Acţiune în constatare. Sentința nr. 7734/2013. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7734/2013 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 28-06-2013 în dosarul nr. 15891/193/2012
Dosar nr._ - acțiune în constatare -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B. - JUDEȚUL B.
Ședința publică din data de 28.06.2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – T. C.
GREFIER – P. M.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7734
Pe rol judecata cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare-pretenții, formulată de reclamantul H. V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită, fără citare.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în data de 14.06.2013, situație consemnată în încheierea de ședință din acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. în data de 08.10.2012, reclamantul H. V. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să constate încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1, să oblige pârâtul la plata sumei de 1 Euro cu titlu de daune morale, așa cum s-a stabilit prin Sentința nr. 3567/17.06.2009 a Judecătoriei B., a sumei de 161.000 lei vechi reprezentând cheltuieli de judecată, stabilite prin Sentința nr. 503/24.09.1996, și a sumei de 3000 Euro cu titlu de despăgubiri morale pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, se arată că pârâtul, prin autoritățile sale, a refuzat să execute dispozițiile Sentinței nr. 3567/17.06.2009, prin care a fost obligat la plata de daune morale în sumă de 1 Euro, sumă cu o valoare simbolică importantă, întrucât a reprezentat o recunoaștere a nedreptăților suferite prin aplicarea neunitară a legii. Susține reclamantul că a fost tratat cu indiferență, fiindu-i nesocotite drepturile și libertățile, astfel încât i s-a cauzat o stare de umilință și frustrare, i s-a adus o gravă atingere onoarei și demnității, atribute considerate valori supreme, prin Constituția României. A mai arătat reclamantul că despăgubirile solicitate sunt pertinente, reale și conforme jurisprudenței CEDO.
În drept, petentul a invocat prevederile art. 13 CEDO.
În dovedire, s-au depus la dosar, în fotocopie, sentințele judecătorești invocate.
Pârâtul (prin DGFP B.) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului material la acțiune, pentru capătul III de cerere, solicitând totodată, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. S-a arătat, în susținere, că reclamantul nu a învestit cu formulă executorie sentința prin care i s-au acordat despăgubiri în valoare de 1 Euro, că în speță nu se poate reține încălcarea prevederilor CEDO, întrucât reclamantul nu și-a pierdut dreptul de proprietate, că suma de 161.000 lei a fost stabilită în sarcina comisiei de fond funciar, iar nu a Ministerului Finanțelor Publice, și că nu sunt întrunite condițiile acordării cheltuielilor de judecată solicitate.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În privința excepției prescrierii dreptului material la acțiune, pentru capătul III de cerere,instanța va pronunța o soluție de admitere, reținând că reclamantul vizează, prin cererea în discuție, recuperarea cheltuielilor de judecată avansate (și acordate deja) în dosarul soluționat prin Sentința civilă nr. 503/1996, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 83/27.02.1997 a Curții de Apel Suceava (fila 8 verso). Dreptul de recuperare a acestor cheltuieli, pe cale separată, s-a născut cel mai târziu în februarie 1997, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, de 3 ani (art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958). Termenul în discuție, care s-a suprapus termenului de prescripție a dreptului de executare silită a titlului reprezentat de Sentința nr. 503/1997, s-a împlinit în februarie 2000, moment mult anterior datei la care s-a formulat acțiunea de față – 08.10.2012. Este de observat că în speță nu s-a făcut dovada vreunor cauze de suspendare ori de întrerupere a termenului menționat și că încălcările/abuzurile invocate de reclamant, recunoscute prin Sentința nr. 3567/2009, ar fi putut afecta, cel mult, curgerea termenului de prescripție a dreptului la executare silită, iar nu a termenului privind dreptul material la acțiune.
Asupra fondului cauzei,
Prin Sentința civilă nr. 503/1996 a Tribunalului B., astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 83/27.02.1997 a Curții de Apel Suceava, Comisia locală de fond funciar Copălău a fost obligată la plata, către reclamant, a sumei de 161.000 lei vechi reprezentând cheltuieli de judecată. Cum această obligație de plată nu a fost îndeplinită, după o . demersuri de natură penală, reclamantul s-a adresat Judecătoriei B., în dosarul nr._, solicitând constatarea încălcării prevederilor CEDO și obligarea Statului R. la plata de despăgubiri morale în sumă de 1 Euro. Instanța a admis acțiunea și a acordat despăgubirile solicitate, reținând în acest scop, prin raportare la jurisprudența CEDO, că omisiunea sau refuzul autorităților de a executa o hotărâre judecătorească lipsesc de rațiune garanțiile art. 6 din Convenție și că, pe de altă parte, aceste autorități sunt ținute a executa hotărârile fără ca persoana creditoare să demareze procedura de executare silită.
În cauza de față, invocând neexecutarea obligației de plată a despăgubirilor în sumă de 1 Euro, reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 6 din Convenție/a art. 1 din Protocolul 1, obligarea pârâtului S. R. la plata sumei de 1 Euro și la plata de noi despăgubiri, în valoare de 3000 Euro.
Reține instanța, analizând aceste pretenții, că reclamantul deține deja un titlu pentru suma de 1 Euro (Sentința nr. 3567/2009, irevocabilă în data de 13.10.2009), titlu care nu își pierduse puterea executorie la data formulării prezentei acțiuni – 08.10.2012. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite contrariul, în speță ar fi dată o situație similară celei reținute pentru capătul III de cerere, anume că, față de momentul înregistrării acțiunii, pretențiile de despăgubire pentru neexecutarea sentinței din 1996, respectiv pentru prejudiciul moral încercat în perioada 1997 – 16.01.2009 (data formulării precedentei acțiuni) ar fi prescrise.
În privința capătului I de cerere, se apreciază că instanța națională nu este abilitată a se pronunța ea însăși, în mod direct, asupra unei pretinse încălcări a dispozițiilor Convenției. Este de precizat, astfel, că regulile CEDO se impun a fi respectate pe parcursul fiecărei proceduri judiciare, presupunându-se că magistrații și celelalte organe implicate (autoritățile statului) au în vedere, în realizarea actului de justiție, și aceste reglementări/principii supranaționale. În cazul în care însă se apreciază că s-a produs o încălcare a principiilor în discuție, cel interesat are posibilitatea să o sesizeze în căile de atac interne ori, în absența/după epuizarea acestora, la Curtea Europeană. Instanța națională nu se poate substitui rolului Curții, ulterior parcurgerii treptelor interne de jurisdicție, o atare procedură încălcând normele imperative relative la competență.
Subliniază instanța că aspectele menționate împiedică soluționarea unei cereri distincte în constatarea încălcării CEDO, respectiv a capătului I de cerere, iar nu constatarea existenței unei fapte posibil prejudiciatoare pentru reclamant, prin încălcarea unor reguli de drept interne ori supranaționale (nerespectarea implicită a CEDO), respectiv soluționarea cererii în despăgubire de la punctul IV al acțiunii.
În privința acestor ultime pretenții, instanța reține, în fapt, că deși reclamantului i s-au acordat despăgubiri morale în sumă de 1 Euro, printr-o hotărâre judecătorească devenită irevocabilă în data de 13.10.2009 (fila 12), acesta nu a beneficiat în mod efectiv de dispozițiile favorabile ale sentinței menționate, întrucât pârâtul S. R. nu s-a conformat obligației de a achita suma respectivă.
Se mai reține, pe de altă parte, că spre deosebire de situația titlului executoriu reprezentat de Sentința nr. 503/1996, reclamantul nu a invocat și nu a dovedit realizarea vreunor demersuri în scopul executării silite a Sentinței nr. 3567/2009. Astfel, dincolo de faptul că nu s-a adresat executorului judecătoresc, petentul nu a produs dovezi în sensul că și-ar fi notificat dorința de a încasa, efectiv, suma de 1 Euro, sumă despre care s-a notat că marchează simbolic recunoașterea pretențiilor sale (fila 9 verso). Practic, timp de circa 3 ani, reclamantul s-a limitat la a aștepta executarea benevolă a creanței sale, atitudine ce permite părții adverse, în mod rezonabil, să se considere absolvită de obligație.
Observă instanța, în contextul dat, față de cuantumul despăgubirilor în discuție, față de considerentele sentinței din 2009 și față de susținerile înseși ale reclamantului, că prin solicitarea/acordarea sumei de 1 Euro nu s-a vizat repararea propriu-zisă a unei pagube, fie ea și morală, ci aproape exclusiv – procurarea unui pretext pentru recunoașterea existenței unor încălcări, de către autoritățile române, a drepturilor și intereselor legitime ale petentului.
Așa fiind, scopul acțiunii precedente poate fi considerat atins, în mod consistent, prin chiar pronunțarea sentinței de condamnare a pârâtului S. R.. Concluzia astfel identificată este în măsură să justifice, în opinia instanței, credința că reclamantul creditor nu urmărește, în absența unor demersuri ulterioare, și încasarea efectivă a sumei de 1 Euro.
În condițiile date, instanța apreciază că în speță pot fi și trebuie reținute, chiar avându-se în vedere obligațiile specifice ale autorităților statului (astfel cum rezultă acestea din jurisprudența CEDO invocată în litigiul precedent), exigențele generale ale fazei de executare silită, exigențe care se aplică tuturor debitorilor și care permit funcționarea regulii executării la cerere și a ipotezei renunțării, de către creditor, la executarea silită a creanței sale (cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc…, executarea silită încetează dacă… creditorul a renunțat la executare… - art. 373.1, 371.5 C.).
Desigur, Curtea Europeană s-a pronunțat în mod repetat în sensul că statul, prin autoritățile sale, este ținut a-și executa din oficiu obligațiile, fără a fi necesare noi diligențe din partea creditorilor, cu atât mai puțin cu cât aceștia au trecut prin procese câștigate în mod irevocabil. Deși această interpretare pare aplicabilă și în speța de față, este de notat că situația de fapt din spețele analizate de Curte se relevă incomparabilă celei date în cauză. Astfel, spre exemplu, în cauza Ș. contra României, creditorul realizase numeroase demersuri către statul debitor, pentru recuperarea contravalorii unui imobil naționalizat, demersuri rămase fără rezultat și care au atestat, neîndoielnic, refuzul de conformare al autorităților. În mod similar, în cauza C. contra României, creditorul, deși obținuse restituirea în natură a unui bun confiscat în perioada comunistă, nu a obținut și posesia efectivă a bunului, date fiind procedurile judiciare ulterioare, ce au anulat efectele titlului inițial. Pentru punerea în executare a respectivului titlu, creditorul urmase diverse proceduri și insistase în executare timp de circa 10 ani.
În consecință, pentru identificarea interpretării reținute în litigiul precedent, Curtea s-a întemeiat pe situații de fapt care au dovedit, fără dubiu, atât existența unor diligențe din partea creditorilor, diligențe pe cât de consistente, pe atât de lipsite de efecte, deci absolut frustrante, cât și refuzul/inabilitatea autorităților statului de a se conforma hotărârilor judecătorești obținute de respectivii creditori, hotărâri prin care s-a dispus în mod efectiv, iar nu simbolic, repararea unor prejudicii importante, de ordin material.
În cauza de față însă, astfel cum s-a arătat, există cel puțin unele dubii privind intenția reclamantului de a beneficia, în concret, de suma de 1 euro acordată. Prin raportare la elementele de fapt ale speței, absența oricărui demers executoriu din partea reclamantului, ca și acțiunea de față, prin care se urmărește, în mod direct, obținerea altor despăgubiri, pot apărea ele însele șicanatorii, dacă nu abuzive.
Conchide instanța că în speță nu poate fi reținută săvârșirea, de către pârât, a unei fapte ilicite, faptă care să justifice acordarea despăgubirilor solicitate. Este de notat, desigur, fără însă a se contrazice concluzia deja identificată, că pârâtul se află în eroare, susținând că executarea hotărârii precedente nu a fost posibilă, în lipsa investirii sale cu formulă executorie. În fapt, formalitatea în discuție este obligatorie în cadrul procedurii de executare silită (căreia i se aplică dispozițiile Cărții V din Codul de procedură civilă, deci și art. 374 invocat), dar nu și în situația îndeplinirii de bunăvoie a obligațiilor cuprinse în titlu (a se vedea, în acest sens, prevederile art. 371.1 alin. 1 și 2 C.).
Cu argumentele astfel expuse, instanța apreciază acțiunea reclamantului drept neîntemeiată, urmând a o respinge ca atare. În privința capătului III de cerere, soluția de respingere se întemeiază pe faptul prescrierii dreptului material la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția prescrierii dreptului material la acțiune, în privința capătului III de cerere.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul H. V., cu domiciliul în ., jud. B., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice – DGFP B., ca prescrisă și, respectiv, ca neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.06.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red./tehnored., Jud. MTC
28.12.2013, 4 ex.
| ← Fond funciar. Hotărâre din 20-11-2013, Judecătoria BOTOŞANI | Contestaţie la executare. Hotărâre din 23-01-2013,... → |
|---|
