Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 2880/2015. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2880/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 21-05-2015 în dosarul nr. 2880/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2880
Ședința publică din 21.05.2015
Președinte: H. Ș.
Grefier: M. J.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, acțiunea civilă formulată de reclamanții B. M. și B. S., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., având ca obiect anulare act și pretenții.
Mersul dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate prin încheierea ședinței de judecată din data de 07.05.2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
În deliberare, asupra cererii de față, constată următoarele:
Prin acțiuneaînregistrată la Judecătoria A. în data de 20.02.2015 sub dosar nr._, reclamanții B. M. și B. S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A:
- să se constate caracterul abuziv și înlăturarea din contractul de credit HL22939/16.07.2008 a clauzelor prevăzute la:
- art. 2.1 alin 2 referitor la rata dobânzii și art. 2.3 referitor la comisionul de acordare din Condițiile Speciale de Creditare;
- art. III pct. 1 și 2 referitoare la dobânda lunară și revizuirea ei semestrială, art. VII alin. 1 pct. 8, pct. 9 și pct. 10 referitoare la declararea anticipată a contractului de către bancă și art. X pct. 5 referitoare la competența instanțelor din București din Condițiile Generale de Creditare.
- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 879,75 CHF reprezentând comision de acordare credit cu dobânda legală calculată de la data plații și până la restituirea efectivă;
- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, iar în subsidiar convertirea creditului în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului, majorat cu 10%.
- recalcularea ratelor aferente creditului în conformitate cu acest curs valutar,
cu cheltuieli de judecată.
În motivare, au arătat că au încheiat cu pârâta contractul de credit HL22939/16.07.2008 pentru o sumă de 59.850 CHF, pentru o perioadă de 240 luni în vederea achiziționării unui imobil. Contractul de credit acordat a avut pentru o perioadă de 12 luni o dobândă fixă de 3,9% pe an, iar ulterior dobânda a devenit variabilă, în funcție de Euribor/Libor CHF/Libor/Bubor la șase luni, la care se adaugă marja fixă în valoare de 3,9, rata dobânzii urmând să se diminueze cu 0,25 p.p. după împlinirea termenului de 12 luni. Conform art. 2 pct. 2.2. din Condițiile Speciale de Creditare, dobânda penalizatoare este de 15.00 p.p. pe an peste rata dobânzii, iar potrivit pct. 2.3 comisionul de acordare credit este de 1,5% din valoarea totală a creditului.
Referitor la clauzele de la art. 2.1 alin. 2 din Condițiile Speciale de Creditare și art. III pct. 1 și 2 din Condițiile generale de creditare, a arătat că la art. III pct. din Condițiile generale de creditare pârâta a arătat o formulă de calcul a dobânzii în care însă nu intră niciun indice de referință din cei arătați la art. 2.1 alin. 2 din Condițiile speciale de creditare, dar își rezervă dreptul de a decide, potrivit art. III pct. 2 din Condițiile generale de creditare, revizuirea semestrială a ratei dobânzii în funcție de Euribor/Libor CHF/Libor/Bubor la șase luni comunicată la Londra, în ultima zi lucrătoare a lunilor noiembrie, respectiv, mai a fiecărui an. Banca va informa împrumutatul despre o asemenea modificare/revizuire a dobânzii și/sau comisioanelor bancare și/sau a costurilor percepute până cel târziu la data aplicării lor.
În primul rând, pârâta nu a respectat clauza contractuală referitoare la diminuarea ratei dobânzii cu 0,25 p.p. după 12 luni de la data încheierii contractului, dimpotrivă fără o negociere cu reclamanții, a crescut dobânda de la 3.9% la 4.19%, astfel cum se poate constata din graficul de rambursare din data de 27.07.2009. Pârâta nu le-a notificat aceste modificări în niciun fel.
În al doilea rând, pârâta nu a indicat în mod transparent o formulă de calcul a dobânzii variabile și nu a arătat care dintre indicatorii arătați la pct. 1 se aplică.
După . OUG nr. 50/2010, la data de 07.09.2010, pârâta le-a expediat o adresă prin care le-a comunicat că vor fi aduse modificări contractului încheiat, printre care și modificarea formulei de calcul al dobânzii percepute lunar, fără însă să indice cărui tip de dobândă se aplică, celei fixe sau variabile, arătând că, calcularea dobânzii creditului va avea ca referință evoluția unui indicator public (index) după următoarea formulă: rata anuală a dobânzii= Index+marja fixă, unde indexul=Libor la 3 luni pentru creditele în CHF iar marja fixă=dobânda actuală-index.
Astfel, atât clauzele contractuale, cât și cele arătate prin adresa pârâtei nu sunt clare.
La pct. 8 din adresă, se arată că orice propunere de modificare a clauzelor contractuale referitoare la costuri, venită din partea băncii, nu este considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat (aceste reguli nu se aplică însă în cazul variației ratei dobânzii, conform formulei de calcul, sau modificărilor impuse prin lege). Astfel, în prezent, se află în situația de a nu putea verifica modul de calcul al dobânzii variabile întrucât pârâta nu le-a comunicat care este cuantumul dobânzii variabile, al marjei fixe a băncii și nici dacă indexul Libor se calculează la 3 sau 6 luni.
Mai mult decât atât, pe lângă faptul că nu este verificabil modul de calcul al variației dobânzii, pârâta și-a rezervat dreptul de a modifica cuantumul dobânzii și comisioanelor în mod unilateral (art. III pct. 2 din CGC).
În prezent, fără să cunoască care formulă de calcul se aplică, rata lunară a creditului s-a dublat față de rata inițială.
Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
În speță, motivul întemeiat prevăzut în contractul încheiat cu pârâta este acela al variației valorii “Libor la 6 luni” (stipulat la art. III pct. 2 din CGC) sau “Libor la 3 luni” (arătat în adresă) fără prezentarea altor elemente de identificare și fără să arate dacă modificarea va fi în sens crescător sau descrescător față de rata inițială a dobânzii, câte puncte procentuale din acest indice va aplica dobânzii după formula arătată și care este cuantumul marjei fixe și al dobânzii după aplicarea indicelui Libor.
Apreciază că pentru a se putea reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită, reclamanții neavând posibilitatea să verifice evoluția pieței financiare sau valoarea semestrială sau trimestrială a Libor CHF de la Londra pentru a putea urmări variația dobânzii stabilită de pârâtă.
Consideră că aceste clauze nu au fost negociate direct cu reclamanții în calitate de consumatori, fiind obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea să ia cunoștință la data semnării contractului, aceste clauze sunt interpretate doar în favoarea pârâtei împrumutător, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea reclamanților/consumatori de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă, dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. De asemenea, clauzele privind modul de calcul al dobânzii nu prevăd în mod clar periodicitatea și/sau condițiile în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia, față de rata inițială a dobânzii și nici nu indică o diferență minimală determinată care poate să ducă la această modificare, contrar dispozițiilor art. 14 lit. b din Legea 190/1999, obligându-i în acest mod să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia la cunoștință la data semnării contractului.
Referitor la comisionul de acordare credit de 1,5% din valoarea totală a creditului prevăzut la art. 2 pct. 2.3. din Condițiile speciale de creditare, au arătat că raporturile contractuale dintre bancă și reclamanți sunt de tip sinalagmatic, ceea ce presupune ca obligația unei părți să își aibă cauza în obligația corelativă a celeilalte părți. Astfel că, deși pârâta a încasat acest comision de acordare credit, în realitate nu le-a prestat niciun serviciu și nici nu a justificat în vreun fel încasarea acestui comision. Obligația pârâtei de a acorda și vira suma către clientul debitor este o obligație principală, ceea ce înseamnă că pârâta nu poate percepe și un comision suplimentar pentru executarea obligației sale principale.
Referitor la declararea anticipată a contractului de către bancă prevăzut la art. VII alin. 1, pct. 8, 9 și 10 din Condițiile Generale de Creditare, clauzele oferă pârâtei dreptul discreționar de a declara scadența anticipată a creditului cu toate consecințele negative ce decurg din acesta, fără o notificare prealabilă și fără ca reclamanții să fie în culpă. Astfel, pot să fie puși în situația de a rambursa anticipat creditul datorită acestor clauze care nu le pot fi imputate, cu toate că plata ratelor au efectuat-o constant și la termen.
Referitor la competența instanțelor din București prevăzută la art. X pct. 5 din Condițiile Generale de Creditare, au arătat că această clauză contractuală nu le poate fi opozabilă pentru că nu a fost negociată și nu exprimă voința lor, având drept scop obstrucționa dreptul reclamanților-consumatori de a introduce acțiuni în justiție având în vedere că instanțele din București sunt situate la distanță mare față de localitatea de domiciliu a reclamanților.
Referitor la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului au arătat că, contractul de credit este un contract comutativ caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor și obligațiilor părților la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul ceea ce exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig. În lipsa unui acord expres al părților, prin care să-și asume posibilitatea unui câștig sau a unei pierderi, contractul de credit nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării doar asupra reclamanților, a riscului general de hipervalorizarea CHF. La data încheierii contractului, pârâta avea obligația să-i informeze despre efectele pe termen lung ale contractului pe care l-au încheiat și riscurile pe care și le asumă la contractarea unui credit în valută, inclusiv prin inserarea în contract a unei clauze de risc valutar.
Omisiunea pârâtei împrumutătoare de a-i informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF și de a include o astfel de clauză în contract, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acesteia, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric (2,2759 lei/CHF la data de 16.07.2008), constituie o încălcare a obligației de consiliere. Inexistența informării este evidență și prin faptul că banca, ca și profesionist, nu le-a adus la cunoștință cursul valutar al CHF pe perioadele anterioare contractării creditului, curs care la data de 31.12.2004 avea o paritate de 4,24 lei iar ulterior, această paritate a scăzut, ajungând la data de 28.05.2007 la 1,979 lei, neavând posibilitatea să cunoască evoluția acestei monede. Pârâta avea cunoștință despre fluctuația foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda națională, de caracterul ei instabil, dar nu i-a informat de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca cea anterioară încheierii creditului, cu consecința creșterii costului creditului.
Având în vedere că acest dezechilibru contractual s-a produs ca urmare a clauzei de risc valutar care este suportată doar de către reclamanți, precum și faptul că a avut mari variații care în luna iulie 2011 a ajuns la o cotație de 4,0625, iar în prezent cursul CHF este de 4,5 lei/CHF, împrejurare ce a determinat o onerozitate excesivă a executării obligației de către aceștia, se impune înghețarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului.
Referitor la convertirea în RON, creditul acordat la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu 10% fără alte garanții și costuri suplimentare, potrivit art. IV alin. 3 din CGC raportat la art. 1 pct. 1.4. din CSC, rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutați din contul curent deschis la bancă în moneda creditului, ceea ce presupune că reclamanții au dreptul să depună sumele datorate în orice altă monedă decât cea contractată, situație în care banca are dreptul să efectueze conversia valutară la data scadenței lunare, folosind cursul de schimb valutar practicat de bancă la acea dată.
Dispozițiile contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului nu au făcut obiectul unei negocieri individuale deoarece au fost stabilite fără a da posibilitatea reclamanților să influențeze natura lor, contractul de credit încheiat de părți fiind unul standard preformulat, iar condițiile generale de acordare a creditului în CHF fiind practicat de banca pârâtă pentru toți clienții. Dezechilibrul este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamanți, risc valutar care nu este reglementat în nici un fel în contract, obligația de a rambursa creditului în moneda CHF, indiferent de evoluția parității acestei monede străine cu moneda națională, ducând la un efort financiar enorm din partea acestora, plătind o rată lunară ce reprezintă în lei mai mult decât dublă față de data încheierii contractului de credit. În aceste condiții, obligația reclamanților a devenit excesiv de oneroasă. Nu și-au asumat riscul schimbării împrejurărilor întrucât în contract nu este menționat nimic în privința riscului valutar. Astfel, pe de o parte, este necesară adaptarea contractului la această impreviziune, iar pe de altă parte, este necesar să se restabilească un echilibru și o egalitate între părțile contractante ce se poate realiza prin conversia în RON creditul acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu 10%, fără alte garanții și costuri suplimentare.
În drept, au invocat Legea nr. 193/2000, art. 3 lit. b și 10 lit. b din O.G. nr. 21/1992, OUG 50/2010, art. 54, art. 75 din Legea nr. 296/2004, art. 14 din Legea 190/1999, art. 969 și urm. cod civil de la 1865, Norma BNR nr. 17/2003, art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005, jurisprudența CJUE.
Prin întâmpinare (f.40-47), pârâta a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a agenției și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Referitor la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. SA – Agenția Revoluției cu sediul în A., a arătat că, conform art. 56 C.pr.civ. și art. 8 lit. i din Legea nr. 31/1990, agenția nu poate sta în judecată din moment ce este doar un dezmembrământ fără personalitate juridică.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune a arătat că acțiunea supusă judecății este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Acest termen începe să curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anularii. Întrucât cauza anularii invocată de reclamanți decurge din însăși formularea clauzelor a căror nulitate a fost invocată, momentul la care a cunoscut cauza anulării clauzelor invocate este chiar momentul încheierii Contractului de credit, respectiv 10.07.2007. D. consecință a stingerii dreptului la acțiune principal, în speță dreptul reclamantei la acțiunea în anularea clauzelor abuzive, se stinge și dreptul la acțiune restituirea prestațiilor executate.
Pe fondul cauzei, a arătat că anterior semnării contractului de credit reclamanții a putut consulta clauzele acestuia, au avut posibilitatea de a analiza și studia cu atenție fiecare dintre clauze. De asemenea, reclamanții au beneficiat de consultanță cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să își poată exprima consimțământul în deplină cunoștință de cauză. În situația în care reclamanții ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractele de credit, realizându-și obiectivele și necesitățile de creditare fie prin intermediul altor produse de același gen pe care le oferea B. Post la acel moment, fie de la alte instituții bancare. La momentul încheierii contractului de credit, exista pe piața bancară o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului, în funcție de varianta cea mai avantajoasă. Existența unor produse predefinite și a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane și nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimată.
În momentul acordării creditului, a pus la dispoziția clienților o anumită ofertă pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit. Aceste oferte variază în fiecare an în funcție de evoluția pieței bancare, tarifele practicate de bancă fiind influențate de mai mulți factori, dar în special, de costul fondurilor, precum și marja de risc a țării.
Din portofoliul de soluții de creditare oferite de bancă clienților săi la vremea respectivă, reclamanta a ales un produs de creditare cu dobânda variabila acordat în moneda CHF. Prin completarea cererii de credit reclamanții au optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii. Prin semnarea contractului de credit, împrumutații au confirmat că au citit, înțeles și acceptat termenii și toate condițiile prevăzute în clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.
În privința legii aplicabile prezentului litigiu, examinarea fiecăreia dintre categoriile de clauze considerate abuzive de către reclamanți se face în principal în raport cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerata abuzivă dacă creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Cu privire la dobânda variabilă, a arătat că posibilitatea băncilor de a modifica nivelul dobânzii în chiar cursul executării contractului de credit este prevăzută de alin. 1 lit. a teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 93 lit. g pct. 2 din OG nr. 21/1992 dobânda poate varia în funcție de dobânda de referința a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta sa fie unica pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract. Din analiza acestor dispoziții legale se poate observa că clauzele din contractul de credit referitoare la dobânda nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.
Prin contract s-a prevăzut expres că dobânda aplicabilă împrumutului este o dobândă variabilă. Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumatori, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului. Practic, contractele de credit ipotecar/de credit de consum au, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părți având atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi. În cazul în care dobânda scade, cel care câștigă este consumatorul, dacă dobânda crește, cea care obține un câștig este banca. Nu mai puțin, acest risc a existat și a fost asumat de ambele părți la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator. De asemenea, această modificare opera nu ca urmare a voinței unilaterale și arbitrale a băncii, ci în funcție de anumiți indici de referință. Nu poate fi calificată ca fiind abuzivă clauza prin care se stabilește în contractul de credit o dobândă variabilă și dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăși Legea nr. 193/2000 admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum și dreptul instituției de credit de a modifica dobânda. În ceea ce privește structura dobânzii variabile, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție de mai mulți factori care influențează costurile resurselor băncii. În concluzie, nu se poate reține faptul că, prin clauza referitoare la dobânda variabilă, s-ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile părților. În executarea clauzei privind dobânda variabilă, s-au respectat tocmai clauzele contractuale, în sensul că banca a afișat la sediul său toate modificările intervenite și a comunicat împrumutaților. Astfel, exceptând modificarea cuantumului dobânzii determinată de trecerea de la dobânda fixă la cea variabilă, a fost transmisă informarea clienților prin intermediul notificărilor.
Cu privire la comisionul de acordare a creditului de 1.50% din valoarea creditului, a arătat că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze. Cuantumul acestui comision este clar determinat în cuprinsul clauzei de la pct. 3 pct. 7 din contractul de credit.
Cu privire la rambursarea anticipată a creditului, care instituie un comision de rambursare anticipată și condiționează rambursarea anticipată de acordul băncii, a arătat că, în raport cu data încheierii contractului, aceste clauze erau permise. Mai mult, în cazul creditelor ipotecare, art. 13 alin. 1 din Legea nr. 190/1999 prevedea în mod expres faptul că „împrumutații au dreptul de a rambursa anticipat creditul primit, în condițiile stabilite de părți prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare”. De altfel, nu există un interes actual al reclamanților în ceea ce privește constatarea nulității clauzelor referitoare la rambursarea anticipată, având în vedere faptul că până în prezent reclamanții nu au făcut dovada împrejurării că au dorit rambursarea anticipată și că ar fi fost împiedicați prin refuzul băncii. Mai mult, acest capăt de cerere a rămas lipsit de obiect, în baza prevederilor OUG nr. 50/2010 fiind expres interzis în contractele cu dobândă variabilă, astfel încât reclamanții au dreptul de a face o rambursare anticipată fără plata comisionului prevăzut în contract.
Cu privire la convertirea creditului din CHF în lei și înghețarea cursului de schimb, a arătat că sunt neîntemeiate susținerile reclamanților privind lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credit. Prin contractarea unui credit într-o monedă străină pe o perioadă de zeci de ani, există un risc de fluctuație a valorii monedei respective, fluctuație determinată de contextul macroeconomic ce scapă influenței băncii. Prin cererea de credit formulată, reclamanții au optat pentru un produs de creditare într-o monedă străină, CHF, fără a fi împiedicată să opteze pentru contractarea unui credit în lei, euro sau într-o monedă diferită. O dată cu încheierea contractului s-a realizat acordul de voință al părților, conform art. 969 C.civ. 1864, potrivit căruia convențiile legal încheiate au putere de lege între părți. În condițiile în care, la acest moment, nu există nicio dispoziție legală care să îndreptățească instanța de judecată să intervină în acordul de voință al părților, dimpotrivă art. 969 C.civ. 1864 opunându-se unei astfel de intervenții, apreciază că solicitările reclamanților sunt inadmisibile. Instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voință al părților, modificând, prin decizia sa, însuși obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda și comisioanele fiind elemente ce fac parte din prețul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un terț.
Cu privire la clauza referitoare la competența instanțelor din București a solicitat respingerea acestui capăt de cerere.
În drept, a invocat dispozițiile art. 93 lit. d, teza I din OG 21/1992, art. 36 alin. 3 din OUG 50/2010, precum și cele ale art. 56 alin. 1, alin. 3 teza I, art. 205 - art. 208 C.pr.civ.
Prin răspunsul la întâmpinare (f.52-53),reclamanții au arătat că, contractul de credit HL_/16.07.2008 a fost încheiat în A., între ei și B. SA- Agenția Revoluției, prin reprezentanții acesteia, contractul având semnătura acestor reprezentanți, cât și ștampila ei. Conform art. 56 alin. 2 C.pr.civ. pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii. Cât Agenția Revoluției a avut capacitate de folosință să încheie contractul de credit, are capacitate de folosință și poate să stea în judecată în calitate de pârâtă. Totuși, solicită admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. SA Agenția Revoluției cu sediul în A. și să se constate ca fiind nule actele încheiate de această entitate, respectiv contractul de credit HL_/16.07.2008.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, au arătat că clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea absolută și restituirea prestațiilor efectuate în baza acestor clauze. Astfel că, deși acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este prescriptibilă extinctiv, termenul de prescripție începe să curgă de la data declarării nulității.
Pe fond, pârâta nu a arătat de ce nu a respectat clauza contractuală care o obligă să reducă dobânda creditului după 12 luni de la data încheierii contractului, nu a arătat care au fost criteriile care au determinat-o să modifice marja băncii de la 3,9% la 4,19%, nu a arătat dacă în prezent dobânda creditului se revizuiește la 3 sau 6 luni în funcție de indicele Libor, nu a arătat care este marja fixă a băncii și rata actuală a dobânzii și dacă toate modificările care au dus la creșterea lunară a dobânzii au fost negociate sau cel puțin notificate reclamanților.
În ce privește comisionul de acordare a creditului de 1,50%, pârâta nu justifică în niciun fel scopul pentru care a fost încasat.
Conversia creditului în altă valută este prevăzută la art. II pct. 5 din CGC. D. urmare, nu au solicitat modificarea contractului de credit, ci aplicarea unei clauze contractuale. În ceea ce privește clauza de risc valutar, la art. II pct. 4 din CGC, este stipulat că doar în situația refinanțării creditului, diferențele de curs valutar vor fi suportate în exclusivitate de către reclamanți. Susținerea pârâtei că ar fi procedat la informarea asupra riscului valutar la care s-au supus nu este dovedită.
În probațiune, se depun următoarele înscrisuri: contract de credit HL22939/16.07.2008 - condiții speciale de creditare (f.9-11), condiții generale de creditare din 16.07.2008 (f.12-23), contract de ipotecă (f.24-28), scadențar din 21.07.2008 (f.29), scadențar din 27.07.2009 (f.30-33) și adresa din 03.09.2010 (f.34-35).
Cu privire la excepția lipsei capacității procesuale de folosință, în cauză a fost chemată în judecată . a și fost citată la sediul central și a formulat întâmpinarea. Referirea la agenția din A. s-a făcut doar sub aspectul stabilirii competenței, conform art. 109 C.p.c. Astfel, această excepție a fost invocată fără a exista în dosar vreo bază factuală pentru susținerea acesteia, motiv pentru care instanța o va respinge.
Cu privire la excepția prescripției invocate de către pârâtă, instanța arată că existența unei clauze abuzive atrage, conform legii, înlăturarea acesteia din contract, anume se va considera ca nescrisă, efect care echivalează cu regimul juridic al nulității absolute (sau teoria actului inexistent). Termenul de invocare este astfel imprescriptibil. În acest sens este și decizia ICCJ nr. 992/13.03.2014 din dosar nr._/118/2010. În cazul în care se pune problema restituiri prestațiilor în baza unui act juridic, dreptul la acțiune se poate naște doar în momentul în care actul respectiv este declarat nul, neputându-se susține că ar fi existat înainte însuși dreptul material la restituire. Într-adevăr, acțiunea în restituirea prestațiilor este una personală, supusă termenului de prescripție de 3 ani, care curge, cum s-a arătata mai sus, de la momentul anulării actului juridic. Prin urmare, instanța va respinge această excepție.
Pe fond, analizând probele administrate în cauza, instanța reține următoarea situație de fapt:
Între părți s-a încheiat contract de credit nr. HL22939/16.07.2008 - condiții speciale de creditare (f.9-11) și condiții generale de creditare din 16.07.2008 (f.12-23), având ca obiect un împrumut în cuantum de 59.850 CHF, ce trebuia restituit în 240 rate lunare.
În ce privește modul de perfectare a contractului, contractul de credit este unul de adeziune. Conform înscrisurilor de la dosar reclamanta a semnat contractul pe fiecare pagină, a primit graficul de rambursare care cuprinde întinderea obligației sale de plată, anume debit, comision și dobândă (f. 29-33).
În drept, art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede că „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.Textul normativ asigură transpunerea în legislația internă a Directivei nr. 93/13/CEE.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate, se impune o analiză a dispozițiilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Potrivit art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Acest text de lege se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr. 193/2000 o transpune în legislația națională, mai exact în lumina dispoziției prevăzute la art. 4 al. 2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Dobânda anuală, comisioanele etc. intră în sfera noțiunii de „preț al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat. Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori: „(g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale ...;”
CJUE a arătat că „ținând seama și de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și de cerința unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual, dacă respectiva clauză care stabilește rata de schimb privind ratele lunare constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziție de împrumutător. (Hotărârea Curții din data de 30 aprilie 2014, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt., Cauza C-26/13, par. 49- 51).
De asemenea, într-o cauză mai recentă (C‑143/13 M. și M. c. Volksbank, par. 55-57) Curtea a considerat că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându‑se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 54 și 55). Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor. În ceea ce privește în special calificarea, în lumina criteriilor amintite la punctele 54-56 din prezenta hotărâre, a clauzelor contractuale în discuție în litigiul principal în scopul aplicării articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și, în primul rând, a clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție.”
Cu privire la modificarea dobânzii, la pct. 2.1 alin 2 din contract (f. 10) s-a prevăzut o dobândă fixă de 3,9% pe an pentru o perioadă de 12 luni, iar ulterior dobânda a devenit variabilă, în funcție de Euribor/Libor CHF/Libor/Bubor la șase luni, la care se adaugă marja fixă în valoare de 3,9. La data încheierii contractului, rata dobânzii variabile era de 6,78%. Această rată urma să se diminueze cu 0,25 p.p. după împlinirea termenului de 12 luni. La art. III pct. 1 se definește dobânda, se specifică modul de calcul și modul de achitare, iar la pct.2 se reiau în parte dispozițiile antemenționate din condițiile speciale de creditare și se descrie modul de înștiințare a debitorului despre noua rată, respectiv de punere în aplicare (f. 13).
Din aceste clauze, instanța reține existența unei formule de calcul în funcție de dobânda interbancară (în speță fiind aplicat Libor), aceasta variind în funcție de anumite elemente determinate sau determinabile, respectiv indicele de referință.
Ca și criteriu de argumentare, instanța arată că art. 93 lit. g pct. 1 din OG nr. 21/1992 (deoarece acest articol a fost introdus ulterior perfectării contractului, anume prin OUG nr. 174/2008) prevede că „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”, iar la pct. 3 că „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.” În același sens, CJUE a arătat că contractul de credit trebuie să cuprindă condițiile potrivit cărora dobânda poate fi modificată, respectiv că ea trebuie calculată în momentul încheierii contractului. Această informare a consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice are o importanță esențială deoarece contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare și să aprecieze întinderea obligației sale (Ordonanța Curții din data de 16 noiembrie 2010, Pohotovosť s.r.o. împotriva Iveta Korčkovská, C-76/10, par. 69- 70).
Cu privire la condițiile legale ce trebuie constate și analizate, instanța reține una de admisibilitate a intervenției instanței, anume să nu facă parte din obiectul principal al contractului, conform art. 4 alin. 6 din lege. Într-adevăr, elementele care determină costul contractului și constituie parte importantă a profitului băncii (în plan juridic constituie cauza contractului pentru bancă), în principiu, nu poate face obiectul analizei instanței în sensul constatării ca abuzive sau nu a stipulației.
Totuși, la rândul ei, această excludere este condiționată de modul de formulare, în baza art. 4 alin. 6 teza finală,anume „în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Rațiunea acestei reglementări a fost evidențiată în repetate rânduri de practica CEJ care a arătat că „sistemul de protecție pus în aplicare de directivă se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros și Monte de Piedad de Madrid c. Ausbanc, C‑484/08, pct. 27). Astfel, în această cauză, s-a arătat că aprecierea caracterului abuziv nu se referă la clauzele avute în vedere de art. 4 alin. 2 în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (pct. 31) și că revine instanței naționale competența de stabilii, în urma unei analize de la caz la caz, dacă acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil (pct. 32).
Instanța de față apreciază că modul în care a fost redactată clauzaasigură acest caracter.
De fapt, reclamanții nici nu arată de ce anume această clauză ar fi clară, ci invocă o modificare ulterioară a contractului prin notificarea din data de 03.09.2010 (f. 34-35), precum și nerespectarea obligației de reducere a ratei cu 0,25 p.p. după împlinirea termenului de 12 luni
Cu privire la primul aspect, anume acceptarea și aplicarea unor modificări ale dobânzii contractuale inițială, art. 41 alin. 1 și alin. 3 din OUG nr. 50/2010 prevedea că „Orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de aplicarea acestora”, respectiv „Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat.” Aspectul privind dobânda face parte, evident, din costul împrumutului, fiind însăși obiectul său principal. Problema ridicată de reclamanți nu se raportează la existența unei clauze abuzive propriu-zise, ci la problema dacă acea notificare a determinat sau nu modificarea dobânzii contractuale. Cum s-a arătata mai sus, această notificare nu putea, în lipsa unui acord expres din partea reclamanților, să modifice obiectul principal al contratului sub aspectul dobânzii, astfel că a rămas aplicabilă dobânda prevăzută în contract. În speță nu s-a învederat de reclamanți dacă pârâta a modificat efectiv această dobândă în afara criteriilor inițiale din contract. Apelarea la cunoștințe de specialitate, precum contabil, pentru a evidenția calculul dobânzii nu conduce de plano la caracterul abuziv al clauzei, care, în speță, oferă posibilitatea stabilirii ratei (Euribor/Libor CHF/Libor/Bubor la șase luni, la care se adaugă marja fixă în valoare de 3,9).
În același sens este cel de al doilea aspect invocat (diminuarea ratei cu 0,25 p.p), care se referă la o clauză clară, nemulțumirea reclamanților nefiind legată de modul de formulare al clauzei, ci de modul de executare a acestei obligații contractuale (mai precis de nediminuarea ratei la data stabilită). În susținere, reclamanții fac referire la un grafic de rambursare din data de 27.07.2009 unde este menționată o rată de 4.19% (f. 30). Instanța apreciază că nu este o dovadă a nerespectării obligației în condițiile în care acea rată este formată nu numai din rata fixă, ci și din indicele Libor, care poate să urce, astfel că indicarea unei rate mai mari nu este un indiciu suficient pentru a reține alegația reclamanților. De asemenea, rata de 3,9 era fixă, după care devenea variabilă dup 12 luni, exemplificativ fiind dată rata de 6,78, astfel că valoarea indicată este sub aceasta cu peste 2 puncte. De altfel, reluând cele antemenționate, acest aspect nu trebuie analizat prin prisma caracterului abuziv al clauzei (temei de drept invocat de reclamanți și care constituie obiectul dedus judecății),ci, eventual, prin prisma instituției de drept a răspunderii contractuale.
Prin urmare, instanța va respinge cererea sub acest aspect.
În ce privește comision de acordare a creditului de 1,5% din valoarea totală a creditului prevăzut la art. 2 pct. 2.3. din Condițiile speciale (f. 10), acesta ar trebui să reprezinte contravaloarea unui serviciu prestat de bancă clientului. Acesta nu poate fi considerat ca făcând parte din cheltuielile aferente documentației de creditare atât datorită denumirii, cât și naturii lui, clauzele în discuție nefăcând vreo trimitere la întocmirea sau analiza vreunui document necesar acordării creditului. În plus, punerea la dispoziția băncii a documentelor necesare creditării se face exclusiv pe cheltuiala clientului. Dacă s-ar accepta că acest comision de acordare este același cu comisionul de analiză dosar, reglementat de art. 36 din OUG nr.50/2010 a se percepe în cuantum fix pentru toți consumatorii, instanța subliniază că perceperea lui în cuantum variat, în raport de suma împrumutată, pentru aceleași prestații efectuate de bancă, apare ca rupând echilibrul contractual dintre părți în sensul art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Prin încheierea contractului, pârâta s-a obligat să acorde suma împrumutată. Obligarea la plata unei taxe (comision) echivalează cu plata unui preț suplimentar pentru executarea unei obligații care revine în totalitate prestatorului. Pentru serviciile prestate este perceput un preț ce face obiectul principal al contractului, neputând percepe un alt preț pentru ca prestatoarea să-și poată îndeplini însăși obligația la care s-a obligat. Obligația băncii creditoare de a vira suma către clientul debitor este o obligație principală, ceea ce înseamnă că banca nu poate percepe un comision autonom pentru executarea obligației sale principale. Pe de altă parte, acest comision este datorat pentru eventuale prestații anterioare semnării contractului de credit, astfel că nu se justifică includerea lui în contract. Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului, în condițiile în care punerea la dispoziția clientului a sumei împrumutate este prestația esențială pentru care se percepe și dobândă, apare ca abuzivă, suma plătită de reclamanți cu acest titlu, urmând a le fi restituită ca nedatorată, în speță 879,75 CHF, cu dobândă legală calculată de la data perceperii și până la restituirea efectivă.
În ce privește posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului, dreptul băncii este prevăzut la art. VII alin. 1, printre cazurile menționate fiind și cele de la pct. 8 (care se referă la neexecutarea obligațiilor care rezultă din alte contracte de credit, care ar conduce, în opinia băncii, la imposibilitatea rambursării acestui credit), pct. 9 (care se referă la neexecutarea unor obligații asumate de terțe persoane, dar care sunt garantate cu imobilul adus ca garanție de reclamanți și care ar conduce, în opinia băncii, la imposibilitatea rambursării acestui credit) respectiv pct. 10 (care privește orice modificare n patrimoniul împrumutaților și care, în opinia băncii, ar afecta restituirea creditului). În aceste situații, la alin. 2 se specifică că creditul trebuie restituit imediat.
În Hotărârea Curții din 14 martie 2013. Mohamed Aziz împotriva Caixa d´Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), Cauza C-415/11, s-a arătata că „clauza referitoare la exigibilitatea anticipată în contractele de lungă durată pentru încălcarea de către debitor a obligațiilor sale pe o perioadă limitată, instanța de trimitere are sarcina de a verifica în special, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 77 și 78 din concluzii, dacă posibilitatea vânzătorului sau a furnizorului de a declara exigibil tot împrumutul depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză, dacă această posibilitate este prevăzută pentru situațiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și cu suma împrumutată, dacă posibilitatea respectivă derogă de la normele aplicabile în materie și dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului supus aplicării unei asemenea clauze să remedieze efectele respectivei exigibilități a împrumutului.” (par. 73).
Într-adevăr, existența unei datorii este de natură să atragă posibilitatea unui terț creditor să urmărească silit toate bunurile debitorului. Această clauză ar fi o aplicare a prevederilor art. 1025 din Codul civil 1864 (aplicabil în speță în temeiul art. 102 al. 1 din Legea nr. 71/2011 raportat la data contractului de credit), respectiv a prevederilor art. 674 din C.p.c., care prevăd decăderea din termen. Clauza în speță însă prevede o decădere din termen imediată și nu se activează doar după o întârziere semnificativă, perioadă în care debitorului să i se acorde posibilitatea redresării. Termenii folosiți pentru redactarea acestor clauze, precum „orice neîndeplinire a obligațiilor”, „orice schimbare materială”, dar mai ales „în opinia băncii”, conferă băncii un drept larg, discreționar și exclusiv de interpretare subiectivă, fără a conferi consumatorului garanții obiective în exercitarea acestui drept de către bancă. Consecința punerii în aplicare a acestei clauze este una drastică, în patrimoniul consumatorului născându-se automat obligația de a restitui imediat o sumă considerabilă de bani. Neexecutare nu prezintă un caracter suficient de grav în cazul în care debitorul achită ratele. Prin urmare dezechilibru semnificativ există, rămânând valabile și celelalte aspecte arătate mai sus de către instanță cu ocazia analizării clauzei privind ajustarea dobânzii. Potrivit acestor dispoziții contractuale banca are dreptul ca în baza unei notificării trimise reclamanților să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și celelalte costuri datorate băncii. Având în vedere cele reținute mai sus cu privire la caracterul preformulat, nenegociat al contractului, față de considerentele expuse, instanța în baza art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 va constata caracterul abuziv și al acestor clauze.
Cu privire la art. X pct. 5 referitoare la competența instanțelor din București, însăși ÎCCJ a stabilit prin decizia nr. 1719/15.06.2014 sau decizia nr. 2938/27.09.2013 că această clauză este una abuzivă anume. De asemenea, Curtea Europeană de Justiție a statut că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din Directiva 93/13/CEE în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului (Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores pct.24). Astfel, este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanța de la sediul acestuia din urmă. Curtea a mai arătat în Cauza C‑137/08 VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva F. S. (par. 54-55), făcând trimitere directă la jurisprudența anterior antecitată că „la fel ca și o clauză care are ca obiect conferirea competenței, pentru toate litigiile care decurg din contract, instanței în raza căreia se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, creează în sarcina consumatorului obligația de a se supune competenței exclusive a unei instanțe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în fața acesteia. În cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s‑ar putea dovedi disuasiv și l‑ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare. O astfel de clauză intră, așadar, în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă. În plus, o astfel de clauză de stabilire a competenței jurisdicționale exclusive permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activității sale profesionale în fața unei singure instanțe, care nu este cea în raza căreia are reședința consumatorul, ceea ce facilitează în același timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menționat în instanță și o face mai puțin oneroasă.” De asemenea, curtea a arătat în C‑342/13 (K. Sebestyén împotriva Z. C. Kővári, OTP Bank, OTP Faktoring Követeléskezelő Zrt, Raiffeisen Bank Zrt) că revine instanței să verifice dacă clauza în discuție are ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita orice altă cale de atac.
În speță, instanța reține că acest contract a fost încheia în mun. A. și toată executarea acestuia a fost realizată de ambele părți în această localitate, fără a fi fost necesară vreo deplasare la București. De asemenea, trebuie avută în vedere distanța mare dintre A. și București, fapt ce ar determina un dezavantaj pentru reclamant, al cărui demers în justiție apare a fi restricționat. Distanța mare are efect direct negativ atât asupra costurilor procesului (mari cheltuieli de drum), cât și asupra posibilității consultării personale cu apărătorul ales. Ca și un criteriu, instanța de față arată că noua legislație procedurală (sub imperiul căreia s-a introdus această acțiune) prevede la art. 126 alin. 2 C.p.c. că o astfel de clauză este prohibită.
Astfel, instanța va admite cerere sub acest aspect al alegerii competenței, anume revenind instanțelor din București.
În privința monedei și stabilizarea cursului de schimb al CHF/leu la momentul semnării contractului de credit în care are loc restituirea creditului, instanța reține că, potrivit art. 1578 Cod civil de la 1864, „Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.” În cauză sunt incidente prevederile art. 969 C.civ. de la 1864, potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părți, astfel că debitorii sunt ținuți a-și executa obligația astfel cum și-au asumat-o prin contract, respectiv să restituie împrumutul în rate lunare calculate în CHF. De asemenea, reclamanta invocă neîndeplinirea de către bancă a obligațiilor de informare și respectiv de consiliere, însă aceste obligații au fost introduse abia prin dispozițiile OUG nr. 50/2010, deci ulterior încheierii contactului, iar pe de altă parte, aceste obligații vizează elementele prevăzute de art. 14 și 18, nu și riscul monedei creditului, care, așa cum arată chiar reclamantul, constituie un eveniment imprevizibil și viitor pentru ambele părți ale contractului, deci și pentru bancă. Este rezonabil pentru oricine că o valută poate cunoaște fluctuații pe piața financiară, nu și măsura acestor fluctuații, tocmai acest aspect reprezentând și riscul pe care părțile și-l asumă în momentul contractării creditului într-o monedă străină. În lipsa unor elemente obiective și rezonabile, nu se poate afirma că pentru bancă hipervalorizarea a fost previzibilă doar pentru că la data încheierii contractului de credit moneda avea un minim istoric. Apariția unui astfel de eveniment poate avea drept consecință adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile, fie încetarea contractului, conform unei negocieri, în condiții reciproc agreate, însă contractul nu poate continua într-o formă impusă doar de una dintre părți, astfel cum solicită reclamanții în cauză.
Față de toate acestea, instanța va admite în parte cererea de față, constatând caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la pct. 2.3 din Condițiile speciale și art. VII alin. 1 pct. 8, 9 și 10 și art. X alin. 5 sub aspectul alegerii competenței din Condițiile generale ale contractul de credit nr. HL22939/16.07.2008, dispunând astfel eliminarea acestora din contract. Pe cale de consecință, ca efect al acestei constatării, pârâta va fi obligată la restituirea către reclamantă a comisionului de acordare credit în cuantum de 879,75 CHF cu dobândă legală aferentă calculată de la data perceperii și până la restituirea efectivă.
În baza art. 453 C.p.c, instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei capacității procesuale de folosință și excepția prescripției invocate de către pârâtă.
Admite în parte acțiunea formulată de către reclamanții B. M., având CNP_ și B. S., având_, ambii cu domiciliul în A., .. 17, ., jud. A. și cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat A. P. în A., ., . în contradictoriu cu pârâta . prin CUI_/1992, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J_, cu sediul în București, .. 6A, sector 3 având ca obiect anulare act și pretenții.
Constată caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la pct. 2.3 din Condițiile speciale și art. VII alin. 1 pct. 8, 9 și 10 și art. X alin. 5 sub aspectul alegerii competenței din Condițiile generale ale contractul de credit nr. HL22939/16.07.2008 și dispune eliminarea acestora din contract.
Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 879,75 CHF cu dobândă legală aferentă calculată de la data perceperii și până la restituirea efectivă.
Respinge în rest cererea ca neîntemeiată.
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea se va depune la Judecătoria A..
Pronunțată în ședința publică din data de 21.05.2015.
Președinte, Grefier,
H. Ș. M. J.
Red./tehnored.HȘ/MJ/26.06.2015
Ex.5/3 . M.
B. S., ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat A. P. în A., ., .
., cu sediul în București, .. 6A, sector 3
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2881/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2879/2015. Judecătoria... → |
|---|
