ICCJ. Decizia nr. 8/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8/2016
Dosar nr. 1395/110/2014
Şedinţa camerei de consiliu din 13 ianuarie 2016
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Tribunalului Bacău la data de 25 martie 2014 reclamanta O.M. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor Ordinului nr. 1/2008, Legii nr. 136/1995, Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, modificat prin ordinul C.S.A. nr. 22/2012, art. 1381 şi urm. C. civ., art. 453 N.C.P.C., în contradicioriu cu pârâta A.F.P.V.S. şi intervenientul forţat H.V., obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 lei cu litiu de daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate în perioada spitalizării, tratament recuperatoriu, diferenţa dintre veniturile realizate anterior producerii accidentului, costul deplasărilor către instituţiile medicale, şi 500.000 lei cu titlu de daune morale, pentru suferinţele psihice şi fizice îndurate, dobândă legală şi actualizarea cu indicele de inflaţie.
La data de 09 aprilie 2014 reclamanta şi-a modificat acţiunea sub aspectul cadrului procesual, solicitând introducerea în calitate de pârât a SC A. SA.
Prin sentinţa nr. 539 din 11 decembrie 2014 Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea, ca ne fondată, şi a obligat reclamanta ia plata, către pârâtă, a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus conform art. 451 N.C.P.C.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinui. în esenţă, că în cauză nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, faţă de lipsa calităţii de victimă a reclamantei, m sensul dispoziţiilor legale prin care se antrenează răspunderea asigurătorului.
În acest sens, prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că reclamanta a declarat în faţa organelor de cercetare penală faptul că s-a împăcat cu autorul accidentului, neavând alte pretenţii faţă de acesta, manifestare de voinţă ce a avut ca efect neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de articolul 184 alin. (2) şi (4) C. pen.
Pe de altă parte, art. 46 din Ordinul nr. 14/2011 invocat de reclamantă nu este aplicabil cauzei pendinte, întrucât acesta reglementează cazul stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă, şi nu pe cale judecătorească, şi vizează ipoteza procesului penal, ceea ce implică parcurgerea etapei de trimitere în judecată, neputând constitui un temei pentru susţinerea admisibilităţii acţiunii, în cazul de faţă fiind vorba de stabilirea despăgubirilor pe cale judecătorească, urmare a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Prin Decizia nr. 354 din 18 mai 2015 Curtea de Apel Bacău, secţia l civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei mai sus arătate; a respins, ca nedovedită, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâtă.
Referitor Ia temeiurile legale invocate de reclamantă - art. 44 şi 49 din Legea nr. 136/1096 şi art. 46 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanţa de apel a constatat că Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România stabileşte la art. 49 faptul că asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurări doar pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în ce priveşte art. 44 alin. (1) din Legea nr. 135/1991 prin dispoziţiile Legii nr. 71/2011 cap. VIl art. 192 instanţa de apei a constatat că s-a dispus abrogarea art. 9-4. Deci implicit şi a celui menţionat mai sus.
Instanţa de apel a mai reţinut că împăcarea părţilor intervenită în cursul urmăririi penale a pus capăt în mod complet şi definitiv conflictului, atât pe latura penală cât şi pe cea civilă a acestuia, sens în care nu mai este îndeplinită condiţia reglementată de textele Legii nr. 136/1995 şi ale Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 cu modificările ulterioare, ce stabilesc că asigurătorii acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de care asiguraţii răspund delictual faţa de terţe persoane.
Referitor la invocarea ari. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care reglementează situaţiile de excepţie în care asigurătorul nu răspunde, instanţa a apreciat că aceste dispoziţii trebuie interpretate cu raportare la art. 1 al aceluiaşi act normativ prin care sunt stabilite situaţiile în care asigurătorul acordă despăgubiri - respectiv pentru prejudicii de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane, iar Ia art. 27 sunt prevăzute excepţiile de la această regulă. Or, în speţă, nefiind îndeplinite condiţiile de la art. 1 respectiv de a fi în prezenţa unui prejudiciu de care asiguratul să răspundă delictual faţă de terţi, nu se poate nici de situaţia de excepţie de la art. 27.
Împotriva acestei decizii reclamanta O.M. a declami recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, arătând că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea art. 1365 din N.C.C., art. 26 alin. (1) şi art. 46 alin. (1) pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 modificat şi completat de Ordinul C.S.A. nr. 22/2012, art. 49 din Legea nr. 136/1995.
Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apei a interpretat greşit dispoziţiile art. 132 C. pen. raportat la dispoziţiile art. 1365 C. civ. în sensul că în mod eronat a stabilit că împăcarea părţilor stinge şi acţiunea civilă faţă de asigurător. întrucât potrivit textelor legale menţionate împăcarea părţilor produce efecte numai „în personam". Răspunderea contractuală a asigurătorului (terţ faţă de împăcare) prevăzută de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, subzistând.
II. În mod greşit prima instanţă a dai eficienţă unei norme generale. în condiţiile în care în speţă sunt Incidente dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 modificat şi completat de Ordinul C.S.A. nr. 22/2012, nonnă specială conform căreia dacă accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot ii stabilite şi dacă acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor,
III. Instanţele anterioare au încălcat dispoziţiile art. 27 din Ordinul C.S.A. incident, care reglementează expres şi limitativ cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, 15 la număr, împăcarea părţilor neregasindu-se printre aceslea.
IV. Prima instanţa a ignorat Decizia nr. 29/2009 pronunţată de secţiiie unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, astfel cum aceasta a completat Decizia nr. 1/2005 data în interesul legii prin care instanţa supremă a statuat că răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală asumată prin contractul de asigurare, având un caracter autonom şi independent; că aceasta este o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului şi că asigurătorul nu face o plata pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contractul de asigurare.
V. Instanţele anterioare nu au avut în vedere practica judiciară în materie a Înaltei Curții de Casație și Justiție), respectiv, Deciziile nr. 1593 din 11 aprilie 2013 pronunţată în Dosar nr. 2466/89/2011, nr. 1342 din 02 aprilie 2014 pronunţată în Dosar nr. 5396/99/2012, nr. 3285/2014 pronunţată în Dosar nr. 6698/99/2012.
VI. Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1376 din N.C.C. conform căruia oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul produs de un lucru aflat sub paza sa. Or. reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe contractul R.C.A. ce acoperă prejudiciile cauzate prin fapui lucrului, respectiv, lucrul asigurat, în considerarea art. 48 alin. (1) şi art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 raportat Ia art. 26 alin. (1) pct. 3 din Ordinul C.S.A. incident, iar vătămarea corporală s-a produs prin intermediul vehiculului asigurat.
VII. Contrar celor reţinute de instanţa de fond, răspunderea asigurătorului nu este înlăturată de împrejurarea că urmărirea penală împotriva întervenientului Hriban Vasile nu a început întrucât părţile s-au împăcat, atâta timp cât prin art. 9 din N.C.C. se prevede că interpretarea legii de către instanţă se face numai cu scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.
Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 7 ocfombrie 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raportul întocmit eonsiatându-se că decizia obiect ai prezentei căi de atac nu face parte din categoria hotărârilor judecătoreşti susceptibile de a fi atacate cu recurs.
Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ea acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
La data de 16 octombrie 2015 intimala-pârâtă SC A.R.A.V.I.G. SA a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului şi judecata în lipsă, iar la data de 29 octombrie 2015, F.P.V.S. a depus la dosarul cauzei precizări prin care a arătat ca nu are calitate procesuală pasiva în cauză.
La data de 16 noiembrie 2015 recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi suspendarea judecăţii cauzei până ia soluţionarea excepţiei.
În motivarea excepţiei, recurenîa-reclamantă a arătat că deşi dreptul de acces Ia o instanţă comportă şi unele limitări, acestea nu trebuie să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat de art 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, art. 21 din Constituţia României, printr-o abordare formalistă şi o interpretare nerezonabilă a unor condiţii de formă a legislaţiei.
În acest sens, recurenta-reclamantă arată că deşi decizia recurată este dată într-un litigiu având ea obiect răspundere civilă delictuală şi poartă în dispozitiv menţiunea „,definitivă faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (1) rap. Ia art. 45 alin. (1) N.C.P.C. conform cărora „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele prevăzute de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", este susceptibilă de a li atacată cu recurs.
În atare condiţii, apare o neconcordanţă cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 conform cărora „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 Iit. a)-i), din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. republicată.precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv".
Decizia nr. 354 din 18 mai 2015 a Curţii de Apel Bacău este supusă recursului întrucât pe parcursul celor 2 faze procesuale nu s-a pus în discuţie niciodată faptul că hotărârea pronunţată în apei nu ar fi susceptibilă de recurs, având în vedere faptul că recurenta şi-a fundamentat acţiunea pe contractul R.C.A., contract ce acoperă prejudiciile cauzate prin fapta lucrului, respectiv, lucrul asigurat. În considerarea art. 48 alin. (1) şi art, 49 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 rap. Ia art, 26 din Ordinul C.S.A. incident.
Prin acelaşi înscris, recurenta-reeiamantă a învederat că recursul este admisibil iar motivele de nelegalitate se circumscriu celor expres reglementate de lege, situaţie faţă de care se impune admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată.
S-a dispus comunicarea înscrisului părţii adverse, pentru a-şi exprima opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată, însă intimata nu a comunicat punctul de vedere referitor la excepţie.
S-a acordat termen pentru judecarea recursului la data de 13 ianuarie 2016, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor ia calitatea procesuală a F.P.V.S., Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă din 20 noiembrie 2014 Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, a reţinut ca, întrucât reclamanta şi-a modificat acţiunea sub aspectul cadrului procesual, pârâta A.F.P.V.S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, dispunând rectificarea citatului şi înlăturarea acesteia din C. civ.
De asemenea, prin încheierea de şedinţă din 11 mai 2015 Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a reţinut aceeaşi situaţie mai sus arătată, dispunând aceeaşi măsură, respectiv, excluderea din citativ a A.F.P.V.S., sens în care această entitate nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr, 47/1992 republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, iar. potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ea fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Conform art. 29 alin. (4) din Lege, sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care ca cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
În speţă, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării, se constată că excepţia invocată de recurenta-reclamantă O.M. are legătură cu obiectul cauzei. întrucât vizează înseşi textele de lege în baza cărora s-a invocat înadmisibilitatea recursului, iar Curtea Constituţională nu a constatat anterior că prevederile textului în discuţie ar fi neconstitutionale.
Soluţionarea cererii de sesizare prin prezenta decizie se circumscrie exigenţelor art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere că excepţia a fost ridicată în cadrul punctului de vedere la raportul de admisibilitate întocmit în procedura filtru a recursului care a fost soluţionat la acelaşi termen, cauza fiind constatată în stare de judecată.
Prin urmare, faţă de împrejurarea că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, conform alin. (5) din aceiaşi articol, Înalta Curte va sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstîtuţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
În ceea ce priveşte opinia instanţei, se reţine că textul de lege a cărui neconstituţionalitate se invocă statuează că: Jn procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la 31 decembrie 2015. nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de numea şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şî în alte cereri evaluabile în bani până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."
Recurenta-reclamantă raportează excepţia invocată la dispoziţiile art. 6 C.E.D.O., art. 21 din Constituţia României, art. 483 alin. (1) şi art. 457 alin. (1) N.C.P.C.
Potrivit art. 21 din Constituţie ,,orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi acest drept. Părţile au dreptul Ia un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil".
Conform art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".
Totodată, potrivit art. 13 din Convenţie „orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".
Dispoziţiile legale anterior citate garantează accesul liber la justiţie, dar acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, iar mijloacele procedurale de înfăptuire a justiţiei sunt stabilite de către legiuitor.
Plenul Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 1 din 08 februarie 1994 (publicată în M. Of. nr. 68 din 16 martie 1994) a reţinut că este de competenţa exclusivii a legiuitorului de a institui proceduri destinate să asigure soluţionarea mai rapidă a unor litigii, decongestionarea instanţelor judecătoreşti de anumite cauze. S-a statuat, prin decizia sus menţionată, că nu este contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de an. 16 alin. (1) din Constituţia României, instituirea unor reguli speciale, inclusiv in ceea ce priveşte căile de atac, cât timp acestea asigură egalitatea juridica a cetăţenilor în utilizarea lor.
Statuând cu privire la încălcarea, prin dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, a prevederilor art. 21 privind accesul liber la justiţie din Constituţie, prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a prevederilor art. 10 referitor la dreptul la un tribunal independent şi imparţial din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Curtea Constituţionala a reţinut în Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015 (publicată în M. Of. nr. 618 din 14 august 2015) că, în jurisprudenţa sa, a statuat că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2/(M)6. pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, parag. 36, publicată în M. Of. României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivii art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor cailor de atac, ci reglementează accesul generai neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Curtea a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea cailor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic.
De asemenea. Curtea reţine că autorul excepţiei a avut acces la judecarea cauzei în prima instanţă, precum şi în apel, care, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., provoacă o nouă judecată asupra fondului., instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, astfel încât nu poale fi reţinută încălcarea dreptului său de acces Io justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.
În speţă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a se adresa justiţiei în fond. În prima instanţă tribunalului, şi de a exercita apel la instanţa ierarhic superioară, Curtea de Apel Bacău, deci s-a bucurat de exerciţiul acestei căi de atac, astfel că nu se poate reţine, cu temei, o încălcare a principiului liberului acces la justiţie, în condiţiile în care legea nu prevede calea de atac a recursului în cererile care se situează sub un anumit criteriu valoric.
Mai mult, prin O.U.G. nr. 62 din 23 decembrie 2015, publicată în M. Of. nr.14 din 24 decembrie 2015, dispoziţia de excepţie, instituită prin art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, a fost prelungită până la 31 decembrie 2016 inclusiv, invocându-se, prin expunerea de motive, interesul public al necesităţii de a se finaliza implementarea măsurilor de ordin administrativ de care depinde aplicarea în condiţii optime a dispoziţiilor N.C.P.C. În acest sens articolul unic al ordonanţei dispune că: „Termenele prevăzute la art. 12 alin. (1), art. 13 teza I, art. 18 alin. (1) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. seprorogă până la data de 1 ianuarie 2017", iar în alin. (2) că .„Dispoziţiile art. 12 alin. (2), art. 14-16, art. 18 alin. (2) şl art. 19 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.se aplică şi proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv."
Astfel, se constată că, prin voinţa legiuitorului exprimată prin actul normativ mai sus arătat, aplicabilitatea textului a căii de neconstituţionalitate se solicită a fost. extinsă până la sfârşitul anului în curs.
Având m vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că excepţia de neeonstituţionalitale nu este întemeiată. însă condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 fiind îndeplinite, se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocată de către recurenta-reclamantă O.M. în prezentul dosar.
Referitor ia caracterul inadmisibil al căii de atac se reţine că potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 N.C.P.C. sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apei, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
Rezultă ca deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului şi nici recursului şi ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor atare hotărâri.
În speţă, Decizia nr. 354 din 18 mai 2015 a Curţii de Apel Baeău, secția I civilă, este dată în apel în soluţionarea unui litigiu privind acţiune în răspundere civilă delictuală.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt .supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civila şi activitatea în porturi, conflictele de munca şi asigurări sociale.precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.
Cum reclamanta a solicitat acordarea de daune materiale în cuantum de 20.000 lei şi daune morale în cuantum de 500.000 lei, se constată că pretenţiile sale se situează sub cuantumul de 1.000.000 lei prevăzut de termenul legal anterior citat.
Prin urmare, în raport de conţinutul dispoziţiilor legale anterior menţionate, se apreciază că recursul deeiarai este inadmisibil, hotărârea prommţaîâ de Curtea de Apel Bacău fiind una definitivă în sensul dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 N.C.P.C., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului.
Faţă de cele arătate, criticile deduse judecăţii prin intermediul motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerentele menţionate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/201 formulată de reclamanta O.M.; va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de aceeaşi reclamantă împotriva Deciziei nr. 354 din 18 mai 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea formulată de reclamanta O.M. privind sesizarea Curţii Consutuţionale şi înaintează spre soluţionare Curţii Constituţionale excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta O.M., cu domiciliu procesual ales la Cabinet de Avocat L.F., municipiul Iaşi, judeţul laşi împotriva Deciziei nr. 35418 mai 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâţii Asociaţia F.P.V.S., cu sediul în Bucureşti, sector 2. SC A.R.A. S.V.I.G. SA-Sucursala Bacău, cu sediul în Bacău, judeţul Bacău, l.V., domiciliat în Bacău, jud. Bacău.
Fără cale de atac.
Pronunţata în şedinţă publică azi, 13 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 79/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 80/2016. Civil → |
|---|
