclamantă la termenul de judecată din 9 martie 2015, avute în vedere în mod corect de către Curte, pentru argumentele expuse în precedent.
Pe lângă considerentele menţionate, cum s-a arătat deja, instanţa de apel a precizat că temeiul juridic al acţiunii „nu leagă instanţa”, ceea ce înseamnă că acesta este exclus din sfera principiului disponibilităţii, aspect necombătut prin cererea de recurs.
În concluzie, nu se poate considera că, prin soluţia pronunţată, Curtea ar fi încălcat principiul în discuţie, din perspectiva niciuneia dintre componentele sale.
Decizia în interesul Legii nr. 1/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocată de avocatul reclamantei în apărare, nu a fost avută în vedere la pronunţarea prezentei soluţii. Această decizie de admitere a recursului în interesul legii nu a tranşat problema primirii cererii de restituire a preţului plătit în baza Legii nr. 112/1995 în raport de temeiul juridic al dreptului comun, respectiv cel vizând legea specială, ci problema acordării preţului reactualizat, în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care reclamantul a formulat doar cerere de restituire a preţului de piaţă al imobilului, întemeiată pe art. 501 din actul normativ. Or, în speţă, reclamanta a formulat cerere de restituire a preţului actualizat, în discuţie fiind doar temeiul juridic invocat de parte.
Raportat la argumentele expuse, în mod corect instanţa de apel a admis calea de atac declarată de reclamantă şi, reţinând că prima instanţă nu a judecat cererea referitoare la restituirea preţului reactualizat din perspectiva legii speciale, a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, hotărârea Tribunalului necuprinzând o examinare în fond cu referire la acest act normativ.
Ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul M.F.P., ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 391 din 9 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 62/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 64/2016. Civil → |
|---|
