Anulare act. Sentința nr. 3466/2015. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3466/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 18-06-2015 în dosarul nr. 3466/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3466
Ședința publică din data de 18 iunie 2015
Președinte: A. N.
Grefier: C. M.
S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamantul L. A., în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect constatare clauze abuzive.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta reclamantului, avocat M. Hay din Baroul A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Se constată că pârâta a depus răspunsul la adresa instanței, privind emiterea unei oferte dispusă să o facă reclamantului.
Reprezentanta reclamantului arată că a studiat oferta pârâtei și ea nu este convenabilă pentru reclamant, acesta nu este de acord cu ea; arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța acordă cuvântul asupra excepției prescripției dreptului la acțiune și pe fondul cauzei.
Reprezentanta reclamantului solicită respingerea excepției prescripției și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Arată că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, studiile și rapoartele efectuate în perioada când s-a încheiat contractul în cauză, relevă faptul că francul elvețian era subevaluat, subliniindu-se aspectul că este o valută volatilă, ce urma să crească, aspecte despre care pârâta a știut și ar fi trebuit să-și informeze reclamantul-contractant cu privire la aceasta, însă n-a făcut-o. Art. 5.1 din contract are un caracter abuziv, pentru motivele arătate pe larg în acțiune, solicită să se constate aceasta și, ca urmare, că ea nu produce niciun efect.
Instanța, în baza art. 394 alin. 1 C.pr.civ., închide dezbaterile reținând cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.09.2014, reclamantul L. A. în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că art. 5.1 din contractul de credit ipotecar nr. HL16949/08.11.2007 are caracter abuziv și este nul absolut; să se dispună eliminarea clauzei antemenționate din contractul de credit; să se dispună, pentru viitor, rambursarea creditului la valoarea CHF de la data la care a fost încheiat contractul de credit, respectiv 2,1 lei/CHF – valoare valabilă pentru întreaga perioadă contractuală; să fie obligată pârâta să-i restituie suma de 24.181,89 lei, pe care a încasat-o în temeiul art. 5.1 din contract, începând cu data încheierii contractului de credit până la data înregistrării acțiunii de față, precum și obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente sumei pretinse; să fie obligată pârâta să-i restituie sumele de bani pe care le-a încasat lunar începând cu data înregistrării acțiunii și până la soluționarea definitivă a acesteia și care exced parității de 2,1 lei/CHF, precum și la plata dobânzii legale aferente acestora; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că în data de 08.11.2007 a încheiat cu pârâta contractul de credit ipotecar nr. HL16949/2007, banca acordându-i un credit în valoare de 40.800 CHF, în vederea cumpărării unui apartament, creditul fiind contractat pentru o perioadă de 300 de luni, adică 25 de ani.
Conform art. 5.1 din contract, „rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, la o dată de scadență stabilită de împrumutat, începând cu luna următoare acordării creditului”.
Art. 5.1 din contract are un caracter abuziv și nu produce niciun efect în ceea ce-l privește, o clauză fiind abuzivă și nulă absolut dacă: nu a fost negociată de părți și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile acestora, în speța de față, aceste două condiții fiind cumulativ îndeplinite.
Clauza contractuală antemenționată nu au fost discutată de părți la momentul inserării lor ei contract, ci face parte din categoria clauzelor cu conținut standard și prestabilit. Fiind vorba despre un contract de adeziune, nu i s-a acordat niciun moment posibilitatea reală să negocieze conținutul niciuneia dintre clauzele referitoare la modalitatea de rambursare a creditului – restituirea sumei în lei sau CHF sau un nivel maximal de apreciere a monedei de referință, ci a avut doar opțiunea să semneze sau nu contractul de credit în condițiile agreate de către bancă.
Atât legea, cât și doctrina și jurisprudența, au stabilit că imperativul evitării unor dezechilibre între profesionistul specialist și consumator poate fi atins doar dacă profesionistul își respectă obligația de informare și consiliere precontractuală, în speță, pârâta neglijându-și flagrant această obligație. Astfel, deși pârâta știa care sunt riscurile contractării unui credit în CHF, nu l-a informat cu privire la riscul de curs valutar excepțional pe care și l-a asumat, profitând de cunoștințele lacunare în domeniul financiar pe care le are, introducând în contract clauze care îl defavorizează și-i creează un grav dezechilibru contractual.
Conform normelor din materia dreptului consumatorului, profesionistul are obligația de a informa și consilia consumatorul în privința bunurilor și serviciilor pe care le oferă, obligație ce este prevăzută de următoarele norme: Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice.
În speță, pe de o parte, banca trebuia să-i furnizeze toate informațiile necesare pentru a putea să înțeleagă specificul creditului ce i-a fost oferit, să poată compara mai multe oferte în vederea încheierii unui contract de credit care să corespundă nevoilor sale. Pe de altă parte, banca trebuia să-i pună la dispoziție explicații și informații detaliate cu privire la creditul în CHF, astfel încât să poată să aleagă un tip de credit care să corespundă situației sale financiare și nevoilor lui concrete.
Însă banca nu și-a respectat această obligație, nu i-a oferit nicio informație în ce privește riscul valutar pe care și-l asumă odată cu contractarea creditului în CHF, or, la momentul încheierii contractului banca cunoștea că CHF-ul urma să se aprecieze considerabil în raport atât cu moneda europeană cât și cu moneda națională.
În cursul anului 2007, FMI și Banca Mondială au emis mai multe avertismente în ceea ce privește valoarea scăzută a CHF-ului și aprecierea inevitabilă a acestei monede în viitorul imediat apropiat. Au arătat că slăbirea monedei elvețiene și volatilitatea crescută a acesteia se datorau, în mare parte, numeroaselor credite în CHF contractate pe piața bancară din Europa de Est. Banca, nu doar că nu l-a informat cu privire la riscul valutar derivat din preconizata apreciere a CHF-ului (de cel puțin 20 %, conform rapoartelor emise de FMI și Banca Mondială), însă nu l-a informat nici cu privire la riscul derivat din eventuale viitoare perioade de instabilitate economică, astfel că nu a avut nicio informație legată de astfel de situații și nici nu a putut anticipa criza mondială din 2008.
Încheierea contractului în condițiile mai sus prezentate, i-a creat un grav dezechilibru în raport cu banca, practic, prin înțelegerea asumată de rembursare a creditului în CHF la valoarea acestei monede de la data rambursării fiecărei rate, în condițiile în care aprecierea considerabilă a monedei era certă, consecințele negative derivate din variațiile de curs valutar au rămas în întregime în sarcina lui, în timp ce banca este scutită de orice risc.
În consecință, față de cele prezentate, a apreciat că se impune stabilirea cursului CHF la valoarea acestei monede de la data la care a contractat creditul, respectiv 2,1 lei/CHF și restituirea tuturor sumelor plătite până în prezent și care exced parității antemenționate.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 190/1999, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004; OG nr. 21/1992; OUG nr. 50/2010, Ordinul ANPC nr. 92/2007 și ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
În probațiune, a depus înscrisuri.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat că acțiunea de față este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, acest termen începând să curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării. Întrucât cauza anulării invocată de reclamant decurge din însăși formularea clauzelor a căror nulitate a fost invocată, momentul la care a cunoscut cauza anulării este chiar momentul încheierii contractului de credit în cauză.
Întrucât contractul de credit a fost încheiat la data de 08.11.2007, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19.09.2014, după expirarea termenului de 3 ani, se impune să se constate faptul că prezenta acțiune este prescrisă. D. consecință a stingerii dreptului la acțiune principal, în speță, dreptul reclamantului la acțiunea în anularea clauzelor abuzive se stinge, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii. Astfel, acțiunea în restituirea prestațiilor executate în temeiul unui act anulat are caracterul unei acțiuni patrimoniale, fiind supusă prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă.
Pe fondul cauzei, a arătat că în data de 08.11.2007, i-a acordat reclamantului un împrumut în sumă de 40.800 CHF pe o perioadă de 300 de luni. Prin semnarea contractului de credit, reclamantul confirma faptul că a citit, înțeles și acceptat termenii și toate condițiile prevăzute în clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului. Anterior semnării contractului de credit, reclamantul a avut posibilitatea de a consulta clauzele acestuia, de a analiza și studia cu atenție fiecare dintre acestea, pentru a aprecia dacă corespund sau nu intereselor sale personale sau, dimpotrivă, îi încalcă aceste interese.
În situația în care reclamantul ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractul de credit, realizându-și obiectivele și necesitățile de creditare fie prin intermediul altor produse de același gen pe care i le putea oferi B. Post la acel moment, fie de la altă instituție bancară care ar fi putut, din perspectiva acesteia, să vină mai mult în întâmpinarea nevoilor reclamantului.
Sunt neîntemeiate susținerile reclamantului privind lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credit, pe de o parte, fiind previzibil pentru orice persoană cu o capacitate de înțelegere medie, faptul că prin contractarea unui credit într-o monedă străină pe o perioadă de 25 de ani, există un risc de fluctuație a valorii monedei respective, fluctuație determinată de contextul macroeconomic ce excede influenței băncii.
Nu este prejudiciabilă clauza care prevede că rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar și în condițiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională. Că este așa și că o astfel de clauză este perfect legală rezultă, pe de-o parte din faptul că niciun act normativ nu interzice acordarea și rambursarea creditelor în CHF, iar pe de altă parte, o astfel de clauză contractuală reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică, a principiului nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 cod civil vechi.
În virtutea principiului nominalismului, împrumutatul are obligația de a restitui suma împrumutată, indiferent de creșterea sau scăderea valorii banilor, cu excepția situației în care, prin acte normative se dispune altfel, ceea ce nu este cazul în speță. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat și în noul Cod civil, la art. 2164 alin. 2. nu este abuziv în a pretinde exact cantitatea de bani împrumutată, dimpotrivă, acest principiu guvernează dreptul român încă din anul 1864, dovedindu-și actualitatea și pertinența și în prezent. O eventuală diferență de valoare a monedei se datorează unor motive independente de voința părților.
Pe cale de consecință, cauza de față nu se află pe tărâmul clauzelor abuzive, ci pe tărâmul aplicării și preluării în contract a unei prevederi legale care instituie principiul nominalismului. Instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voințe al părților, modificând prin decizia sa însuși obiectul contractului, adică suma împrumutată. De altfel, în Codul civil din 1864 există chiar o aplicație a acestei reguli în materia vânzării, care interzice instanței de judecată să determine ea însăși prețul vânzării sau persoana terțului desemnat de către părți, în virtutea art. 1304 Cod civil, în lipsa acordului dintre părți.
Că așa este și că nu este permisă intervenția instanței de judecată în determinarea prețului contractului a statuat și ÎCCJ- secția comercială, prin decizia nr. 1293/27.03.2013: „față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere apare ca inadmisibilă, reclamantul neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului.”
Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificare unui element esențial al acestuia, mai precis prețul contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamant, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial: prețul (costul total) al contractului.
Față de acestea, pârâta a solicitat respingerea acțiunii.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 205-208 C.pr.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele :
La data de 08.11.2007, între reclamantul L. A., în calitate de împrumutat și pârâta ., în calitate de împrumutătoare, s-a încheiat convenția de credit nr. HL16949, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 40.800 CHF (franci elvețieni), pentru o perioadă de 25 de ani.
Potrivit art. 5.1 din contractul de credit, „Rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, la o dată de scadență stabilită de împrumutat, începând cu luna următoare acordării creditului.”
Prin acțiunea de față, reclamantul a solicitat stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-lei la valoarea din momentul încheierii contractului de credit, noiembrie 2007, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.
Cu privire la excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 din contract și restituirea sumelor achitate în baza acestei clauze, instanța constată că aceasta este neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:
Normele ce reglementează clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori ocrotesc un interes general și nu unul individual, legea ocrotind o categorie generică, aceea a consumatorilor și nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, sunt de ordine publică. În consecință, nefiind vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamantului nu poate fi apreciat ca prescris.
Cu privire la fondul cauzei:
În speță suntem în situația unui împrumut în franci elvețieni (CHF), împrumutatul primind o sumă în această valută și fiind obligat să o restituie în aceeași valută. Contractul de credit conține așadar un element de risc valutar, însă aceasta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.
Dimpotrivă, atât vechiul Cod civil (art. 1578), aplicabil în cauză prin raportare la data încheierii contractului, cât și noul Cod civil (art. 2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.
Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută, nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. Chiar dacă în contractul de credit figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.
De altfel, și Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu și dispozițiile legale. Astfel, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 30 aprilie 2014, pronunțată în cauza C280/l, Barclays Bank contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”
Pe cale de consecință, având în vedere și prevederile art. 969 din vechiul Cod civil, care reglementează principiul forței obligatorii a contractului, reclamantul este ținut a-și executa obligația astfel cum și-a asumat-o prin contract, respectiv să restituie împrumutul în rate lunare calculate în franci elvețieni, instanța neputând interveni pentru a modifica moneda în care a fost acordat creditul, sau pentru a impune un anumit curs de schimb al acesteia.
Potrivit contractului, s-a convenit ca ratele să fie achitate în aceeași monedă în care este acordat creditul, pentru ca la finalul perioadei de creditare împrumutatul să restituie aceeași sumă împrumutată plus dobânzi în moneda în care i-a fost pusă la dispoziție de bancă.
Din simpla lectură a contractului rezultă că această clauză a fost exprimată clar și inteligibil, moneda în care s-a acordat creditul și în care acesta trebuia restituit fiind indicată în mod expres prin contract.
Indiferent de gradul de pregătire al reclamantului, nu se poate susține ca acesta nu avea pregătirea necesară pentru a înțelege riscurile pe care un credit în valută îl presupune, orice persoană putând în mod rezonabil prevedea că o valută poate cunoaște fluctuații pe piața financiară pe termen îndelungat (în speță 25 de ani).
Nu pot fi primite afirmațiile reclamantului în sensul că respectiva clauză ar constitui o clauză abuzivă, întrucât, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.
Instanța apreciază că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă este o chestiune care ține exclusiv de dorința împrumutatului, iar odată ce s-a contractat un credit într-o monedă străină, atât împrumutatul cât și banca pot suporta o . consecințe negative rezultate din riscul valutar.
În cauza de față, moneda în care reclamantul a contractat creditul s-a apreciat, reclamantul-împrumutat fiind cel care a avut de suportat riscul valutar, însă evoluția cursului valutar nu este influențată de niciuna dintre părțile contractante.
Obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanțiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii ori aprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în această obligație, neputându-se imputa băncii faptul că nu a adus la cunoștința împrumutatului posibilitatea deprecierii unei valute peste o anumită perioadă de timp.
Față de toate cele de mai sus, instanța va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamantul L. A., CNP_, cu domiciliul ales în A., .. 23, . - la SCPA V. & Asociații, împotriva pârâtei ., CUI_; J_, cu sediul în București, .. 6A, sector 2.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria A..
Pronunțată în ședință publică, azi 18.06.2015.
Președinte Grefier
A. N. C. M.
Red/dact:AN/CM/11.07.2015; se comunică părților.
| ← Contestaţie la executare. Încheierea nr. 3468/2015.... | Validare poprire. Sentința nr. 3422/2015. Judecătoria ARAD → |
|---|
