Acţiune în constatare. Sentința nr. 3928/2015. Judecătoria BOTOŞANI

Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, arătându-se că în speță nu sunt îndeplinite condițiile declarării abuzive a clauzei contractuale indicate de reclamanți; astfel, cauza actului juridic, in speța a contractului, reflecta scopul pentru care s-a încheiat actul juridic, si anume - punerea la dispoziție a unor sume de bani in schimbul unei contraprestații - dobânda si comision. Banca nu a urmărit, la momentul încheierii convenției de credit, sa fraudeze legea protecției consumatorilor, dovadă fiind faptul că dacă se compară dobânda anuala efectiva din contractul reclamanților cu celelalte dobânzi efective de pe piață, întregul cost al creditului nefiind mai mare decât ofertele celorlalte Bănci. După momentul încheierii contractului, parata si-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principala, de punere la dispoziție a creditului, cat si cele subsidiare, stipulate in convenite.

A mai arătat pârâta că a constituit obiect al negocierii clauza 5 din Convenția de credit, adeziunea vizând exclusiv condițiile generale ale contractului. Chiar dacă s-ar considera că Legea 193/2000 permite verificarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, nu sunt îndeplinite condițiile anulării acesteia, Legea nr. 193/2000 aplicându-se clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii. Având în vedere că toți clienții au semnat Convenția de Credit și au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, susține pârâta că nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți.

S-a mai arătat că riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare, generându-se prin simpla acordare a unui credit, că finalitatea sa este aceea a asigurării echilibrului contractual la evoluția stării financiare a împrumutaților, că prevederea este clară și fără echivoc, comisionul de risc constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta, fiind perceput pentru gestionarea oricăror riscuri existente în legătură cu un credit acordat. Se arată că din partea reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea băncii însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație.

A concluzionat pârâta că perceperea comisionului de risc a fost reglementata si consimțita contractual de către ambele părți, fără existenta vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod Civil. Banca a acordat creditul in baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât sa poată fi asigurat atât profitul acesteia, cat si solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului in calculul dobânzii anuale efective („D."). Comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare – ipoteca, nici al asigurării imobilului, fiind noțiuni distincte.

În ce privește comisionului de administrare, a învederat pârâta că, din moment ce comisionul de administrare era și este permis în continuare de către art. 36 din OUG 50/2010, rezultă că este vădit neîntemeiată pretenția reclamanților, dat fiind și faptul că este profund injust să se considere că profesionistul are și obligația de "tutelă" în raport cu reclamanții.

A mai precizat pârâta că este nefondată și solicitarea de acordare a dobânzii legale aferente sumelor solicitate prin cererea de chemare in judecată, și cererea de obligarea a pârâtei la plata dobânzilor aferente sumelor plătite cu titlu de comision de risc și de administrare din momentul plății lor efective, întrucât contravine principiului efectului întreruptiv al acțiunii, urmând ca, în principiu, dobânzile să fie calculate de la data introducerii acțiunii, și nicidecum de la data plății, cu atât mai mult cu cât reclamanții au stat în pasivitate o perioadă îndelungată din momentul cunoașterii pretinsei lezări.

Totodată, a mai solicitat pârâta respingerea ca lipsită de temei legal a solicitării de indexare la rata inflației a sumelor solicitate de reclamantă, conform art. 1088 al. 1 Vechiul cod civil coroborat cu art. 6 NCC.

La termenul din data de 05.02.2015, pârâta, prin avocat, a arătat că nu se opune calculului aritmetic al sumelor solicitate de reclamanți.

La termenul de judecată din data de 06.04.2015, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei . B., invocată din oficiu de instanță.

Pentru justa soluționare a cauzei, s-a administrat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului.

Analizând actele și lucrările dosarului precum și prevederile legale incidente în cauză, instanța reține următoarele:

Reclamanții G. I. S. și G. D. S. au încheiat Convenția de credit nr._/07.11.2007 prin care au achiziționat un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 57.800 CHF, cu o perioadă de rambursare a creditului de 300 luni și o dobândă a ratei curente de 4,25 % pe an.

La art. 5 lit. (a) din Convenție se precizează faptul că se va percepe un comision de

risc de 0,22% aplicat la soldul creditului plătibil lunar, pe toată perioada de desfășurare a

creditului. Pentru a putea beneficia de acest credit, reclamanții au semnat un contract de adeziune, un contract pretipizat, contract ale cărui clauze au fost stabilite unilateral de către bancă.

Prin actul adițional nr. 1/08.12.2010(fila 28), art. 5.1. lit. a) comisionul de risc este înlocuit cu un comision de administrare, în cuantum de 0,22% pe lună aplicat la soldul creditului și care potrivit explicațiilor vizeaza administrarea riscului asumat de bancă prin punerea la dispoziție a împrumutului, riscul de credit, riscul de urmărire a degradării bunurilor aduse garanție, riscul neîncasării valorii asigurate și a riscul de piață.

Prin actul adițional nr. 2/08.12.2010(fila 34), art. 5.1. lit. b) s-a stabilit un comision de administrare, în cuantum de 0,11% pe lună aplicat la soldul creditului și care potrivit explicațiilor vizeaza administrarea riscului asumat de bancă prin punerea la dispoziție a împrumutului, riscul de credit, riscul de urmărire a degradării bunurilor aduse garanție, riscul neîncasării valorii asigurate și a riscului de piață.

În drept, instanța reține că fiind vorba despre un contract de credit bancar sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta S.C. V. R. S.A. are calitatea de comerciant, iar împrumutații reclamanți au calitatea de consumatori.

Potrivit art. 248 alin. (1) din noul C.proc.civ., intanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz cercetarea în fond a procesului.

Cu privire la excepția prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii, instanța o va respinge, întrucât nu poate considera prescris dreptul de a solicita restituirea sumelor de bani încasate de bancă cu titlu de comision de risc, chiar dacă au trecut mai mult de 3 ani de la data încasării, deoarece reclamanții nu puteau solicita restituirea acestor prestații înainte de constatarea de către instanță a nulității clauzelor contractuale care prevăd acest comision. În acest sens, deși Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Cu alte cuvinte, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. În ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. În consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris.

În consecință, restituirea prestațiilor reprezintă o cerere accesorie cererii principale, având ca obiect constatarea ca abuzivă a clauzelor și constatarea nulității absolute a acestora, modul de soluționare al capătului accesoriu fiind strâns legat de soluția adoptată în ceea ce privește cererea principală.

Pe fondul cauzei, instanța reține că, în speță, în privința clauzei de la punctul 5 lit. a), privind comisionul de risc din secțiunea ,,condiții speciale” din convenția de credit încheiată între reclamanți și pârâtă, nu s-a făcut dovada negocierii directe între bancă și consumatori.

În acest sens, Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

Prin urmare comercianților le incumbă în contractele cu consumatorii o obligație pozitivă de transparență și una negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Textele mai sus citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:

- caracterul transparent;

- caracterul negociat;

- existența dezechilibrului semnificativ.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În speță, observând convenția de credit intervenită între reclamanți și pârâtă, este evident că această convenție cuprinde clauze prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutații să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din cauzele inserate, forma convenției fiindu-le impusă de către bancă.

Totodată, instanța reține faptul că, în vederea acoperirii riscurilor băncii, conform clauzei de la punctul 7, a fost încheiat un contract de garanție reală imobiliară fără deposedare, reclamanții cesionând în favoarea pârâtei și o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției.

Punctul 3.5 din Secțiunea 3 - „Costuri” – din Condițiile generale ale Convenției de credit prevede că: „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării; modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.”

Clauza analizată este abuzivă și pentru faptul că nu prevede destinația finală a sumelor încasate pe parcursul derulării convenției de credit. Din modul de redactare a clauzelor contractuale în discuție rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația fiind aceeași cu cea reglementată la art. 3.1 din convenție ce privește perceperea dobânzii curente, ceea ce induce ideea că pentru același serviciu al băncii – pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului - se percep două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată clar și inteligibil.

Mai mult, scindarea prețului în aceste componente duce la concluzia că s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora pentru aceeași prestație, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut de consumator la momentul perfectării convenției de credit.

Așadar, în contextul inexistenței unei reglementări clare și neechivoce a clauzei în discuție, a unui mod de exprimare clar și neechivoc, se apreciază caracterului său abuziv.

Argumentele pârâtei prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere alte riscuri bancare pe care este obligată să le suporte și că de fapt, clauza nu se referă la rațiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate – în cadrul procesului - fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.

Se constată că, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia, fie perceperea acestui comision, fie cuantumul lui.

Mai mult, pârâta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 3 teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege, fiind evident dezechilibrul contraprestațiilor părților.

Reprezentând o garanție instituită în vederea acoperirii unor riscuri, în convenție se impunea a fi prevăzută restituirea acestei garanții la încheierea contractului, în situația în care riscul asigurat nu s-a produs până la finalul contractului.

Totodată, instanța constată că în convenția de credit sunt prevăzute o . dobânzi penalizatoare, comisioane, penalități, garanții și asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutătorilor, care creează o disproporție vădită între drepturile și obligațiile asumate de părți.

Ca atare, această clauză contractuală, care nu a fost negociată direct cu consumatorul, fiind de natură a crea, în detrimentul acestuia un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, apare ca fiind o clauză abuzivă.

În privința comisionului de administrare credit, așa după cum a fost introdus prin Actul adițional nr. 1/08.12.2010, instanța reține că, în realitate, acest comision este o formă mascată a comisionului de risc. În acest sens, se poate observa din explicarea rațiunii acestui comision, oferită de clauza contractuală inclusă în Actul adițional nr. 1/08.12.2010 la Convenția de credit nr._/07.11.2007, respectiv art. 3. Astfel, comisionul de 0,11% pe lună aplicabil la sodul creditului vizează administrarea “riscului de credit(implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului..), riscul de urmărire și de degradare a bunurilor aduse în garanție....riscul neîncasării valorii asigurate și a riscului de piață.” De altfel, instanța observă cum rațiunile care justifică existența comisionului de risc, exprimate prin notele de apărare depuse la dosar (f.118), se regăsesc în Actul adițional nr. 2/08.12.2010 la Convenția de credit nr._/07.11.2007, respectiv art. 3 prin care se modifică conținutul punctulului 5 din Condițiile Speciale, respectiv punctul 5.1 lit. b) în forma modificată, privind Comisionul de administrare credit.

Deși este explicitat în actul adițional, în contrast cu prevederile inițiale ale convenției caracterizate prin formulări eliptice, instanța constată că banca a introdus un comision prohibit de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Referitor la motivele cărora instanțanu poate interveni în mod nepermis în raporturile juridice dintre părți, instanța reține că Legea nr.193/2000 abilitează instanțele de judecată, să cenzureze contractul, iar jurisprudența CJUE recunoaște, de asemenea, dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întărește concluzia posibilității exercitării controlului judiciar al clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000).

De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art. 4 alin.2 și art.8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări...care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.

În ceea ce privește restituirea sumelor încasate de banca pârâtă cu titlul de comision de risc, instanța reține că nulitatea reprezintă o sancțiune de drept civil care constă în desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale. Nulitatea se îndreaptă împotriva acelor efecte care contravin dispoziției legale încălcate, lăsând neatinse efectele care nu contrazic legea.

Prestațiile efectuate în baza actului sancționat cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea operează retroactiv de la data încheierii actului.

Instanța apreciază ca abuzive și constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 3.5 din Condițiile Generale și art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, clauza contractuală inclusă în Actul adițional nr. 1/08.12.2010 la Convenția de credit nr._/07.11.2007, respectiv art. 3 prin care se modifică conținutul punctulului 5 din Condițiile Speciale, respectiv punctul 5.1 lit. a) în forma modificată, precum și clauza contractuală inclusă în Actul adițional nr. 2/08.12.2010, respectiv art. 3 prin care se modifică conținutul punctulului 5 din Condițiile Speciale, respectiv punctul 5.1 lit. b) astfel că se impune restituirea sumelor încasate de pârâtă cu acest titlu.

Cu referire la cuantumul acestora, instanța reține că acesta a fost calculat de către reclamanți și asumate de către pârâta în ședința publică din 05.02.2015, la 4570, 17 CHF comision de risc plătit în intervalul noiembrie 2007- decembrie 2010 și 2645, 59 CHF comision de administrare plătit în intervalul ianuarie 2011- ianuarie 2015 (f.110, 122).

În privința capătului de cerere accesoriu, anume plata dobânzii legale aferente debitului, instanța reține că potrivit art. 1088 din vechiul C.civ., “la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală…Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut de a justifica despre vreo pagubă”. Pentru aceste considerente, instanța va obliga la plata dobânzii legale începând cu data de 07.04.2014 și pânâ la data plății efective.

Capătul de cerere vizând actualizarea sumei cu indicele de inflație este temeinic și va fi admis. Dispozițiile art. 628 din codul de procedură civilă prevăd modul de actualizare a valoarii obligației principale stabilite în bani fără a face distinție în funcție de moneda.

În ceea ce privește capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, instanța reține că potrivit art. 453 C.proc. civ., partea care a pierdut procesul va suporta atât cheltuielile proprii, cât și cheltuielile efectuate de partea care a câștigat procesul, cheltuieli de judecată care includ, printre altele, și onorariile avocațiale.

În speță, reprezintă cheltuieli de judecată onorariul de avocat în cuantum de 2500 de lei.

Dovada cheltuielilor de judecată fiind făcută în termenul prev. de art. 452 C.proc.civ., instața va obliga la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de trei ani de la data introducerii acțiunii.

Admite cererea formulată de reclamanții G. I. S., CNP_, și G. D. S., CNP_, ambii cu domiciliul în mun. B., . nr. 8, ., ., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, sector 2, Șoseaua P. „Nusco Tower”, nr. 42, . 10, C. RO_, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_ .

Constată nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de risc conținută de art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr._/07.11.2007 și art. 3.5 din Condiții Generale.

Constată nulitatea absolută a clauzei contractuale privind comisionul de administrare, art. 3 din actul adițional nr. 1 din data de 08.12.2010 la Convenția de credit nr._/07.11.2007.

Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a următoarelor sume de bani, actualizate cu indicele de inflație:

- 4570, 17 CHF comision de risc plătit în intervalul noiembrie 2007- decembrie 2010;

-2645, 59 CHF comision de administrare plătit în intervalul ianuarie 2011- ianuarie 2015.

Obligă pârâta la plata dobânzii legale asupra sumelor încasate pentru comision de risc și comision de administrare până la data de 07.04.2014 începând cu această dată și până la plata efectivă a debitului.

Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2500 lei, reprezentând onorariu avocat.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21.04.2015.

PREȘEDINTE,GREFIER,

Red. Jud. BI/tehnored. BI/PME

6 ex. 22.06.2015