Pretenţii. Sentința nr. 7162/2014. Judecătoria BISTRIŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7162/2014 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 29-09-2014 în dosarul nr. 10664/190/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA BISTRIȚA
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 7162/2014
Ședința publică din data de 29 Septembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: T. L. M., Președinte secție civilă
GREFIER: M. I. F.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile formulate de reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ TÂRGU M. în contradictoriu cu pârâtul B. R. B., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
În temeiul art. 258 C.pr.civ., instanța încuviințează proba cu înscrisurile depuse la dosar și, constatând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților, reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile, constată:
Prin cererea înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ TÂRGU M. a solicitat să se dispună obligarea pârâtului B. R. B. la plata sumei de 5.095,52 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate persoanei vătămate C. M. A., domiciliat în localitatea Bistrița, .. 2, . Năsăud, servicii medicale de care aceasta a beneficiat în cadrul Spitalului C. Județean de Urgență Târgu M., în Secția Ortopedie și Traumatologie, în perioada 04.05._09, ca urmare a faptei săvârșite de către pârât; precum și la plata dobânzii legale conform legii, calculată de la data externării persoanei vătămate din cadrul Spitalului C. Județean de Urgență Târgu M. și până la plata efectivă a debitului de către pârât; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că pârâtul B. R. B., prin conduita sa culpabilă, a produs vătămări corporale persoanei vătămate, numitului C. M. A., care a primit îngrijiri medicale în Secția Ortopedie și Traumatologie a Spitalului C. Județean de Urgență Tg. M., în perioada 04.05._09, în urma accidentului de circulație din data de 03.05.2009, așa cu reiese din Rezoluția din data de 07.12.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița, comunicată reclamantului la data de 04.05.2010, precum și din Referatul cu propunerea de scoatere de sub urmărire penală al Inspectoratului de Poliție Județean Bistrița Năsăud - Serviciul Rutier, comunicat la data de 22.10.2013, reținându-se următoarele: „în dimineața de 03.05.2009, în jurul orei 04.00, învinuitul împreună cu persoana vătămată C. M. A., s-au deplasat la o cabană situată în localitatea Piatra Fântânele, aparținând unui prieten comun G. C. S.. Cei doi s-au deplasat cu autoturismul menționat mai sus, care a fost condus de învinuit. În locul respectiv, în jurul orei 08.00, după ce a servit o gustare, învinuitul a consumat băuturi alcoolice după care s-a urcat la volanul autoturismului și l-a condus între Bistrița, avându-l ca pasager pe C. M. A.. Înainte de a intra în localitatea Mureșenii Bîrgăului, în zona km. 99+400m, pe un sector de drum aflat în reabilitare, cu diferență de nivel între cele două sensuri de deplasare de cca. 5 cm, datorită așternerii unui covor asfaltic nou, pe banda de circulație aferentă sensului de deplasare Bistrița-Vatra Dornei, din motive ce nu au putut fi stabilite, autoturismul condus de învinuit a intrat în derapaj spre stânga, și fiind pierdut de sub controlul conducătorului s-a răsturnat în partea stângă a drumului public pe versantul muntelui, oprindu-se în locul în care a fost găsit de organele de cercetare (...) Fapta de a produce un accident rutier care a avut ca urmare vătămarea corporală a persoanei vătămate C. M. A., care a suferit vătămări corporale ce au necesitat pentru vindecare 55-58 zile de îngrijiri medicale, reținută în sarcina învinuitului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 184 alin. 1 și 3 C.pen. Constat însă că a intervenit unul din cazurile în care acțiunea penală nu poate fi exercitată, respectiv situația prevăzută de art. 10, alin. 1 lit. f) din C. proc. pen. astfel că, urmează a se propune neînceperea urmăririi penale”.
Ca urmare a accidentului C. M. A. a fost internat în unitatea reclamantă, în Secția Ortopedie și Traumatologie a Spitalului C. Județean de Urgență Tg. M., în perioada 04.05._09, unde a beneficiat de servicii medicale, contravaloarea acestora fiind în sumă de 5.095,52 lei, conform Decontului de cheltuieli, anexat prezentei.
Având în vedere că, prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița s-a dispus neînceperea urmăririi penale a pârâtului, unitatea reclamantă nu și-a putut valorifica pretențiile civile în cadrul procesului penal, motiv pentru care se adresează instanței civile prin prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală.
Reclamantul precizează că, în vederea valorificării dreptului de creanță al unității față de pârât, anterior promovării prezentei cereri de chemare în judecată, în aplicarea art. 2, alin. (1) și alin. (12) din Legea nr. 192/2006 - privind medierea și organizarea profesiei de mediator, a procedat la solicitarea convocării pârâtului la ședința de informare privind avantajele medierii. Astfel, potrivit art. 2, alin. (1) din Legea nr. 192/2006, "dacă legea nu prevede altfel, părțile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la ședința de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanșarea unui proces în fața instanțelor competente, în vederea soluționării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege". De asemenea, la art. 2, alin. (12) din Legea nr. 192/2006 se prevăd următoarele: "Instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanșarea procesului până la termenul dat de instanță în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60 alin. 1 alin. (1) lit. a)-f)".
În același context, își găsesc aplicabilitate și prevederile art. 601 din aceeași Lege nr. 192/2006, potrivit căruia: "Art. 60 alin. 1. - (1) în litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluționare a conflictelor, părțile și/sau partea interesată, după caz, sunt ținute să facă dovada că au participat la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, în următoarele materii: a) în domeniul protecției consumatorilor, când consumatorul invocă existența unui prejudiciu ca urmare a achiziționării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanțiilor acordate, a existenței unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori și operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislația națională sau a Uniunii Europene în domeniul protecției consumatorilor; b) în materia dreptului familiei, în situațiile prevăzute la art. 64; c) în domeniul litigiilor privind posesia, grănițuirea, strămutarea de hotare, precum și în orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate; d) în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură; e) în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de muncă; f) în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepția litigiilor în care s-a pronunțat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvență, a acțiunilor referitoare la registrul comerțului și a cazurilor în care părțile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1.013-1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025-1.032 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare; g) în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală, după formularea plângerii, dacă făptuitorul este cunoscut sau a fost identificat, iar victima își exprimă consimțământul de a participa la ședința de informare împreună cu făptuitorul; dacă victima refuză să participe împreună cu făptuitorul, ședința de informare se desfășoară separat".
Așadar, în aplicarea prevederilor invocate de noi mai sus, pentru respectarea întocmai a legii, unitatea reclamantă s-a prezentat la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, stabilită pentru data de 19.09.2013, ședință care, temeiul art. 2, alin. (13) din Legea nr. 192/2006 - privind medierea și organizarea profesiei de mediator, a fost realizată de către un consilier juridic. În acest context, arată că, potrivit art. 2, alin. (13) din Legea nr. 192/2006, "efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris". Convocarea pârâtului la sus-menționata ședință de informare s-a făcut prin Informarea-convocare nr._ din data de 27.08.2013.
Având în vedere faptul că pârâtul nu a înțeles să se prezinte la ședința de informare privind avantajele medierii, ignorând practic obligațiile legale ce îi reveneau în acest sens potrivit prevederilor legale invocate de noi mai sus, reclamantul consideră că este în drept a promova prezenta cerere de chemare în judecată, neexistând niciun motiv de respingere a acesteia legat de obligativitatea participării unității, în calitate de reclamant, la ședința de informare privind avantajele medierii.
Mai mult, neprezentarea pârâtului la ședința de informare reiese cu puterea evidenței din Procesul-verbal nr._/19.09.2013, încheiat de către consilierul juridic care a realizat informarea, în baza art. 2, alin. (11) din Legea nr. 192/2006.
Referitor la obligația legală a pârâtului de plată a cheltuielilor de spitalizare ocazionate de îngrijirile acordate persoanei vătămate, cu privire la temeiul legal special care reglementează obligația de plată a cheltuielilor de spitalizare, se invocă prevederile art. 313, alin. (1), teza I și II din Legea nr. 95/2006 - privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: „persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale".
În același context, se învederează că, potrivit art. 313, alin. (2) din Legea nr. 95/2006 - privind reforma în domeniul sănătății, „furnizorii de servicii care acordă asistența medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală această evidență, în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective". Prin urmare, spitalul, în calitate de furnizor de servicii medicale care intră sub incidența prevederilor art. 313, alin. (1) din Legea nr. 95/2006, are obligația raportării distincte către casa de asigurări de sănătate a serviciilor prestate persoanelor care au suferit vătămări corporale cauzate de terți, și, totodată, de restituire a sumelor decontate pentru cazurile respective, către Casa de Asigurări de Sănătate M., pentru a se evita existența unei duble plăți pentru serviciile medicale acordate persoanei vătămate.
Așadar, prin prisma prevederilor legale invocate mai sus, unitatea sanitară are atât dreptul [art. 313, alin. (1), teza I și II din Legea nr. 95/2006], cât și obligația [art. 313, alin. (2) din Legea nr. 95/2006] de a recupera de la persoanele care, prin faptele lor, au cauzat vătămări corporale unor terți, contravaloarea serviciilor medicale efectuate persoanelor vătămate, drept și obligație legală pe care unitatea noastră sanitară caută să și-o valorifice prin prezenta acțiune.
În același context, se arată că obligația privind evidențierea distinctă a cheltuielilor de spitalizare este reglementată și de prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1714/2008 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2009, care la art. 8, alin. (2) prevede: „Furnizorii de servicii medicale au obligația să întocmească evidențe distincte ale cazurilor prezentate ca urmare a situațiilor în care le-au fost aduse prejudicii sau daune sănătății de către alte persoane și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală aceste evidențe, în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective, în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective. Sumele restituite către casele de asigurări de sănătate de către furnizorii de servicii medicale pentru anul curent reconstituie plățile. Sumele restituite către casele de asigurări de sănătate de către furnizorii de servicii medicale, pentru perioadele anterioare anului curent, diminuează subcapitolul de cheltuieli din care s-au suportat serviciile medicale respective".
De asemenea, Ordinul comun al Ministerului Sănătății Publice și al Casei Naționale de Sănătate nr. 416/428/31.03.2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului - cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2009, prevede la art. 7, pct. 14 „să factureze lunar, în vederea decontării de către casele de asigurări de sănătate, activitatea realizată conform contractului de furnizare de servicii medicale; factura va fi însoțită de desfășurătoarele/documentele justificative privind activitățile realizate, separat pentru asigurați, pentru persoanele cărora li s-a acordat asistență medicală pentru accidente de muncă și boli profesionale, pentru cazurile prezentate ca urmare a situațiilor în care le-au fost aduse prejudicii sau daune sănătății de către alte persoane, pentru cetățenii titulari ai cardului european de asigurări sociale de sănătate și pentru cetățenii statelor cu care România a încheiat acorduri, înțelegeri, convenții sau protocoale internaționale cu prevederi în domeniul sănătății, care beneficiază de servicii medicale pe teritoriul României de la furnizori aflați în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate, atât pe suport hârtie, cât și în format electronic, în formatul solicitat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Desfășurătoarele se stabilesc prin ordin al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Nerespectarea termenelor de depunere a facturii pentru o perioadă de maximum două luni consecutive în cadrul unui trimestru, respectiv trei luni într-un an, conduce la măsuri mergând până la rezilierea contractului de furnizare de servicii medicale".
În acest context legislativ, cu atât mai mult se impune recuperarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare la care s-a făcut referire mai sus, cu cât unitatea sanitară este gestionară de fonduri publice, provenite din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS) sau de la bugetul de stat, alocate de către Ministerul Sănătății. De altfel, prin prisma provenienței acestor fonduri, legiuitorul a considerat necesar a reglementa, prin prevederile invocate mai sus, obligativitatea recuperării cheltuielilor de spitalizare efectuate în contextul unor vătămări corporale cauzate persoanelor vătămate de către terți, sumele în cauză urmând să se reîntoarcă la sursa de proveniență, sens în care învederează că unitatea reclamantă, așa cum a arătat mai sus, are obligația legală a „restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective".
În aceeași ordine de idei, potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, unitatea sanitară se încadrează în categoria spitalelor. Astfel, conform dispozițiilor art. 165, alin. (1) din acest act normativ, „spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii medicale", iar potrivit dispozițiilor art. 171, alin. (4), din punct de vedere al învățământului și al cercetării științifice medicale, spitalele pot fi spitale clinice cu secții universitare, acesta fiind și cazul unității sanitare.
Conform prevederilor art. 188, alin. (1) din Legea nr. 95/2006 - privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, „spitalele publice sunt instituții publice finanțate integral din venituri proprii și funcționează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestații efectuate pe bază de contract, precum și din alte surse, conform legii, iar conform art. 189, alin. (1) din același act normativ, contractul de furnizare de servicii medicale al spitalului public cu casa de asigurări sociale de sănătate reprezintă sursa principală a veniturilor în cadrul bugetului de venituri și cheltuieli și se negociază de către manager cu conducerea casei de asigurări sociale de sănătate, în funcție de indicatorii stabiliți în contractul-cadru de furnizare de servicii medicale".
Astfel, prin prisma prevederilor invocate mai sus, unitatea sanitară este una bugetară, în baza următoarelor prevederi legale: art. 2, alin. (9) din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, care prevede că "Asistența de sănătate publică este garantată de stat și finanțată de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate sau din alte surse, după caz, potrivit legii"; art. 34 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, care prevede că „activitățile de asistență de sănătate publică se finanțează de la bugetul de stat, de la bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, de la bugetele locale, din venituri proprii, fonduri externe rambursabile și nerambursabile, contracte cu terții, precum și din contribuții personale și plăți directe, după caz, potrivit legii; art. 93 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, care prevede că „finanțarea acordării asistenței medicale publice de urgență se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătății Publice și bugetul Ministerului Administrației și Internelor, din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, din bugetul autorităților publice locale, precum și din alte surse prevăzute prin lege, inclusiv donații și sponsorizări.
Prin urmare, unitatea sanitară, fiind încadrată în categoria generală a spitalelor, din punct de vedere al serviciilor medicale efectuate, este o unitate de interes public, o instituție publică, fiind finanțată din venituri proprii obținute prin decontarea serviciilor medicale din Fondul național unic al asigurărilor de sănătate, precum și de la bugetul de stat (respectiv bugetul Ministerului Sănătății), în ceea ce privește programele naționale de sănătate. Or, conform art. 78, alin. (1) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, „bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se constituie și se administrează în afara bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt: bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate și bugetul asigurărilor de șomaj. Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat și, respectiv, la legea bugetului asigurărilor sociale de stat, precizându-se la același articol, alin. (3) că „elaborarea, aprobarea și execuția acestor bugete se efectuează potrivit legilor de constituire a acestora (Legea nr. 95/2006) și prevederilor prezentei legi (respectiv Legea nr. 500/2002)".
Prin urmare, conform prevederilor invocate, S. C. Județean de Urgență Târgu M. este o instituție bugetară, finanțată atât din venituri proprii, adică pe baza serviciilor realizate (număr de bolnavi externați, Indicele Case-Mix realizat și tarif pe caz rezolvat), servicii facturate lunar de unitatea sanitară către Casa de Asigurări de Sănătate M. (CAS M.), cât și de la bugetul de stat, pentru anumite servicii.
Așadar, prin prisma tuturor acestor prevederi legale, unitatea are dreptul ce rezultă ex lege de recuperare a cheltuitor de spitalizare ocazionate de îngrijirile medicale acordate persoanei vătămate ca urmare a faptei pârâților, acestui drept fiindu-i corespunzătoare obligația corelativă a pârâților de plată a respectivelor cheltuieli de spitalizare. Mai mult decât atât, din prevederile legale invocate mai sus rezultă cu puterea evidenței chiar obligația spitalului de recuperare a cheltuielilor de spitalizare solicitate, și respectiv de restituire a respectivelor sume către casa de asigurări de sănătate, spre a fi returnate în fondul bugetar de proveniență (FNUASS), prin fapta pârâților fiind așadar vătămat tocmai interesul public reprezentat de către unitatea reclamantă, în calitate de furnizor de servicii publice de asistență medicală și de gestionar de fonduri publice. Prin urmare, prin prezenta acțiune spitalul urmărește recuperarea unor fonduri publice, care au fost gestionate de către unitate și a căror cheltuială a fost angajată ca urmare a unei fapte ilicite, și prejudiciabile a pârâților. Așadar, practic este vorba și despre un interes general, sumele vizate în speță având drept proveniență fonduri publice, sens în care solicită obligarea pârâților la suportarea contravalorii respectivelor cheltuieli.
Cu privire la răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în prezenta cauză, reclamantul învederează că, în contextul prevederilor legale invocate mai sus [art. 313, alin. (1) din Legea nr. 95/2006], care reglementează în mod expres obligația persoanelor care aduc vătămări sănătății altor persoane de plată către unitățile sanitare a cheltuielilor ocazionate de asistența medicală acordată, în toate aceste situații, care intră sub incidența acestor prevederi legale, și, prin urmare, și în prezenta speță, este vorba despre o formă specială de răspundere civilă delictuală, reglementată de un act normativ (Legea nr. 95/2006) cu caracter special față de dreptul comun care reglementează răspunderea civilă delictuală (Codul civil vechi și nou), dar care, în esență, trebuie să respecte aceleași condiții ca orice fel de răspundere civilă delictuală.
Astfel, prin prisma existenței unei fapte ilicite a pârâtului în cauză, faptă care, potrivit art. 313, alin. (1) din Legea nr. 95/2006, dă naștere la obligația acestuia de suportare a cheltuielilor de spitalizare pentru persoana vătămată ca urmare a faptei sale ("persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane”), în prezenta speță este în mod evident vorba despre răspunderea civilă delictuală a pârâtului. Astfel, acesta, prin fapta sa culpabilă, a cauzat un prejudiciu unității sanitare, prejudiciu reprezentat de cheltuielile ocazionate de îngrijirile medicale acordate persoanei vătămate, sens în care își găsesc aplicabilitate prevederile art. 998-999 cod civil vechi, potrivit cărora: "Art. 998. - Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Art. 999. - Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa".
De asemenea, o reglementare similară există și în noul Cod civil care, la art. 1357, prevede următoarele: "Art. 1.357. - (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".
Astfel, conform atât prevederilor art. 998 Cod civil vechi, cât și celor ale art. 1357 Cod civil nou, poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a unei persoane dacă sunt întrunite cumulativ patru condiții: existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția celui care a cauzat prejudiciul. Așadar, în prezenta speță sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 din vechiul Cod civil (care își găsesc corespondent în prevederile art. 1357 din noul Cod civil), care stabilesc răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Potrivit acestor reglementări, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
În sensul celor de mai sus, răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic obligațional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ținută a fi răspunzătoare prin dispozițiile legale. Într-o altă formulare, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o instituție juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori pentru care este chemată de lege să răspundă. În speță, răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligație de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită. Așadar, fapta ilicită declanșează o răspundere civilă delictuală, al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Din analiza textelor art. 998 și 999 Cod civil vechi, așa cum a reținut atât doctrina cât și jurisprudența, rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
În ceea ce privește prejudiciul, acesta este calificat ca o condiție sine qua non, definindu-se ca fiind efectul negativ suferit de o anumită persoană (fizică sau juridică), ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. S-a mai apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. Or, în prezenta speță, prejudiciul creat unității există, este unul real și cert, fiind reprezentat de cheltuielile de spitalizare ocazionate de îngrijirile medicale acordate persoanei vătămate la care s-a făcut referire mai sus. Prin urmare, prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, a cărei incidență se invocă în prezenta speță, prejudiciul reprezentând condiția necesară și esențială a acesteia, care, în funcție de natura sa, se clasifică în prejudiciu patrimonial și prejudiciu nepatrimonial. În speță, este în mod evident vorba despre un prejudiciu patrimonial, care este acel prejudiciu al cărui conținut poate fi evaluat în bani.
În ceea ce privesc condițiile reparării prejudiciului, trebuie reținut că prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiții: respectiv prejudiciul să fie cert și prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
Referitor la caracterul cert al prejudiciului, se arată că prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale. Este considerat cert, prejudiciul actual, precum și prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu care apare după soluționarea acțiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure, atât apariția acestui prejudiciu, cât și posibilitatea de a fi determinat.
O altă condiție se referă la împrejurarea ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă, acesta fiind și cazul speței de față, pârâtul neprocedând la achitarea de bunăvoie a debitului datorat unității și nici la achitarea acestuia în urma notificării sale, iar unitatea, neputându-și realiza creanța pe calea formulării unei constituiri de parte civilă, în cadrul procesului penal. Astfel, potrivit doctrinei și practicii judiciare, în cazul în care debitul reprezentând despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale nu a fost achitat de către debitor, persoana vătămată (în speță unitatea) prin fapta ilicită a debitorului, se poate adresa instanței de judecată, cu o acțiune având ca obiect plata despăgubirilor, adică o acțiune în răspundere civilă delictuală, așa cum este cea de față. În cadrul unei astfel de acțiuni, repararea prejudiciului se face în funcție de următoarele principii: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului. În speță fiind vorba despre un prejudiciu exprimabil în bani, de natură pecuniară, și prin prisma faptului că principiul reparării integrale a prejudiciului presupune restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei ilicite, ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale, în speță se impune în mod evident acoperirea de către pârât a pagubei suferită de unitatea sanitară prin efectuarea unor cheltuieli de spitalizare la care fapta pârâtului a dat naștere, prin urmările cauzate sănătății persoanei vătămate.
La repararea integrală a unui prejudiciu, trebuie să fie avute în vedere următoarele aspecte: este supusă reparării atât paguba efectivă - damnum emergens - cât și beneficiul nerealizat - lucrum cessans; se repară atât prejudiciul previzibil, cât și prejudiciul imprevizibil; în stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanță starea materială a persoanei vătămate sau a autorului faptei ilicite; prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de vinovăție. În cauză, prin prisma celor invocate mai sus, prejudiciul îndeplinește condițiile legale pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului.
Referitor la cea de-a doua condiție a răspunderii civile delictuale, în speță existența faptei ilicite, trebuie reținut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară săvârșirea unei fapte ilicite, care este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Deși dispozițiile art. 998 Cod civil vechi, se referea la "orice faptă care cauzează altuia prejudiciu", în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie ilicită, respectiv să încalce normele dreptului obiectiv, condiție care, în mod evident, în prezenta speță este îndeplinită. De altfel, în noul Cod civil, în dispozițiile corespondente de la art. 1357, legiuitorul a prevăzut în mod expres că "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare".
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept subiectiv, dar și atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei. În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice, dar și normele de conviețuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale. Legea impune, de regulă, obligația persoanelor de a se abține de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective și intereselor legitime ale altora. Încălcarea acestei obligații are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită poate îmbrăca și forma unei inacțiuni, în acele situații când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârșească o anumită acțiune.
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice: are caracter obiectiv constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată; este rezultatul unei atitudini psihice; este contrară ordinii sociale și reprobată de societate.
Din împrejurările săvârșirii faptei de către pârât, faptă care a dat naștere obligației acestuia de plată a cheltuielilor solicitate de către unitatea reclamantă, rezultă că pârâtul a săvârșit o faptă ilicită, unul dintre efectele acesteia fiind provocarea unor efecte negative asupra sănătății persoanei vătămate la care s-a făcut referire mai sus, ceea ce a impus acordarea de îngrijiri medicale acesteia, provocând astfel, ca și efect final, o pagubă unității, prin angajarea unor cheltuieli care, în lipsa faptei ilicite a pârâtului, nu s-ar fi impus a fi efectuate, astfel că fapta pârâtului din speță nu beneficiază de nicio cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, trebuie avut în vedere că, pentru a fi angajată răspunderea unei persoane, este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
Codul civil vechi impunea această cerință prin art. 998-999, aceasta fiind prevăzută în noul Cod civil la art. 1357. Astfel, potrivit art. 998 din Codul civil vechi, răspunderea este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciu, iar conform art. 999 din același Cod civil vechi, răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar și de acela cauzat prin neglijența sau imprudența sa, așadar din culpă. De remarcat că, în noul Cod civil, la art. 1357, se prevede angajarea răspunderii civile delictuale tot pentru cauzarea unui prejudiciu printr-o faptă ilicită, fiind prevăzută, printr-o altă formulare însă cu identitate de rațiune ("autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”), angajarea răspunderii pentru fapta săvârșită nu numai cu intenție, ci și din culpă.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă și din definiția faptei ilicite, în condițiile în care caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că, prin ea, a fost încălcat dreptul obiectiv și a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei. Or, în speță există această legătură de cauzalitate, întrucât patrimoniul (respectiv activul patrimonial) unității a avut de suferit prin fapta săvârșită de pârât.
În privința vinovăției, ca și condiție a răspunderii civile delictuale, aceasta reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport de fapta respectivă și față de urmările pe care aceasta le produce. Vinovăția este alcătuită în structura sa din doi factori: factorul intelectiv, care implică un anumit nivel de cunoaștere a semnificației sociale a faptei săvârșite și a urmărilor pe care aceasta le produce, și factorul volitiv, care constă în actul de deliberare și de decizie a autorului faptei ilicite.
În privința formelor vinovăției, Codul penal stabilește o reglementare juridică cu caracter general a vinovăției, dispozițiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilind conținutul vinovăției, formele vinovăției și modalitățile acestora. Codul penal reglementează două forme de vinovăție: intenția și culpa.
Intenția se poate prezenta în două modalități: a) intenție directă, când autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea faptei; b) intenție indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri: a)imprudența (ușurință), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce; b) neglijența, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Or, în cazul răspunderii civile delictuale, fiind vorba tot despre o faptă ilicită, ca și în cazul răspunderii penale, indiferent că fapta în cauză intră în sfera de reglementare a dreptului penal sau nu, își găsesc aplicabilitate aceleași forme de vinovăție ca și în dreptul penal.
Referitor la vinovăția în situații de tipul celei din prezenta speță, și din reglementarea specială aplicabilă în speță [art. 313, alin. (1) din Legea nr. 95/2006] rezultă că, în aceste situații, se are în vedere nu numai fapta săvârșită cu intenție, dar și fapta săvârșită din culpă. Astfel, dispozițiile legale speciale din Legea nr. 95/2006 nu precizează în mod expres că generează obligații de plată în sarcina persoanelor ce aduc vătămări unor alte persoane numai faptele săvârșite cu intenție, ci orice faptă ilicită, săvârșită în orice formă de vinovăție, în textul de lege la care facem referire fiind reglementată generic, noțiunea de "faptă".
Așadar, în contextul acestui cadru legal general și în temeiul prevederilor legale invocate mai sus, precum și în temeiul art. 115 Cod procedură penală, spitalul s-a constituit ca parte civilă în cadrul dosarului penal, în vederea recuperării cheltuielilor de spitalizare la care s-a făcut referire mai sus, acțiunea neputând fi însă valorificată, iar prejudiciul cauzat unității ființând în continuare. Or, odată ce creanța pe care spitalul o are, în baza prevederilor legale de mai sus, împotriva pârâtului nu a putut fi realizată în cadrul procesului penal, unitatea reclamantă este îndreptățită, în baza acelorași temeiuri legale, la realizarea creanței pe cale civilă, sens în care s-a promovat prezenta acțiune. În acest context, reclamantul solicită admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de spitalizare ocazionate de asistența medicală acordată persoanei vătămate.
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale aferente cheltuielilor de spitalizate, în ceea ce privește cel de-al doilea petit din prezenta cerere de chemare în judecată, se învederează că reclamantul își întemeiază această solicitare pe prevederile art. 1088 din vechiul Cod civil, respectiv art. 1489, alin. (1) și art. 1535 din noul Cod civil, precum și pe ideea susținută atât de doctrină, cât și de practica judiciară, potrivit căreia răspunderea civilă delictuală dă naștere în sarcina debitorului la dobânzi legale.
Astfel, potrivit art. 1088 din vechiul Cod civil: „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept."
De asemenea, potrivit art. 1489, (1) Cod civil nou, „dobânda este cea convenită de părți sau, în lipsă, cea stabilită de lege", iar potrivit art. 1535 din același nou Cod civil: „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".
În prezenta cauză fiind vorba despre o situație de răspundere civilă delictuală, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit doctrinei și practicii judiciare, în cazul răspunderii civile delictuale, reclamantul-creditor are dreptul să pretindă repararea integrală a prejudiciului, respectiv atât pierderea suferită {damnum emergens), cât și beneficiul de care a fost lipsit (lucrum cessans), dobânda legală intrând în această ultimă categorie. Astfel, autorul faptei ilicite poate să fie obligat și la plata dobânzilor la suma stabilită cu titlu de despăgubire pentru fapta ilicită săvârșită de acesta, faptă cauzatoare de prejudicii, sens în care se arată că și prezenta cauză se încadrează în această situație, și, prin urmare, se impune obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferentă cheltuielilor de spitalizare solicitate prin prezenta acțiune.
În sensul celor de mai sus se arată că obligația pârâtului de achitare a dobânzii legale aferentă cheltuielilor de spitalizare pentru persoana vătămată rezultă din chiar obligația legală instituită de art. 313, alin. (1) din Legea nr. 95/2006, în speță fiind vorba despre o obligație legală, caz în care, dobânda legală curge de drept din momentul în care se naște obligația de achitare a debitului principal, aceasta fiind data externării persoanei vătămate din spital. În acest context, odată intrată în vigoare, pe de o parte, legea devine obligatorie pentru destinatarii ei, iar, pe de altă parte, se instituie o prezumție absolută de cunoaștere a acesteia și nimeni nu poate să invoce necunoașterea legii conform principiului de drept exprimat prin adagiul latin nemo censetur ignorare legem. Adică, la data când legea devine aplicabilă și obligatorie pentru subiecții de drept, ea este prezumată a fi cunoscută de către toți aceștia, lucru care se realizează prin publicarea legii în Monitorul Oficial. Așadar, nu se poate invoca necunoașterea unei norme de drept, de la data edictării acesteia prezumându-se cunoașterea ei de către toate persoanele fizice sau juridice, care pot fi sancționate pentru că nu au adoptat un comportament conform noii legi care, o dată publicată în Monitorul Oficial, se prezuma a fi cunoscută.
Astfel, prin prisma prevederilor legale, care instituie obligația de plată a cheltuielilor de spitalizare aferente persoanelor vătămate de către alte persoane, obligația pârâtului din prezenta cauză rezultă ex lege, nefiind astfel necesară practic niciun fel de notificare a pârâtului de către unitatea reclamantă. În această situație dobânda care se calculează este dobânda legală și curge de drept, chiar de la data externării persoanei vătămate. Prin urmare, potrivit principiului de drept „nemo censetur ignorare legem" („nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii”), nimeni nu poate invoca în apărarea sa ignoranța sau eroarea sa în drept. Astfel, acest principiu reprezintă prezumția că legea are forță obligatorie față de toți, chiar și față de cei care o ignoră sau față de cei care nu au depus suficiente diligente pentru a cunoaște corect conținutul sau înțelesul actului normativ, în acest sens, principiul de drept invocat mai sus apare ca o piedică în calea sustragerii de la aplicarea legii pe considerentul ignorării ei.
Astfel, principul „nemo censetur ignorare legem" reprezintă o prezumție absolută a cunoașterii legii, prezumție ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În baza acestei prezumții, toți cetățenii trebuie să cunoască legile, deoarece necunoașterea dreptului vatămă (ignorantia juris nocet). Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică guvernează deplin relațiile sociale, iar din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o cunoaște. Această regulă se explică prin aceea că autoritatea normei juridice, obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite scuza ignoranței. Prin prisma acestui principiu, trebuie reținut că legea (lato sensu), odată publicată în Monitorul Oficial al României se prezumă, și mai mult chiar, este obligatoriu a fi cunoscută și respectată de către toți cetățenii, fiind așadar opozabilă erga omnes, fără ca legiuitorul să facă în acest context vreo diferențiere între situația particulară a vreunuia dintre cetățeni sau a altuia.
În acest context, trebuie amintit că, așa cum arată și doctrina, normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. . actelor normative are loc la data publicării sau la data când norma respectivă a fost adusă la cunoștință, excepție făcând situația în care în conținutul actului normativ în care apare norma juridică se prevede o altă dată de intrare în vigoare decât publicarea sa. Publicarea este obligatorie și nicio reglementare adoptata nu devine executorie decât după ce se publică în Monitorul Oficial al României, data publicării fiind data când legea devine executorie.
În conformitate cu art. 1, alin. (6) din Constituția României, „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". În acest context este aplicabil și principiul conform căruia „nimeni nu se poate scuza, invocând necunoașterea legii" („nemo censetur ignorare legem”). În cazul în care ar fi admisă invocarea necunoașterii legii, s-ar ajunge la o stare de instabilitate juridică și haos, fapt pentru care este general admisă prezumția absolută a cunoașterii legii. În baza acestei prezumții, toți cetățenii trebuie să cunoască legile, prezumția neputând fi răsturnată prin proba contrarie.
În consecință, prin prisma prevederilor legale și a principiilor de drept recunoscute atât de doctrină cât și de practica judiciară, invocate mai sus, se prezumă că debitorul obligației, în speță pârâtul, avea cunoștință despre obligația care-i incumba de a achita suma reprezentând cheltuieli de spitalizare, odată ce aceasta era prevăzută într-un act normativ opozabil și aplicabil erga omnes și care se afla deja în vigoare din anul 2006, perioadă în care debitorul-pârât avea timp suficient să ia la cunoștință prevederile respectivului act normativ.
Așadar, obligația de plată care incumbă pârâtului rezultă ex lege, din prevederile art. 313, alin. (1) din Legea nr. 95/2006, și, prin urmare dobânda legală care se naște în sarcina pârâtului curge de drept, context în care se impune obligarea pârâtului la plata către unitate, odată cu debitul principal reprezentat de cheltuielile de spitalizare, efectiv făcute de unitatea reclamantă pentru persoana vătămată la care s-a făcut referire mai sus, și a dobânzii legale aferente acestui debit, calculată de la data externării persoanei vătămate și până la data plății efective a debitului, iar în consecință se solicită să se dispună în acest sens, prin hotărârea care urmează să fie pronunțată.
În subsidiar, se arată că, în cauze de tipul celei din prezentul dosar, trebuie reținută și răspunderea în cauză a societății de asigurări RCA a pârâtului, în cazul în care aceasta există.
Răspunderea societății de asigurare RCA este întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995 - privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, răspunderea în speță, și automat și calitatea de debitor față de unitatea reclamantă, a societății de asigurări RCA (în cazul în care aceasta există) derivă din calitatea de asigurător a acesteia, fiind întemeiate pe însuși contractul de asigurare care ar putea fi încheiat între respectiva societate și pârât, precum și pe prevederile legale care reglementează regimul acestui tip de contracte.
Așadar, așa cum din prevederile legale incidente în prezenta cauză, în cazul vătămării corporale a unei persoane în urma unui accident rutier, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie auto răspunde „alături" (in solidum) de asiguratul RCA, în limita sumei stabilite prin lege. Or, este mai mult decât evident că, această „răspundere alături" a societății de asigurări presupune ca, în situația în care debitorul obligației față de unitatea spitalicească, în speță pârâtul din prezenta cauză, nu înțelege să achite de bunăvoie debitul, asigurătorul să fie cel urmărit pentru suma care constituie debit față de unitatea sanitară păgubită în urma faptei culpabile a autorului accidentului.
Având în vedere existența valabilă a contractului de asigurare RCA, în măsura în care se produce riscul asigurat - constând în pagube produse terților prin accidente rutiere, asigurătorul RCA este obligat să acorde despăgubiri. Așadar, pe latura civilă pârâtul, în cazul în care este persoană asigurată, este acoperit, în limita plafonului stabilit de lege, el nemaiputând fi obligat în limita acelei sume să plătească despăgubiri - producându-și în această situație efectele contractul de asigurare.
Astfel, potrivit art. 49 din Legea 136/1995: „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, [...] și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare". Totodată, potrivit art. 50 din același act normativ, se prevede că: „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri”.
De asemenea, Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 11/2007, la art. 1, alin. (2) prevăd următoarele: „Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți, prin intermediul vehiculului".
La art. 48, alin. (2) din același act normativ, se prevede că: „în cazul în care cuantumul despăgubirilor ca urmare a vătămărilor corporale sau a decesului mai multor persoane în unul și același accident de vehicul depășește la data producerii accidentului limita de despăgubire stabilită prin documentul de asigurare RCA, exclusiv cheltuielile făcute în procesul civil, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului, despăgubirile se acordă în limita acestei sume, proporțional cu prejudiciul suferit de fiecare persoană vătămată, fără însă a se depăși la data producerii accidentului, pentru fiecare persoană accidentată, limita de despăgubire pe persoană, stabilită prin polița de asigurare RCA".
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 54, alin. (2) din Legea nr. 136/1995 „în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia [...]". Totodată, conform dispozițiilor art. 55, alin. (1) din Legea nr. 136/1995: „Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite".
Astfel, din examinarea dispozițiilor legale invocate mai sus, rezultă cu claritate că, pentru prejudiciile suferite de persoana vătămată prin producerea unui accident de vehicule (în speță, spitalul, pentru cheltuielile efectuate cu îngrijirile mediale acordate persoanei vătămate în mod direct în urma accidentului), se naște obligația de plată a asigurătorului RCA în locul persoanei vinovate de producerea prejudiciului, asigurat RCA, în limita contractului de asigurare. În acest context, reclamantul solicită să îi fie pus în vedere pârâtului să comunice dacă are (sau avea la momentul accidentului) încheiat un contract de asigurare RCA cu o societate de asigurări în vederea introducerii acesteia în cauză și a citării sale în prezentul dosar.
În drept s-au invocat prevederile art. 20 alin. 1 și art. 346 Cod procedură penală, art. 194 -195 și art. 411, alin. (1), pct. 2, teza a II-a din Noul Cod de Procedură Civilă; art. 998-999 și art. 1088 din Cod civil vechi; art. 1357, art. 1489, alin. (1) și art. 1535 din noul Cod civil; art. 2, alin. (9), art. 34, art. 93, art. 165, alin. (1), art. 171, alin. (4), art. 188, alin. (1), art. 189, alin. (1), art. 2, alin. (9), art. 93 și art. 313, alin. (1), teza I și II și alin. (2) din Legea nr. 95/2006 - privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare; art. 8, alin. (2) din 1714/2008 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2009; art. 7, pct. 14 din Ordinul comun al Ministrului Sănătății și CNAS nr. 416/428/31.03.2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pe anul 2009; art. 78, alin. (1) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice; art. 19 Cod penal; art. 1, alin. (6) din Constituția României; art. 49, art. 50, art. 54, alin. (2) și art. 55, alin. (1) din Legea nr. 136/1995 - privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare; art. 1, alin. (2) și art. 48, alin. (2) Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 11/2007; art. 30, alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 80/2013 - privind taxele judiciare de timbru.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 12-25).
Deși a fost legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu și-a desemnat reprezentant în instanță pentru susținerea poziției procesuale.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin Rezoluția în data de 07.12.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița, s-a dispus scoaterea de scoatere de sub urmărire penală învinuitului B. radu B. reținându-se că în dimineața de 03.05.2009, în jurul orei 04.00, învinuitul împreună cu persoana vătămată C. M. A., s-au deplasat la o cabană situată în localitatea Piatra Fântânele, aparținând unui prieten comun G. C. S.. Cei doi s-au deplasat cu autoturismul care a fost condus de învinuit. În locul respectiv, în jurul orei 08.00, după ce a servit o gustare, învinuitul a consumat băuturi alcoolice după care s-a urcat la volanul autoturismului și l-a condus între Bistrița, avându-l ca pasager pe C. M. A.. Înainte de a intra în localitatea Mureșenii Bîrgăului, în zona km. 99+400m, pe un sector de drum aflat în reabilitare, cu diferență de nivel între cele două sensuri de deplasare de cca. 5 cm, datorită așternerii unui covor asfaltic nou, pe banda de circulație aferentă sensului de deplasare Bistrița-Vatra Dornei, din motive ce nu au putut fi stabilite, autoturismul condus de învinuit a intrat în derapaj spre stânga, și fiind pierdut de sub controlul conducătorului s-a răsturnat în partea stângă a drumului public pe versantul muntelui, oprindu-se în locul în care a fost găsit de organele de cercetare (...) Prin fapta sa pârâtul a produs un accident rutier care a avut ca urmare vătămarea corporală a persoanei vătămate C. M. A., care a suferit vătămări corporale ce au necesitat pentru vindecare 55-58 zile de îngrijiri medicale.
Ca urmare a accidentului C. M. A. a fost internat în unitatea reclamantă, în Secția Ortopedie și Traumatologie a Spitalului C. Județean de Urgență Tg. M., în perioada 04.05._09, unde a beneficiat de servicii medicale, contravaloarea acestora fiind în sumă de 5.095,52 lei, conform Decontului de cheltuieli, anexat prezentei.
Potrivit art. 998 Cod civil (în vigoare la data producerii evenimentului) „orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara” și art. 999 Cod civil, conform cărora „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudenta sa”.
Astfel, pentru angajarea răspunderii pârâtului este necesar să fie întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 Cod civil: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit și vinovăția.
În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta constă în fapta pârâtului de a vătăma corporal pe numitul C. M. A. .
În ceea ce privește prejudiciul, acesta constă în leziunile suferite de sus-numitul, necesitând pentru vindecare îngrijiri medicale.
Cu privire la vinovăția celui care a cauzat prejudiciul, trebuie avut în vedere faptul că, în materie de răspundere civilă delictuală, autorul prejudiciului este obligat să răspundă și pentru culpa cea mai ușoară, fără a se face distincție între formele vinovăției, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 998 și 999 Cod civil, care prevăd răspunderea celui a cărui «greșeală» (art. 998) ori a cărui «neglijență» sau «imprudență» (art. 999) a produs prejudiciul. Vinovăția pârâtului rezultă atât din constatările organelor de cercetare penală, cât și din recunoașterea acestuia, conform înscrisurilor depuse în probațiune.
În cauză nu are relevanță faptul că pârâtul nu a fost tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală – pentru atragerea răspunderii civile nefiind necesară săvîrșirea unei infracțiuni, ci a unei fapte ilicite, săvărșită chiar și dintr-o culpă ușoară.
Cât privește pretențiile accesorii ale reclamantului privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, instanța reține că acesta nu a achitat sumele solicitate deși au fost pus în întârziere, motiv pentru care în cauză devin incidente dispozițiile art. 43 Cod comercial, referitoare la perceperea de dobânzi. Pentru argumentele înfățișate, instanța va admite acțiunea reclamantului și îi va obliga pe pârât să plătească reclamantului suma de 5095,52 lei reprezentând contravaloare servicii medicale acordate în perioada 4.05._09 numitului C. M. A. și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 23.02.2011 până la data plății efective .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea având ca obiect pretenții formulată de reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ TÂRGU M., CUI_, cont nr. RO97 TREZ 4765 041X XX00 0418, deschis la Trezoreria Târgu M., cu sediul în Târgu M., .. 50, jud. M., în contradictoriu cu pârâtul B. R. B., cu domiciliul în Bistrița, ., jud. Bistrița-Năsăud și, în consecință dispune:
Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 5095,52 lei reprezentând contravaloare servicii medicale acordate în perioada 4.05._09 numitului C. M. A. și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 23.02.2011 până la data plății efective.
Cu drept de apel, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, cererea urmând a fi depusă la Judecătoria Bistrița.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29.09.2014.
PREȘEDINTE GREFIER
T. L. M. M. I. F.
RED/DACT
TLM/R.
21.10.2014
| ← Plângere contravenţională. Încheierea nr. 2077/2014.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 8609/2014.... → |
|---|
