Acţiune în constatare. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria BISTRIŢA

Comentarii

0

Sentința nr. 2013/2013 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 19-12-2013 în dosarul nr. 2048/190/2013

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA BISTRIȚA

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ NR._/2013

Ședința publică din data de 19 decembrie 2013

Completul constituit din:

PREȘEDINTE: O. G., președinte judecătorie

GREFIER: Z. L.

Pe rol fiind soluționarea cauzei civile formulată de reclamanții B. I. H. și B. S., împotriva pârâtelor . și . - SUCURSALA BISTRIȚA, având ca obiect acțiune în constatare – anulare clauze abuzive.

Cauza s-a judecat pe fond la termenul de judecată din data de 12.12.2013, concluziile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată când, instanța, având nevoie de timp deliberare, a amânat pronunțarea hotărârii la data de 19.12.2013, încheierea de ședință respectivă făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.

INSTANȚA

Deliberând, constată că:

Prin acțiunea înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, reclamanții B. I. H. și B. S. au chemat în judecată pe pârâtele . și . – SUCURSALA BISTRIȚA, solicitând instanței ca prin sentința ce o ca pronunța, să constate abuzive și nule clauzele de la pct.5 lit. a din convenția de credit_/09.08.2007, încheiat cu pârâtele și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, precum și de la pct.3 lit. d) din „condițiile speciale ale convenției" referitoare la data ajustării dobânzii și pct.3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției referitoare la dobânda anuală efectivă (D.); să constate că prin act adițional, pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct.5 lit. a, în comision de administrare; să constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare; să dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare; să oblige pârâtele în solidar să le restituie sumele achitate de subsemnații cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna februarie 2010 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală; să oblige pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța să le pună la dispoziție actul adițional la convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului; să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozițiilor art.274 C.proc.civ.

În motivare reclamanții arată că au încheiat cu ., Sucursala Bistrița convenția de credit_/09.08.2007, având ca obiect credit în valoare de 65.000 CHF, pentru nevoi personale cu ipotecă constituită pe imobilul proprietate personală, cu o perioadă de rambursare de 300 de luni.

În momentul în care au încheiat această convenție, reclamanții au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a le da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

La pct.3 lit. d) din „condițiile speciale ale convenției" se face referire la data ajustării dobânzii, iar la pct.3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției se face referire la dobânda anuală efectivă(D.).

Astfel, cu toate că dobânda curentă s-a stabilit ca fiind fixă, în cuantum de 4,25% pe an-dobândă fixă, din interpretarea clauzei de la pct.3 lit. d), banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii.

La pct. 3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției, se stipulează că D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 „Costuri suplimentare" cu toate că dobânda prevăzută în Convenție a fost stabilită ca fiind fixă.

Clauzele prevăzute la pct.3 lit. d) „Data Ajustării Dobânzii" din „condițiile speciale ale convenției" și la pct. 3.10 D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției în opinia reclamanților sunt abuzive pentru că îi dau dreptul băncii să modifice unilateral contractul fără a avea un motiv clar și întemeiat care să fie precizat în contract, încălcându-se astfel dispozițiile Legii 193/2000.

Sub un alt aspect consideră că, această clauză contractuală este și contrară prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, conținutul ei fiind confuz și echivoc prin aceea că nu se definește sintagma „schimbare semnificativă pe piața monetară".

La punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de Credit. Comisionul de risc a fost prevăzut în Convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision.

Numai după ce reclamanții au solicitat băncii să înlăture din convenție clauzele privind acest comision, banca a explicitat ce reprezintă comisionul de risc, arătând că este destinat să acopere costul perceput de bancă în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziția clientului a creditului, respectiv: riscul de credit generat de comportamentul contractual al clientului, modul de îndeplinire de către client, întocmai și la timp, a obligațiilor contractuale, riscul de urmărire și depreciere a garanției, de neîncasare a valorii asigurării în caz de pieire a bunurilor asigurate, etc.; riscul de piață generat de fluctuațiile de piață ale prețurilor, ale cursului valutar, ale condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, etc.

Consideră reclamanții că față de dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive.

Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din această lege, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Din cuprinsul convenției se constată că terminologia folosită de pârâtă nu este decriptată, nefiind explicitată în cuprinsul Condițiilor generale ale convenției, astfel ca reclamanții să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput comisionul de risc. Ca urmare, sub acest aspect, clauzele care stabilesc acest comision sunt abuzive, fiind neclare și echivoce.

Consideră reclamanții că și prim prisma destinației, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, întrucât riscul de credit nu poate fi luat în considerare ca destinație a comisionului de risc pentru că imobilul adus în garanție este asigurat, banca impunând prin convenție ca asigurarea să se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii.

O altă obligație impusă de pârâtă prin convenție a fost ca imobilul adus în garanție să reprezinte 130% din valoarea creditului.

Toate aceste obligații sunt instituite în sarcina reclamanților prin convenție, fără ca ei să aibă posibilitatea să le negocieze. Dacă ar accepta că prin comisionul de risc se acoperă riscul pieirii bunului cu care a fost garantat creditul, banca ar beneficia de o dublă garanție, creând, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ceea ce contravine art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ce privește riscul pentru conduita culpabilă a clienților, respectiv a reclamanților, arată că prin convenție s-a prevăzut că în cazul în care reclamanții achită cu întârziere obligațiile de plată, banca percepe penalități de întârziere. De asemenea, dacă clientul nu își îndeplinește obligațiile de plată, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare, pârâta având instituit un drept de ipotecă asupra imobilului lor.

Ca atare, și în acest caz riscul unei conduite culpabile a reclamanților este acoperit prin stabilirea penalităților de întârziere și a garanției imobiliare., iar banca ar beneficia din nou de o dublă garanție, astfel că, așa cum au arătat, clauza privind comisionul de risc este abuzivă, fiind contrară art. 4 din Lg. 193/2000.

Mai arată că riscul de piață de care face vorbire banca este suportat exclusiv de consumator, respectiv de reclamanți, întrucât creditul a fost acordat într-o monedă străină, astfel că banca nu resimte aceste fluctuații. Dimpotrivă, de la data contractării creditului, moneda națională s-a devalorizat în raport cu francul elvețian, astfel că reclamanții sunt cei care suportă evoluția fluctuațiilor monetare.

Pe de altă parte, această clauză privind comisionul de risc nu a fost negociată cu reclamanții, iar convenția nu conține nicio clauză prin care și aceștia să fie protejați de acest risc. Conform art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Raportat la aceste prevederi legale, arată că sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzivă clauza care stabilește comisionul de risc.

Din cele ce preced consideră reclamanții că în fapt comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește comisionul de administrare, introdus de către pârâta de ordinul 2 prin act adițional, consideră că acesta este abuziv, pentru că banca a stabilit clauze și obligații noi în sarcina lor, în mod unilateral și în pofida refuzului lor. Caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De altfel, potrivit pct. 1 lit. a din Anexa la lege, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, în speță, stabilirea în mod unilateral a comisionului de administrare reprezintă tocmai o asemenea clauză.

Din conținutul actului adițional rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului. În aceste condiții, arată că noul comision nu este altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o schimbare formală a denumirii comisionului pentru a-i da o aparență legală.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, apreciază că se impune înlăturarea lor din convenția de credit.

În aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu de comision de risc și comision de administrare reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art. 1092 C. civ. trebuie restituită. Ca urmare, solicită obligarea pârâtelor ca în solidar să le restituie sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare începând cu luna februarie 2010, până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală.

Solicită totodată ca pârâta de ordinul 2 să fie obligată ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța să le pună la dispoziție actul adițional la convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

La judecarea cauzei se va avea în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr. 193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Marciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr. 193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, reclamanții solicită să se constate că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare, nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat.

Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în cf. cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane ( implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art.22 pct.1 din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâtele aveau obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra clienților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Reclamanții solicită să se constate că și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prev. de art.4 al directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Se mai arată că nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând comisionul de risc. De fapt, sumele achitate cu titlu de comision de risc reprezintă o plată nedatorată, care stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești. Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio in integrum, întrucât contractul de credit nu este un contract cu executare succesivă, ci un contract încheiat uno ictu. Astfel, pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamanților suma solicitată, reclamanților revenindu-le obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire-înțelegând prin aceasta o plată în accepțiunea art.1092 cod Civil, ca executare voluntară a unei obligații.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii 193/2000, art.274 C.proc.civ.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 14-29).

Legal citate, pârâtele au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, în principal, în subsidiar, respingerea acțiunii, ca prescrisă, iar în terțiar, respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare se invocă, pe cale de excepție, lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 720 ind. 1 Cod procedură civilă.

Având în vedere calitatea societății pârâte de profesionist, în sensul art. 3 alin. 2 din N.C.civ., prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile Cap. XIV Cod procedură civilă. Pornind de la prevederile art. 109 alin. 2 și 720 ind. 1 C.pr.civ., înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanții aveau obligația să convoace societatea V. la conciliere directă. Alineatul 5 al art. 720 indice 1 Cpr.civ. impune ca dovada îndeplinirii procedurii să fie anexată cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că normele ce reglementează procedura de conciliere directă au caracter imperativ, această procedură fiind o condiție obligatorie a introducerii acțiunii comerciale, neîndeplinirea procedurii sau îndeplinirea ei defectuoasă trebuie să atragă respingerea cererii ca inadmisibilă.

În subsidiar, pârâtele invocă, pe cale de excepție, prescripția dreptului material al reclamanților de a cere anularea clauzelor contractuale referitoare la comisionul de risc.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții solicită constatarea nulității clauzei referitoare la comisionul de risc, referindu-se implicit la nulitatea absolută a clauzei. Sancțiunea clauzelor considerate abuzive prin prisma Legii nr. 193/2000 trebuie să fie însă nulitatea relativă din cel puțin trei motive: scopul Legii nr. 193/2000 este protecția consumatorilor, iar normele care ocrotesc interese particulare și individuale au ca sancțiune nulitatea relativă; nulitatea relativă mai este denumită și nulitate de protecție; întregul mecanism de protecție a consumatorilor pornește de la prezumția că aceștia sunt vulnerabili în fața agenților economici; totodată, se prezumă că așa-zisele clauze abuzive sunt acceptate de Consumatori din lipsă de informare. Așadar sancționarea clauzelor abuzive este determinată consimțământul dezinformat dat de consumator la încheierea contractului. Acest viciu de consimțământ specific dreptului consumului nu poate atrage decât nulitatea relativă. În fine, prin clauzele contestate de reclamanți nu poate fi lezat un interes general, obștesc, nefiind încălcată nicio prevedere imperativă de ordine publică; aceasta exclude sancțiunea nulității absolute.

În concluzie, regulile de drept aplicabile impun recalificarea acțiunii în una în nulitate relativă, iar nu în nulitate absolută a clauzei contractuale. Acțiunea în nulitate relativă este prescriptibilă în termen de 3 ani de la încheierea actului. Convenția de credit dedusă judecății a fost încheiată la data de 20.06.2007, acțiunea în nulitate relativă fiind prescrisă începând cu 20.06.2010. Se impune așadar respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă.

Pârâtele solicită ca, în cazul în care se vor respinge excepțiile invocate mai sus, să se dispună anularea cererii de chemare în judecată, ea nerespectând condițiile impuse de art. 720 ind. 3 alin. 1 lit. c) C.pr.civ., respectiv „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) c) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare”.

Din moment ce prezentul litigiu are caracter comercial, îi sunt aplicabile prevederile Cap. XIV din C.pr.civ. În acțiunea reclamanților nu se indică valoarea obiectului litigiului și cu atât mai puțin modul de calcul. Având în vedere caracterul imperativ al art. 720 ind. 3 C.pr.civ. și faptul că impune condiții de valabilitate a cererii de chemare în judecată, neîndeplinirea acestor condiții trebuie să atragă nulitatea cererii de chemare în judecată.

În ce privește fondul cauzei, pârâtele susțin că, prin Convenția de credit nr._/09.08.2007, Banca V. a împrumutat reclamanților suma de 65.000CHF pentru o durată de 300 luni (25 ani).

Prevederile Legii nr. 193/2000 (ce face aplicarea Directivei 93/13/CEE) nu sunt incidente în cauză întrucât, prin prisma condițiilor de la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, A. l., contractul a fost deschis negocierii cu clienții, aceștia stabilind parametrii creditului și elementele Condițiilor speciale; cu privire la Condițiile Generale, clienții nu au avut inițiativa negocierii.

Atât reclamanții, cât și opinia publică neavizată, pornesc de la premisa că împrumuturile bancare sunt contractate în baza unor formulare pe care clienții le pot accepta sau refuza, însă nu le pot altera. Dimpotrivă însă, condițiile esențiale ale creditelor de consum oferite de V. sunt maleabile, putând fi ajustate de către clienți în funcție de nevoile și posibilitățile dumnealor.

Piața serviciilor în general și a serviciilor bancare, în special, urmărește simplificarea procedurilor de creditare, astfel încât procesul de acordare a împrumuturilor de consum să fie cât mai rapid și mai puțin birocratic. Un produs bancar destinat consumului larg în care clientul ar trebui să conceapă, să propună și să negocieze toate aspectele împrumutului ar fi neatractiv, ineficient și neprofitabil. Acesta este motivul pentru care V. propune condiții generale de afaceri prestabilite, lăsând la latitudinea clientului doar detaliile esențiale ale împrumutului: cuantumul, durata, valuta, tipul dobânzii, garanțiile ș.a.

Revenind la problema negocierii, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 se referă la o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul. Prin negociere directă se înțelege dialogul direct dintre consumator și reprezentatul Băncii. Reclamanții, după ce au evaluat oferta publică a Băncii, disponibilă pe site-ul www.volksbank.ro, la sucursalele și agențiile băncii, precum și la diverși brokeri de credite, au avut inițiativa negocierii cu banca, prezentându-se și solicitând un împrumut. Este de semnalat că împrumuturile bancare nu sunt un serviciu indispensabil și nici monopolizat de banca V., consumatorii nefiind captivi. Altfel spus, piața serviciilor de creditare se bucură de o ofertă vastă, reglată prin concurența liberă dintre bănci, clienții putând alege dintre multiplele formule de creditare.

În contractul încheiat cu Banca, reclamanții au avut libertatea să propună și să ajusteze toate aspectele esențiale ale creditului: suma împrumutată, durata, tipul dobânzii, valuta etc., împrumutul fiind ajustat de reprezentanții Băncii astfel încât să corespundă întocmai nevoilor și posibilităților clienților. Dovada existenței unui dialog pe marginea clauzelor atacate prin prezenta acțiune, este procentul în care comisionul de risc a fost acceptat în cadrul convenției - adică 0,1% în timp ce alte convenții s-au încheiat folosindu-se un comision de 0,2%. Concluzionând, reclamanții au avut inițiativa contractării împrumutului, au stabilit prin negociere liberă și directă condițiile esențiale ale împrumutului, fără a obiecta cu privire la aspectele pe care le-au dedus judecății.

Pârâtele consideră că contractul a fost încheiat de bancă cu bună-credință, urmărindu-se un scop legitim prin mijloace legitime. Pentru a putea vorbi de o clauză abuzivă, aceasta trebuie să fie stipulată, potrivit art. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, contrar cerințelor bunei-credințe. Le revine reclamanților sarcina de a proba reaua-credință a Băncii, câtă vreme buna-credință se prezumă.

Prin convenția în sine, precum și prin clauzele stipulate, Banca a urmărit un scop licit și moral: acela de a desfășura o activitate comercială, de a oferi un serviciu de larg consum și de a înregistra un profit. V. a dat dovadă de bună-credință, informând complet reclamanții cu privire la toate aspectele contractului - inclusiv comisioanele și chestiunile de dinamică a dobânzii ce pot fi atrase de fluctuații economice grave - și respectând cu strictețe reglementările dreptului consumului (OG nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 193/2000). Este de precizat și faptul că termenii și condițiile Convenției se încadrează în practicile comerciale ale băncilor din România, cuprinzând clauze utilizate de toate instituțiile de credit care au în ofertă credite de consum.

Nu există un dezechilibru contractual semnificativ, având în vedere valoarea considerabilă a creditului acordat și durata îndelungată a împrumutului, clauzele stipulate în favoarea Băncii fiind echilibrate cu câștigul substanțial realizat de client. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 face vorbire de un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, stabilind o condiție cantitativă în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor.

În această materie, o clauză este abuzivă doar dacă pune profesionistul într-o postură netă de superioritate contractuală, fie prin atribuirea unor beneficii bănești exorbitante și nejustificate, fie prin conferirea unor prerogative discreționare de alterare a contractului. Altfel spus, dezechilibrul semnificativ trebuie să îl pună pe consumator într-o postură în care contractul încheiat nu îi mai servește în niciun mod. Dezechilibrul trebuie analizat din poziția fiecărei părți, la nivel de câștiguri și concesii. Astfel, nu poate fi identificat niciun dezechilibru semnificativ; clauzele stipulate în favoarea Băncii reprezintă contra-ponderea sumei consistente împrumutate reclamanților, aceste clauze având scopul de a asigura recuperarea împrumutului.

Subliniază că o astfel de convenție de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, astfel că este pe deplin justificată atenția dată de bancă detaliilor privind prețul, costurile și riscul aferente creditului, precum și clauzelor de impreviziune.

Cu siguranță pentru consumatori ar fi mult mai avantajos ca împrumutul să se acorde în termeni generali, fără garanții, dobândă, clauze de impreviziune ș.a., însă o astfel de practică comercială ar fi imposibilă. Activitatea bancară are un specific comercial și are ca scop obținerea de profit. Raportat la specificul contractului de credit bancar și la practicile bancare curente, nu poate fi identificat niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Finalizând analiza condițiilor impuse de art. 4 alin. 1 al Legii nr. 193/2000, prin prisma criteriului negocierii, al bunei-credințe și al dezechilibrului semnificativ, se poate observa că prevederile Convenției de credit nu pot fi supuse controlului caracterului abuziv, câtă vreme respectă cele trei criterii evocate: convenția a fost deschisă negocierii; convenția a fost încheiată cu bună-credință, urmărind un scop licit și moral; nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pârâtele susține că este greu de înțeles de ce reclamanții invocă caracterul abuziv al clauzelor contractuale la 4 ani de la încheierea convenției; cel mai probabil cauza litigiului nu este dată de prevederile contractuale, ci de nemulțumirea reclamanților față de evoluția parității leu - CHF din 2008 până în prezent; astfel, reclamanții deturnează prevederile legale privind clauzele abuzive într-un abuz de drept, urmărind să-și reducă obligațiile contractuale sub pretextul atacării unor clauze contractuale.

Comisionul de risc (art. 5 lit. a din Condițiile Speciale - C.S. - și 3.5 din Condițiile Generale - C.G.) reprezintă o componentă a prețului creditului, fiind inclus în D. (dobânda anuală efectivă). Potrivit art. 4 alin. din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al contractului nu poate privi prețul contractual. Dobânda anuală efectivă (D.) este definită de art. 7 pct. 6 al OUG 50/2010 și de art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48 ca fiind costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului. D. reprezintă prețul creditului, care include atât costurile colaterale, cât și cota de profit a Băncii; prin raportare la D., consumatorii pot compara ofertele comerciale ale diferitelor bănci și pot anticipa cât îi va costa creditul contractat. Din perspectiva consumatorului, singurul cost al creditului care prezintă interes este cel total, nivelul dobânzii anuale efective fiind determinant pentru opțiunea între diferite oferte de creditare.

Comercianții - banca, în speță - au libertatea să stabilească prețul perceput pentru serviciile și bunurile oferite; limita minimă a prețului este dată de costurile minime presupuse de bunul sau serviciul oferit, iar limita maximă este reglată de concurența liberă pe piață. Acesta este motivul pentru care, potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În concluzie, câtă vreme comisionul de risc este o componentă a prețului creditului, reprezentat de D., acest comision nu ar putea fi cenzurat de către instanța de judecată.

Comisionul de risc reprezintă contravaloarea unui serviciu efectiv oferit de Bancă, având totodată scopul de a acoperi marja de risc generată prin acordarea creditului; un astfel de comision nu poate fi considerat abuziv.

Riscul bancar este punctul central de interes în activitatea Băncii; funcționarea și prosperitatea Băncii depind de minimizarea și acoperirea riscurilor. Riscul este un element inerent activităților comerciale, gestionarea lui făcând de cele mai multe ori distincția între o afacere profitabilă și una neprofitabilă. La nivel bancar, în special în materia contractelor de credit, riscul primește o atenție deosebită, băncile trebuind să acopere din fonduri proprii creditele neperformante sau efectele fluctuațiilor monetare/contextului economico-financiar.

Reglementările juridice din această materie impun obligația băncilor, pe de o parte de a monitoriza constant riscurile la care se supun, cu scopul de a le diminua, iar pe de alta de a-și constitui provizioane și majorări de capital în vederea păstrării capacității de a face față riscului. Pentru o gestionare cât mai performantă a riscului, la nivelul Băncii Naționale a României s-a constituit Centrala Riscurilor Bancare, un centru de intermediere care gestionează în numele Băncii Naționale a României informația de risc bancar și informația despre fraudele cu carduri pentru scopurile utilizatorilor, în condițiile păstrării secretului bancar. Gestionarea riscului bancar la nivel central urmărește coordonarea băncilor comerciale în activitatea de management al riscului.

În plus, potrivit art. 126 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, „fără a se aduce atingere dispozițiilor art. 23 și competentelor Băncii Naționale a României prevăzute la art. 226, instituțiile de credit trebuie sa dispună, în măsura și condițiile prevăzute prin reglementările emise în aplicarea prezentei ordonanțe de urgenta, de un nivel al fondurilor proprii, care sa se situeze în permanenta cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanței, a riscului de poziție, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar, a riscului de marfa și a riscului operațional”.

Toate categoriile de risc amintite trebuie monitorizate și gestionate astfel încât să nu aducă Banca într-un impas financiar. Trebuie subliniat că atenția acordată problemei riscului bancar nu ține doar de profitabilitatea băncii, ci și de stabilitatea sistemului financiar-bancar la nivel național; acesta este motivul pentru care BNR și CNVM acordă o atenție deosebită reglementărilor din materia riscului. În literatura de specialitate s-a arătat că o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe, cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii.

După cum se poate observa, riscul este o realitate a activității bancare, în special a aceleia de creditare. Banca are obligația legală de a gestiona performant riscurile la care se supune, aspect monitorizat de BNR, existând inclusiv sisteme de clasificare a băncilor în funcție de performanța în gestiunea riscurilor.

Comisionul de risc acoperă costurile de funcționare a serviciilor ce evaluează, monitorizează și gestionează riscul bancar în cadrul V.. în plus, o parte din fondurile procurate de Bancă prin încasarea comisionului de risc sunt destinate constituirii de provizioane pentru acoperirea riscurilor. Având în vedere că împrumuturile de consum sunt acordate pe durate îndelungate (în medie 25 de ani), dinamica economiei de piață face ca o evaluare inițială a riscului să fie imposibilă. Pentru acest motiv, Banca V., la fel ca multe alte bănci, percepe un comision lunar de risc, care este destinat să acopere costurile serviciilor și activităților de monitorizare și gestionare a riscurilor.

Acest comision lunar, denumit în mod curent de risc sau de administrare a riscului este perceput de la un nivel minimal (0,1% din soldul creditului), asigurându-se în mod constant o sursă pentru acoperirea costurilor de gestiune a riscului. Precizăm că la nivelul Băncii sunt constituite departamente specializate pentru monitorizarea și gestionarea riscului. Totodată, o parte din sumele încasate de Bancă cu titlu de comision de risc asigură constituirea de provizioane pentru acoperirea riscului generat de contractul de credit în legătură cu care se plătește comisionul.

Comisionul de risc este un cost real și transparent al creditului, cu o destinație precisă, care nu are caracter abuziv în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Comisionul de risc este defalcat în cadrul D. din rațiuni de transparență, pentru a indica clientului care este destinația sumelor pe care le plătește. Totodată, este un cost real al creditului: câtă vreme banca își asumă un risc prin acordarea împrumutului, iar convenția are caracter comutativ, clientul este obligat să suporte contravaloarea serviciilor de gestiune a riscului generat de creditul de care beneficiază.

Observând cele trei elemente prin care se identifică o clauză abuzivă (caracterul nenegociat, reaua-credință și crearea unui dezechilibru semnificativ), este evident că stipularea unui comision de risc nu poate fi considerată o clauză abuzivă. în primul rând, reclamanții nu au avut nicio inițiativă pentru negocierea comisionului de risc propus - iar nu impus - de Bancă. În al doilea rând, comisionul de risc nu este o dobândă mascată ci un cost real și transparent determinat de acordarea creditului de către bancă; în aceste condiții, comisionul este în mod evident stipulat cu bună-credință. În fine, stipularea comisionului nu generează vreun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; câtă vreme acest comision este inclus în D. și este acceptat în costul total al creditului, stipularea sa nu poate produce niciun dezechilibru: banca își asumă un risc și obligația de gestionare a lui, iar clientul plătește pentru aceasta.

Garanțiile și asigurările aferente creditului nu sunt destinate să acopere costurile de gestionare a riscului bancar. Reclamanții argumentează că riscul generat de acordarea creditului este acoperit de garanțiile constituite, susținând că aceste garanții acoperă creditul. Este un prilej bun să se demonstreze cum funcționează riscul bancar: este de notorietate că începând cu anul 2008, pe fondul crizei financiare, valoarea de piață a imobilelor a scăzut cu 30-60 % . Astfel, garanția avută în vedere inițial la acordarea creditului și-a pierdut din valoare, nemaifiind în măsură să acopere nici măcar soldul creditului. O astfel de situație, catalogată drept risc de piață, este un exemplu elocvent al modului în care garanția reală devine ea însăși afectată de un risc, pierzându-și substanțial din valoare. În concluzie, constituirea unei garanții reale nu acoperă riscurile la care se supune banca, însăși garanția fiind supusă riscului.

În ce privește obligația clienților de a asigura imobilul asupra căreia s-a constituit garanția, aceasta este o măsură de conservare a garanției, nicidecum de diminuare a riscului. Spre exemplu, chiar dacă imobilul este asigurat la valoarea sumei împrumutate, o astfel de asigurare nu înlătură riscul scăderii valorii imobilului, ci acoperă riscul pieirii garanției.

În fine, arată că modalitatea principală de recuperarea sumei împrumutate de către bancă este prin rambursare, iar nu prin executarea garanțiilor. În activitatea bancară situația în care se ajunge la executarea garanției pentru recuperarea creditului este tratată ca o situație de risc survenit, câtă vreme executarea implică costuri, proceduri jurisdicționale și nu în ultimul rând, există riscul ca executarea garanției să eșueze. Se observă așadar că, din orice perspectivă ar fi privită problema, garanțiile sunt cel mult măsuri de controlare a riscurilor, iar nicidecum de suprimare ori compensare a lor.

În ceea ce privește comisionul de administrare, pârâtele arată că, în conformitate cu prevederile art. 36 din OUG nr. 50/2010, creditorul este îndreptățit să perceapă un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent.

De asemenea, pentru contractele aflate în curs de derulare ordonanța indicată a obligat toți creditorii ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență. Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită. În cazul de față, nu s-a semnat un act adițional, diligența reclamanților fiind în acest moment nesemnificativă, având în vedere că era momentul oportun pentru a se prezenta în fața ofițerilor de credit cu o nouă propunere. Prin urmare, apreciază pârâtele că au acceptat comisionul de administrare așa cum ordonanța l-a impus și, pe cale de consecință, trebuie să-l plătească. Prin urmare, în accepțiunea reglementărilor pentru protecția consumatorilor, o clauză poate fi declarată abuzivă în condițiile în care nu este explicit și nu fost negociată cu consumatorul.

În ceea ce privește petitul de constatare a caracterului abuziv și nulității art. 3 lit. d) din C.S. privind dreptul Băncii de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, o astfel de clauză nu poate fi considerată abuzivă întrucât împrumutul este acordat pentru o perioadă lungă (25 de ani), fiind absolut imprevizibilă evoluția pieței financiare pe termen atât de lung.

Clauza evocată prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării. Evoluția pieței monetare în ultimii 5 ani este mai mult decât elocventă cu privire la schimbările drastice ce pot interveni în acest domeniu. D. fiind că împrumutul acordat clienților prin Convenția contestată are o durată de 25 de ani, este absolut imprevizibil contextul economic în care se va derula contractul. Având în vedere durata îndelungată a raporturilor contractuale, posibilitatea de ajustare a contractului în vederea echilibrării prestațiilor este necesară și firească, nicidecum abuzivă.

Este notabil că această clauză nu determină niciun dezechilibru, ea fiind stipulată în beneficiul ambelor părți și putând servi, în funcție de evoluția pieței monetare, oricăreia dintre ele. Aplicarea clauzei rămâne la latitudinea Băncii, aceasta având la dispoziție mijloacele și know-how-urile necesare pentru a evalua impactul fluctuațiilor monetare asupra echilibrului contractual.

Potrivit Legii nr. 193/2000, în materia serviciilor financiare este permisă ajustarea ratei dobânzii în funcție de evoluția imprevizibilă a pieței financiare tocmai datorită faptului că această evoluție nu poate fi anticipată sau controlată. O astfel de clauză de impreviziune (hardship) este des întâlnită în practicile comerciale, neputând fi considerată abuzivă. Clauzele de impreviziune (hardship) urmăresc să asigure echilibrarea contractului în ipoteza unor evoluții neprevăzute. Astfel de clauze sunt specifice contractelor încheiate pe termen lung, precum cel din litigiu, fiind imposibil ca părțile să prevadă cum va evolua contextul economico-monetar în următoarele două decenii.

Potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat în contract. În speță, motivul întemeiat pentru care banca poate revizui structura ratei dobânzii este stipulat expres în contract: în căzui apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară.

Banca nu a putut enumera cu exactitate ce fel de schimbări determină activarea clauzei din moment ce astfel de schimbări sunt absolut imprevizibile; cu toate acestea, motivul întemeiat este suficient de caracterizat pentru a nu lăsa loc abuzurilor și pentru a informa clientul cu privire la aria evenimentelor care pot atrage modificarea dobânzii. Spre exemplu, poate dispărea francul elvețian ca urmare a aderării Elveției la UE și la zona Euro; poate dispărea moneda Euro, ceea ce ar atrage dezechilibrarea valorică puternică a francului elvețian; România poate adera la zona Euro, cu consecința schimbării raportului valoric al prestațiilor; pot interveni altercații internaționale armate care să aibă ca și consecință scăderea drastică a francului elvețian etc.

În continuare, pct. 1 lit. a) al anexei Legii nr. 193/2000 arată că „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”. Acest text legal recunoaște valabilitatea clauzelor de impreviziune în domeniul serviciilor financiare (în care se încadrează și activitatea de creditare a băncii în ce privește rata dobânzii. Mai mult, textul citat înlătură caracterul abuziv al unui tip de clauze mult mai drastice decât aceea de la art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale.

Comparând cele două ipoteze, cea prevăzută de Legea nr. 193/2000 apare mai drastică și, totuși, nu este considerată abuzivă. Astfel, în temeiul acesteia, dobânda se modifică imediat, pentru o motivație întemeiată, comerciantul având obligația să comunice ajustarea dobânzii cât mai curând posibil. Faptul că i se lasă consumatorului facultatea de a rezilia contractul nu este neapărat favorabil acestuia; având în vedere că prestațiile sunt reversibile, fiind posibilă repunerea în situația anterioară, consumatorul va fi obligat să restituie suma împrumutată, iar banca ratele încasate, ceea ce se poate dovedi păgubitor pentru consumator.

De cealaltă parte, clauza de la art. 3. d din CS limitează situațiile în care se poate ajusta rata dobânzii la schimbări semnificative pe piața monetară, iar revizuirea ratei se aplică doar după informarea consumatorului. Situația este mult mai favorabilă consumatorului, întrucât de la momentul informării, dacă nu este de acord cu noua rată, are la dispoziție pârghii legale pentru a o contesta. În concluzie, clauza de la art. 3.d) din CS este mult mai favorabilă decât cea exemplificată de Legea nr. 193/2000, considerată de textul legal ca neabuzivă.

În același spirit de acceptare a clauzelor de impreviziune, pct. 1 lit. p) din anexa Legii nr. 193/2000 arată că „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preturilor, atât timp cât sunt legale, cu condiția ca metoda prin care preturile variază să fie descrisă în mod explicit”. În speță nu se poate descrie explicit metoda de variație a dobânzii, câtă vreme nu se poate anticipa evoluția pieței monetare pe termen atât de lung (25 de ani). Cu toate acestea, textul este relevant prin aceea că exclude caracterul abuziv al clauzelor de impreviziune.

În fine, în aceeași notă de acceptare a impreviziunii, pct. 2 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000 prevede „dispozițiile alin. (1) lit. a), p) și l) nu sunt aplicabile în cazul: a) tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla”. Concluzionând, atât practicile comerciale, cât și legislația relevantă validează stipularea unor clauze de impreviziune de tipul celei de la art. 3.d din CS.

Clauzele convenției de credit sunt concepute de o manieră strictă, dar nicidecum abuzivă. Acordarea de credite de consum implică multe riscuri și multe necunoscute: economia națională și regională este deosebit de fluctuantă, la fel și cursul valutar, politicile fiscale ori reglementările specifice domeniului bancar. Dincolo de acestea, banca este la rândul ei creditată din surse externe, în condiții mult mai restrictive decât cele propuse consumatorilor. În acest context, împrumuturile de consum, acordate pentru o durată medie de 25-30 de ani trebuie reglementate la nivel contractual cât mai cuprinzător, orice concesie făcută de Bancă la momentul creditării putându-se dovedi neprofitabilă pe termen lung. Interesul Băncii este de a avea o politică de creditare sustenabilă pe termen lung și profitabilă, iar nicidecum de exploatare a consumatorilor. Astfel, clauzele contractuale sunt stipulate cu bună-credință și din rațiuni serioase și bine determinate.

În drept s-au invocat prevederile art. 115 și urm., 274 C.prciv., Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE și OUG nr. 99/2006.

În probațiune s-au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriului reclamanților.

Prin înscrisul depus la fila 64 dosar, reclamanții au precizat că, contravaloarea comisionului de risc, transformat în mod unilateral în comision de administrare încasat din februarie 2010 până la data introducerii acțiunii este de 2.161,9 CHF.

Reclamanții au depus la dosarul cauzei și concluzii scrise.Analizând actele dosarului, prin prisma prevederilor art. 137 C.pr.civ., instanța constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtele . și . Bistrița, nu este întemeiată, reținând, în considerarea dispozițiilor art. 6 si art. 7 din Legea nr. 193/2000, teza nulității absolute a clauzelor abuzive – invocată de reclamanți în acțiune, întrucât stipularea lor constituie încălcarea unei norme imperative exprese:„interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatori”(art.1 alin.3 din lege). Pe de altă parte, un contract cu titlu oneros va fi nul daca nu există o proporționalitate între contraprestații, cum este cazul contractului în speță. Cauza este obiectivul urmărit la încheierea contractului dintre părți, fiind o condiție de fond, esențială, de validitate a actului juridic. Conform art. 966 din Codul civil vechi, aplicabil speței raportat la data încheierii contractului de credit dintre părți, adică 09.08.2007 ( fila 14 din dosar), cauza trebuie sa fie licită și morală, conținutul acestei cerințe fiind precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Clauza abuzivă privează contractul, parțial sau total, de cauza, privită ca și cauză mediată și, implicit, compromite grav echilibrul contractual. Sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958 Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocrotește numai interese personale, ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică, ce ocrotește un interes colectiv, astfel ca sancțiunea este nulitatea absolută. În altă ordine de idei, legea abilitează anumite instituții, respectiv instanțele de judecată să cenzureze contractul .În ceea ce privește alte organe decât instanța, legea prevede ca verificarea contractelor se poate face și din oficiu, or, o asemenea manieră de control este specifică regimului juridic al nulității absolute. În jurisprudența comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întărește concluzia aplicării sancțiunii absolute a clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000). În speță, instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege, iar prin acest act normativ se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris, așa cum s-a statuat și de către Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit Deciziei Civile nr. 686 din 21 februarie 2013 pronunțată de Secția a II-a civilă. Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro). Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, la considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”. Așa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanți, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului, ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. Este greșită susținerea pârâtei, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute. După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu. Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris. Ca atare, fiind o dispoziție imperativă a legii, încălcarea ei deschide consumatorului calea acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzei respective și nu a nulității relative, așa cum susțin pârâtele, acțiune care este imprescriptibilă, excepția prescripției invocată de pârâtă în acest sens fiind neîntemeiată, urmând a se respinge ca atare. Pe fondul cauzei, având în vedere actele depuse la dosar, probațiunea administrată și susținerile părților, instanța reține următoarele: Reclamanții B. I. H. și B. S., au încheiat cu ., Sucursala Bistrița convenția de credit_/09.08.2007, având ca obiect credit în valoare de 65.000 CHF, pentru nevoi personale cu ipotecă constituită pe imobilul proprietate personală, cu o perioadă de rambursare de 300 de luni. Contratului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutatul era obligat să o achite către bancă.

În momentul în care au încheiat această convenție, reclamanții au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, având în vedere faptul că acest contract este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a le da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

La pct.3 lit. d din „condițiile speciale ale convenției" se face referire la data ajustării dobânzii, iar la pct.3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției se face referire la dobânda anuală efectivă(D.).

Astfel, cu toate că dobânda curentă s-a stabilit ca fiind în cuantum de 4,25% pe an – dobândă fixă, din interpretarea clauzei de la pct.3 lit. d, banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii.

La pct. 3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției, se stipulează că D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 „Costuri suplimentare" cu toate că dobânda prevăzută în convenție a fost stabilită ca fiind fixă.

În mod întemeiat apreciază reclamanții că sunt abuziveclauzele prevăzute la pct.3 lit. d „Data Ajustării Dobânzii" din „condițiile speciale ale convenției" și la pct. 3.10 D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției,pentru că îi dau dreptul băncii să modifice unilateral contractul fără a avea un motiv clar și întemeiat care să fie precizat în contract, încălcându-se astfel dispozițiile Legii 193/2000.

La art.3 lit. d titlul condiții speciale ale convenției, privind data ajustării dobânzii se prevede că Banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării (f.14). De asemenea, la art.3.10 titlul condiții generale, privind dobânda anuală efectivă se arată că D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) Costuri suplimentare sau prin acordul părților.

Prin necircumstanțierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu de către pârâte, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză este de natură să prejudicieze pe consumatorii reclamanți, dând dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda fără raportarea la un indicator precis, individualizat.

Această modalitate face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea pârâtei, fără a da posibilitatea reclamanților de a verifica dacă majorarea era judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Dobânda este un element esențial într-un contract de credit bancar, iar interpretarea dată de bancă – a schimbărilor în domeniul economic și a creșterilor costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit, excede limitele teoriei impreviziunii și este contrară bunei credințe, având în vedere că nu reprezintă o situație descrisă clar, previzibilă, care să furnizeze posibilitatea reclamanților să poată anticipa consecințele ce s-ar putea produce în situația intervenirii respectivei situații.

Potrivit art. 3 lit. a din contract, părțile au stabilit că împrumutatul datorează băncii dobânda curentă de 4,25 %, conform lit. d), banca putând revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii, rata dobânzii astfel modificată urmând a se aplica de la data comunicării.

Conform art. 5 lit. a, s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.

Potrivit art. 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia și litera c din Condițiile Generale ale Convenției, „În cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii, conform Convenției dacă: „împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plata a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorateconform altor Convenții Încheiate de Împrumutat cu Banca” sau „conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare /de credit; c) în cazul apariției unei situații neprevăzute, care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției; d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.”

Totodată, trebuie precizat că în Secțiunea a 10) „Costuri suplimentare” la art. 10.1 s-a prevăzut: „Referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile, care: a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex în corelație sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele Băncii, depozitele constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite; c) al căror rezultat este: i) creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii în baza Convenției".

Potrivit art. 10.2 din Condițiile Generale ale Convenției "în oricare din cazurile de mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări".

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 3 lit. d potrivit căreia „banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”, instanța reține că o atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.

Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii”, fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D. astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Motivele menționate respectiv „evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii” nu îndeplinesc această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față.

Astfel, consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză.

Pârâta a adresat reclamanților un proiect de act adițional la contractul de credit, care cuprindea și o formulă de calcul a dobânzii, act adițional care nu a fost semnat de către reclamanți, astfel că, acest act adițional nu poate fi considerat ca fiind acceptat tacit de către reclamanți, date fiind dispozițiile Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori.

În ceea ce privește clauza prevăzută de art.5 lit. a din Condițiile speciale, se constată că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor încheiate de pârâtă, pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc.

De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.

Prin urmare, instanța consideră că această clauză contractuală, privitoare la comisionul de risc, este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă absolut.

Practic, opțiunea reclamanților de a contracta în aceste condiții nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.

De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art.4 alin.2 și art.8 din Directiva nr.93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.

Cum, jurisprudența CJUE este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că, oricum, acestea aveau posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce s-a și petrecut.

Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existenta obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. in contractele aleatorii exista șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract cumulativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia.

In aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui „comision de risc” care să-i acopere băncii „riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului”, creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului daca acestea sunt insuficiente.

Pe de alta parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză.

Astfel, anularea este consecința reținerii caracterului abuziv al acestor clauze de către instanța judecătorească, abilitată de lege în acest sens: „o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26 din Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene, în Hotărârea Murciano Quintero, C-240/98, din 27.06.2000).

Prin prisma considerentelor expuse mai sus, instanța urmează să admită acțiunea civilă formulată de reclamanți și în consecință, să constate abuzive și nule clauzele stipulate la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/09.08.2007 încheiată între părți și pct.3.5 din condiții generale ale convenției, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, precum și de la pct. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției referitoare la data ajustării dobânzii și pct.3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției referitoare la dobânda anuală efectivă (D.).

Totodată, se va constata că prin act adițional pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a, în comision de administrare și se vor constata abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare, urmând a se dispune înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, reținând că nu s-a solicitat reclamanților un acord cu privire la perceperea unui nou comision, nu au fost stabilite condițiile și modalitatea de calcul a acestuia, ci s-a trecut automat la încasarea lui raportat la soldul curent al creditului. A operat astfel o modificare unilaterală a contractului din partea băncii cu încălcarea dispozițiilor art. 13.1 din condițiile generale ale convenției, comisionul de administrare nefiind altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o modificare formală a denumirii comisionului pentru a-i da o aparență legală.

Raportat la soluția adoptată și în baza principiului repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ceea ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acele clauze nu ar fi existat, instanța va obliga pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna februarie 2010 și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data introducerii acțiunii, 15.02.2013 și până la data plății efective. Totodată, în aplicarea principiului quod nullum est, nullum product effectum (ceea ce este nul produce efecte nule), și cel al retroactivității efectelor nulității, văzând și dispozițiile art. 969 și art. 1073 C.civ., instanța va obliga pârâta . Bistrița ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, conform dispozițiilor sentinței și un nou grafic de rambursare a creditului.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., fiind în culpă procesuală, pârâtele fi obligate în solidar să plătească reclamanților suma de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (f.71).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtele . și . Bistrița, ca fiind neîntemeiată.

Admite acțiunea civilă formulată de reclamanții B. I. H. și B. S., ambii cu domiciliul în Bistrița, cartier Unirea, ., nr. 11, jud. Bistrița-Năsăud, în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în București, ., . 10, sector 2, și . BISTRIȚA, cu sediul în Bistrița, ., jud. Bistrița Năsăud, ambele cu sediul procesual ales în Cluj N., ., ., ca fiind întemeiată și, în consecință:

- constată abuzive și nule clauzele stipulate la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/09.08.2007 încheiată între părți și pct.3.5 din condiții generale ale convenției, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, precum și de la pct. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției referitoare la data ajustării dobânzii și pct.3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției referitoare la dobânda anuală efectivă (D.);

- constată că prin act adițional pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a, în comision de administrare;

- constată abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare;

- dispune înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare;

- obligă pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna februarie 2010 și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data introducerii acțiunii, 15.02.2013 și până la data plății efective;

- obligă pârâta . Bistrița ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, conform dispozițiilor sentinței și un nou grafic de rambursare a creditului.

Obligă pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 19.12.2013.

PREȘEDINTE GREFIER

O. G. Z. L.

RED/DACT

OG/M.

04.02.2014

← Plângere contravenţională. Încheierea nr. 4849/2013....		Plângere contravenţională. Încheierea nr. 7864/2013.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Suspendare provizorie. Încheierea nr. 196/2013. Judecătoria BISTRIŢA Somaţie de plată. Hotărâre din 08-02-2013, Judecătoria BISTRIŢA Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Încheierea nr. 7644/2013. Judecătoria BISTRIŢA Plângere contravenţională. Încheierea nr. 4849/2013. Judecătoria BISTRIŢA Plângere contravenţională. Încheierea nr. 7864/2013. Judecătoria BISTRIŢA Somaţie de plată. Hotărâre din 11-02-2013, Judecătoria BISTRIŢA Plângere contravenţională. Sentința nr. 1048/2013. Judecătoria BISTRIŢA Evacuare. Sentința nr. 1637/2013. Judecătoria BISTRIŢA