Obligaţie de a face. Sentința nr. 2853/2015. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2853/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 21-05-2015 în dosarul nr. 2853/2015
ROMANIA
JUDECATORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2853
Ședința publică din 21 mai 2015
Președinte: A. N.
Grefier: C. M.
S-a luat în examinare, în urma declinării, acțiunea civilă formulată de reclamantul T. N. A., în contradictoriu cu pârâta B. Millennium SA, având ca obiect constatare clauze abuzive și obligație de a face.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta pârâtei, avocat R. V. din Baroul A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Se constată că reclamantul a depus note scrise prin care arată că opțiunea sa, potrivit art. 127 alin. 1 C.pr.civ., este Judecătoria Oradea.
Instanța pune în discuție excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei A., invocată la termenul de judecată anterior.
Reprezentanta pârâtei arată că este de acord cu admiterea excepției și declinarea competenței la instanța aleasă de reclamant, Judecătoria Oradea.
Instanța reține cauza spre soluționare asupra excepției.
INSTANȚA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 25.03.2015, reclamantul T. N. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. Millennium SA, să fie obligată pârâta să pună în aplicare dispozițiile art. 2.5 din contractul de credit bancar nr._/28.11.2007, în sensul de a converti în lei creditul acordat, începând de la data de 02.10.2008, moment în care cursul de schimb valutar pentru francul elvețian a fluctuat în sens crescător, cu mai mult de 10 % față de valoarea acestuia de la data semnării convenției.
În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de credit bancar cu nr._/28.11.2007, pentru un credit în valoare de 24.600 CHF, garantat de un codebitor, cu plata în 120 de rate. Contractul a fost unul de adeziune, între un comerciant și o persoană fizică, clauzele fiind stabilite în mod unilateral de către bancă, posibilitatea de negociere fiind extrem de redusă sau lipsind cu desăvârșire, singura posibilitate pe care o avea ca și client era de a semna sau nu contractul.
Potrivit art. 2.5 din convenția de credit, s-a convenit că este dreptul, nu și obligația băncii, de a realiza o convertire a creditului din CHF în RON în situația în care cursul valutar se va majora cu 10 % față de cursul valutar existent la momentul acordării creditului. Acordând numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără a se permite și împrumutatului să beneficieze de o astfel de protecție și fără a stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părți și pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON, clauza inserată în contract are caracter abuziv.
În drept, a invocat dispozițiile Directivei nr. 93/13/CCE; art. 969, 970 cod civil și Legea nr. 193/2000.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat că aplicarea clauzei prevăzute la art. 2.5 din contractul de credit nu determină efectul solicitat de reclamant și anume, convertirea creditului din CHF în lei, solicitarea neavând suport contractual. Suportarea diferenței de curs valutar nu creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca neavând obligația de a informa un client asupra consecințelor riscului valutar prin prisma unei anticipări a creșterii acestuia dintr-un motiv simplu și anume nimeni nu poate anticipa cu certitudine evoluția unui curs valutar.
Mai mult decât atât, părțile au avut în vedere la momentul încheierii contractului și posibilitatea scăderii cursului valutar, caz în care banca era cea care suporta consecințele acestei schimbări. Atât codul civil din 1864, cât și noul Cod civil, consacră în mod expres în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia. În cazul creditelor acordate în valută nu se pune problema vreunui pretins dezechilibru contractual, având în vedere că regula nominalismului a fost instituită de însuși legiuitor și nu de instituția de credit. A aplica o teză contrară, ar echivala cu încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale și reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice.
Conform legislației specifice în materia clauzelor abuzive, reclamantul se poate adresa instanței doar în vederea eliminării unei clauze considerate abuzive dintr-un contract și nicidecum în vederea completării contractului cu clauze suplimentare, astfel cum s-a solicitat în speță.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Deliberând asupra excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei A., instanța reține următoarele:
Reclamantul are calitatea de judecător la Judecătoria Timișoara, aflată în circumscripția teritorială a Curții de Apel Timișoara.
Potrivit art. 127 alin. 1 C.pr.civ., „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea”.
Cu toate că acest articol are denumirea marginală „competența facultativă”, în realitate, dispozițiile acestuia sunt imperative, textul de lege utilizând expresia „va sesiza”, astfel că este vorba de un caz de competență teritorială de ordine publică (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie recentă, în soluționarea unui conflict negativ de competență - Secția a II-a civilă, decizia nr. 271 din 29 ianuarie 2015).
Așadar, în cazul de față competența teritorială aparține uneia dintre judecătoriile aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel Timișoara (în speță curțile de apel Oradea, A. I. sau C.), ceea ce nu e cazul Judecătoriei A., care se află în circumscripția Curții de Apel Timișoara (ca și instanța la care își desfășoară activitatea reclamantul).
În cauză, reclamantul a arătat (fila 13) că opțiunea sa, potrivit art. 127 alin. 1 C.pr.civ., dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea (în speță, dintre judecătoriile aflate în circumscripțiile curților de apel Oradea, A. I. sau C.), este Judecătoria Oradea.
În consecință, având în vedere dispozițiile art. 127 alin. 1, art. 129 alin. 2 pct. 3, art. 130 alin. 2, art. 131 și art. 132 C.pr.civ., se va admite excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei A. și se va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei A..
Declină în favoarea Judecătoriei Oradea competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul T. N. A., CNP_, cu domiciliul ales în Timișoara, .. 1, jud. T. - la Cabinet de avocat G. A. M., în contradictoriu cu pârâta B. Millennium SA, CUI_; J_, cu sediul ales în București, .. 31, sector 1 - la R. & M. S.P.A.R.L..
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi 21.05.2015.
Președinte Grefier
A. N. C. M.
Red./Tehn./AN/CM/16.06.2015; nu se comunică.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2879/2015. Judecătoria... | Îmbogatirea fara justa cauza. Sentința nr. 3111/2015.... → |
|---|
