Obligaţie de a face. Sentința nr. 2461/2014. Judecătoria BISTRIŢA

Comentarii

0

Sentința nr. 2461/2014 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 01-04-2014 în dosarul nr. 4081/190/2012

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA BISTRIȚA

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 2461/2014

Ședința publică din data de 01 Aprilie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE: C. R. R.

GREFIER: M. T.

Pe rol fiind soluționarea cauzei civile formulate de reclamanții I. A. G. ș.a., împotriva pârâtei BCR SA, având ca obiect obligația de a face.

Cauza s-a judecat în fond la data de 11.03.2014 concluziile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța a amânat pronunțarea pentru data de 18.03.2014 pentru a da părților posibilitatea de a formula concluzii scrise, încheierea de amânare a pronunțării făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile, constată:

Prin cererea înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, declinată spre competentă soluționare prin Sentința civilă nr. 258/2012, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._, reclamanții I. A. G. și I. B. F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta BCR SA, să se dispună restructurarea creditului acordat în baza contractului de credit nr._/24.06.2008, reprezentând 29.564 euro, respectiv Maxi Credit cu ipotecă, prin aplicarea ratei negociate adaptate veniturilor reclamanților sau acordarea unei perioade de grație pe perioada crizei economice și în contextul diminuării drastice a veniturilor lor, și anularea penalităților și a majorărilor de întârziere aplicate ratei creditului menționat mai sus care nu a fost restructurat din culpa exclusivă a pârâtei; anularea dobânzilor aplicate pe perioada restructurării creditelor contractate în baza contractelor de credit nr._/24.06.2008, reprezentând 29.564 euro, respectiv Maxi Credit cu ipotecă, și contractul nr._/21.10.2008, reprezentând 25.000 euro, respectiv Maxi credit cu ipotecă, pentru perioada 2009-2011 și pentru viitor, pe parcursul restructurărilor, până la revenirea situației economice a reclamanților; și neînceperea executării silite a reclamanților pentru datoriile acumulate la ratele creditelor contractate, din culpa exclusivă a pârâtei care a fost de rea - credință, nerestructurând creditele la termen, conform cererilor depuse de reclamanți la sediul pârâtei - BCR Sucursala Bistrița.

În motivare se arată că reclamanții au contractat în cursul anului 2008 două credite bancare cu ipotecă de la B. C. Română S.A. Sucursala Bistrița, conform contractelor de credit bancar nr._/24.06.2008, reprezentând 29.564 euro, respectiv Maxi Credit cu ipotecă, și nr._/21.10.2008, reprezentând 25.000 euro, respectiv Maxi credit cu ipotecă. Pentru o perioadă de 1 an, dobânda la creditele acordate a fost de 7%, rata fiind în total pentru ambele credite în jur de 350 euro/lună, iar după un an, dobânda a crescut la 10 %, ajungând la o rată de 550 euro/lună, pentru ca în prezent dobânda să ajungă la 11,02%, rata ajungând de 635 euro/lună, iar ca urmare a restructurării creditului în valoare de 25.000 euro, rata a scăzut la 500 euro/lună.

Începând cu anul 2009, ca urmare a reducerii veniturilor salariale pe familie ale reclamanților, aceștia au solicitat pârâtei BCR restructurarea creditelor menționate mai sus, pârâta restructurându-le creditele pe o perioadă de 6 luni de 3-4 ori până în prezent pentru cele două credite, după cum urmează, de 3 ori pentru creditul în valoare de 29.000 euro, care în prezent nu a fost restructurat din culpa pârâtei, și de 4 ori pentru creditul în valoare de 25.000 euro. Restructurările au fost făcute pentru ambele credite deodată, cu excepția ultimei restructurări care, după cum s-a menționat, a fost aprobată doar pentru creditul în valoare de 25.000 euro.

La data de 23.08.2011, reclamanții au depus o cerere la sediul pârâtei B. C. Română, Sucursala Bistrița, prin care au solicitat acordarea perioadei de grație sau rată negociată, pentru creditele menționate mai sus sau o soluție care se consideră optimă pentru a putea plăti, având în vedere că, la data de 24.08.2011, a expirat restructurarea acordată în luna martie 2011 și ținând cont de faptul că veniturile reclamanților au scăzut drastic și în prezent au un venit net pe familie de aprox. 1550 lei/lună, luând în considerare și fluctuația cursului euro/lei în continuă creștere față de momentul contractării creditului în anul 2008 și în creștere de la o lună la alta și de faptul că nu le ajung veniturile pentru plata ratei și pentru necesitățile zilnice: hrană, îmbrăcăminte, utilități. De asemenea, au solicitat acordarea facilităților pentru o perioadă mai mare de timp având în vedere faptul că sunt nevoiți de fiecare dată să încheie contract de ipotecă la notar și nu dispun de bani pentru a face astfel de contracte de fiecare dată când se face restructurarea creditelor. Astfel, începând cu anul 2009 și până în prezent, în loc ca restructurările să se aplice pentru o perioadă de 1 an și astfel să se facă doar 2 restructurări și 2 contracte de ipotecă, s-au făcut 4 restructurări și patru contracte de ipotecă, ajungându-se la ipotecă de rangul șapte și toate taxele la notar au fost duble, astfel în loc de 1400 lei cât s-ar fi cheltuit cu taxele notariale pentru două restructurări, s-a ajuns la dublu 2.800 lei, deși pârâta ar fi putut evita acest lucru și să acorde restructurările de fiecare dată pe o perioadă de 1 an, având în vedere faptul că reclamanții au fost buni platnici și și-au îndeplinit obligațiile din contractele de credit și au fost întotdeauna de bună credință.

În urma cererii depuse la sediul pârâtei - BCR Bistrița, în data de 23.08.2011, aceștia au primit un răspuns verbal din partea consilierului de credite al pârâtei care s-a ocupat de cererea lor, după insistențele reclamanților timp de 3 săptămâni, că, în urma analizării cererii de restructurare, aceasta nu se va aproba decât dacă se va plăti datoria de 171 de euro, reprezentând rata pe luna august 2011 pe care o aveau restantă. Cererea depusă la sediul pârâtei - BCR Sucursala Bistrița în data de 23.08.2011, din culpa exclusivă a consilierului de credite al pârâtei, care s-a ocupat de caz, nu a fost înregistrată la data depunerii acesteia de către reclamanți la sediul pârâtei. În data de 14.09.2011, cei doi s-au prezentat la bancă pentru soluționarea situației creditelor lor și de abia la această dată au completat o cerere de restructurare pusă la dispoziție de către consilierul de credite de la BCR Bistrița și au depus alte documente care li s-au solicitat, deși cererea de solicitare a restructurării creditelor era depusă de la data de 23.08.2011.

În data de 20.09.2011, reclamanții au fost anunțați telefonic de către consilierul de credite al pârâtei, care s-a ocupat de solicitarea lor, că nu li s-a aprobat cererea de restructurare depusă. La data de 20.09.2011, cei doi au plătit rata restantă de 171 euro, de pe luna august 2011, pentru ambele credite, și consilierul de credite al pârâtei BCR Bistrița a făcut o nouă solicitare pentru aprobarea restructurării creditelor, prin care a solicitat rata negociată (plata lunară a 30% din fiecare rată sau 50% din valoarea ratelor) având în vedere că reclamanta este bugetară și veniturile bugetarilor au scăzut drastic față de momentul contractării creditelor, iar soțul său încasează lunar un salariu de 510 lei/lună.

În data de 23.09.2011, reclamanților li s-a comunicat telefonic de către consilierul de credite al pârâtei faptul că solicitarea de restructurare a fost respinsă pentru creditul mai mare, în valoare de 29.564 euro, iar pentru creditul de 25.000 euro s-a aprobat o rată negociată pentru o perioadă de 12 luni. Din cauza faptului că nu s-a aprobat restructurarea ratei mai mari, care în prezent este de aproximativ 360 euro /lună, iar cealaltă rată restructurată este de 132 euro/lună și se ajunge cumulat la plata a 500 euro/lună, respectiv 2.300 lei/lună, la un curs euro de 4,300 lei/euro în prezent și în continuă creștere după previziunile economice. Celor doi li s-a comunicat faptul că restructurarea ratei mai mari nu se aprobă deoarece depășesc plafonul de 15% din creditul acordat, iar derogarea de la acest plafon nu a fost aprobată. Reclamanții menționează că veniturile lor lunare de aprox.1550 lei/lună nu totalizează nici măcar valoarea ratelor pe care trebuie să le plătească la BCR, respectiv aproximativ 2.300 lei/lună (500 euro/lună), fără să mai pună la calcul că nu le mai rămân bani nici măcar pentru mâncare, pentru plata utilităților, pentru îmbrăcăminte, deci practic pentru traiul zilnic, acest lucru fiind ceva imposibil, în această perioadă.

Precizează reclamanții și faptul că, pentru a face contractul de ipotecă la notar pentru creditul mai mic pentru care s-a aprobat restructurarea, au plătit, la data de 20.10.2011, suma de 700 lei, plus 300 lei, reprezentând comisionul de 30 euro solicitat de pârâtă pentru restructurarea creditului, și 33 euro - prima rată la asigurarea imobilului ipotecat, iar rata s-a diminuat cu doar 132 euro, astfel că de la 635 euro/lună au ajuns la 500 euro/lună pe lună, practic nesemnificativ pentru taxele care au fost achitate. Menționează și faptul că pârâta le-a prezentat, la data de 20.10.2011, actul adițional la contractul de credit pentru care s-a aprobat restructurarea, după încheierea contractului de ipotecă la notar astfel încât cei doi, chiar dacă nu au fost de acord cu unele clauze contractuale, au fost obligați să îl semneze pentru că contractul de ipotecă a fost deja întocmit la notar și s-ar fi pierdut cei 700 lei care reprezintă taxele pentru încheierea contractului de ipotecă. Actul adițional la contract a fost semnat la data de 20.10.2011 și nu la data de 19.10.2011, cum apare în actul adițional întocmit de pârâtă în mod eronat. Astfel, pârâta a avut un comportament abuziv, mai ales și prin includerea în actul adițional la contract a cesiunii datoriei către terți, prin neconsultarea acestei clauze anterior întocmirii actului adițional cu reclamanții, plus alte clauze abuzive ca de exemplu la pct. 6.3 din Partea a II-a a actului adițional nr. 3 din 19.10.2011, care prevede că „împrumutatul este pe deplin conștient, înțelege și acceptă faptul că nu va putea solicita unei instanțe de judecată adaptarea Contractului ca urmare a apariției unor împrejurări excepționale de natura celor indicate în paragraful de mai sus și în sensul art. 1271 alin.(3) par.(c) din Codul civil”, etc., după cum se va putea observa din actul adițional menționat mai sus. Potrivit art.1315 alin.(l) din Codul civil, o parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestațiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta, lucru care nu s-a întâmplat, practic fiind obligați reclamanții la semnarea actului adițional cuprinzând clauzele abuzive, întrucât contractul de ipotecă fusese deja întocmit și autentificat la notar, fiind realizată înscrierea în cartea funciară a acestuia. Pârâta solicită de fiecare dată semnarea, autentificarea și înscrierea contractului de ipotecă în evidențele cărții funciare înainte de prezentarea actului adițional celeilalte părți (reclamanților), pentru ca ambele părți să îl studieze și să poată negocia eventualele clauze pentru care nu se ajunge la un consens. Pârâta a avut o practică abuzivă în acest sens, după cum reiese din cele prezentate mai sus.

Precizează reclamanții că, de asemenea, s-au adresat și Băncii Comerciale Române - sediul central din București, cu o cerere prin care au solicitat restructurarea creditului în valoare de 29.000 euro, iar răspunsul acesteia a fost negativ, ba mai mult în cuprinsul acestuia, în mod eronat, aceasta susține că s-au adresat pârâtei - BCR Sucursala Bistrița în luna septembrie 2011, deși, după cum au menționat și după cum se va putea observa și din documentele anexate prezentei cereri de chemare în judecată, aceștia s-au adresat pârâtei încă din 23.08.2011. Totodată, s-au adresat și Băncii Naționale a României cu o cerere având același obiect, întrucât în conformitate cu prevederile art.9 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale, cu modificările și completările ulterioare, B. Națională a României elaborează și aplică politica de curs de schimb, iar în conformitate cu prevederile alin.(2) lit.„b" din același articol al aceluiași act normativ, B. Națională a României este abilitată să stabilească cursurile de schimb pentru operațiunile proprii pe piața valutară, să calculeze și să publice cursurile medii pentru evidența statistic.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 25 alin.(l) din același act normativ menționat mai sus, B. Națională a României are competența exclusivă de autorizare a instituțiilor de credit și răspunde de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit alin.(2) din același act normativ, pentru asigurarea funcționării și viabilității sistemului bancar, B. Națională a României este împuternicită: a) să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora și să aplice sancțiunile legale în cazurile de nerespectare; b) să controleze și să verifice, pe baza raportărilor primite și prin inspecții la fața locului, registrele, conturile și orice alte documente ale instituțiilor de credit autorizate, care le consideră necesare.

Astfel, în conformitate cu prevederile legale menționate mai sus B. Națională a României poate interveni pentru reglarea cursului euro-lei în creștere, pentru modificarea regulamentelor băncilor în vederea soluționării situațiilor care intervin. La cererea adresată BNR menționată mai sus, reclamanții nu au primit niciun răspuns până la depunerea prezentei cereri de chemare în judecată, deși au primit confirmarea de primire a acesteia la sediul BNR la data de 30.09.2011.

Menționează și faptul că, la momentul contractării creditelor, în cursul anului 2008, veniturile reclamantei I. A. - G. erau de aprox. 2.500-3.000 lei/lună, iar ale reclamantului I. B. F. erau de aprox. 1.000-1.500 lei/lună, iar pe total familie, veniturile erau de aprox. 3500-4500 lei/lună, pentru ca, începând cu data de 03.07.2010, reclamantei, conform contractelor de credit menționate mai sus, având funcția de secretar al comunei Șintereag, i s-au diminuat veniturile cu 25%, începând cu data de 03.07.2010, în baza art. 1, art. 4 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform dispoziției primarului comunei Șintereag nr.153/2010, ajungând de la un salariu de bază net de 1.223 lei/lună, în luna iunie 2010, la un salariu de bază net de 973 lei/lună, până în luna decembrie 2010, iar în prezent un salariu de aprox. 1.100 lei/lună. Veniturile reclamantei I. A. - G. s-au diminuat drastic de la prima solicitare de restructurare a creditului din luna octombrie 2009, de la 1.855 lei/lună net, la 1.223 lei/lună net, începând cu luna ianuarie 2010, în urma intrării în vigoare a Legii nr.330/2009 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, pentru a se ajunge în prezent la un salariu de bază net de aprox.1.100 lei/lună. De asemenea, reclamantul I. B. – F., în calitate de coplătitor, conform contractelor de credit menționate mai sus, în prezent obține venitul minim pe economie.

Potrivit art. 1634 alin.(l) din Codul civil, debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit oria unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul sa fie pus în întârziere, iar potrivit alin.(2) din același articol debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. 1. De asemenea, alin. (3) din același articol prevede că, atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare, iar alin. (4) prevede că dovada imposibilității de executare revine debitorului, iar potrivit alin. (5), debitorul trebuie să notifice creditorului existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligațiilor. În conformitate cu aceste prevederi legale, reclamanții au notificat pârâta înainte de a ajunge în imposibilitate de plată, deci înainte de a se ajunge la situația de forță majoră în care se află, pentru că aceasta este natura situației lor, întrucât diminuarea drastică a veniturilor reclamantei s-a datorat unor acte normative și a fost independentă de voința sa, în cuprinsul acelor acte normative prin care s-au diminuat salariile bugetarilor, fiind invocat tocmai cazul de forță majoră (Legea nr. 118/2010), iar din moment ce a notificat pârâta conform prevederilor legale, consideră că aceasta trebuia să amâne executarea obligațiilor până la revenirea situației sale financiare, cauzată de diminuarea salariului, lucru ce nu s-a întâmplat prin nerestructurarea creditului în valoare de 29.000 euro și neadaptarea ratelor la veniturile pe familie, deși, după cum se poate observa, există soluții legale.

De asemenea, potrivit art. 1517 din Codul civil, o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune, deci practic nu se poate începe executarea silită din punct de vedere legal având în vedere că în situația de față s-a ajuns la datorii din cauza faptului că pârâta, deși a fost notificată asupra situației financiara a reclamanților, nu a întreprins nicio acțiune pentru soluționarea situației lor. Astfel, cele două contracte de credit sunt încheiate între două părți, nu doar noi reclamanții, ca și clienți, au obligații, ci și pârâta are față de ei obligații, și trebuie să asigure protecția clienților și să soluționeze situația în care se află pentru că situația este independentă de voința lor.

Astfel, potrivit art. 1170 din Codul civil, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație. Reclamanții precizează că pârâta practică dobânzi mari, peste media europeană, astfel că la creditul în valoare de 25.000 euro, rata este de 5 euro/lună, iar restul de aprox.250 euro/lună reprezintă doar dobânzi, iar la celălalt credit, în valoare de 29.000 euro, rata este de aprox.32 euro/lună, iar restul de aprox. 330 euro reprezintă dobânzile, care, după cum se poate observa, sunt abuzive. Nu este un fapt legal ca banca să aibă de câștigat de pe urma clienților aplicându-le tot felul de majorări și penalități de întârziere și nu este de asemenea legal să nu plătești o rată să plătești doar dobânzi. Astfel, menționează aceștia și faptul că, pe toată perioada de restructurare, după cum se va putea observa și din scadențar, nu s-a plătit nimic din rata creditului, ci doar dobânzi, ceea ce nu este legal și pârâta nu se poate considera în acest caz că a fost de bună credință, împovărându-și clienții. De asemenea, și pe perioada plății integrale a ratelor la cele două credite, aprox. 37 euro reprezentau rata propriu-zisă și restul până la 550 euro/lună, cât au însumat ratele până în luna octombrie 2009, după această dată, din cauza faptului că au fost trecute în scadențar doar dobânzi, rata a ajuns în prezent la 635 euro/lună, respectiv 500 euro/lună, ca urmare a restructurării creditului de 25.000 euro. Prin aceasta, pârâta a dat dovadă de un comportament abuziv care depășește sfera legală. Astfel, s-a ajuns din culpa exclusivă a pârâtei la creșterea soldului creditelor și nu la diminuarea acestora prin plata ratelor, cum ar fi fost normal și legal.

De asemenea, precizează reclamanții și faptul că, până în prezent, au achitat timp de 1 an rata întreagă de aprox. 500 euro/lună până în momentul reducerii drastice a salariilor, apoi, după aplicarea restructurărilor, au achitat timp de 1 an aprox. 230 euro/lună și în ultimele 6 luni, 171 euro/lună. Din aceasta reiese faptul că reclamanții au fost buni platnici, au fost de bună credință, s-au prezentat la sediul pârâtei de fiecare dată pentru a nu ajunge în imposibilitatea de plată a ratelor, iar acum nu li se aprobă restructurarea pentru motivul că depășesc plafonul de 15% din valoarea creditului, deși au achitat, din anul 2008 - momentul acordării creditelor, și până în prezent, ratele menționate mai sus, iar datoriile lor, în loc să scadă, au crescut, deși ratele au fost plătite, astfel că, de la un sold al creditelor de_ euro, au ajuns la aprox._ euro. Pârâta ar fi trebui ca pe perioada restructurărilor acordate să impună doar plata ratelor la cele două credite de aprox. 40 euro și scutirea pe această perioadă de dobânzi și nu adăugarea lor la soldurile creditelor pentru a se ajunge la creșterea soldului creditelor cu aproximativ 10.000 euro care practic nu au fost acordați reclamanților sub formă de credit, cum apare în actul adițional, ci reprezintă doar dobânzi. Aceștia consideră că nu se poate ca datorită unei situații care este independentă de voința lor, să ajungă acum să nu-și mai poată plăti ratele și să adune datorii foarte mari, ținând cont că ratele lor sunt mai mari cu mult față de veniturile lunare.

De asemenea, menționează că sunt tineri și sunt la prima casă, considerând că nu este posibil să-și piardă locuința și să ajungă pe drumuri pentru că nu se vrea aprobarea restructurării de către pârâtă și ajustarea ratelor la veniturile lor. Astfel, față de momentul acordării creditelor, în cursul anului 2008, veniturile reclamanților au scăzut drastic, reclamantei fiindu-i redus salariul, în calitate de bugetar, din iulie 2010 cu 25 % iar de la 01.01.2011, s-au recuperat doar 15% din tăierile salariale, iar celelalte drepturi, al 13- lea salariu, premii, ore suplimentare plătite, contracte colective de muncă au fost tăiate, salariile nu numai că au fost diminuate dar nu au mai fost indexate cu rata inflației și nici până în prezent și nici pe viitor nu se vor recupera diminuările salariale și drepturile tăiate, salariile nu vor nici indexate, nici mărite nici la anul viitor, iar în acest context trebuie găsită o soluție către pârâtă pentru debitori, care au fost mereu buni platnici și și-au făcut datoria față de bancă, iar acum li se refuză restructurarea pentru faptul că, de la regulamentul pârâtei de restructurare nu se aprobă derogări, deși clienții doresc să poată plăti ratele în continuare și nu se sustrag practic de la plata ratelor.

De asemenea, trebuie luat în considerare și faptul că cursul euro/leu este într-o continuă creștere, fiind în prezent de 4,300 lei/euro și se preconizează a ajunge la 4,500 lei/euro deși, la momentul contractării creditelor, cursul euro-lei era de 3,600 lei/euro și, de asemenea, și faptul că perioada de criză financiară nu a trecut, ba dimpotrivă, a adâncit, iar situația financiară nu s-a schimbat. Practic, diminuarea salariului reclamantei, în calitate de bugetar, este independentă de voința sa și nu este posibil să-și piardă locuința pentru acest motiv, iar când va trece criza, salariile să revină la normal, să se aplice salariul care ar trebui din grila de salarizare și care ar fi inferior față de ce au acum, iar reclamanții, din cauză că nu li se aprobă restructurarea, să-și piardă locuința și să ajungă să-și crească datoriile foarte mult, să înregistreze restanțe la plata ratelor, care vor fi foarte mari ținând cont de cuantumul mare al ratelor lor lunare.

Prin neaprobarea restructurării la creditul în valoare de 29.000 euro, practic, reclamanții vor ajunge să înregistreze datorii foarte mari și chiar dacă vor plăti rata mai mică, conform reglementărilor BCR, nu se achită practic nici o rată, ci se ia din fiecare rată, se iau dobânzile, penalitățile și majorările de întârziere deși creditele sunt diferite, și astfel se ajunge la datorii la ambele credite. Astfel, până în prezent, din culpa pârâtei, prin probarea restructurării creditului în valoare de 29.000 euro, au acumulat restanțe de aprox. 860 euro, deși reclamanții s-au adresat pârâtei anterior expirării perioadei de restructurare, respectiv la data de 23.08.2011, deci au fost de bună - credință, dorind să nu ajungă în imposibilitatea de plată.

Pârâta - BCR se face responsabilă pentru prejudiciile materiale cauzate în mod direct prin rea - credință manifestată în soluționarea situației reclamanților, negăsirea unei soluții pentru protejarea clienților săi care au fost buni platnici până la apariția situației de forță majoră independentă de voința în care se află. De asemenea, toate băncile din România, în această perioadă de criză, aprobă restructurări clienților adaptate nevoilor și situației fiecărui client în parte.

De asemenea, la momentul contractării creditelor de pârâta BCR, reclamanții aveau și alte credite contractate, pe care le vor preciza mai jos și ar fi fost imperios necesar ca pârâta să analizeze situația clientului pentru a prognoza dacă pentru viitor clientul poate să își achite ratele, mai ales că au fost luate în considerare și veniturile nepermanente ale reclamantei cum au fost cele incluse în contractele colective muncă care, în prezent, nu mai există, și dacă pârâta ar fi analizat mai îndeaproape cel de-al doilea credit în valoare de_ euro nu mai trebuia acordat.

Având în vedere faptul că situația financiară a reclamanților s-a modificat, salariul reclamantei, în calitate de bugetar, fiind în continuare redus, de aprox. 1.200 lei/lună, iar salariul reclamantului fiind de 510 lei (acesta realizează din iulie 2011, în perioada 01 martie 2011-30 iunie 2011 nu a lucrat realizând nici un venit) și în contextul existenței și altor rate lunare, respectiv aproximativ 200 lei/lună, pentru un descoperit autorizat de cont contractat de la BRD și 500 lei/lună pentru un card de credit American Express contractat de la Bancpost Bistrița în anul 2008 și ținând cont și de faptul că nu le rămân bani nici pentru hrană, îmbrăcăminte și utilități în condițiile actuale, cursul euro/lei fiind într-o continuă creștere, perioada de criză economică care se adâncește, solicită admiterea acțiunii lor, astfel cum a fost formulată.

În drept s-au invocat prevederile art. 1, 4 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Legea 330/2009 privind salarizarea personalului plătit din venituri publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 1166-1172, 1178-1272, 1315 alin.(l), 1517, 1634 din Codul civil, OUG 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare și art. 9, 25 alin.(l) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale, cu modificările și completările ulterioare.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 16-64).

Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare (f. 70-72) prin care a solicitat să se dispună respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare se arată că, între B. Comerciala Română SA, în calitate de creditor, și reclamanta I. A., în calitate de împrumutat, s-au încheiat două contracte de credit în anul 2008. Prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din 15.10.2008, banca i-a acordat reclamantei un maxicredit cu ipotecă în sumă de 25.000 euro, cu o perioadă de rambursare de 300 de luni. Urmare a aprobării de către bancă a solicitării împrumutatului de restructurare a creditului, s-a încheiat Actul adițional din data de 23.12.2009 prin care părțile au convenit ca toate creanțele băncii, inclusiv sumele restante, să fie cumulate și capitalizate, creditul urmând să crească la suma de 25.103,67 euro, iar perioada de rambursare să se mărească de la 300 de luni la 480 de luni. De asemenea, pentru un termen de 12 luni, banca a acordat o reducere a dobânzii cu 0,9 pp.

O nouă solicitare de rescadențare, acceptată de bancă, este consemnată prin Actul adițional nr. 2 din 25.02.2011, din care rezultă că banca a acordat împrumutatei un termen de 6 luni în care să plătească o rată diminuată de la 218,80 euro la 71 de euro, soldul creditului fiind consolidat la suma de 26.727,27 euro, iar perioada de rambursare la 451 de luni. La ultima solicitare a reclamantei de restructurare a creditului, banca a reușit facilitatea de diminuare a ratei lunare totale de plată de la 262,09 euro până la suma de 132 euro, pe o perioadă de 12 luni, întrucât la acest credit erau îndeplinite a eligibilitate pentru rescadențare. Ca urmare, s-a încheiat între părți Actul adițional nr. 3 din 19.10.2011, conform căruia, prin capitalizarea sumelor rezultate din diferența de rată de plată din cele 12 luni, creditul a crescut la suma de 28.641,22 euro, iar perioada de rambursare s-a redus la 444 de luni.

Prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din 24.06.2008, banca i-a acordat reclamantei un credit cu ipotecă pentru nevoi personale în sumă de 29.564 euro cu o perioadă de rambursare de 300 de luni. Prima solicitare de restructurare adresată băncii a fost aprobată și între părți a fost încheiat Actul adițional din data de 23.12.2009, conform căruia banca acordă împrumutatului o perioadă de grație de 6 luni, în care să plătească doar comisioanele aferente creditului. Suma rezultată din ratele neplătite s-a capitalizat și astfel creditului a crescut la 31.436,66 euro, perioada de rambursare fiind de 283 de luni.

B. a fost de acord și cu a doua solicitare de rescadențare a creditului, astfel că acesta a fost restructurat prin acordarea unei perioade de grație de 6 luni, convenita de parti prin Actul adițional nr. 2 din 05.07.2010. Conform acestuia, prin capitalizarea datoriilor din perioada de grație, suma creditului a crescut până la suma 33.156,75 euro, cu o perioada de rambursare de 276 de luni.

B. a reușit să soluționeze favorabil și a treia solicitare a clientului de restructurare, astfel că părțile au încheiat Actul adițional nr. 3 din 25.02.2011. Conform acestuia împrumutata a beneficiat de diminuarea ratei totale de rambursat de la 335,09 euro la 100 euro, pe o perioada de 6 luni. Prin capitalizarea sumelor reprezentând diferența dintre rata normală și cea diminuată, soldul creditului a crescut la suma 34.960,79 euro.

Ultima solicitare de restructurare pentru acest credit a fost făcută prin cererile_ din 14.09.2011 și_ din 21.09.2011, însă banca a fost în imposibilitate de a aproba această din urmă solicitare de restructurare a creditului. Acest lucru i s-a comunicat reclamantei I. A. G. cu adresa nr._ din 27.09.2011, pe care a și semnat pentru luare la cunoștință.

O astfel de aprobare ar fi însemnat ca funcționarii băncii să încalce prevederile normelor proprii de creditare cât și prevederile legislației bancare în doreniul creditarii persoanelor fizice. Norma de creditare pentru persoane fizice a Băncii Comerciale Romane SA, din care fac parte și Instrucțiunile de Rescadențare credite acordate salariaților din sectorul public, au fost elaborate în baza prevederilor art. 2 Regulamentul nr. 3/2007 al Băncii Naționale a României, privind limitarea riscului la creditele destinate persoanelor fizice. În conformitate cu prevederile art. 3 din același normativ, normele de creditare sunt validate de către BNR. Acest regulament a fost în vigoare până la data de 31.10.2011, când a intrat în vigoare Regulamentul nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice și care preia în articolele 4 și 5, în esență, aceeași reglementare privind obligația instituțiilor de credit de a elabora norme interne (aprobate de organele competente ale instituției de credit și apoi validate de BNR), prin care să reglementeze acordarea, garantarea și derularea creditelor destinate persoanelor fizice.

Revenind la Regulamentul nr. 3/2007, în vigoare la data solicitării restructurării de către reclamantă, pârâta arată că, în conformitate prevederile art. 4, lit. f), împrumutătorul stabilește în cadrul reglementarilor interne, nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, pentru fiecare client, diferențiate pe categorii de clientelă, tipuri de credit, etc., în vederea limitării riscurilor în creditare. Apoi, în conformitate cu prevederile art. 4 indice 3 (introdus prin pct. 3 al Regulamentului nr. 11/2008 de modificare a Regulamentului 3/2007), împrumutătorul este obligat să se asigure că pe toată durata de creditare, gradul total de îndatorai împrumutatului se încadrează în nivelul maxim admis, aplicabil acestuia.

Din acest considerent legal, banca a stabilit prin norma sa internă că, în cazul rescadențării creditelor salariaților din sectorul public, noul sold al creditului, rezultat în urma capitalizării sumelor rezultate din rescadențare, nu poate avea o creștere de peste 15% din valoarea inițială totală a creditului. Cum în cazul celui de-al doilea credit această condiție nu a putut fi îndeplinită, banca a fost și este în imposibilitate de a aproba rescadențarea solicitată.

În același context, norma internă a BCR SA se circumscrie și prevederilor art. 30 alin. (2) din OUG 50/2010, conform cărora, în cazul în care părțile convin să modifice valoarea totală a creditului după încheierea contractului de credit, creditorul evaluează bonitatea consumatorului înainte de efectuarea oricărei creșteri semnificative a valorii totale a creditului. Din aceste considerente, banca nu poate fi obligată de către instanță nici să restructureze creditul și nici să anuleze dobânzi aferente creditului, așa cum solicita reclamanții. În caz contrar, banca ar fi obligată să facă ceva împotriva propriilor norme de creditare și mai ales împotriva prevederilor OUG 99/2006 privind instituțiile de credit și ale Regulamentelor Băncii Naționale a României.

Privitor la solicitarea reclamanților ca banca să fie obligată la neînceperea executării silite pentru recuperarea creanțelor provenite din creditele acordate, pârâta învederează că o astfel de cerere este inadmisibilă, respectiv reclamanții nu au dreptul să adreseze o astfel de solicitare instanței de judecata; banca solicită declanșarea procedurii de executare silită numai în cazurile în care orice altă modalitate de recuperare a creanțelor sale pe cale amiabilă nu mai este posibilă și numai după ce întregul credit a fost trecut la restanță ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către împrumutați.

Privitor la celelalte susțineri ale reclamanților din cererea de chemare în judecată, pârâta arată că ipotecile suplimentare cu ocazia majorării soldului creditelor sunt obligatoriu a fi constituite în favoarea instituțiilor de credit, în vederea limitării riscului în creditare, așa cum rezultă din prevederile normelor de creditare și regulamentelor Băncii Naționale a României, la care s-a făcut referire mai sus; toate solicitările de restructurare a creditelor au fost soluționate în urma negocierii cu împrumutata și soluțiile adoptate au fost consemnate în actele adiționale semnate în deplină cunoștință de cauză de către reclamanți. Din acest punct de vedere susținerea reclamanților că banca ar avea un comportament abuziv și că a inserat în actele adiționale clauze abuzive nu are niciun suport în realitate. În acest context, reclamanta I. A. G. îndeplinește o funcție care denotă că are pregătire juridică și cu atât mai mult nu putea fi indusă în eroare, chiar dacă, prin absurd, vreun funcționar al băncii ar fi urmărit acest lucru.

La acordarea creditelor, oricărui client, deci și soților I., li s-au prezentat de către consilierul de credite, întreaga ofertă de produse ale băncii și au avut posibilitatea de a alege dintre mai multe variante de credite pe acelea pe care le-au considerat că le satisfac cerințele, având la dispoziție credite în lei sau în valută, cu dobândă fixă sau variabilă, cu sau fără garanții reale, etc., variante multiple care rezultă și din Condițiile Generale de Creditare - Anexă la contractele de credit bancar.

De altfel, în spiritul bunei înțelegeri cu clienții, reclamanții au beneficiat în mod continuu de tratamentele de restructurare arătate mai sus, atâta timp cât acestea s-au putut încadra în condițiile stabilite de normele do creditare.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 72-96).

Prin scriptul depus la dosarul cauzei la termenul din 09.12.2011 (f. 100-101), reclamanții au solicitat să se dispună emiterea unei adrese către B. C. S.A. din care să reiasă situația plăților efectuate de reclamanți începând cu data acordării primului credit de către BCR Sucursala Bistrița, respectiv din iunie 2008 și până în august 2011, când a plătit ratele la timp, pentru a se evidenția cele susținute de către reclamanți în cererea de chemare în judecată și anume că au fost buni platnici și doresc în continuare să fie buni platnici și au fost de bună credință, situația în care se află fiind o situație de forță majoră, așa cum apare invocată în art.1634 alin.(l) din Codul civil și în preambulul Legii nr. 118/2010 prin care au fost diminuate salariile bugetarilor cu 25%, invocându-se cazul de forță majoră pentru diminuarea salariilor. Astfel, până în octombrie 2009, aceștia au plătit ratele întregi nerestructurate la termen, iar din octombrie 2009, când au cerut restructurarea creditelor datorită diminuării veniturilor lor, datorită creșterii dobânzilor la ambele credite de la 7% la data contractării creditelor la aprox. 11 % în prezent și datorită creșterii cursului euro-lei de la 3,600 lei/euro la 4,400 lei/euro în prezent, au plătit ratele restructurate la termen, deși, așa cum au arătat și în cererea de chemare în judecată de fiecare dată ratele lor au fost stabilite în cuantum mai mare decât posibilitățile lor de plată, dar și așa, aceștia au manifestat bună credință și au plătit ratele stabilite și au efectuat toate demersurile la notar pentru întocmirea contractelor de ipotecă și orice a fost necesar și solicitat de către pârâtă.

Așa cum s-a arătat și în cererea de chemare în judecată, în situația în care se află reclamanții este o situație de forță majoră, deoarece, din cauza faptului că B. C. Română SA, nu a manifestat bună credință în soluționarea cererilor depuse înainte de a ajunge în situația de a nu mai putea plăti ratele integrale și la termen deoarece depășesc veniturile lor lunare care sunt de aprox.1500 lei/lună/familie, iar ratele totalizează în prezent aprox.500 euro/lună, care, la cursul euro-lei actual, reprezintă aprox. 2.200 lei/lună fiind imposibil ca dintr-un venit mai mic să achite o rată mai mare, fără a lua în calcul alte rate și necesitățile zilnice.

Astfel, așa cum s-a arătat, situația în care se află este independentă de voința reclamanților, reclamanta fiind bugetar și având diminuate veniturile începând cu anul 2009 când au început să se taie anumite sporuri și contractele muncă și până în prezent când s-a ajuns la salariul diminuat drastic, fără sporuri sau alte drepturi. Așa cum s-a menționat, situația plăților reclamanților de la data contractării creditelor iunie 2008 și până în august 2011 va arăta faptul că au fost buni platnici și de bună credință situația în care se află în prezent cu datorii de aprox. 1100 euro fiind independentă de voința lor, ajungându-se la aceste datorii din cauza refuzului repetat al Băncii Comerciale Române S.A. de a soluționa cererile de restructurare depuse începând cu data de 23.08.2011, manifestând, astfel cum a arătat, rea-credință. Începând cu luna septembrie, când ratele au crescut vertiginos și pârâta a refuzat restructurarea creditelor, reclamanții susține că au plătit, raportat la veniturile lor, și au făcut eforturi în perioada 2008-2011 pentru a putea plăti și acum, din caută faptului că B. C. Română S.A. este de rea-credință, au ajuns în această situație și nu doresc să-și piardă casa în care locuiesc pentru acest motiv întrucât reclamanții, așa cum au arătat și în cererea de chemare în judecată și în cererile adresate în repetate rânduri pârâtei, vor să plătească, nu să se sustragă de la plată, dar ratele să fie adaptate situației de forță majoră în care se află.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei la termenul din 14.02.2012 (f. 104-107), reclamanții au solicitat să se dispună admiterea acțiunii lor, astfel cum a fost formulată, împreună cu completările aduse ulterior.

Astfel, referitor la punctul 1 din întâmpinarea formulată de BCR – sediul, reclamanții învederează că, așa cum au arătat și în cererea de chemare în judecată, au depus cererea de restructurare a creditelor contractate de la BCR - Sucursala Bistrița în data de 23.08.2011, care din vina exclusivă a pârâtei, prin funcționarii săi bancari, nu a fost înregistrată la data depunerii, fapt recunoscut de consilierul de credite C. C., astfel fiind prejudiciați prin nesoluționarea la termen a cererii lor, întrucât numai la data de 14.09.2011 când, din propria inițiativă, s-au deplasat din nou la pârâta BCR- Sucursala Bistrița pentru a se interesa ce s-a întâmplat cu cererea depusă la data de 23.08.2011, moment când au constatat că, de fapt, cererea depusă nici măcar nu a fost luată în considerare.

Reclamanții au notificat pârâta BCR- Sucursala Bistrița înainte de a ajunge în situația de forță majoră în care se află - de a nu mai putea plăti ratele la creditele contractate în întregime datorită diminuării drastice a veniturilor. Pentru reclamantă, în calitate de bugetar, diminuarea salariului este independentă de voința sa și se datorează unor acte normative, respectiv Legea 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului modificările și completările ulterioare, prin care au fost reduse salariile cu 255, în anul 2011, acordându-de 15% din salariu înapoi, restul de 10% nerecuperându-se nici în ziua de astăzi, anulându-se contractele colective în care erau stabilite sporuri, etc., Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare, prin care au fost suspendate sau anulate sporuri, iar pentru reclamant, salariul este cel minim pe economie. Având în vedere că au făcut notificarea menționată mai sus în conformitate cu prevederile art.1634 alin.(5) din Codul civil, care prevede că debitorul notifice creditorului existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligațiilor, consideră că au fost de bună credință solicitând pârâtei o soluție favorabilă pentru ambele părți, dar pârâta a încălcat prevederile art. 1170 din Codul civil, acționând cu rea-credință prin întârzierea și refuzul de soluționare a cererii depuse la 23.08.2011.

Astfel, pârâta BCR- sediul central a reținut în mod eronat la punctul 1 din întâmpinarea depusă că ultima solicitare de restructurare pentru creditul contractat conform contractului de credit bancar nr._ din 24.06.2008 a fost făcută prin cererile nr._ din 14.09.2011 și_ din 21.09.2011, întrucât prima solicitare de restructurare a fost cea din data de 23.08.2011 care nu a fost luată în considerare.

Pârâta BCR- sediul central a reținut de asemenea la punctul 1 din întâmpinare că aceasta a fost în imposibilitatea de a aproba ultima solicitare de restructurare a creditului sus - menționat, întrucât s-ar fi încălcat normele proprii de creditare, fapt ce este eronat întrucât în cererile adresate pârâtei au arătat situația de forță majoră în care se află, respectiv veniturile de aproximativ 1500 lei/lună/familie nici măcar nu acoperă valoarea celor două rate care totalizează 520 euro/lună, respectiv aprox.2.500 lei la cursul euro-lei care este foarte ridicat față de momentul contractării creditelor de la pârâtă, în cursul anului 2008. Situația în care se află trebuie considerată de forță majoră deoarece chiar dacă ar achita suma de 1500 lei care reprezintă în totalitate venitul lor familial, tot nu s-ar acoperi cele două rate care totalizează aprox.2.500 lei/lună, iar reclamanților nu le-ar rămâne practic nimic pentru traiul zilnic, ceea ce este posibil.

Pârâta nu a contestat în întâmpinarea depusă faptul că reclamanții se află în situație de forță majoră conform art.1634 din Codul civil. Prin nerestructurarea creditului, dată fiind situația de forță majoră în care se află aceștia și care a fost invocată în preambulul Legii nr. 118/2010 prin care a fost diminuat salariul reclamantei, în calitate de bugetar, pârâta nu ar fi încălcat normele de creditare, aceste norme putând fi modificate sau adaptate situației de forță majoră. În susținerea celor de mai sus, se învederează că un oficial din conducerea BNR a ieșit pe postul de TV și a făcut un apel băncilor și în special către BCR să restructureze creditele populației ori de câte ori este nevoie, nelimitând plafonul până la care se face restructurarea, deoarece nu trebuie să se facă achiziții de case.

Referitor la punctul 2 din întâmpinare prin care pârâta - BCR - sediul central a reținut că banca nu poate fi obligată de către instanță nici să restructureze creditul și nici să anuleze dobânzi aferente creditului, consideră reclamanții că în conformitate cu prevederile noului Cod civil, instanța de judecată este competentă să stabilească modalitățile de soluționare a speței create independent de voința lor prin refuzul pârâtei de a soluționa situația pe cale amiabilă - solicitare care a fost prealabilă depunerii cererii de chemare în judecată, creându-se astfel un conflict între părți, care nu mai poate fi soluționat decât de către instanța de judecată, una dintre părți – respectiv pârâta, fiind de rea-credință prin refuzul nejustificat de soluționare a situației.

Referitor la punctul 3 din întâmpinarea pârâtei, reclamanții precizează că prin cererea de chemare în judecată depusă de aceștia, au solicitat neînceperea executării silite împotriva lor pentru datoriile acumulate la ratele creditelor, din culpa exclusivă a pârâtei, care a fost de rea-credință nerestructurând creditele la termen și unul din credite nerestructurându-l deloc, cerere care este admisibilă contrar susținerilor pârâtei deoarece datoriile acumulate până în prezent se datorează exclusiv pârâtei care a refuzat restructurarea creditelor, prin stabilirea unor rate adaptate veniturilor reclamanților, încălcând astfel prevederile art. 1170 din Codul Civil care prevede că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractelor, cât și pe tot timpul executării lor, ele nu pot limita sau înlătura această obligație.

Contrar susținerilor pârâtei, aceasta a avut un comportament abuziv în relația cu reclamanții, prin introducerea în actele adiționale a unor clauze exclusiv în favoarea sa, cum ar fi cea de la punctul 6.3 din Partea a II-a din actul adițional nr. 3 din 19.10.2011, apoi prin includerea în actul adițional la contract a cesiunii către terți prin neconsultarea acestei clauze anterior întocmirii actului adițional cu reclamanți, fapt ce contravine prevederilor art.1315, alin.(l) din Codul civil care prevede: o parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestațiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta. Practic, aceștia au fost obligați la semnarea actului adițional cuprinzând clauze abuzive întrucât contractul de ipotecă fusese întocmit și autentificat la notar, pârâta solicitând de fiecare dată semnarea, autentificarea și înscrierea contractului de ipotecă în evidențele cărții funciare, înainte de prezentarea actului adițional celeilalte părți, pentru ca ambele părți să-l studieze și poată negocia eventualele clauze pentru care nu s-a ajuns la un consens.

Pârâta practică dobânzi abuzive în sensul că, de exemplu: la creditul în valoare de 25.000 euro, rata este de 5 euro/lună iar restul de 250 euro/lună este doar dobânda, iar la celălalt credit în valoare de 29.000 euro rata este de 29 euro/lună iar restul de 330 euro/lună reprezintă dobânzi.

Prin completările la cererea de chemare în judecată depuse la dosarul cauzei pentru termenul din 08.05.2012 (f. 118-123), reclamanții au solicitat să se dispună, pe lângă petitele acțiunii introductive, și obligarea pârâtei la anularea clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit nr._/24.06.2009 și nr._/21.10.2008, precum și în actele adiționale aferente lor; și obligarea pârâtei la diminuarea ratei dobânzii aplicabile contractelor de credit prin schimbarea modului de calcul al dobânzii, cu respectarea OUG 50/2010.

Referitor la clauzele abuzive cuprinse în contractele de credit la care s-a făcut referire și în răspunsul la întâmpinarea pârâtei, la pct. 8.5 din actul adițional nr. 3/19.10.2011 la contractul de credit nr._/15.10.2008 se prevede că „BCR, oricând, pe durata contractului, va putea să transmită prin cesiune unei alte persoane oricare din drepturile sale din contract, precum și contractul în întregime, împreună cu garanțiile aferente, iar împrumutatul sau/și coplătitorul și/sau garantul ipotecar, prin semnarea acestui contract, este de acord în mod necondiționat cu privire la orice astfel de cesiune. BCR va notifica împrumutatul și, după caz, coplătitorul și/sau garantul ipotecar, cu privire la cesiunea drepturilor ce decurg din contract sau a contractului, prin scrisoare recomandată, în termen de 10 zile de la încheierea contractului de cesiune, cesiunea urmând a se aplica împrumutatului și după caz coplătitorului și/sau garantului ipotecar de la data primirii scrisorii BCR de notificare…”.

Clauza menționată mai sus constituie o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. n din Anexa 1 – lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, din Legea 193/2000, republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului să transfere obligațiile contractuale unei terțe persoane-agent, mandatar, etc., fără acordul consumatorului.

Deși reclamanții au continuat să plătească ratele la creditele contractate de la pârâtă, fiind de bună-credință, așa cum au mai arătat, pârâta manifestând rea-credință, în mod repetat, prin refuzul nejustificat de restructurare a creditelor, prin adaptarea acestora la veniturile salariale ale reclamanților, drastic diminuate, pârâta BCR a cesionat contractele de credit către Suport Colect SRL, fără a-i notifica în prealabil pe reclamanți, și, deși această clauză de cesiune nu este prevăzută decât în actul adițional nr. 3/19.10.2011 la contractul de credit nr._/15.10.2008, și nu și în contractul de credit nr._/24.06.2008.

O altă clauză abuzivă o reprezintă aceea că actul adițional nr. 3/19.10.2011 la contractul de credit nr._/15.10.2008, cum au mai menționat anterior în înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a fost prezentat reclamanților după perfectarea contractului de ipotecă la notar, fără a fi prezentat anterior pentru negociere, astfel încât, din cauza faptului că au fost efectuate formalitățile de ipotecă, fiind achitate taxele notariale și de înscriere în cartea funciară, s-au aflat în situația de a fi obligați la semnarea actului adițional întocmit de pârâta BCR potrivit propriei voințe, în mod unilateral. La fel a procedat pârâta BCR și la momentul încheierii contractului de credit nr._/24.06.2008 și nr._/15.10.2008, precum și a celorlalte acte adiționale la contractele de credit.

Astfel, pârâta BCR a manifestat un comportament abuziv, conform pct. 1 lit. b din Anexa nr. 1 la Legea 193/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, și, de asemenea, sunt clauze abuzive acele clauze care dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor și serviciilor care urmează să fie furnizate, sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare al unui serviciu, clauze care sunt stipulate la pct. 1 lit. e din Legea 193/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Contractele de credit menționate mai sus intră sub incidența Legii 193/2000, reclamanții împrumutați având calitatea de consumatori iar banca, pe cea de comerciant, astfel încât în cauză devin incidente disp. art. 1 alin. 1, 4 alin. 1, 2 pct. 1 lit. a din Anexa nr. 1 la Legea 193/2000, care interzic comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, adică de clauze nenegociate direct cu consumatorul și care, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi în contractele de credit, creează, în detrimentul consumatorului, și contrar cerințelor bunei credințe, n dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, prin refuzul nejustificat și repetat al pârâtei BCR de a le restructura reclamanților creditele contractate, deși aceștia și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, achitând ratele de credit în cuantumul care a fost posibil, raportat la veniturile lor diminuate de aprox. 1.500 lei/lună/familie, în ciuda relei credințe manifestate de pârâta BCR, referitor la diminuarea ratei dobânzii la credite sau orice altă modalitate de restructurare, constituie un comportament abuziv al pârâtei, conf. pct. 1 lit. g din aceeași Anexă, care prevede că „constituie clauze abuzive acele clauze care obligă consumatorul să-și îndeplinească obligațiile contractuale chiar și în situațiile în care comerciantul nu și le-a îndeplinit pe ale sale”.

Referitor la diminuarea ratei dobânzii aplicabile contractelor de credit_/24.06.2008 și nr._/21.10.2008, prin obligarea pârâtei BCR la schimbarea modului de calcul al dobânzii, prin respectare OUG 50/2010, la momentul contractării creditelor, rata dobânzii a fost stabilită de pârâta BCR la 7,4%/an, fixă în primul an, urmând ca ulterior să varieze în funcție de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50 puncte procentuale.

După primul an de contract, rata dobânzii, la ambele credite, a urcat la 10,40%, fără să se mai modifice ulterior, în ciuda fluctuației condițiilor de piață. În plus, reclamanților nu le-a fost aduse la cunoștință formula utilizată de bancă pentru a ajunge la nivelul impus. Odată cu . OUG 50/2010, pârâta BCR a decis să schimbe modul de calcul a dobânzii după formula Euribor la 6 luni + o marjă de 9,26%. Astfel, dobânda practicată de pârâtă e calculată cu încălcarea dispozițiilor contractuale, nefiind respectate cele ale art. 5 din contractele de credit ante-menționate, respectiv o dobândă de referință variabilă ce se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 pp. Așa fiind, pârâta trebuie să interpreteze dobânda de referință variabilă ca fiind reprezentată de Euribor, peste care să se adaugă marja 1,5 pp stabilită în contractele inițiale.

În primul an de creditare, s-a plătit o dobândă de 7,4% iar ulterior, banca a renunțat să mai afișeze dobânda de referință însă a cerut reclamanților dobânzi de peste 10% pe an. Astfel, în lipsa dobânzii de referință, aceasta devine chiar Euribor la 6 luni, aflată acum sub 1,35% pe an. În acest sens, reclamanții invocă și practica judiciară în materie.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 124-153).

Prin întâmpinarea la precizarea de acțiune depusă de reclamanții I. A. G. și I. B. F. (f. 155-165), pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare se arată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții solicită obligarea băncii la restructurarea creditului acordat în baza contractului de credit nr._/24.06.2008 sau acordarea unei perioade de grație, și anularea penalităților și a majorărilor de întârziere aplicate ratei creditului. De asemenea, reclamanții solicită anularea dobânzii aplicate pe perioada restructurării creditelor contractate (nr._/24.06.2008 și nr._/21.10.2008) și neînceperea executării silite de către aceasta.

Prin precizarea de acțiune depusă la termenul din data de 9.05.2012, reclamanții solicită instanței de judecată obligarea băncii la anularea clauzelor abuzive cuprinse în contractele de credit sus indicate și în actele adiționale încheiate la aceste contracte, fără a indica care sunt clauzele presupus abuzive a căror anulare o solicită. Prin aceeași precizare, reclamanții solicită și obligarea sa la diminuarea ratei dobânzii aplicabile contractelor de credit sus indicate, prin schimbarea modului de calcul al dobânzii prin respectarea OUG 50/2010.

B. solicită instanței să dispună obligarea reclamanților să își precizeze acțiunea, respectiv să indice care sunt clauzele presupus abuzive cuprinse în contractele de credit și actele adiționale aferente acestora. Așa cum rezultă din precizarea la acțiune, reclamanții solicită instanței să constate ca fiind abuzivă o situație de fapt, respectiv aceea că actul adițional nr. 3/2011 încheiat la contractul de credit nr._/21.10._, a fost semnat după perfectarea contractului de ipotecă la notar.

În acest context, pârâta invocă excepția lipsei capacității procesuale a sucursalei județene Bistrița-Năsăud a BCR și lipsa calității procesuale pasive a acesteia.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu . Sucursala Județeană Bistrița-Năsăud, ca instanța să o oblige la restructurarea creditului acordat în baza contractului nr._/24.06.2008, anularea dobânzilor acordate pe perioada restructurării ambelor credite contractate, neînceperea executării silite a reclamanților, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzei privitoare la posibilitatea de a cesiona creditul acordat. Pentru ca persoana chemată în judecată în calitate de pârâtă să poată sta în judecată, aceasta trebuie să aibă capacitate procesuală, atât capacitate procesuală de folosință, cât și capacitate procesuală de exercițiu.

În cazul unei persoane juridice, pentru ca aceasta să aibă atât aptitudinea de a avea drepturi și obligații în plan procesual, cât și aptitudinea de a-și valorifica singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, este necesar să aibă, înainte de toate, personalitate juridică. În speță, reclamanții au înțeles să cheme în judecată . Sucursala Județeană Bistrița-Năsăud, care nu are personalitate juridică și pe cale de consecință nici capacitate procesuală.

Relevante în cauză sunt dispozițiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, potrivit cărora: „Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa". Prin urmare, sucursalele nu au personalitate juridică, neavând un patrimoniu propriu. În situația ipotetică în care, urmare unei hotărâri judecătorești, ar cădea în pretenții, hotărârea judecătorească nu ar putea fi pusă în executare silită împotriva unei sucursale, datorită faptului că un asemenea debitor nu deține un patrimoniu propriu. Încheierea unor contracte bancare de către Sucursală, pentru care unitatea mamă i-a delegat competențe în acest sens, în temeiul unor dispoziții legale ce permit acest lucru, nu echivalează cu dobândirea personalității juridice de către aceasta. Calitatea de comerciant în ceea ce privește asumarea obligațiilor ce decurg din încheierea contractelor de credit bancar nu o poate avea decât B. C. Română.

Corect a reținut jurisprudența că din interpretarea art. 43 din Legea societăților comerciale rezultă că „sucursalele, agențiile, reprezentanțele etc., fiind dezmembrăminte fără personalitate juridică, nu pot sta în instanță în calitate de reclamantă sau pârâtă decât prin intermediul societății-mamă, singura care, alături de eventuale filiale ale societății, beneficiază de personalitate juridică". Este irelevant din acest punct de vedere faptul că . Județeană Bistrița-Năsăud este înregistrată în Registrul Comerțului, deoarece prin această înregistrare sucursala nu dobândește personalitate juridică, înregistrarea având în cazul sucursalei doar efect de asigurare a publicității față de terți, dispozițiile ar. 41 alin. (1) din Legea societăților comerciale referitoare la societatea comercială fiind de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult decât atât, având în vedere faptul că în cauza de față banca este o instituție de credit, relevante sunt și dispozițiile art. 7 alin. (1) pct. (I. 31) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului potrivit cărora sucursala este „orice unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia". Rezultă astfel în mod evident că sucursala unei instituții de credit, în cazul de față Sucursala Județeană Bistrița-Năsăud S.A., este o simplă unitate executivă („operațională"), dependentă juridic de societatea-mamă, singura care de altfel se bucură de capacitate procesuală.

Prin excepție de la regula sus-menționată, așa cum de altfel corect a reținut și jurisprudența, în virtutea caracteristicilor lor și a statutelor sau regulamentelor de organizare, sucursalele pot avea anumite drepturi de reprezentare în raporturile cu terții, în virtutea unei delegări de atribuții de reprezentare date de societatea mamă. Ca atare, capacitate de folosință și de exercițiu are societatea mamă iar aceasta poate delega exercițiul drepturilor reprezentanților sucursalelor, pentru apărarea drepturilor și intereselor acestora, condiție însă neîndeplinită în prezenta cauză.

De asemenea, conform art.41 al.2 Cod procedură civilă, societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, doar dacă au organe proprii de conducere. Or sucursalele BCR nu au organe proprii de conducere, în sensul textului de lege citat. Așadar, sucursalele, agențiile, reprezentanțele etc., fiind dezmembrăminte fără personalitate juridică, fără patrimoniu propriu și fără organe proprii de conducere, nu pot sta în instanță în calitate de reclamante sau de pârâte decât prin intermediul societății mamă, singura care, alături de eventualele filiale ale societății, beneficiază de personalitate juridică.

În ceea ce privește calitatea procesuală, Sucursala Județeană Bistrița-Năsăud a BCR SA nu este parte în contractele de credit ale împrumutaților. Mai mult, parte a contractului așa cum este de altfel menționat și la capitolul părți este BCR SA singura unitate cu personalitate juridică. Calitatea procesuală este dată de identitatea dintre titularul dreptului sau obligației și persoana parte în proces. În cazul de față nu există o asemenea identitate între titularul drepturilor și obligațiilor contractuale și pârâta BCR SA - Sucursala Bistrița-Năsăud.

Pe fondul cauzei, pârâta arată că ea consideră că a avut o atitudine adecvată față de solicitările reclamanților de rescadențare și acordare a perioadelor de grație.

Astfel, la contractul de credit bancar nr._/15.10.2008, a fost încheiat: actul adițional nr. 1/23.12.2009, prin care perioada de rambursare a fost mărită de la 300 la 480 de luni, iar pentru o perioada de 12 luni banca a acordat o reducere a dobânzii de o,9pp; Actul adițional nr. 2 /25.02.2011, prin care banca a acordat reclamanților un termen de 6 luni în care aceștia plăteau o rată diminuată de la 218,80 euro la 71 de euro, soldul creditului fiind consolidat la suma de 26.727,27 euro; Actul adițional nr. 3/19.10.2011, prin care banca a diminuat pe o perioadă de 12 luni rata lunară totală de la 262,09 euro la suma de 132 euro. Prin capitalizarea sumelor rezultate din diferența de rate, creditul a crescut la suma de 28.641,22 euro.

La contractul de credit bancar nr._/24.06.2008, a fost încheiat: Actul adițional nr. 2/5.07.2010, prin care banca a acordat o nouă perioadă de grație de 6 luni, prin capitalizarea datoriilor acumulate, suma creditului a crescut la 33.960,75 euro; Actul adițional nr. 3/25.02.2010, prin care reclamanții au beneficiat de diminuarea ratei totale de rambursat de la 335,09 euro la 100 de euro pe o perioadă de 6 luni. Prin capitalizarea sumelor reprezentând diferența dintre rata normală și cea diminuată, soldul creditului a crescut la suma de 34.960,79 euro.

Potrivit Regulamentului nr. 3/2007 în vigoare la data solicitării restructurării de către reclamantă, banca, în calitate de împrumutător, consideră că are dreptul de a stabili în cadrul reglementărilor interne, nivelul maxim admis pentru gradul total de îndatorare. Mai mult, solicită instanței să țină cont și de faptul că actuala reglementare a nivelului maxim admis pentru gradul de îndatorare, respectiv Regulamentul nr. 24/2011, instituie aceeași obligație a instituțiilor de credit de a elabora norme interne prin care să reglementeze acordarea, garantarea și derularea creditelor destinate persoanelor fizice.

Astfel, potrivit art. 6 din Regulamentul nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice emis de BNR, „împrumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor interne, în concordanță cu profilul și strategia lor de risc, cel puțin următoarele: litera f: nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv fundamentarea acestora, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit pentru investiții imobiliare), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției); în cazul creditelor de consum, nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare sunt stabilite inclusiv prin luarea în considerare a riscului valutar, a riscului de rată a dobânzii și a riscului de diminuare a veniturilor disponibile pe perioada de derulare a creditului".

Potrivit normei interne, banca a stabilit ca, în cazul rescadențării creditelor salariaților sectorului public, noul sold al creditului rezultat în urma capitalizării sumelor rezultate din rescadențare, nu poate avea o creștere de peste 15% din valoarea totală inițială a creditului.

Având în vedere că contractul de credit nr._/24.06.2008 a avut valoarea inițială de 29.564 euro și că soldul creditului a crescut la suma de 34.960,79 euro (cu 18,25%), banca solicită instanței să constate că nu a acordat reclamanților a patra restructurare a creditului nu din rațiuni legate de rea-credință, ci datorită normelor interne imperative pe care trebuie să le respecte.

Capătul de cerere referitor la constatarea presupusului caracter abuziv al clauzei privind cesiunea este inadmisibil, din perspectiva principiului pacta sunt servanda, ținând cont că reclamanții solicită instanței de judecată să intervină în raportul juridic contractul, prin anularea unor clauze din actele adiționale la Contractele de Credit. Or, instanța de judecată nu poate nesocoti principiul pacta sunt servanda și nu poate da curs cererii uneia din părțile contractuale de a lipsi de efecte, respectiv de a modifica clauze contractuale.

Pârâta consideră că este important de reținut că reclamanții, în mod eronat susțin că aceasta a cesionat contractele de credit care fac obiectul prezentului litigiu către ., aceștia primind din partea . o notificare, în calitate de mandatar al băncii, prin care aceștia erau atenționați că înregistrează restanțe la plăți. Prin urmare, neexistând un contract de cesiune încheiat cu ., reclamanții în mod neîntemeiat susțin că banca a cesionat creanțele fără a le notifica acest lucru.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000, pentru a putea fi considerată abuzivă o clauză trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: prevederile contractuale pretins abuzive nu se referă la obiectul principal al contractului; dispozițiile contractuale indicate ca fiind abuzive nu au fost negociate; există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care își are cauza în chiar inserarea în contract a clauzelor în discuție.

Clauza privitoare la posibilitatea băncii de a cesiona creanța nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorul având aceleași obligații de plată a ratelor conform convenției de credit, indiferent de creditor. De asemenea, clauza privitoare la posibilitatea băncii de a cesiona unei alte persoane drepturile sale a fost negociată cu reclamanții atât la încheierea convențiilor de credit cât și la încheierea actului adițional nr. 3/2011 la convenția de credit nr._/2008. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1391-1398 C. Civ aplicabile convenției de credit nr._/24.06.2008 și dispozițiilor art. 1566-1586 NCC, aplicabile actului adițional nr. 3 la convenția de credit nr._/15.10.2008, creditorul are dreptul de a ceda creanța sa unei alte persoane, fără a fi nevoie de acordul debitorului cedat, legea reglementând doar obligația notificării cesiunii pentru opozabilitate. Prin urmare, solicită să se constate că clauza referitoare la dreptul său de a ceda creanța sa unei alte persoane izvorăște din lege, iar nu din contractul încheiat între bancă cu reclamanții, astfel că o asemenea clauză nu poate fi considerată abuzivă.

De asemenea, reclamanții solicită instanței să constate presupusa clauză abuzivă fără a preciza care este aceasta în concret, reprezentată de încheierea actului adițional nr. 3/2011 la convenția de credit nr._/15.10.2008, după perfectarea contractului de ipotecă la notar. Or, așa cum se poate observa, reclamanții susțin că este abuzivă o situație de fapt, iar nu o clauză contractuală expres determinată în actul adițional sau convenția de credit nr._/15.10.2008. Prin urmare, nu poate fi considerată abuzivă, în temeiul dispozițiilor Legii 193/2000, o situație de fapt, ci numai o clauză concret determinată și menită să producă efecte juridice.

Mai mult, pârâta arată că nu a refuzat niciodată punerea la dispoziția reclamanților a actelor adiționale care urmau să fie semnate în urma discuțiilor purtate, cât timp aceștia cereau acest lucru, așa cum nu a refuzat nici punerea la dispoziție a convențiilor de credit care urmau să fie semnate, cât timp reclamanții făceau o cerere în acest sens fie și verbal. În pagina 4 a precizării de acțiune, reclamanții se consideră de bună-credință în mod eronat, dat fiind faptul că: "am achitat ratele de credit în cuantumul care a fost posibil raportat la veniturile noastre".

Obligațiile contractuale asumate de către reclamanți prin convențiile de credit nu pot fi considerate îndeplinite prin achitarea unei sume de bani stabilită de către reclamanți ca fiind una rezonabilă și suficientă, raportat la situația financiară a acestora. Latura socială descrisă de către reclamanți atât în acțiune cât și în precizarea de acțiune, motivele extrinseci invocate de aceștia nu pot conduce instanța la pronunțarea unei hotărâri de admitere a pretențiilor acestora, cât timp acestea sunt inadmisibile și lipsite de un temei legal.

Referitor la diminuarea ratei dobânzii aplicabile contractelor de credit analizate prin instituirea modului de calcul al dobânzii impus de OUG 50/2010, pârâta învederează că textul de lege nu a urmărit diminuarea ratei dobânzilor stabilite în convențiile de credit încheiate între instituțiile bancare și consumatori, scopul ei fiind acela de a oferi o transparență asupra modului de calcul al dobânzii. Potrivit art. 37 din OUG 50/2010, „în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință Euribor/libor/rebor la o anumită perioadă..., la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului". Prin urmare, banca a respectat prevederile OUG 50/2010 la încheierea actului adițional nr. 3 la convenția de credit nr._/15.10.2008, stabilind la pct. 9.1 din actul adițional că "dobânda curentă este variabilă și se calculează în funcție de cotația Euribor la 6 luni la care se adaugă 9,263 pp marjă fixă pe toată perioada de creditare".

Având în vedere că OUG 50/2010 a fost modificată prin Legea 288/2010, prezenta ordonanță aplicându-se doar contractelor noi încheiate de bancă nu și celor în curs de derulare (cum este situația creditelor analizate în prezentul dosar), pârâta nu a fost obligată la adaptarea clauzei privind dobânda cu cerințele OUG 50/2010. Noțiunea de dobândă variabilă este una generică și evocă nu numai faptul că dobânda nu este fixă pe durata rambursării creditului, ci și faptul că aceasta poate fi modificată în funcție de anumite criterii. În cadrul acestei noțiuni generale, în practica bancară s-au utilizat două tipuri de dobânzi variabile: dobânda variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă a băncii și dobânda variabilă în funcție de indicele de referință Euribor sau Libor.

Dobânda de referință variabilă avută în vedere la pct. 5 din contractele analizate este evident stabilită în funcție de dobânda de referință practicată de bancă, chiar dacă nu s-a precizat expres acest lucru, ceea nici nu era necesar, fiind subînțeles faptul că este vorba de dobânda de referință a băncii care a acordat creditul, adică B. C. Română. În cazul acestui tip de credite, în care dobânda variază în funcție de dobânda de referință a băncii, aceasta din urmă se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, spre deosebire de ipoteza în care dobânda variază în funcție de indicele de referință, a cărei evoluție este independentă de politica de creditare a băncii. La rândul său, costul resurselor de creditare are la baza următoarele elemente: indicele de referință Euribor/LIBOR (care este doar un element), costul cu rezerva minimă obligatorie și costurile de lichiditate. Toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementari ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul.

Modul de calcul al dobânzii de referință variabilă a BCR are la baza elemente obiective, ce țin de situația pieței financiar-bancare la un moment dat și nu poate fi discreționar întrucât regulile comerciale ce țin de concurența cu alte instituții financiar bancare, nu permit un mod de abordare a acestei probleme în maniera prezentată de către reclamanți. Nivelul dobânzii de referință BCR este stabilit în funcție de o . factori care se iau în considerare la calcularea acesteia: evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, astfel încât să reflecte costurile de refinanțare ale băncii; primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale; costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie sa le blocheze la BNR; costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor; modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

În condițiile crizei financiare și economice internaționale, creșterea de către bănci a dobânzilor la credite cu dobânda variabilă, în funcție de dobânda de referință a băncii s-a datorat impactului pe care criza l-a avut asupra creșterii costurilor cu rezerva minimă obligatorie (la baza căreia a stat decizia BNR) și a costurilor de lichiditate. Prin urmare, întotdeauna dobânda de referință a băncii este mai mare decât indicele de referință Euribor. De aceea, în practica bancară, atunci când dobânda variabilă se stabilește în funcție de dobânda de referință a băncii, marja este foarte mică (ca și în speță, în cazul ambelor contracte de credit doar 1,5 puncte procentuale). Atunci când dobânda variabilă se stabilește în funcție doar de indicele de referință Euribor/LIBOR, marja este cu mult mai mare (ca și în cazul actului adițional nr. 3/19.10.2011 - Euribor 6M + marja de 9,26%pp). Prin urmare, nu se poate prelua marja fixă care se adaugă dobânzii de referință a BCR și să se adauge la dobândă Euribor, așa cum se solicită în mod nejustificat împrumutații prin precizarea de acțiune. Instituțiile de credit sunt cele care stabilesc procentul de dobândă aplicabil împrumuturilor din oferta lor de creditare, pe care urmează să le acorde clienților săi, iar legiuitorul nu a impus o limitare a acestuia, astfel cum nu a impus nici o micșorare a costurilor creditelor aflate în derulare. Ceea ce însă urmăresc de fapt reclamanții este să obțină pe calea justiției ca printr-o interpretare fără nici un fundament legal și contractual să beneficieze, cu efect retroactiv, de o diminuare considerabilă a dobânzii.

În ceea ce privește finanțarea în euro a creditelor pe teritoriul României, aceasta se realizează, în principal, de pe piața internațională. Piața internă nu oferă această posibilitate raportat la deficitul de cont curent general de realitățile economice (populația României consumă mai mulți bani decât economisește). Rata dobânzii pe piața interbancară internațională la tranzacțiile în euro (Euribor) reprezintă etalonul pentru costul de finanțare în euro (cu scadența până la un an) și se formează zilnic în urma tranzacțiilor de volume mari între câteva dintre cele mai mari bănci internaționale, cu risc foarte scăzut (aproximativ 40 de instituții financiare). Acesta este cel mai redus cost de finanțare în euro și are un caracter exclusivist, fiind accesibil numai pentru băncile foarte mari. în aceste cazuri, la data prezentei Euribor cu scadența la 6 luni este de 1,14%.

Băncile comerciale din România nu se finanțează pe piețele internaționale la o rată a dobânzii scăzută. La costul banilor, se adaugă o primă care acoperă riscul specific de țară, primă ce poate fi aproximată prin CDS (Credit Defeault Swap) și care se regăsește, inclusiv, în costul fiecărei bănci din România. Prima e percepută de instituțiile financiare internaționale care sunt dispuse să-și asume riscul de țară. În cazul României, în cazul liniilor de credit, prima CDS este, în prezent, de aproximativ 3,8 puncte procentuale. Cel mai elocvent exemplu pentru înțelegerea costurilor de creditare îl reprezintă costul de finanțare guvernamentală (titluri de stat în euro). O instituție privată dintr-o țară nu se poate finanța pentru nevoile activității de creditare la un cost mai mic decât statul. Titlurile de stat denominate în euro emise de România, cu scadența cea mai apropiată - luna mai 2012 - sunt tranzacționate la 4,6%. în similar, un titlu de stat emis de Germania se tranzacționează la o rată a dobânzii de 0,5%. Diferența este dată de riscul de țară. în aceste condiții, dictate de piață, este firesc ca costul unui credit acordat în Germania să fie mult mai scăzut față de cel al unui acordat în România.

În concluzie, rata dobânzii de finanțare pentru România nu poate fi sub 5%, la care se adaugă celelalte elemente de cost ale unui credit, respectiv costul serviciilor de creditare (în condițiile în care, conform pretențiilor reclamanților, rata dobânzii curente ar trebui să fie sub 5%!).

Pentru termenul din 16.10.2012, reclamanții au formulat completare la cererea de chemare în judecată (f. 178-186), depunând în probațiune un set de înscrisuri (f. 187-213), la care a replicat pârâta prin depunerea unor note de ședință (f. 272-274), probate cu înscrisuri (f. 275-335), invocând tardivitatea completării cererii. Ulterior, la termenul din 20.11.2012 (f. 336), instanța a admis excepția tardivității, constatând decăderea reclamanților din dreptul de a completa acțiunea, raportat la prevederile art. 132 Cod procedură civilă.

Prin concluziile depuse la dosarul cauzei la termenul din 20.12.2012 (f. 359-362), reclamanții au solicitat să se dispună redeschiderea dezbaterilor pentru ca mandatarul lor să poată formula cuvenitele apărări ale drepturilor lor cu privire la încălcarea cărora a fost sesizată legal instanța, a analiza răspunsurile la interogatoriul băncii, care le-a fost comunicat în ziua dezbaterii cauzei în fond și a se efectua în cauză o expertiză contabilă, prin care persoane calificate și neutre să verifice realitatea derulării contractului.

Deși, așa cum s-a motivat în ședința de judecată de la termenul din 18.12.2012, avocatul angajat, obiectiv, nu a putut studia dosarul fiind împuternicit doar înainte cu câteva ore de dezbateri, iar răspunsul la interogator le-a fost comunicat reclamanților în aceeași ședință de judecată, instanța a respins cererea de amânare a cauzei și a dispus judecarea cauzei în fond cu amânarea pronunțării, apreciind că instanța este lămurită asupra aspectelor de fond ale cauzei. Astfel, aceștia consideră că dispoziția instanței de respingere a cererii de amânare s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 129 Cod Procedură Civilă și a dreptului la apărare a reclamanților.

La termenul de judecată din 20.11.2012, instanța a pus în discuția părților excepția tardivității completării acțiunii introductive, prin precizările depuse la 16.10.2012 și după ce s-a dat cuvântul părților instanța a admis excepția tardivității completării cererii introductive prin înscrisul depus pentru termenul din 16.10.2012, având în vedere că raportat la art. 132 Cod Procedură Civilă, „întregirea sau modificarea cererii se poate încuviința la prima zi de înfățișare, moment procesual care, în speță, a fost data de 08.05.2012”.

Reclamanții consideră că instanța a procedat la judecarea cauzei în fond la 18.12.2012 tocmai având în vedere admiterea acestei excepții, dar fără a mai observa că reclamanții și-au precizat acțiunea introductivă prin „Completările la cererea de chemare în judecată" depuse la fila 118 din dosar, în termenul legal, respectiv în ședința publică din 08.05.2012. Despre depunerea acestor completări se face vorbire și în încheierea de ședință din 08.05.2012 (f. 154) în care se precizează că reclamanții depun la dosar completarea cererii de chemare în judecată și arată că își mențin acțiunea așa cum a fost formulată și completată. Ori, prin această completare de acțiune în aliniatul 2 reclamanții solicită „obligarea pârâtei B.C.R. la diminuarea ratei dobânzii aplicabilă contractelor de credit în discuție și schimbarea modului de calcul al dobânzii prin respectarea O.U.G.nr. 50/2010". Aceasta înseamnă că reclamanții contestă modul de stabilire a dobânzii după primul an de dobândă fixă, prin raportarea la o dobândă de referință a băncii stabilită în mod nelegal.

Pârâta a sesizat această cerere a reclamanților și prin întâmpinarea depusă la 12.06.2012 (f. 155-165) sub pct. 4 arată că reclamanții „cer diminuarea ratei dobânzii prin schimbarea modului de calcul a dobânzii prin respectarea O.U.G. nr. 50/2010". De altfel și în răspunsurile la interogatoriu la întrebările 10, 17 și 18, pârâta face referire la modul de calcul a dobânzii care este formată din dobânda de referință a băncii și o marjă fixă, ceea ce este total nelegal.

La data de 21 iunie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori care transpun și implementează la legislația națională Directiva 2008/48/CEDO, a Parlamentului european și Consiliului din 23 aprilie 2008. Conform art. 37 lit."a" din O.U.G. nr. 50/2010 „dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință Euribor / LIBOR rata dobânzii de referință a B.N.R. în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului".

Potrivit art. 95 alin.(l) din ordonanță „pentru contractele aflate în derulare, creditorii au obligația, ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență", iar potrivit alin.(2) „modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență". Prin urmare, întrucât pârâta nu a procedat în intervalul de 90 de zile de la data încheierii actului adițional în conformitate cu disp. art. 37 lit."a", „b" și „c" din O.U.G. 50/2010, nemodificată, cu privire la formula dobânzii curente coroborat cu art. 4 pct. 2 din Condițiile Generale de creditare și art. 5 din contract, cererea noastră este justificată și admisibilă.

La această interpretare și constatare obligă și decizia Curții Constituționale nr. 1656/2011 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 care a statuat ca dezbaterea legii de modificare a ordonanței de către Camera decizională a avut loc după epuizarea efectelor art. 95, a termenului de 90 de zile în care trebuiau să-și îndeplinească obligațiile prevăzute de ordonanță. Dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea de aprobare nr. 288 începând cu 2 ianuarie 2011, trebuie citite și interpretate în coroborare cu art. II alin. (I) din aceeași lege, care prevăd că „actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractului agreați între părți". Curtea Constituțională concluzionează în sensul că: „modificările aduse art. 95 din ordonanța de urgență nu pot opera decât de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței de urgență altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanța de urgență până la data intrării în vigoare a legii de aprobare și ar opera retroactiv", în acest sens fiind și prevederile art. II alin.(2) din Legea de aprobare a ordonanței de urgență.

Prin urmare la formula de calcul a dobânzii nu sunt aplicabile dispozițiile Legii de modificare nr. 288/2010 deoarece ea nu poate avea caracter retroactiv, ci sunt aplicabile dispozițiile art. 95 și 37 lit."a" din O.U.G. nr. 50/2010 nemodificată în sensul că dobânda este formată din Euribor la care se adaugă 1,5 p.p. marjă fixă convenită de părți pentru întreaga durată a contractului. În acest sens s-a pronunțat și Î.C.C.J. București prin Decizia nr. 2015/06.04.2012 prin care se arată „Înalta Curte, constatând că în mod greșit instanța de apel, cu privire la capătul de cerere având ca obiect formula de calcul a dobânzii a făcut aplicarea Legii de modificare nr. 288/2010 acordându-i efecte retroactive, iar nu a dispozițiilor art. 95 și 37 lit."a" din O.U.G. nr. 50/2010 nemodificată, a admis recursul în raport de prevederile art. 304 pct.9 Cod Procedură Civilă, în care se încadrează criticile recurentei și a modificat în parte decizia atacată în sensul obligării intimatei pârâte la încheierea actelor adiționale și în conformitatea cu art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 nemodificată, în sensul că dobânda este formată din Euribor la care se adaugă 1,5 PP marjă fixă pe toată durata derulării celor două contracte, menținând restul dispozițiilor deciziei atacate".

Ori, privitor la aceste capete de cerere instanța nu putea fi lămurită din moment ce la dosar nu s-au depus acte din care să rezulte modul de stabilire a dobânzii pe întreaga perioadă de derulare a contractului. Acest lucru și chiar modul nelegal de aplicare a dobânzii nu poate fi stabilit decât printr-o expertiză contabilă ce ar urma să fie efectuată în cauză de un expert judiciar neutru.

Așa s-a procedat și într-un dosar cu o acțiune similară ce face obiectul dosarului Tribunalului Bistrița-Năsăud nr._ (instanța fiind sesizată anterior abrogării art. 2 pct. 1 lit. „a" din Codul de procedură civilă) în care s-a dispus efectuarea unei expertize care a stabilit realitatea derulării contractului și nelegalitatea modului de aplicare a dobânzii.

Pe de altă parte instanța de fond nu a ținut cont de „calitatea" părților din proces, respectiv reclamanții, persoane fără cunoștințe juridice și banca, ultraspecializată în acordarea de credite, ce prezintă contracte cu clauze prestabilite, la rândul său reprezentată de avocați specializați, pentru a realiza un echilibru și a oferi reclamanților un proces echitabil. Prin respingerea precizărilor făcute în octombrie 2012, a respingerii cererii de amânare pentru pregătirea apărării de reprezentantul ales și de administrare a unui probatoriu care să lămurească capetele de cerere formulate în termenul legal (08.05.2012) instanța de fond a abdicat de la dispozițiile art. 129 Cod Procedură Civilă.

Potrivit disp. art. 129 alin.(4) și (5) Cod Procedură Civilă: „(4) Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau întâmpinare. (5) Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor lor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc".

Ori, potrivit acestor dispoziții legale trebuiau cerute explicații reclamanților cu privire la capetele de cerere formulate, unele dintre ele în mod mai „confuz" și apoi să ordone probele necesare stabilirii adevărului. Neprocedând în acest fel, instanța a încălcat obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 363-372).

Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul din 22.01.2013 (f. 378-379), reclamanții au solicitat, având în vedere dispoziția de redeschidere a dezbaterilor și repunerea cauzei pe rol, obligarea pârâtei S.C. B. C. Romană SA. Ca, în vederea asigurării conformității contractului de credit bancar obiect a procesului, cu prevederile Legii nr. 50/2010, să încheie un act adițional la contract, prin care să se stabilească că pentru întreaga perioadă a derulării contractului dobânda este formată din Euribor la care se adaugă 1,2 puncte marjă fixă; că nu se va solicita nici un fel de comision pentru rambursarea anticipată a creditului; să de procedeze la recalcularea ratelor scadente și stabilirea unui nou grafic de rambursare cu deducerea sumelor achitate până în prezent, raportat la noua dobândă Euribor și marja fixă de 1,2 p.p.; și să se dispună ca în caz de refuz prezenta sentință să țină loc de act autentic.

De altfel, pârâta a înțeles că acestea sunt solicitările reclamanților și a răspuns acestora prin întâmpinarea depusă la dosar.

Cu privire ia nerespectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, aceștia arată că își mențin în totalitate susținerile din Concluziile scrise depuse pentru 20.12.2012.

Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul din 26.02.2013 (f. 384-387), reclamanții reiterează aspectele referitoare la nerespectarea de către bancă a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori care transpun și implementează la legislația națională Directiva 2008/48/CEDO, a Parlamentului european și Consiliului din 23 aprilie 2008.

Totodată, reclamanții învederează că, prin răspunsul la interogator formulat sub pct. b din întrebarea nr. 10, pârâta detaliază modul de calcul a dobânzii rară a indica rezultatele la care se ajunge (valoare creditului) și din care rezultă nerespectarea dispozițiilor legale mai sus arătate, procedând în așa fel încât costul creditului a devenit insuportabil. Același aspect rezultă și din adresa A.N.P.C. nr. 1048/29.07.2010, către Asociația Română a Băncilor unde se arată că: „pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda era compusă din dobânda de referinței a băncii + o marjă fixă, suntem de acord cu noua formulă de calcul să includă indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul + o marjă fixă, compusă din marja fixă existentă în contractul inițial, valabilă la data semnării contractului și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelului de referință, valabile la data intrării în vigoare a O. U.G. nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010.

Totodată, menționează că nu sunt de acord ca prin noua formulă de variație a dobânzii să crească dobânda pentru consumatori, fiind în concordanță cu solicitarea A.R.B. din adresa nr. 203/28.07.2010, punctul a. Având în vedere posibilele nemulțumiri ale consumatori/or în situația în care valorile indicilor de referință vor crește în viitor, menționăm faptul că A.N.P.C. a fost obligată să impună într-un act normativ criterii clare privind transparența modului în care variază dobânzile, tocmai din cauza nemulțumirilor semnalate de consumatori cu privire la faptul că, pe parcursul derulării contractului, creditorii au majorat dobânzile ori de câte ori au dorit, fără să aibă neapărat o justificare independentă de voința lor. De asemenea, în funcție de propria politică comercială și în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, creditorii au posibilitatea de a reduce marja de dobândă în condițiile în care valorile indicilor de referință au crescut peste puterea de acceptare a consumatorilor".

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 388).

Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul din 26.02.2013 (.f. 389-393), pârâta a invocat tardivitatea completării de acțiune depuse la termenul din 22.01.2013, excepție respinsă de instanță, la același termen (f. 430).

Prin nota de jurisprudență depusă la dosarul cauzei la același termen (f. 397-399), pârâta a sintetizat motivele esențiale avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea soluțiilor în spețe similare, soluții prin care instanța supremă a stabilit irevocabil că dobânda contractului de credit nu poate face obiectul cenzurii instanței de judecată conform articolului 4 din Legea nr. 193/2000 și nici potrivit OUG nr. 50/2010.

Astfel, Decizia nr. 4685/27.11.2012 pronunțată de ICCJ în dosarul nr._ * - „clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau renumerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Prin urmare, atât comisionul de risc, cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 103/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă înserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice”.

Decizia nr. 4520/15.11.2012 pronunțată de ICCJ în dosarul nr._ - "recurentele nu sunt îndreptățite să obțină modificarea prețului contractului prin intervenția instanței. În mod corect a reținut instanța de apel că nu este îndreptățită să intervină în raporturile juridice dintre părți și să fixeze un cuantum al dobânzii care nu este rezultatul acordului părților. (...) Instanța nu poate suplini consimțământul unei părți la încheierea unui act juridic, iar banca nu are obligația legală de încheiere a unui act adițional în sensul celor solicitate de recurentele reclamante. (...) În cazul contractului de credit încheiat de părți s-a stabilit ca preț al contractului o dobândă curentă variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă care, la rândul ei, se poate modifica în funcție de costul resurselor de creditare. Din cuprinsul art. 5 al contractului de credit rezultă că părțile nu au stabilit ca dobânda contractuală să varieze în funcție de indicele de referință Euribor, ci s-au referit la dobânda de referință variabilă a BCR (...). Atât Directiva 48/2008, cât și OUG 50/2010 în forma inițială, conțin dispoziții care atestă faptul că băncile pot prevedea o dobândă care să poată fi modificată în funcție de nivelul costurilor (...). Intervenția instanței în sensul solicitat de recurente ar însemna ca BCR să perceapă o dobândă inferioară dobânzii de finanțare obținută de aceasta și dobânzii acordate de Bancă la depozite, ceea ce duce la o disproporție între contraprestațiile părților și lipsește contractul de credit de cauză juridică. Cauza esențială a contractului este cea privind prețul, adică dobânda agreată de părți. Printr-o intervenție a instanței, dobânda, element negociat, devine element impus cu consecința lipsirii de cauză a contractului".

Decizia nr. 972/24.02.2012 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._ - ,,Înalta Curte constată că în cauză nu ne aflăm în prezența unor dificultăți în determinarea exactă a înțelesului contractului, care să rezulte dintr-o contradicție existentă între manifestarea expresă de voință și voința internă a părților, în contractele de credit se precizează expres formula de calcul a dobânzii creditului, fiind dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă o marjă procentuală de o până la 2 %. Pe de altă parte prin art. 2.10.a și 2.io.b din condițiile generale de creditare este atestată în mod clar existența a două produse de creditare, fiind mai mult decât evident că nu există identitate între dobândă de referință BCR și indicele de referință LIBOR/Euribor/BUBOR. Prin urmare, prin interpretarea coordonată a clauzelor contractuale, unele prin altele, se constată că, contractele de credit au privit dobânda variabilă stabilită în funcție de dobânda de referință BCR, nefiind vorba despre o clauză neîndoielnică, în sensul art. 983 Cod Civil".

Decizia nr. 2450/22.06.2011 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._ - „(...) prin perfectarea unui contract cu dobândă în raport de dobânda de referință variabilă a BCR - 8,7 la care sa adăugat marja de 1,5 puncte procentuale reclamantul și-a asumat riscul majorării dobânzii inițiale în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, semnând Convenția de credit și Condițiile Speciale fără a rezulta din poziția părții că acordul acestuia a vizat o dobândă Euribor + 1,5 %.(...). Cât privește dezechilibrul semnificativ instanța de apel trebuia să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul prețului, care în cauză este format din dobândă și comision".

Decizia nr. 1245/23.03.2011 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._ - ,,instanța de apel greșit a considerat inexistența unor clauze contractuale privind modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii. Atât în contractele de credit bancar (pct. 7) cât și în condițiile generale (pct. 2.10) erau prevăzute posibilitățile băncii de a modifica dobânda variabilă în funcție de evoluția indicelui de referință Libor/Euribor, fără consimțământul împrumutatului. Acesta din urmă avea posibilitatea ca în termen de 10 zile de la luarea la cunoștință a modificării dobânzii anuale, să accepte noul nivel al dobânzii aferente. Așadar acordul părților îndreptățea banca la modificarea dobânzilor în funcție de costul resurselor de creditarea, fără încheierea unui act adițional, întrucât părțile au convenit o dobândă variabilă. (...) se impune a fi amintite prevederile Directivei nr. 93/13 CE (art. 3 și 4) și ale Directivei 2008/48/CE (art. 19) care statuează valabilitatea clauzelor de modificare a dobânzilor în condițiile în care textul contractului de credit este clar, informarea consumatorului este efectivă, situații explicite în contractul supus analizei".

În același sens s-a pronunțat irevocabil și Curtea de Apel Cluj în dosarul nr._ prin Decizia nr. 82/11.06.2012 și Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ prin Decizia nr. 184/24.01.2012.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 400-429).

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din 18.03.2014 (f. 607-615), pârâta a solicitat să se dispună respingerea acțiunii ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată, reiterând parte din aspectele de fapt și de drept expuse anterior. În plus, subliniază faptul că, pe tot parcursul derulării celor două contracte de credit, a asigurat reclamanții de întreaga sa disponibilitate și colaborare, a înțeles dificultățile pe care le-au întâmpinat în restituirea creditelor și a adaptat în repetate rânduri cele două contracte de credit nevoilor lor, cu unicul scop ca aceștia să își îndeplinească la timp și în mod corespunzător obligațiile asumate contractual.

Astfel, în cazul contractului de credit nr._/15.10.2008 au fost încheiate 3 acte adiționale prin care a fost mărită perioada de rambursare a creditului și a fost redusă dobânda cu 0,9 p.p, (actul adițional nr. 1/2009), s-a diminuat rata de credit pe o perioadă de 6 luni (actul adițional nr. 2/2011), respectiv pe o perioadă de 12 luni (actul adițional nr. 3/2011), iar în cazul contractului de credit nr._/24.06.2008 au fost încheiate 3 acte adiționale prin care s-au acordat reclamanților perioade de grație de 6 luni (actul adițional nr. 1/2009 și nr. 2/2010) și s-a diminuat rata de credit pe o perioadă de 6 luni (actul adițional nr. 3/2010).

Potrivit Regulamentului nr. 3/2007, în vigoare la data solicitării restructurării de către reclamanți, respectiv Regulamentului nr. 24/2011, în vigoare la momentul de față, banca, în calitate de împrumutător, are dreptul de a stabili în cadrul reglementărilor interne nivelul maxim admis pentru gradul total de îndatorare. Potrivit normei interne, aceasta a stabilit că, în cazul rescadențării creditelor salariaților sectorului public, noul sold al creditului rezultat în urma capitalizării sumelor rezultate din rescadențare nu poate avea o creștere de peste 15% din valoarea inițială a creditului. B. nu a acordat reclamanților cea de-a patra restructurare a creditelor datorită normelor imperative ce trebuie respectate, iar nu din rațiuni legate de rea-credință.

B. consideră că nu poate fi obligată de către instanță nici să restructureze creditul, nici să anuleze dobânzile aferente creditului și nici să nu înceapă executarea silită, cererile fiind inadmisibile cât timp nu există un temei legal pentru astfel de solicitări, iar banca respectă condițiile contractuale și legale incidente. În condițiile în care instanța de judecată ar admite acțiunea reclamanților, ar interveni o modificare a prețului celor două contracte de credit contrară voinței părților de la data încheierii lui.

Prin decizia nr. 4520/15.11.2012, pronunțată în dosarul nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat tranșant în sensul că „cauza esențială a contractului este cea privind prețul, adică dobânda agreată de părți. Printr-o intervenție a instanței, dobânda, element negociat, devine element impus cu consecința lipsirii de cauză a contractului". Așadar, poziția ÎCCJ este neechivocă și tranșantă în sensul că nu este posibilă intervenția instanței în prețul contractual și că este perfect valabilă o clauză care prevede că dobânda variază în funcție de dobânda de referință variabilă a BCR, care la rândul ei depinde de costul resurselor de creditare.

Totodată, intervenția instanței în stabilirea prețului contractual duce la încălcarea principiul forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 din Vechiul Cod civil. Acesta este și sensul hotărârii CJUE pronunțată în data de 14 iunie 2012, prin care Curtea a statuat, în interpretarea art. 6 al. 1 al Directivei 93/13/CEE faptul că instanțele naționale nu au posibilitatea de a modifica conținutul clauzelor contractuale în cazul în care constată caracterul abuziv al acestora, singura posibilitate fiind de a exclude aplicarea acelei clauze contractuale (în condițiile în care contractul poate continua în lipsa acelei clauze). Prin urmare, raportat la petitele formulate de reclamanți, admiterea acțiunii lor ar presupune în mod automat o modificare a clauzelor contractuale referitoare la dobândă și comisioane, intervenția instanței în acest sens fiind lipsită de orice temei legal.

Clauzele cu privire la dobândă și comisioane fac parte pin prețul contractului și sunt exprimate în mod clar și inteligibil, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 întrucât clauzele contractuale contestate de reclamanți se asociază cu obiectul principal al contractului și sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Astfel, este evident faptul că dobânda și comisioanele percepute de bancă pentru creditul pus la dispoziție reprezintă prețul contractului, fiind contraprestația datorată de clienți băncii pentru serviciile sale. Prețul contractului nu se reduce nicidecum la dobândă, ci cuprinde absolut toate costurile contractuale percepute împrumutaților.

În același sens este și opinia Curții Supreme a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading v Abbey N. pic & Others, în care instanța a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de credit, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit. De asemenea, clauzele sunt redactate în mod clar și ușor de înțeles, reclamanții neavând nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a înțelege existența și întinderea obligațiilor sale. În cazul celor două contracte de credit se prevede expres că dobânda curentă este în cuantum fix de 7,4% pe an în primul an de creditare (dobândă promoțională), iar ulterior variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă a BCR plus 1,50 p.p. Rezultă așadar că modul de calcul al dobânzii contractuale este menționat expres în contracte la pct. 5 din condițiile speciale de creditare, într-o manieră clară și inteligibilă, fiind precizate componentele dobânzii - componenta variabilă (dobânda de referință variabilă a BCR, care variază în funcție de evoluția pieței) și componenta fixă (marja de 1,50 p.p.).

De asemenea, în ceea ce privește comisionul de rambursare, acesta este menționat expres în contracte, într-o manieră clară și inteligibilă, fiind precizate sumele care trebuie plătite, modul de calcul al acestor sume, respectiv intervalul de timp în care este valabil un anumit cuantum al comisionului. Dobânda și comisionul de rambursare, prin modul în care au fost inserate în contract și prin limpezimea prevederilor, sunt apte a fi ușor de înțeles. Un client cu minimă diligență ar fi avut cunoștință la încheierea contractului de sumele pe care acestea le presupun în sarcina sa, sume a căror plată și-a asumat-o prin semnarea contractului. Prin intermediul dispozițiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorilor, care nu pot profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Chiar dacă instanță trece peste interdicția impusă de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 103/2000, pentru a ajunge la o soluție justă cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzelor indicate de reclamanți, instanța trebuie să procedeze la verificarea condițiilor impuse de Legea nr. 103/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă. Instanța va constata că aceste condiții nu sunt însă întrunite în prezentul litigiu având în vedere următoarele aspecte: clauzele indicate ca fiind abuzive nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile pârâților.

Pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit analizat. În cadrul contractelor de credit, analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a percepe un cost (expres menționat încă de la început) dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția reclamanților o sumă de bani importantă ce urmează a fi restituită de-a lungul unei perioade îndelungate de timp. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul reclamanților de a primi de îndată, după momentul semnării contractului de credit, suma de bani împrumutată. În plus, prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea reclamanților de a solicita rezilierea contractului, conform dispozițiilor prevăzute în art. 1020 și 1021 din Codul Civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.

Analiza ansamblului prevederilor contractuale va conduce instanța la concluzia că nu există un dezechilibru între prestațiile părților și că, dimpotrivă, eliminarea/modificarea clauzelor referitoare la dobândă și comisionul de rambursare din convenția de credit ar crea un dezechilibru contractual, exclusiv în defavoarea Băncii. De asemenea, reclamanții solicită instanței să constate o clauză abuzivă fără să precizeze care este aceasta în concret, reprezentată de încheierea actului adițional nr. 3/2011 la convenția de credit nr._/2008, după perfectarea contractului de ipotecă la notar. Or, reclamanții susțin că este abuzivă o situație de fapt, iar nu o clauză contractuală expres determinată în actul adițional sau în contractul de credit nr._/2008. În baza Legii nr. 193/2000, nu poate fi constată drept abuzivă o situație de fapt, cu numai o clauză determinată în concret și menită să producă efecte juridice.

Dobânda pe referință variabilă a BCR are la bază factori obiectivi și nu depinde de voința discreționară a băncii. În cazul celor două contracte de credit supuse analizei, dobânda reclamanților a fost în cuantum fix de 7,40% în primele 12 luni (dobândă promoțională) și variabilă ulterior, fiind compusă din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, plus 1,50 p.p. Mai mult, în cazul contractului de credit nr._/05.10.2008, după . actului adițional nr. 3/19.10.2011, dobânda contractuală se calculează în funcție de Euribor 6M plus o marjă fixă de 9,263 p.p. Acest mod de calcul al dobânzii este perfect transparent și este în deplină concordanță inclusiv cu legislația actuală în domeniul contractelor de credit – OUG nr. 50/2010, motiv pentru care caracterul abuziv al dobânzii este exclus.

Dobânda de referință variabilă a BCR nu depinde de voința discreționară a băncii, ci de costul resurselor de creditare. La rândul lui, costul resurselor de creditare are la baza următoarele elemente: indicele de referința Euribor (care este doar unul dintre elemente) - acest indice este influențat de gradul de lichiditate de pe piața interbancară și este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de B. Națională a României; costul cu rezerva minimă obligatorie - este calculată ca procent din pasivele băncii cum ar fi depozitele clienților constituie un cost al băncii. Rezerva minimă obligatorie este ținută în conturi deschise în evidențele BNR cu o rată de dobândă foarte mică, sub nivelul ratelor de piață; costurile de Lichidate - element menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente. Prin urmare, indicele Euribor reprezintă numai unul dintre elementele avute în vedere la stabilirea dobânzii de referință variabile a BCR.

Așadar, dobânda de referință a BCR nu a variat nicidecum în mod discreționar în funcție de voința băncii, ci în mod obiectiv în funcție de costul resurselor de creditare, atât în sens crescător, cât și în sens descrescător. Începând din 2009 și până în prezent, dobânda de referință variabilă a BCR a avut următorul parcurs: ianuarie 2009 - septembrie 2011 - 8,90%; septembrie 2011 - martie 2012 - 9,512%; martie 2012 - septembrie 2012 - 9,042%; septembrie 2013 - martie 2013 - 8,30%; martie 2013 - septembrie 2013 - 8,097%; septembrie 2013 - prezent - 8,106%. Mai mult, reclamanții încearcă să inducă în eroare instanța cu privire la petitele acțiunii lor, solicitând acesteia să oblige banca la calcularea dobânzii după formula Euribor la 6 luni plus 1,20 pp.

Dobânda reclamanților a variat în funcție de dobânda de referință variabilă a băncii plus o marjă fixă de 3,50%, iar nu în funcție de indicele Euribor 6M. Reclamanții urmăresc în realitate modificarea clauzelor contractuale, mai exact modificarea modului de calcul al dobânzii contractuale. O astfel de solicitare este total neîntemeiată mai ales în cazul contractului de credit nr. contractului de credit nr._/05.10.2008, unde părțile au stabilit deja de comun acord ca dobânda să varieze în funcție de Euribor 6M plus o marjă fixă. Solicitarea reclamanților de a se diminua din nou dobânda în sensul dorit de ei reprezintă o dovadă clară de rea-credință.

În ceea ce privește posibilitatea instanței de a interveni în mecanismul contractual pentru a modifica prețul contractului, apreciază pârâta că o astfel de intervenție nu este permisă, iar în măsura în care instanța ignoră aceste argumente și consideră totuși că poate să intervină în mecanismul contractual, instanța de fond nu trebuie să facă o confuzie și să modifice modul de calcul al dobânzii în sensul dorit de reclamanți.

Dacă instanța ar stabili formula de calcul a dobânzii solicitată de reclamanți (Euribor la 6 luni + 1.20 p.p.), s-ar ajunge în prezent la o valoare a acesteia de aproximativ 1.60% pe an. Un astfel de cuantum al dobânzii este peste putință de imaginat, și sfidează nu numai logica și bunul simț juridic, dar orice principiu economic privind activitatea de creditare. Nicăieri în zona euro nu se practică dobânzi sub 5% (decât în situații excepționale, la credite de ordinul a milioane de euro, acordate pe termen scurt) - așa cum rezultă din Buletinul Băncii Central europene pe perioada 2007-2010. În plus, pentru a obține profit, ca orice societate comercială, la acest minim de 5% se adaugă celelalte elemente de cost ale unui credit, respectiv costul serviciilor de creditare, plus realizarea unui profit, căci banca este prin excelență un comerciant care nu poate exista în lipsa acestui scop.

După cum a reținut și Tribunalul Bistrița în Decizia nr. 12/10.12.2012 pronunțată în, apel în dosarul nr._, menținută prin decizia pronunțată în recurs în data de 16.10.2013 de Curtea de Apel Cluj: „profitul obținut de bancă prin perceperea unei dobânzi este ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul, iar existența unui semnificativ dezechilibru se poate aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului, dezechilibrul contractual fiind semnificativ dacă prin stipulare unor clauze abuzive se creează o dizarmonie gravă a contractului, acesta fiind lipsit de utilitate cel puțin pentru una dintre părți, existând o disproporție considerabilă și nejustificată între drepturile și obligațiile părților. Or, în cazul de față nu se poate vorbi despre o astfel de disproporție, dobânda percepută de bancă fiind în concordanță cu uzanțele bancare de pe piața națională". Pentru toate aceste motive, formula de calcul pretinsă de reclamanți este lipsită de orice temei legal și ar crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, exclusiv în detrimentul băncii.

Mai mult, reclamanții își întemeiază solicitarea de obligare a BCR la stabilirea dobânzii după formula Euribor + marjă fixă 1,20 P.P. pe dispozițiile OUG nr. 50/2010, inaplicabile în prezentul litigiu. Fiind intens criticată încă de la ., OUG nr. 50/2010 a fost semnificativ modificată de Legea nr. 288/2010. Una dintre modificările importante se referă la faptul că OUG nr. 50/2010 nu se aplică contractelor de credit în derulare la data intrării sale în vigoare. Prin urmare, banca percepe dobânda și comisioanele convenite de comun acord cu reclamanții prin contractele de credit încheiate în anul 2008, neavând obligația legală de a se conforma dispozițiilor OUG nr. 50/2010.

Cu privire la clauza prevăzută la pct. 8.5 din actul adițional nr. 3/19.10.2011, banca consideră că dreptul său de a cesiona creanța sa este un drept recunoscut de lege oricărui creditor, subscrisa inserând în cadrul condițiilor generale de creditare (parte integrantă din contractul de credit) această posibilitate a băncii. Potrivit dispozițiilor art. 1391-1398 Cod Civil, creditorul are dreptul de a ceda creanța sa unei alte persoane, fără a fi nevoie de acordul debitorului cedat, legea reglementând doar obligația notificării cesiunii pentru opozabilitate. Prin urmare, dreptul de a cesiona creanța este un drept recunoscut de lege oricărui creditor.

Astfel, bancare are un drept de proprietate asupra acestei creanțe și, prin urmare, are dreptul de a dispune de acest bun și de a hotărî cu privire la soarta sa, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic. În temeiul acestei prerogative, poate transmite dreptul său de proprietate unui terț, cesionând creanța noului proprietar. Îngrădirea dreptului de dispoziție asupra creanței afectează însăși esența dreptului de proprietate și reprezintă o încălcare grava a acestui drept. În plus, dreptul proprietarului de a dispune de bunurile sale este garantat inclusiv de Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a Drepturilor Omului. Mai mult, clauza privitoare la posibilitatea de a cesiona creanța nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorul având aceleași obligații de plată a ratelor conform convenției de credit, indiferent de creditor.

Referitor la negocierea și formarea contractului, Legea nr. 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut. Condițiile esențiale ale contractului de credit care atrag și costul acestuia sunt determinate exclusiv de client. Acestea sunt clauzele referitoare la moneda și suma creditului, la perioada de utilizare, dar și la rata dobânzii și tipul și valoarea comisioanelor. În contractul analizat, ceea ce este preformulat este numai conținutul clauzei în sine cu privire la perceperea dobânzii și comisioanelor ca parte a prețului contractului, nu și cuantumul/procentul acestora.

În ceea ce privește inadmisibilitatea restituirii prestațiilor, banca învederează că constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale poate avea ca efect, potrivit art. 13 din Legea specială nr. 193/2000, numai „modificarea clauzelor contractuale sau desființarea acelui contract, cu daune-interese". Sancțiunea juridică ce poate opera așadar în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității. Pentru acest motiv, solicitarea reclamanților privind „deducerea sumelor achitate până în prezent, raportat la noua dobândă Euribor și marja fixă de 1,20 p.p" este inadmisibilă.

Instanța nu poate da eficiență efectelor nulității reglementate de Codul civil de la 1864, întrucât acest act normativ are doar valoarea unei legi generale. În consecință, este lipsit de aplicabilitate în situația de față, cât timp efectele anulării unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000. Astfel, este de principiu că legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare față de norma de drept comun. În astfel de situații, legea generală se aplică numai unde legea specială nu dispune. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, dovedind astfel voința legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun prin prevederi de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate de bancă în temeiul contractului de credit. În măsura în care instanța ar constata drept abuzivă clauzele indicate, acestea nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestațiile deja executate de părți neputând fi restituite.

Mai mult, această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin, (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Astfel, art. 6 alin. (1) - Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Art. 7 alin. (2) - Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare". În consecință, capătul de cerere ce vizează restituirea sumelor achitate de împrumutați sunt inadmisibile și în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 616-620).

Prin concluziile depuse la dosarul cauzei la termenul din 18.03.2014 (f. 621-627), reclamanții au solicitat să se dispună admiterea acțiunii lor, astfel cum a fost formulat și precizată, reiterând aspectele de fapt și de drept expuse în cauză, subliniind incidența prevederilor OUG 50/2010 în speță.

Totodată, reclamanții invocă și dispozițiile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor care prevăd următoarele obligații ale creditorilor: „art.91 (l) - în cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condițiilor contractuale; art. 92 (l) - orice formă de publicitate feritoare la contractele de credit care indică o rată a dobânzii sau orice alte cifre referitoare la costul creditului pentru consumator va cuprinde informații standard, prin intermediul unui exemplu reprezentativ: a) rata dobânzii aferente creditului, fixă și/sau variabilă, împreună cu informații privind orice costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator; c) dobânda anuală efectivă, conform prevederilor legale specifice; e) valoarea totală plătibilă de consumator; art. 93 - în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli: b) dobânzile, precum și toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării și derulării contractului, respectiv aferente unor servicii în privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract, fără a se face trimiteri la condițiile generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris, g) în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: g ind. 1 - variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; g ind. 3 - formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia, i) orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de . are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opțiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiții. Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerată acceptare tacită".

În speță, reclamanții consideră că banca nu a respectat nici una din dispozițiile legale mai sus arătate și a procedat la stabilirea unei dobânzi după bunul său plac. De altfel, banca distorsionează clauza de sub pct.5 din contract privitoare la stabilirea dobânzii curente ca fiind formată din "dobânda de referință variabilă" care se afișează la sediile B.C.R., considerându-se îndreptățită să utilizeze o dobândă proprie B.C.R. cu o formulă de calcul după bunul său plac și nu în baza unor indici verificabili, cum prevede legea (art. 93 lit. "g" pct. 1-3)

Așadar, banca interpretează sintagma "care se afișează la sediile B.C.R." pusă după sintagma "dobândă de referință variabilă" nu ca obligație de a afișa la sediile B.C.R. acea "dobândă de referință variabilă" calculată potrivit legii, ci în sensul că cele 2 sintagme luate la un loc, respectiv "dobândă de referință variabilă", "care se afișează la sediile B.C.R." îi dă dreptul să calculeze o dobândă variabilă proprie, după bunul său plac cu singura condiție de a o afișa la sediile B.C.R.. Ori, o asemenea clauză în contract ar fi inadmisibilă chiar dacă „elegant" disimulată deoarece este potrivnică dispozițiilor art. 93 lit. „g ind. 1" potrivit cărora „este interzisă variația ratei dobânzii de voința furnizorului de servicii financiare".

De altfel, o asemenea clauză potrivit căruia acordarea creditului se face doar după voința creditorului constituie o condiție pur potestativă, care potrivit dispozițiilor art. 1010 din Vechiul Cod civil, este nulă. Și practica judiciară a stabilit că sintagma „dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B.C.R." este clauză abuzivă lovită de nulitate - Sentința Judecătoriei Pitești, rămasă irevocabilă, pronunțată în dosarul 14._, precum și altă practică relevantă în cauză.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 628-656).

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În baza contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din 15.10.2008 (f. 72-73), pârâta BCR SA a acordat reclamanților un credit cu ipotecă în sumă de 25.000 euro, cu o perioadă de rambursare de 300 de luni.

La solicitarea împrumutaților, banca a procedat în trei rânduri la restructurarea creditului, astfel:

- prin Actul adițional din data de 23.12.2009 (f. 74), părțile au convenit ca toate creanțele băncii, inclusiv sumele restante, să fie cumulate și capitalizate, creditul urmând să crească la suma de 25.103,67 euro, iar perioada de rambursare să se mărească de la 300 de luni la 480 de luni. De asemenea, pentru un termen de 12 luni, banca a acordat o reducere a dobânzii cu 0,9 puncte procentuale.

- prin Actul adițional nr. 2 din 25.02.2011 (f. 75-76), s-a convenit ca împrumutații să plătească, pentru 6 luni, o rată diminuată de la 218,80 euro la 71 de euro, soldul creditului fiind consolidat la suma de 26.727,27 euro, iar perioada de rambursare la 451 de luni.

- prin Actul adițional nr. 3 din 19.10.2011 (f. 77-84), s-a procedat la o nouă restructurare a creditului, prin diminuarea ratei lunare totale de plată, de la 262,09 euro la 132 euro, pe o perioadă de 12 luni, creditul ajungând la suma de 28.641,22 euro, iar perioada de rambursare la 444 de luni.

În baza contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din 24.06.2008 (f. 85-91), banca a acordat reclamanților un credit cu ipotecă pentru nevoi personale în sumă de 29.564 euro cu o perioadă de rambursare de 300 de luni.

Ca urmare a solicitărilor de restructurare formulate de împrumutați, între părți au fost încheiate:

- Actul adițional din data de 23.12.2009 (f. 92), conform căruia banca a acordat împrumutaților o perioadă de grație de 6 luni, în care să plătească doar comisioanele aferente creditului. Suma rezultată din ratele neplătite s-a capitalizat și astfel creditului a crescut la 31.436,66 euro, perioada de rambursare fiind de 283 de luni.

- Actul adițional nr. 2 din 05.07.2010 (f. 93), prin care s-a convenit acordarea unei perioade de grație de 6 luni, în urma căreia, prin capitalizarea datoriilor, suma creditului a crescut la suma 33.156,75 euro, cu o perioada de rambursare de 276 de luni.

- Actul adițional nr. 3 din 25.02.2011 (f. 94-95), prin care s-a procedat de comun acord la o diminuare a ratei totale de rambursat, de la 335,09 euro la 100 euro, pe o perioada de 6 luni. Prin capitalizarea sumelor reprezentând diferența dintre rata normală și cea diminuată, soldul creditului a crescut la suma 34.960,79 euro.

1. În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la restructurarea creditului acordat în baza contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din 24.06.2008 și de anulare a penalităților și a majorărilor de întârziere aplicate ratei creditului, instanța o va respinge în considerarea argumentelor descrise mai jos.

Așa cum s-a arătat anterior, pârâta a acceptat încheierea a câte 3 acte adiționale pentru fiecare contract de credit încheiat cu reclamanții, însă a refuzat încheierea celui de-al patrulea act adițional la contractul nr._ din 24.06.2008.

Conform art. 4^3 din Regulamentul BNR nr. 3/ 2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, „la acordarea creditului, împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia”.

Potrivit art. 4 alin. (1), lit. f) din același regulament, împrumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor interne, în concordanță cu profilul și strategia lor de risc, „nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv fundamentarea acestora, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției), iar în cazul creditelor care nu beneficiază de garanția statului sau care nu sunt garantate cu ipoteci asupra proprietăților imobiliare locative ori a terenurilor intravilane, nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare sunt stabilite inclusiv prin luarea în considerare a riscului valutar, riscului de rată a dobânzii, precum și a posibilității de majorare a costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract”.

Raportat la prevederile legale menționate, banca a stabilit prin norma sa internă că, în cazul rescadențării creditelor salariaților din sectorul public, noul sold al creditului, rezultat în urma capitalizării sumelor rezultate din re-scadențare, nu poate avea o creștere de peste 15% din valoarea inițială totală a creditului.

Cum, în cazul contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din 24.06.2008, această condiție nu a putut fi îndeplinită, instanța reține că refuzul pârâtei de a restructura a patra oară creditul acordat reclamanților este justificat.

Referitor la penalităților și majorările de întârziere aplicate ratei creditului, acestea au fost calculate exclusiv în baza clauzelor contractuale, în cazul ambelor credite de care au beneficiat reclamanții, astfel încât anularea acestora s-ar constitui într-o înfrângere a principiului consacrat de prevederile art. 969 C.civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Nu poate fi reținută incidența în cauză a regulilor aplicabile imposibilității fortuite de executare ce ar determina o stingere a obligației de plată.

Pe de o parte, datorită momentului încheierii contractelor de credit, raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 287/2009, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 2009, ci ale Codului civil din 1864.

Pe de altă parte, situația de care se prevalează reclamanții, respectiv diminuarea veniturilor lor salariale, nu poate fi asimilată forței majore și nici nu este de natură să genereze o imposibilitate de executare. Nici măcar lipsa totală a veniturilor salariale nu ar putea determina imposibilitatea executării obligației, de vreme ce această împrejurare nu poate fi invocată în cazul în care obligația are, precum în speță, bunurilor de gen (bani).

2. Ținând seama de puterea de lege a contractelor încheiate de părți, instanța va respinge și cererea de anulare a dobânzilor aplicate pe perioada restructurării creditelor contractate în baza contractelor de credit nr._/24.06.2008, reprezentând 29.564 euro, respectiv Maxi Credit cu ipotecă, și contractul nr._/21.10.2008, reprezentând 25.000 euro, respectiv Maxi credit cu ipotecă, pentru perioada 2009-2011 și pentru viitor, pe parcursul restructurărilor, până la revenirea situației economice a reclamanților.

Aceste dobânzi au fost percepute în temeiul clauzelor inserate în contractele de credit nr._ din 15.10.2008 și nr._ din 24.06.2008 și țin de însăși natura contractelor de credit.

3. Urmează a fi respinsă și „cererea de neîncepere a executării silite a reclamanților pentru datoriile acumulate la ratele creditelor contractate, din culpa exclusivă a pârâtei care a fost de rea - credință, nerestructurând creditele la termen, conform cererilor depuse de reclamanți la sediul pârâtei - BCR Sucursala Bistrița”.

Un prim aspect ce se impune a fi precizat este acela că reclamanții nu au probat pretinsa rea-credință a pârâtei în derularea convențiilor de credit.

Dimpotrivă, prin acceptarea restructurării de câte trei ori a fiecăruia din cele două credite acordate, pârâta a dovedit disponibilitate și flexibilitate în relația cu clienții.

Imposibilitatea obiectivă de a conveni cu reclamanții o nouă restructurare, generată de limitele impuse de Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și de normele interne elaborate în aplicarea acestui regulament, nu poate fi considerată rea credință.

Potrivit art. 371^1 C.pr.civ., obligația stabilită printr-un titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar, în caz contrar, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită.

În respectul principiului constituțional al garantării dreptului de proprietate, instanța nu ar putea îngrădi dreptul constituțional al creditoarei de a utiliza toate mijloacele legale în vederea recuperării creanței sale, inclusiv calea executării silite, în eventualitatea în care debitorii nu și-ar îndeplini benevol obligațiile contractuale asumate.

Desigur că, în egală măsură, într-o atare ipoteză, debitorii beneficiază, la rândul lor, de posibilitatea formulării contestației la executare, acțiune în cadrul căreia să invoce orice apărări în legătură cu executarea silită inițiată, prin ipoteză, de creditoare.

4. În ceea ce privește cererea de anulare a clauzelor abuzive în cele două contracte de credit încheiate de reclamanți cu BCR SA, instanța o va respinge, în considerarea aspectelor descrise în cele ce urmează.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul poate fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Încă de la început trebuie subliniat faptul că, așa cum rezultă chiar din răspunsurile la interogatoriile administrate la termenul din data de 20.11.2012 (f. 290-297), reclamanții au avut posibilitatea de a negocia cu reprezentanții băncii oferta cea mai avantajoasă de creditare, pârâta fiind, de altfel, singura bancă dispusă să accepte garantarea împrumutului cu un imobil situat într-o zonă rurală.

O primă clauză denunțată de reclamanți ca fiind abuzivă este cea prevăzută de art. 8.5 din Actul adițional nr. 3 din 19.10.2011 (f. 77-84) la contractul de credit nr._ din 15.10.2008, referitoare la dreptul creditoarei de a transmite unei alte persoane oricare dintre drepturile sale din contract, precum și contractul în întregime, împreună cu garanțiile aferente.

Verificând clauza incriminată, în lumina normei evocate, instanța reține că aceasta nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorii având aceleași obligații de plată a ratelor conform convenției de credit, indiferent de creditor. Mai mult, art. 8.5 nu face decât să reitereze opțiunea legală pusă la dispoziția creditorului de dispozițiilor art. 1391-1398 Cod Civil, potrivit cărora creditorul are dreptul de a ceda creanța sa unei alte persoane, fără a fi nevoie de acordul debitorului cedat, legea reglementând doar obligația notificării cesiunii pentru opozabilitate.

Reclamanții invocă, de asemenea, caracterul abuziv al faptului că Actul adițional nr. 3 din 19.10.2011 (f. 77-84) la contractul de credit nr._ din 15.10.2008 le-a fost prezentat după perfectarea contractului de ipotecă la notar, motiv pentru care au fost obligați la semnarea acestuia.

Instanța reține, pe de o parte, faptul că declanșarea mecanismelor specifice de apărare a drepturilor consumatorilor, create de Legea nr. 193/2000, presupune, cu necesitate, indicarea clauzelor contractuale în cuprinsul cărora aceste drepturi ar fi încălcate, aceste mecanisme neputând fi utilizate ca remediu al unor împrejurări precontractuale, în legătură cu care părțile ar avea nemulțumiri.

Pe de altă parte, reclamanții își invocă propria culpă în legătură cu ordinea semnării contractului de ipotecă și a actului adițional, deoarece nu au probat existența vreunei presiuni din partea reclamantei de a încheia mai întâi contractul de garanție și doar ulterior actul modificator al contractului de credit.

Mai mult, chiar în condițiile în care efectuaseră formalitățile de constituire a ipotecii, conform principiului autonomiei de voință, reclamanții nu puteau fi obligați la semnarea actului adițional, ci, în măsura în care ar fi identificat vreun viciu de consimțământ, ar fi putut solicita, eventual, anularea contractului de ipotecă.

5. Instanța va respinge și cererea de obligare a pârâtei S.C. B. C. Romană SA. să încheie un act adițional la contract, „prin care să se stabilească că pentru întreaga perioadă a derulării contractului dobânda este formată din Euribor la care se adaugă 1,2 puncte marjă fixă și că nu se va solicita niciun fel de comision pentru rambursarea anticipată a creditului; să se procedeze la recalcularea ratelor scadente și stabilirea unui nou grafic de rambursare cu deducerea sumelor achitate până în prezent, raportat la noua dobândă Euribor și marja fixă de 1,2 puncte procentuale, iar, în caz de refuz, să se dispună ca hotărârea să țină loc de act autentic”.

Conform art. 5 din contractul de credit nr._ din 15.10.2008 (f. 72-73) și art. 5 din contractul de credit nr._ din 24.06.2008 (f. 85-91), la data încheierii acestora dobânda curentă era, în ambele cazuri, de 7,4% pe an, fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă urma să se mențină constantă pe o perioadă de 12 luni. Ulterior, dobânda curentă era formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50.

Prin Actul adițional nr. 3 din 19.10.2011 (f. 77-84), părțile au stabilit că, în cazul contractului de credit nr._ din 15.10.2008 (f. 72-73) dobânda curentă este variabilă, și se calculează în funcție de cotația EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 9.263 puncte procentuale marjă fixă pe an pe restul perioadei de creditare.

Potrivit prevederilor art. 95 alin. (l) din O.U.G. nr. 50 din 09 iunie 2010, forma în vigoare la data publicării, pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile ordonanței. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței, iar alin. (5) prevede că, nesemnarea de consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Ulterior, articolul citat a fost modificat prin Legea nr. 288 din 28 decembrie 2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010, astfel: „prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37^1, ale art. 66 - 69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50 - 55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66 - 71".

Instanța constată că, în cazul contractului de credit nr._ din 15.10.2008, banca a respectat prevederile art. 37 lit. a) OUG nr. 50/2010, potrivit cărora în contractele de credit cu dobândă variabilă, aceasta „va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului”.

Contrar susținerilor reclamanților, se impune a fi precizat faptul că, O.U.G. nr. 50/2010, emisă în aplicarea Directivei 48/2008 a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, nu prevede vreo regulă care să ducă la determinarea nivelului dobânzii contractuale potrivit unei formule de calcul în care dobânda de referință a băncii să fie înlocuită cu indicele EURIBOR, păstrându-se marja fixă din contractul inițial.

Atât Directiva, cât și O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială, conțin dispozițiile care atestă faptul că băncile pot prevedea o dobândă care să poată fi modificată în funcție de nivelul costurilor.

În consecință, vor fi înlăturate concluziile expertizei contabile efectuate în cauză de experta P. M. (f. 544-565), potrivit cărora modul de calcul al dobânzii variabile trebuia să fie: dobânda= marja fixă de 1,50 + indicele de referință EURIBOR la 6 luni.

Legiuitorul a lăsat la aprecierea băncii determinarea cuantumului marjei fixe, fără a o constrânge să păstreze cuantumul marjei fixe deja stipulat în contractul de credit. În aplicarea acestei prevederi legale, banca are dreptul de a stabili marja fixă a dobânzii, astfel încât noul nivel al dobânzii contractuale să rămână același față de cel prevăzut în contractul de credit.

Din cuprinsul adresei A.N.P.C. nr. 1048 din 29 iulie 2010 (f. 388), trimisă A.R.B., rezultă că modul de calcul al dobânzii ce urmează a fi stabilit în vederea conformării cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială nu presupune înlocuirea dobânzii de referință a băncii cu unul dintre indicii EURIBOR/LIBOR/ROBOR și păstrarea marjei fixe din contractul inițial.

Autoritatea confirmă că noua formulă de calcul a dobânzii contractuale nu trebuie să ducă la diminuarea nivelului dobânzii, deci a prețului contractului, băncile având dreptul să mențină nivelul dobânzii agreat de părți prin semnarea contractului de credit inițial.

Intervenția instanței în sensul solicitat de reclamanți ar însemna ca B.C.R. să perceapă o dobândă inferioară dobânzii de finanțare obținută de aceasta și dobânzii acordate de bancă la depozite, ceea ce duce la o disproporție între contraprestațiile părților și lipsește contractul de credit de cauză juridică.

Cauza esențială a contractului este cea privind prețul, adică dobânda agreată de părți. Printr-o intervenție a instanței, dobânda, element negociat, devine element impus cu consecința lipsirii de cauză a contractului.

În ceea ce privește contractul de credit nr._ din 24.06.2008 (f. 85-91), instanța reține că art. 95 din OUG nr. 50/2010, în forma în vigoare la data promovării acțiunii (03.11.2011), scoate din sfera de aplicabilitate a respectivei ordonanțe contractele în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia.

Reclamanții au invocat faptul că, prin Decizia Curții constituționale nr. 1656 din 28 decembrie 2010 s-a statuat că dispozițiile art. 95 din ordonanța de urgență, astfel cum au fost modificate prin legea de aprobare, trebuie citite și interpretate în coroborare cu dispozițiile art. II alin. (1) din aceeași lege, care prevăd că "Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți".

În aceeași decizie s-a reținut că „modificările aduse art. 95 din ordonanța de urgență nu pot opera, în ciuda exprimării defectuoase a textului de lege, decât de la data intrării în vigoare a Legii de aprobare a ordonanței de urgență, altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanța de urgență până la data intrării în vigoare a legii de aprobare și ar opera retroactiv.”

Ceea ce pierd din vedere reclamanții este tocmai faptul că, producându-și efectele începând cu data de 2 ianuarie 2011, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010, determină modificarea, începând cu aceeași dată a art. 95 din ordonanța de urgență.

Prin urmare, la data promovării acțiunii, 03.11.2011, reclamanții nu se mai pot prevala de dispozițiile art. 95 în forma inițială, de vreme ce acest articol a fost modificat, așa cum s-a arătat anterior, începând cu data de 2 ianuarie 2011.

Este adevărat că în situația în care Legea nr. 288/2010 ar înlătura efectele produse de ordonanța de urgență până la data intrării sale în vigoare ar opera retroactiv, însă, este la fel de adevărat că aplicarea formei inițiale a prevederilor art. 95 din ordonanța de urgență, ulterior modificării acestora, nu s-ar putea face decât cu încălcarea dispozițiilor actului normativ în vigoare la data formulării cererii.

În considerarea aspectelor de fapt și de drept expuse anterior, instanța va respinge acțiunea reclamanților.

Potrivit art. 274 alin. (3) C.pr.civ., „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Întemeindu-se pe prevederile citate, instanța va reduce onorariul avocațial solicitat în cauză de pârâtă (f. 616), de la suma de 9028,72 lei, la suma de 5.000 lei, ținând seama de faptul că apărările formulate sunt comune unui număr ridicat de procese cu același obiect, munca depusă fiind facilitată de utilizarea unor apărări standard ale băncii în procesele cu clienții

Prin urmare, raportat la prevederile art. 274 alin. (1) C.pr.civ., instanța va obliga reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de transport și parțial onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge acțiunea formulată de reclamanții I. A. G., cu domiciliul în Bistrița, .. 30, ., ., jud. Bistrița-Năsăud, și I. B. F., cu domiciliul în Bistrița, ., ., jud. Bistrița-Năsăud, ambii cu domiciliul procesual ales în localitatea Șieu O., nr. 95, jud. Bistrița-Năsăud în contradictoriu cu pârâta BCR SA, cu sediul procesual la SCA N. N. D. Kingston Petersen, în București, Șoseaua București-Ploiești, nr.1A, ., Sector 1, Complexul Bucharest Business Park.

Obligă reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de transport și parțial onorariu avocațial.

Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 01.04.2014.

PREȘEDINTE, GREFIER,

C. R. R. M. T.

RED/DACT: CRR/R. 10.07.2014 5 exp.

← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6197/2014. Judecătoria...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 9137/2014.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Prestaţie tabulară. Sentința nr. 8569/2014. Judecătoria BISTRIŢA Fond funciar. Sentința nr. 8368/2014. Judecătoria BISTRIŢA Investire cu formulă executorie. Încheierea nr. 2014/2014. Judecătoria BISTRIŢA Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6197/2014. Judecătoria BISTRIŢA Plângere contravenţională. Sentința nr. 9137/2014. Judecătoria BISTRIŢA Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr. 9260/2014. Judecătoria BISTRIŢA Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Încheierea nr. 6848/2014. Judecătoria BISTRIŢA Plângere contravenţională. Sentința nr. 7860/2014. Judecătoria BISTRIŢA