Acţiune în constatare. Hotărâre din 05-06-2013, Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 05-06-2013 în dosarul nr. 11530/193/2012
Dosar civil nr._ – acțiune în constatare -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B. – JUDEȚUL B.
Ședința publică din data de 05 iunie 2013
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE – H. C.
GREFIER – B. A.
Ordonanța nr. 6787
Pe rol judecarea cererii având ca obiect « acțiune în constatare», formulată de reclamanții G. F. și G. O., în contradictoriu cu pârâta . B..
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 16 mai 2013, cuvântul părților fiind consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 23 mai 2013, apoi 29 mai 2013 și apoi pentru astăzi, când:
INSTANȚA,
Asupra cererii civile de față,
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 31.07.2012, sub nr._, reclamanții G. F. și G. O. în contradictoriu cu pârâta V. România SA, au solicitat ca în baza probelor ce se vor administra instanța să dispună anularea clauzelor nr. 5 lit. A din convenția încheiată între părți ca fiind abuzivă; restituirea sumei de 5992,97 CHF, reprezentând comisionul de risc/administrare, plătit în virtutea clauzei nr. 5 lit. A din contract, clauză abuzivă, calculat începând din 09.11.2007 și până la data intrării în vigoare a actului adițional (27.01.2011, conform extrasului de cont), sume ce urmează a fi actualizate în funcție de indicele de inflație de la data restituirii; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții arată că la data de 08.11.2007 au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._, prin care au contractat un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 105.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 228 luni, cu o dobândă fixă de 4,25% pe an, așa cum reiese din clauza nr. 3 lit. a din convenție.
Reclamanții mai menționează că la art. 3 lit. a din convenție, pârâta, fără să-și asume un minim risc decurgând din evoluția pieței monetare, precizează că se percepe un
„ comision de risc” de 0,22 %, aplicat la soldul creditorului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata de derulare a Convenției de credit, astfel că, în virtutea acestei clauze au achitat pârâtei suma de 5992,97 CHF, reprezentând comision de risc aferent creditării, în perioada scursă de la încheierea convenției.
În temeiul art. 720 ind. 1 Cod proc. Civ., la data de 13.07.2012, reclamanții au chemat reprezentanții pârâtei în vederea rezolvării pe cale amiabilă a litigiului, însă opinia pârâtei, consemnată prin punctul de vedere din data de 16.07.2012, a rămas aceeași, respectiv că acest comision este întemeiat în virtutea minimalizării riscului la care ar fi supusă banca, ocazie cu care pârâta a adus la cunoștință reclamanților că acest comision de risc va fi redenumit în comision de administrare credit, urmând a fi datorat în continuare, pe toată durata convenției, în aceeași valoare procentuală.
Reclamanții consideră aceste clauze sunt abuzive, care nu au caracter negociabil, convenția de credit putând fiind acceptată de client doar în integralitatea sa, împreună cu toate condițiile băncii, având caracter impus iar nu negociat.
Un alt aspect pe care reclamanții îl consideră ca fiind în detrimentul acestora este faptul că, atât în convenția de credit cât și în condițiile speciale, nu sunt informații suficiente pentru a determina ce reprezintă acest comision de risc, considerând că, astfel a fost încălcat dreptul consumatorului de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, în conformitate cu art. 10 lit. b din OG 21/1991, privind protecția consumatorului dar și art. 36 din OG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
În concluzie, reclamanții, având în vedere imposibilitatea negocierii clauzelor, coroborată cu vătămarea produsă prin perceperea abuzivă și nejustificată a comisionului de risc, convenția creând în detrimentul reclamanților și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, solicită admiterea acțiunii.
În drept s-au invocat disp. Lg. 193/2000 și Codul Civil.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosar înscrisuri, constând în, invitația privind concilierea directă (fila 5), răspunsul pârâtei la invitația privind concilierea directă (filele 6-7), convenția de credit nr. 0134293din 08.11.2007 (filele 8-18), actul adițional nr. 1/09.12.2010 (filele 19-24), actul adițional nr. 2 din 09.12.2010 (filele 25-29), extrase de cont (filele 30-40), contract de garanție reală imobiliară (filele 41-42), încheierea de autentificare nr. 4102 din 09.11.2007 (fila 43) și polița . nr._ (fila 44).
Legal citată, pârâta V. România SA, a înaintat la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes privind clauza de la art. 5 lit. a din convenția de credit, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor.
Față de excepția lipsei de interes, invocată prin întâmpinare, pârâta solicită instanței să ia act că prin semnarea actului adițional de către reclamanți, nu se mai justifică interesul solicitării înlăturării acestei clauze. Cu privire la cea de-a doua excepție, respectiv a prescripției dreptului la acțiune, pârâta arată că potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție aplicabil acțiunii în anularea clauzelor abuzive este de 3 ani, care curge de la data la acare consumatorul a cunoscut cauza anulării.
Față de acest aspect, pârâta solicită instanței să ia act de faptul că prezenta acțiune este prescrisă, întrucât convențiile de credit au fost încheiate la data de 08.11.2007.
Referitor la excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor, pârâta arată că contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se exercită în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutatului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe toată durata contractuală.
Pârâta mai arată că, conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive.
Pe fondul cauzei, pârâta solicită respingerea cererea reclamanților pe toate capetele de cerere, ca netemeinică întrucât clauza contractuală privind comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ”.
Pârâta menționează că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.
La data de 31.01.2013, reclamanții au înaintat la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate de către pârâtă prin întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 13.03.2013, instanța a respins ca nefondate excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă.
În cauză, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, prin convenția de credit nr._ din 08.11.2007, incheiata cu pârâta ..A - Sucursala Botosani, reclamantii au contractat un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 105.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 228 luni.
Intre parti au fost incheiate si actul adițional nr. 1/09.12.2010 (filele 19-24), actul adițional nr. 2 din 09.12.2010 (filele 25-29).
Reclamanții au sesizat instanța de judecată cu privire la clauza apreciata ca fiind abuziva respectiv cea cuprinsa în art.5 a) din condițiile speciale ale convenției de credit sus menționate.
In drept, art. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 stipulează: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Actul normativ amintit a transpus dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993. Potrivit reglementării comunitare, pentru a putea fi calificată drept abuzivă o clauză trebuie să îndeplinească trei condiții- două negative și una pozitivă- respectiv să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să nu se refere la obiectul principal al contractului.
În speță, convenția încheiată între reclamanții G. F. si G. O. și pârâta . -Sucursala Botosani intră sub incidența Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca pe aceea de comerciant.
Potrivit art. 5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției încheiate, consumatorii datorează un comision de risc, de 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convențiilor de credit.
Prin actul adițional nr. 2/09.12.2010, pârâtele au introdus un nou comision „de administrare”.
Comisionul de risc cuprins în art.5 a) din condițiile speciale ale convenției de credit este o clauză abuzivă, prin raportare la prevederile art.4 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, instanța constată că banca nu a adus probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție, deși sarcina probei îi incumba conform art. 1169 C.civ.
Caracterul de contract de adeziune al convenției de credit rezultă din faptul că această convenție are un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de risc și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.
Din susținerile reclamanților (care au sub aspect probatoriu valoarea unei mărturisiri judiciare) reiese că acea clauză referitoare la comisionul de risc nu a fost negociată de pârâtă cu persoanele împrumutate nici sub aspectul condițiilor în care acesta comision poate fi perceput, nici sub aspectul cuantumului său.
Deși pârâta susține că prevederile din condițiile generale referitoare la perceperea unui comision de risc consacră doar vocația sa de a percepe acest comision, în timp ce cuantumul concret al comisionului, stabilit prin condițiile speciale ar fi fost negociat, aceste susțineri sunt neîntemeiate întrucât în cuprinsul condițiilor speciale nu este prevăzut decât cuantumul comisionului de risc, fără nici o stipulație referitoare la condițiile perceperii acestuia, așa încât este evident că inserarea respectivei clauze în contract nu a format obiectul vreunei negocieri.
In ceea ce privește cerința referitoare la crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ca urmare a includerii în contract a clauzei nenegociate referitoare la comisionul de risc, se apreciază că, această condiție este îndeplinită în speță.
Dezechilibrul creat prin introducerea clauzei contestate rezultă în primul rând din faptul că această clauză nu este clar definită în contract, dându-se astfel pârâtelor posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral. Sub acest aspect se reține că în cuprinsul secțiunii 3 pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit se stipulează doar că „pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc", iar în condițiile speciale, la pct. 5 lit. a, este indicat doar cuantumul comisionului, fără nici o altă precizare suplimentară.
Din cuprinsul clauzelor menționate nu rezultă că acel comision ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri (motivația contractuală vizând „punerea la dispoziție a creditului"), nu se face nici o referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâta și nici nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat.
Așadar, instanța constată că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor perfectate de pârâtă pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către bancă aceste sume. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze din moment ce motivația încasării acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor generale nici în cel al condițiilor speciale ale contractelor amintite.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc iar înțelegerea lor nu trebuie să necesite cunoștințe de specialitate, or, în speță, clauza referitoare la comisionul de risc nu îndeplinește aceste cerințe din moment ce motivația perceperii respectivului comision este una generică și ambiguă, putând fi interpretată și justificată de pârâtă după liberul său arbitru.
În acest context, clauza în discuție se impune a fi calificată ca fiind abuzivă prin prisma disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 1 lit. g din anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât nu are un conținut clar și fără echivoc, putând fi interpretată de pârâte în mod unilateral.
De asemenea, dezechilibrul creat în privința drepturilor și obligațiilor părților prin perceperea comisionului de risc rezultă și din faptul că acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.
Pentru a garanta restituirea creditului contractat, reclamanții au instituit o ipotecă în favoarea pârâtei asupra imobilului proprietatea lor, iar imobilul astfel ipotecat a fost asigurat, poliția de asigurare fiind cesionată în favoarea băncii. Potrivit clauzelor stipulate în condițiile speciale, valoarea bunului ipotecat este superioară valorii creditului acordat, ceea ce înseamnă că, prin instituirea ipotecii asupra imobilului evaluat la o valoare mai mare decât suma împrumutată, a fost acoperite integral riscurile referitoare la o eventuală depreciere a garanției, precum și cele referitoare la costurile unei eventuale urmăriri silite.
Totodată, ca urmare a cesionării poliței de asigurare a imobilului în favoarea băncii, aceasta se subrogă în toate drepturile asiguratului, având la îndemână toate mijlocele juridice necesare pentru recuperarea indemnizației de asigurare.
Dacă împrumutatul își îndeplinește în totalitate obligațiile contractuale, achitând în integralitate și la termen ratele și dobânzile datorate, pârâta nu suportă nici un risc, iar în această situație reținerea sumelor percepute cu titlul de comision de risc nu are nici o justificare, pârâta beneficiind de o sumă importantă de bani care nu are corespondent într-o prestație contractuală din partea sa.
Echilibrul contractului presupune ca drepturile fiecăreia din părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa.
Prin anexa la Legea nr. 193/2000, lit. r) sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă ,fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Dacă în accepțiunea pârâtelor încasarea comisionului de risc este justificată ca o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea contractuale ce le revin consumatorilor, clauza referitoare la acest comision este abuzivă potrivit art. 1 lit. r din anexa la Legea nr. 193/2000 din moment ce nu cuprinde și o obligație corelativă a pârâtei de restituire a comisionului astfel perceput în măsura în care neexecutarea nu se produce.
Pârâta susține că perceperea comisionului este necesară pentru acoperirea unor riscuri decurgând din recuperarea creditului pus la dispoziție.
Este adevărat ca instituțiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancara pe care o desfășoară si, de aceea, BNR autorizează instituțiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deținerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară si în moneda statului unde își desfășoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condițiilor de faliment, delapidare, etc. sa existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.
Ideea de ansamblu este, așadar, că pentru a se înființa si apoi a funcționa, o instituție de credit trebuie să îndeplinească anumite cerințe. In cazul în care nu sunt îndeplinite respectivele cerințe, exista un risc pentru consumatori, motiv pentru care instituțiile bancare sunt supuse supravegherii permanente a Băncii Naționale a Romaniei( BNR ).
Rațiunea pentru care sunt instituite aceste " cerințe " (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificata) și mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voința legiuitorului este ca cei protejați să fie clienții instituțiilor de credit, nu ca aceștia să suporte toate riscurile.
Așadar, ceea ce este abuziv, în speță, la perceperea comisionului de risc și creează un dezechilibru între părți este dubla asigurare a creditului, impusa împrumutaților - atât prin ipoteca constituită în favoarea băncii si prin asigurarea bancii că în caz de neplata a ratelor împrumutatul este executat silit, cât si prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.
Instituția bancara a invocat că acest comision, ca si ale dispoziții contractuale, nu mai pot fi renegociate, cu atât mai puțin modificate arătând că aceste contracte au fost însușite de către împrumutați, reprezentând materializarea principiului ”pacta sunt servanda” fiind aplicabil art. 969 Cod civil.
Fără a nesocoti "legea pârtilor” care o reprezintă aceste contracte instanța subliniază că ele sunt contracte speciale, preformulate de către instituția bancară, rolul împrumutaților, fiind unul limitat, mai mult, de aderare la aceste contracte decât de participare efectivă si directă la negocierea și redactarea clauzelor. Consumatorii se situează pe o poziție de inferioritate față de instituția bancară, care este și beneficiara directa a unor servicii de consiliere de specialitate, având la îndemână proprii specialiști care concept contractele în maniera beneficiului exclusiv .
Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenței caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art.5 a) din condițiile speciale, instanța reține că comisionul de risc nu face parte nici din preț și nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda, și dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, (conform OG 21/1992), ceea ce nu este cazul în speță.
Referitor la inadmisibilitatea capătului de cerere privitor la stabilirea prestațiilor se reține, că, potrivit art.13 din Legea nr. 193/2000, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive dintr-un contract, instanța sesizată dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractului în sensul anulării clauzelor abuzive, în măsura în care acesta rămâne în ființă.
Instanța a constatat caracterul abuziv a clauzei contractuale ceea ce atrage sancțiunea nulității acesteia. D. consecință a nulității, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.
Pârâtele au susținut că, în conformitate cu teoria generală a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva, nu poate produce efecte retroactive. Faptul se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurata de cealaltă parte, aceasta excepție de la principiul restitutio in integrum fiind pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de Banca. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința unui bun de care s-a bucurat, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție in schimbul clauzelor referitoare la dobânzi.
Cu toate acestea, instanța subliniază că un este calificat ca fiind cu executare succesivă sau dintr-o dată în funcție de modalitatea de executare a prestațiilor ce incumbă părților. Contractul de credit este un act juridic cu executare dintr-o dată din moment ce obligația băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă, considerent pentru care restituirea prestațiilor efectuate în baza acestuia este admisibilă.
Mai mult, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1535/2009 a statuat că răspunderea comercianților pentru înserarea unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are natura juridică a unei răspunderi civile delictuale, întrucât fapta de a însera în contracte clauze abuzive este incriminată contravențional prin dispozițiile legii nr.193/2000.
În materia răspunderii delictuale, obligația de despăgubire are natura unei „restitutio in integrum”, obligația vizând întregul prejudiciu cauzat a cărei valoare este egală cu ceea a sumelor percepute în mod abuziv. În acest context, instanța apreciază că nu poate fi calificată ca inadmisibilă pretenția referitoare la plata, cu titlu de daune, a echivalentul sumelor percepute cu titlu de comision de risc, pretenție care are ca finalitate repararea prejudiciului cauzat prin includerea clauzei abuzive referitoare la comisionul de risc în convenția de credit.
Așadar, nu pot fi reținute susținerile pârâtelor privind neretroactivitatea soluției de anulare sau desființare a clauzei incriminate ca fiind abuzive, raportat la natura delictuală a răspunderii ce îi incumbă.
Pârâtele au mai afirmat că în situația în care numai Banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabila, caracterizata juridic de îmbogățirea fără justa cauza a împrumutaților. Patrimoniul acestora s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.
Instanța evidențiază, însă, că prin prisma răspunderii delictuale ce se reține în sarcina pârâtelor, îmbogățirea fără justă cauză apare ca fiind a băncii care a folosit și va folosi respectivele sume de bani (achitate cu titlu de comision de risc) începând cu momentul fiecărei plăți a consumatorilor, si pana în momentul în care banca va restitui, în mod efectiv, consumatorilor, fiecare suma de bani în parte încasata cu titlu de comision de risc.
Instanța subliniază că în concordanță cu prevederile comunitare, judecătorul național este competent să determine dacă o clauză inserată într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este abuzivă sau nu. Interpretând Directiva 93/13/ CEE, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C-240/98), ca protecția acestui act normativ conferă judecătorului național dreptul de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
De asemenea, în cauza C-243/08 - Hotărâre 2009-06-04 Pannon GSM Mediu înconjurător și consumatorii, instanța europeana motivează că revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă, în accepțiunea Directivei nr. 93/13/CEE. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune.
Analizând jurisprudența Curții Europene de Justiție rezultă că existența, în derulare, a unui contract, nu împiedică realizarea unui examen asupra determinării caracterului abuziv al unor clauze. Concluzia se impune întrucât un asemenea examen presupune existența, în prealabil, a unui contract semnat de către cele doua părți, care si-a produs integral sau parțial efectele.
Prin urmare, argumentele băncii în sensul că, consumatorii au acceptat, in integralitate, conținutul convențiilor de credit si le-au executat ca atare, nu poate fi primit.
Din acest punct de vedere, trebuie precizat că în materia contractelor de consum, atât legiuitorul național ,cât și cel european au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care conține clauze abuzive. Asta, deoarece un contract are putere de lege între părți fiindcă este prezumat a fi dominat de bună-credință și de utilitate pentru cocontractanți.
Ca atare legiuitorul, prin efectul Legii nr. 193/2000 rep., care transpune Directiva Europeana 93/13/ CEE, nu interpretează limitativ dispozițiile art. 969 Cod civil, decât în strânsă legătură cu dispozițiile art. 970, alin. 3 Cod civil- în sensul ca obligă prestatorii de bunuri și servicii - de a redacta si aplica o prevedere contractuală în consens cu principiul bunei - credințe.
Or, acest lucru nu este valabil, în speță, unde pârâta încalcă cu bună știință îndatoririle ce îi revin din încheierea, cu bună credință, a convențiilor.
Față de considerentele expuse, instanța consideră că pretențiile reclamanților sunt întemeiate, motiv pentru care va admite acțiunea, va constata existența clauzei abuzive cuprinsa in art.5 a) din convenția de credit nr._/08.11.2007 încheiată între părți.
De asemenea, instanța va dispune anularea clauzei contractuale menționate anterior.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 14 din Legea nr. 193/2000 rap. la art. 998 cod civil, instanța va obliga pârâta să restituie către reclamanții G. F. și G. O. suma de de 5992,97 franci elvețieni plătită cu titlu de comision de risc în temeiul clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive de la data de 09.11.2007 și până la data de 27.01.2011 – data intrarii in vigoare a actului aditional nr. 2/09.12.2010.
Totodată, instanța va admite și cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului (constând în comision de risc), calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării efective a debitului.
In virtutea principiului disponibilității, instanța constată că reclamanții au solicitat echivalentul bănesc al îmbogățirii fara justa cauza a pârâtei, reprezentat de dobânda legala.
De precizat faptul că între reclamanți si banca exită raporturi comerciale, iar în conformitate cu OG nr. 9/2000 (în vigoare la data nașterii raporturilor juridice între părți), dobânda legala se stabilește, materie comerciala, la nivelul dobânzii de referinia a Băncii Naționale a României".
Potrivit art. 274 alin. 1, Cod procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Pe cale de consecință, instanța va obliga pârâta la plata sumei de 3500 lei către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE :
Admite cererea având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamanții G. F. și G. O., la C.. Av. F. A. C. din Iași, strdaa Ghe. G., nr. 1, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. S.A.-SUCURSALA B., cu sediul în Mun. B., .. 2, jud. B., așa cum a fost precizată.
Constată ca fiind abuzivă clauza contractuală inserată în convenția de credit nr._/08.11.2007- condiții speciale la punctul 5 a), convenție încheiată între reclamanții G. F. și G. O. și pârâta S.C. V. S.A.-SUCURSALA B..
Dispune anularea clauzei contractuale menționate anterior.
Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 5992,97 franci elvețieni plătite cu titlu de comision de risc în temeiul clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive de la data de 09.11.2007 și până la data data de 27.01.2011.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debitului (constând în comision de risc), calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată respectiv 31.07.2012 și până la data achitării efective a debitului.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05 06 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Plecat din instanță,
semnează președintele instanței.
Red. H.C.
Tehnired. A.B.
Ex. 4/30.10.2013
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 633/2013.... | Pretenţii. Hotărâre din 19-11-2013, Judecătoria BOTOŞANI → |
|---|
