ICCJ. Decizia nr. 76/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 76/2016
Dosar nr. 3905/324/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 21 ianuarie 2016
Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată în data de 21 octombrie 2014 reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtul D.C., solicitând desfacerea căsătoriei dintre părţi, revenirea sa la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de I., cu plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea reconvenţională formulată pârâtul D.C. a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei, revenirea acesteia la numele purtat anterior încheierii căsătoriei şi obligarea reclamantei la plata unei despăgubiri în cuantum de 50.000 lei. A arătat că locuieşte, împreună cu fiul lor major, în Italia.
La termenul de judecată din data de 19 februarie 2015 instanţa a pus în discuţie, în raport de dispoziţiile art. 914 C. proc. civ., declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ, motivat de faptul că în prezent niciuna dintre părţi nu mai locuieşte în Bucureşti, iar pârâtul locuieşte în Piatra Neamţ.
Judecătoria Tecuci, prin sentinţa civilă nr. 401 din 19 februarie 2015, admiţând excepţia invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ.
Astfel învestită prin declinare, Judecătoria Piatra Neamţ, prin sentinţa civilă nr. 3897 din 25 noiembrie 2015 a admis, la rândul său, excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat în favoarea Judecătoriei Tecuci competenţa de soluţionare a cauzei şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Raţionamentul juridic al acestei instanţe a fost următorul:
Dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., forma renumerotată, prevăd că dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România.
Din actele dosarului a rezultat că, la data sesizării instanţei, reclamanta locuia efectiv în Italia, iar la data cererii reconvenţionale pârâtul locuia, de asemenea, în Italia.
În aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., Judecătoria Piatra Neamţ a reţinut că nu există probe din care să rezulte că locuinţa pârâtului este în prezent în Piatra Neamţ şi că există un acord tacit al ambelor părţi în sensul învestirii Judecătoriei Tecuci, ca instanţă competentă cu soluţionarea cererilor formulate de cele două părţi litigante.
Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte va constata că, în cauză, competenţa soluţionării litigiului revine Judecătoriei Tecuci pentru considerentele ce succed:
Judecătoria Tecuci a fost sesizată cu o cerere de divorţ, prin care s-a solicitat desfacerea căsătoriei soţilor D.E. şi D.C., încheiată în Bucureşti - Consiliul local al sectorului 3 în data de 29 septembrie 1988.
Prin acţiune s-a precizat că reclamanta munceşte în Italia din anul 2003, având drept de şedere în Italia - fila 9 dosar Judecătoria Tecuci. Totodată, prin procura judiciară acordată avocatului său, reclamanta a arătat că este de acord ca judecata să se facă la Judecătoria Tecuci - fila 13 dosar Judecătoria Tecuci.
Pârâtul D.C. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, arătând că locuieşte, la data formulării acestor cereri în Italia, împreună cu fiul major al celor doi soţi.
De asemenea, în şedinţa publică din 18 noiembrie 2015, la Judecătoria Piatra Neamţ, avocatul pârâtului-reclamant a confirmat faptul că pârâtul, atât la data promovării cererii cât şi în prezent, locuieşte în Italia.
Înalta Curte constată că la data introducerii acţiunii principale de divorţ precum şi a cererii reconvenţionale, niciunul dintre cei doi soţi, cetăţeni români, nu mai aveau reşedinţa în România.
Urmare a aderării României la U.E. la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile prevederile Regulamentului C.E. nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, iar de la data de 21 iunie 2012 a devenit aplicabil şi Regulamentul U.E. nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp. Regulamentul nr. 1259/2010 se aplică în situațiile în care există un element de drept al U.E., ceea ce determină un conflict de legi în domeniul divorțului și separării de corp. Regulamentul nu se aplică în situaţiile pur interne. Prin urmare, esențial este că în cazul unei cereri de divorț cu elemente de drept al U.E., instanța sesizată să verifice mai întâi competența sa jurisdicțională, aplicând dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003.
În a doua etapă, dacă este competentă, trebuie să stabilească legea aplicabilă soluționării în fond a cererii de divorț.
Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003 sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află alin. (1): reşedinţa obişnuită a soţilor, ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei locuieşte acolo, reşedinţa obişnuită a pârâtului sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este resortisant al statului membru sau alin. (2) instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi.
Cum aceste criteriile de competență sunt alternative şi nu există o ordine de preferinţă în instituirea acestora, Înalta Curte constată că părţile au cetăţenie română, împrejurare ce determină aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) teza I, respectiv competenţa internaţională a instanţelor judecătoreşti din România în soluţionarea pricinii.
Pentru a determina competenţa teritorială, urmează a se observa că reclamanta a introdus cererea la 21 octombrie 2014, aşadar după intrarea în vigoare a N.C.P.C., motiv pentru care devin incidente prevederile art. 915 din acest act normativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 915 C. proc. civ. (art. 914 înainte de renumerotare) alin. (1)” Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.„
Dispoziţiile alin. (2) prevăd că „ Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.”
Regulamentul U.E. nr. 1259/2010 are ca obiectiv instituirea unui cadru juridic clar şi complet în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp în statele membre participante, cu alte cuvinte, stabilirea legii substanţiale aplicabile unei cereri de divorţ în situaţia în care există un conflict de legi, iar printre criteriile prevăzute de art. 8 din regulament este şi cel al legii statului unde este sesizată instanţa judecătorească.
Ipoteza, în cauza de faţă, este aceea în care părţile au reşedinţa în străinătate, instanţele române sunt competente internaţional, dar nu a existat un acord scris al părţilor, anterior prezentului demers judiciar, cu privire la legea substanţială aplicabilă cererii de divorţ.
Conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul (U.E.) nr. 1259/2010 soţii pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorţului şi separării de corp, cu condiţia ca aceasta să fie una dintre următoarele legi: d) legea forului, iar în cazul în care această posibilitate este prevăzută de legea forului soţi pot desemna legea aplicabilă şi în faţa instanţei judecătoreşti pe parcursul procedurii, caz în care instanţa judecătorească ia act de acordul soţilor, în conformitate cu legea forului.
Potrivit legii forului-legea română, respectiv dispoziţiilor art. 2600 alin. (1) lit. c) C. civ. în lipsa alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă divorţului este în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, se reţine că pentru ipoteza în care nici reclamanta, nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. permit părţilor să convină să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România.
Or, în prezenta speţă se observă că pârâtul-reclamant nu s-a opus expres ca acţiunea de divorţ să fie soluţionată de Judecătoria Tecuci, nu a ridicat obiecţii în ceea ce priveşte competenţa instanţei judecătoreşti sesizată de către reclamantă, existând, astfel, un acord implicit al acestuia în sensul alegerii Judecătoriei Tecuci, ca instanţă competentă să judece cererea principală şi cererea reconvenţională privitoare la desfacerea căsătoriei soţilor.
Astfel, opţiunea celor doi soţi de a le fi soluţionată cererea de divorţ de către Judecătoria Tecuci este neechivocă, nelăsând nicio îndoială cu privire la acest aspect.
Prin urmare, atât timp cât normele europene permit ca în materie de divorţ să se aplice legea română, potrivit celor anterior arătate, acordul părţilor în temeiul art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie dat expres, încheiat în scris şi anterior introducerii cererii de divorţ, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1240 alin. (2) C. civ. privind formele de manifestare ale consimţământului potrivit cărora “ Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare”.
Raportat la aceste considerente, în conflictul ivit între Judecătoria Piatra Neamţ şi Judecătoria Tecuci, Înalta Curte urmează a decide că revine Judecătoriei Tecuci competenţa de soluţionare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 75/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 77/2016. Civil → |
|---|
