Pretenţii. Sentința nr. 4239/2015. Judecătoria BOTOŞANI

Comentarii

0

Sentința nr. 4239/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 30-04-2015 în dosarul nr. 4239/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA B.

Instanța constituită din:

Președinte N. M. A.

Grefier A. M.

Ședința publică din data de 30.04.2015

Sentința civilă nr. 4239

Pe rol fiind soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune in constatare, formulată de reclamantul B. V. C. în contradictoriu cu pârâții . SA și . SA – Sucursala B..

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat H. M. pentru reclamant,lipsă fiind reprezentanții pârâților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care instanța, raportat la valoarea pretențiilor, din oficiu, invocă excepția necompetentei materiale a Judecătoriei B..

Avocat H. solicită admiterea excepției.

Instanța reține cauza în pronunțare pe excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B..

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de fata, constată că:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei B. la data de 09.02.2015 sub nr._, reclamantul B. V. C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții . SA și . SA – Sucursala B.:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1, art. 5.2, 5.3 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C_ din 26.03.2008, referitoare la dobânda variabilă stabilită și la dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda în funcție de politica O. B. România SA, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul clientului;

- să se constate că dobânda datorată în contract este variabilă conform voinței părților, însă variază(crește/scade) doar în funcție de variațiile LIBOR, că este compusă din element fix pe toată durata contractului - marja băncii având valoarea de 3,9325% la momentul încheierii contractului și elementul variabil – indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni;

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. II și III din actul adițional nr. 1 din 20.09.2011 prin care pârâta, cu rea-crediță, a stabilit o marjă de 6,81%;

- restituirea sumelor încasate nelegal începând cu data încheierii contractului și care reprezintă diferența dintre dobânda percepută și dobânda contractată, în urma modificării unilaterale a acesteia și fără luarea în considerare a indicelui LIBOR CHF la 3 luni (deci și în cazul scăderii acestui indice de referință), precum și a dobânzii legale aferentă acestei sume, de la data plății lor, respectiv echivalentul în lei la cursul de schimb oficial al BNR de la data pronunțării sentinței;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei prev. de art. 6.1 lit. b din contract referitoare la comisionul de acordare în procent de 2% din valoarea creditului, respectiv suma de 1040 CHF și restituirea acestei sume încasate cu încălcarea legii, precum și a dobânzii legale aferentă acestei sume, de la data plății ei, respectiv echivalentul în lei la cursul de schimb oficial al BNR de la data pronunțării sentinței;

- constatarea caracterului abuziv al art. 9.1, 9.2 și 12. lit. a pct. 3 și 4 din contractul de credit și să dispuneți modificarea acesteia în sensul stabilizării cursului de schimb CHF/L. pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamant la cursul CHF/L. valabil la data încheierii contractului – 26.03.2008, începând cu data scadentei primei rate si pana la finalizarea raporturilor contractuale dintre reclamant și pârâtă;

- obligarea pârâtei la plata sumelor de bani constând în diferența de curs valutar plătită la fiecare rată și cursul CHF/L. valabil la data încheierii contractului, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data plății lor, respectiv echivalentul în lei la cursul de schimb oficial al BNR de la data pronunțării sentinței.

În motivare s-a arătat că intre reclamant, în calitate de împrumutat, pe de o parte, și . SA prin Sucursala B., în calitate de Bancă, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C_ din 26.03.2008, modificat ulterior prin actul aditional nr. 1 din 20.09.2011, pentru suma de 52.000 CHF, durata acestui credit fiind de 312 luni. Că potrivit legislației privind protecția consumatorilor, reclamantul are calitatea de consumator, iar pârâta . SA are calitatea de comerciant, iar conform dreptului protecției consumatorului, comerciantul trebuie să respecte o . obligații, dintre acestea fiind obligația de informare și obligația de se abține de la a însera în cuprinsul contractelor încheiate cu consumatorii clauze abuzive. Că contractele în litigiu sunt, din punct de vedere al manifestării de voință a părților, contracte de adeziune întrucât conțin clauze standard preformulate prin care pârâta-creditoare, profitând de buna-credință a reclamantului de poziția sa economică inferioară, de nevoia de a obține un credit, a introdus în contractul încheiat, clauze asupra cărora reclamantul nu putea interveni pentru a le înlătura ori modifica, clauze ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile asumate de fiecare parte, avantajând pârâta-bancă, în scopul obținerii unui profit care excede cu mult prețului pe care urma să-l plătească pentru împrumutul acordat.

În accepțiunea dispozițiilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, a dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și ale art. 2 pct. 16 din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, clauza abuzivă este acea clauză înserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, creează în detrimentul acestuia și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din cuprinsul textelor de lege se desprind două condiții care definesc natura abuzivă a unei clauze contractuale și anume: a) aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul și b) aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerinței executării contractelor cu bună-credință.

Cu privire la prima condiție, art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000 prevede faptul că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, ca în cazul contractelor standard preformulate ori a condițiilor generale anexă la contract.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul nr.92/2007 emis de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Din acest punct de vedere, convențiile încheiate de reclamant cu pârâta au fost preformulate, în sensul că toate clauzele contractuale au fost redactate și impuse de pârâtă în mod unilateral fără a exista negociere.

Cea de-a doua condiție necesară pentru calificarea unei clauze contractuale ca fiind abuzivă, se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credințe care trebuie să guverneze și momentul încheierii contractului, clauze care îi creează un avantaj superior în detrimentul consumatorului.

Principiul bunei-credințe se regăsește și în art. 3 alin. 1 din Directiva nr.93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesul legitim al consumatorului. Dezechilibrul contractual este rezultatul dezechilibrului în puterea de negociere a părților începând cu data încheierii contractului. Tot potrivit acestei Directive, “se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.”

Clauze contractuale menționate în petit îndeplinesc condițiile arătate anterior pentru a fi calificate drept abuzive. Fiind astfel lovite de nulitate absolută (în acest sens, Decizia 686 din 21 februarie 2013, Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție), se impune obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate de mine, reclamantul, în baza lor.

Arată reclamantul că clauzele prevăzute la art. 5.1, art. 5.2, 5.3 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C_ din 26.03.2008, referitoare la dobânda variabilă stabilită și la dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda în funcție de valoarea dobânzii de referință pentru valută, fără a exista consimțământul reclamantului sunt abuzive.

Potrivit art. 5.1 din contract, la data încheierii prezentului contract - 26.03.2008, rata dobânzii era de 6,99%. Potrivit art. 5.2 “Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către Bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută(in speță- LIBOR), fără a exista consimțământul Clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Bancă. Modificarea dobânzii va duce la calcularea dobânzii datorate.”

Invederează reclamantul că la încheierea contractului a avut reprezentarea că dobânda va fi variabilă (în primă fază de 6.99% ) și consideră că majorarea unilaterală a dobânzii prevăzută la punctul 5.2 este abuzivă, dacă nu se raportează la indicele LIBOR CHF la 3 luni, încălcând prevederile art. 1 alin.1,2,3 și art. 4 alin.1,2,3 din Legea nr.193/2000.

Aspectele cuprinse în clauza de la art.5.2, art. 5.3 au caracter abuziv întrucât acestea nu au fost negociate direct cu reclamantul, impunându-i-se aceste clauze. Această clauză a dat dreptul pârâtei să revizuiască în mod unilateral dobânzile, comisioanele și taxele bancare fără ca noul cuantum/procent să fie negociat, reclamantul fiind doar înștiințaț. Dobânda inițială precizată în contract, chiar dacă nu s-a făcut mențiune cu privire la componentele sale (deși așa era corect), era compusă dintr-un element fix-marja băncii + element variabil- indicele LIBOR la 3 luni. Printr-un calcul simplu, se constată că dobînda era de 6,99%, fiind compusă din indicele Libor la nivelul lunii martie 2008 – 3,_% și marja fixă ce reprezintă diferența și care era de 3,9325%.

Valoarea CHF a scăzut ulterior în mod constant (în prezent ea fiind 0,25 %), însă Banca nu a binevoit să îl notifice asupra evoluției în scădere a dobânzii de referință LIBOR și în consecință să reducă rata dobânzii la credit, ci a majorat după bunul plac dobânda, fără a ține cont de acest indicator-LIBOR, deci majorând marja băncii de la 3,9325% la valori varibile în funcție de valoarea indicelui Libor. Astfel, în doar 3 ani, banca a crescut marja de la 3,9325% la 6,81% în mod unilateral, deci o creștere de 70 % față de data semnării contractului.

Mai arată reclamantul că banca nu l-a informat in scris în legătură cu motivele întemeiate care au determinat fluctuatia ratei dobânzii, incălcându-se astfel prevederile Anexei 1 alin.1 lit.a la Legea nr.193/2000. Deci Banca a urmărit să își crească în mod nelegal marja comercială, acționând abuziv, nu i-a tratat ca pe niște parteneri de afaceri ci a acționat numai în sensul creșterii profitului său, el suportând de asemenea și creșterea ratei de schimb valutar a francului elvețian de la aproximativ 2,2 lei la data semnării contractului, la 4,36 lei cât este în prezent. Consideră reclamantul că banca nu a respectat prevederile legale și nu a redus rata dobânzii atunci când indicele LIBOR a scăzut în mod constant, majorând nejustificat marja sa (altfel nu s-ar explica această creștere), deși, potrivit legii, aceasta(marja) trebuia să fie fixă pe toată perioada contractului(componenta fixă a dobânzii). În loc să remedieze această situație, pârâta, odată cu apariția OUG 50/2010, i-a propus încheierea unui act adițional “avantajos”. Astfel, cu rea-credință, aceasta l-a înșelat încă o dată, reprezentanții băncii spunându-i că trebuie ca, printr-un act adițional să modifice contractul pentru a fi în acord cu noua legislație și că noua dobândă se va raporta la indicele LIBOR și marja va fi fixă, însă în loc să mențină în contract marja băncii stabilită inițial, de 3,9325%, a stabilit-o fără a exista un motiv întemeiat și fără a explica care sunt cauzele majorării componentei fixe. Astfel, la încheierea actului adițional nr. 1 din 20.09.2011, Banca pârâtă trebuia să mențină marja fixă din contractul încheiat inițial (așa cum arată și art. 37 alin. 1 lit. a din OUG 50/2010), la care să adauge elementul variabil - indicele de referință LIBOR, însă cunoscând că indicele LIBOR a scăzut constant, i-a impus să semneze un act cu o marjă modificată de la 3,9325 % la 6,81 %, fără a justifica considerentele pentru care față de cuantumul marjei(componentei fixe a dobânzii) a fost majorată. În consecință, chiar dacă modul de calcul al dobânzii lunare prevăzută în actul adițional este clar ca procedeu matematic, anume dobândă de referință +marja băncii, nu la fel de clară este modalitatea în care Banca a statuat asupra marjei proprii, în sensul majorării ei. Consideră reclamantul că anterior punerii în situația de a semna actul adițional, Banca avea obligația de a-i aduce la cunoștință noua marjă a băncii și motivele pentru care ea va fi majorată. Că contractul de credit trebuia să cuprindă, ca o consecință a dispozițiilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive, Ordonanței nr.21/1992 privind protecția consumatorului și ale Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit, în vigoare la data încheierii acestuia, clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoștințe de specialitate cu pregătire înaltă, sancțiunea constituind-o nulitatea prevăzută de art. 6 din Legea nr.193/2000. Este cunoscut faptul că pentru toate tipurile de contract, dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la dispoziție a unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de timp. Că este adevărat că, la semnarea contractului, a recunoscut băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda numai în raport de modificarea indicilor de referință, dar banca a interpretat această clauză contractuală numai în favoarea sa, în sensul că a modificat dobânda în funcție de indicele Libor, în sensul că nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când au fost înregistrate creșteri ale acestuia, în acest fel dobânda menținându-se constantă prin majorarea componentei fixe a dobânzii. Cum această majorare a componentei fixe nu a fost adusă la cunoștința sa la momentul încheierii contractului, consumatorul nu poate fi obligat la acceptarea ei. În consecință, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de bani constând în diferența dintre dobânda contractată și dobânda variabilă încasată în baza articolelor susmenționate din contract, conform graficului de rambursare a creditului, precum și a dobânzii legale aferentă acestei sume, de la data plății lor, respectiv echivalentul în lei la cursul de schimb oficial al BNR de la data pronunțării sentinței întrucât reprezintă o plată nedatorată ce este supusă repetițiunii.

În ceea ce privește efectuarea oricăror plăți în moneda creditului și, pe cale de consecință, suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, la momentul încheierii convențiilor, raportat la circumstanțele economice din anii, 2008, precum și la posibilitățile de a cunoaște efectele unor astfel de credite și implicațiile clauzelor contractuale pe termen lung, contractarea creditelor în franci elvețieni s-a prefigurat a fi mai avantajoasă față de alte oferte de creditare în lei sau în euro, în condițiile în care creditul în franci elvețieni era un produs nou pe piață și în lipsa unor informații corespunzătoare cu privire la moneda în care s-a contractat împrumutul, respectiv cu privire la istoricul evoluției francului elvețian și riscuri generate de variațiile cursului de schimb valutar, reclamantul arată că s-a obligat să returneze suma împrumutată la termenele și în cuantumurile menționate în contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF – leu din perioada respectivă, 1,9 – 2,1 lei/CHF.

Recent, Curtea Europeană de Justiție a stabilit în cauza C-26/13 că diferența de curs valutar nu este o parte a prețului stabilit în contract, că nu este o remunerație a creditorului, acesta trebuind să fie cel care își asumă acest risc, nu debitorul. Astfel, instanțele naționale, inclusiv din România, pot constata că această clauză inserată în contractele de credit este abuzivă, cu atât mai mult cu cât o astfel de clauză nici nu se regăsește în contractul său, Banca percepând diferența de curs ca pe un element firesc al costului creditului, pe care clientul nu a putut-o anticipa – mai ales că în cazul CHF, diferența de curs între data/perioada încheierii convenției și data prezentă este semnificativă – 1,7 RON pentru CHF (de la valoarea de 1,9 RON în 2007 la valoarea de 3,6 RON în 2014 și la valoarea de 4,4 lei în 2015.) Astfel, revine instanței sarcina de a stabili dacă un consumator normal informat și suficient de atent putea, pe baza publicității și a informațiilor furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, nu numai să cunoască existența unei diferențe de curs pentru o monedă străină, ci și să evalueze efectele aplicării celui din urmă curs cu privire la calcularea ratelor și la costul total al împrumutului său.

Arată reclamantul că s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, astfel că în prezent împrumutații sunt obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora s-a manifestat voința de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricare plăți în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar. În acest context, în perioada 2006-2008, anticipând aprecierea monedelor internaționale (în speță CHF) și deprecierea RON, în calitate de specialiști, Băncile au acordat credite aparent avantajoase, cu dobânzi minime, fără ca împrumutații să poată cunoaște evoluția piețelor financiare și acceptând clauzele impuse de unitățile de creditare, inclusiv cele privitoare la suportarea riscului valutar, care în momentul acordării împrumuturilor nici nu era sesizabil. În schimb, acoperirea riscului valutar reprezintă, totuși, un serviciu oferit exclusiv de instituțiile bancare, preponderent clienților „sofisticați” (numit și hedging valutar), fiind accesibil oricărui investitor prin sistemul pieței de capital. O dată cu introducerea la tranzacționare a contactelor futures pe cursul de schimb CHF/RON, orice investitor de pe piața de capital din România se poate proteja împotriva variațiunilor monedei locale.

În cazul său, reclamantul arată că încasează veniturile în moneda națională și efectuează plățile ratelor bancare în monedă străină, riscul valutar este imens, Banca fiind cea care trebuie să-l suporte, el având obligația să achite creditul la termenele scadente la cursul valutar la care a contractat. Pentru aceste motive, consideră că instanța trebuie să aprecieze drept oportună și legală „înghețarea” cursului valutei în care se efectuează plata creditului său – CHF– la nivelul existent în data încheierii convenției de credit. Că la data încheierii convenției de credit, Banca, deși lansase oferta în moneda elvețiană și semnasem contractul de credit, i-a acordat împrumutul în moneda națională, respectiv în loc de CHF a primit RON, prin schimb valutar. De aceea, plata ratelor ar trebui să se efectueze la cursul valutar din data contractării împrumuturilor.

Consideră reclamantul că oferta Băncii a fost una înșelătoare, întrucât aceasta a stabilit o dobândă mică la acordarea creditelor (poate cea mai mică de pe piață în acel moment), promovând moneda CHF ca fiind cea mai avantajoasă în raport de cotațiile pieței; totodată, Banca a cunoscut faptul că această monedă este una instabilă, situându-se la o valoarea minimă în anul 2007. Practic, Banca a cunoscut despre devalorizarea rapidă și semnificativă a CHF, situație pe care el, consumatorul, nu avea posibilitatea să o anticipeze, nefiind consumator avizat. Este evident că dacă există o clauză de risc valutar, aceasta trebuie să se încadreze în niște limite legale, iar procentul de risc trebuie să fie unul rezonabil; în cazul său, se poate observa că diferența de schimb valutar din anul 2014 raportat la anul 2007 este enormă, aproape de 100% - valoarea CHF în luna iunie 2007 era de aproximativ 1,92 RON, iar în luna ianuarie 2015 s-a ridicat la 4,4 RON. Ori, în aceste condiții, consideră că o eventuală clauză de risc valutar are caracter abuziv întrucât nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul ei, fiind imposibil de anticipat care ar fi putut fi în viitor riscul valutar pe care urma să și-l asume; în acest mod, banca a obținut câștiguri injuste, contrar principiului bunei-credințe, împrejurările avute în vedere la momentul încheierii convenției de credit fiind schimbate semnificativ în detrimentul său.

Este evident că efectele actelor juridice încheiate cu banca s-au transformat într-un mod împovărător pentru reclamant, ceea ce impune revizuirea condițiilor în care s-au încheiat convențiile de credit din perspectiva teoriei impreviziunii, reclamantul neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar pentru a anticipa hiper-valorizarea CHF, care a determinat deturnarea contractului de la scopul pentru care a fost încheiat - în nici un caz suma împrumutată inițial nu mai corespunde cu suma pe care trebuie să o ramburseze la finalul creditului.

Cu atât mai mult, solicită reclamantul ca instanța să aibă în vedere că a primit împrumutul în RON întrucât la data contractării Banca nu avea CHF, fiind în criză datorită împrumuturilor masive acordate. De aceea, este firesc să solicite rambursarea aceleiași sume împrumutate în anul 2007, care înseamnă, practic, înghețarea cursului valutar la nivelul din anul 2007.

Se mai arată că prin art. 9.1 s-a convenit plata ,,în rate lunare egale la data scadențelor lunare, conform graficului de rambursare”, fiind evident acordul de voință al părților cu privire la rata de credit la cursul de la data contractării și nu la un alt curs, arătând că nu există în contract o clauză prin care să se menționeze vreo obligație în sarcina sa de a suporta diferența de curs valutar și plata ratei la un curs diferit față de cel contractat. Că reclamantul nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestora, fiind imposibil de anticipat care ar fi putut fi în viitor riscul valutar pe care urma să și-l asume; în acest mod, Banca a obținut câștiguri injuste, contrar principiului bunei-credințe, împrejurările avute în vedere la momentul încheierii convențiilor de credit fiind schimbate semnificativ în detrimentul său.

In conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile obligațiile părților contractante. La art. 2 din Legea nr. 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar art. 6 prevede că nu vor produce efecte asupra consumatorului clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege.

Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Prin această lege s-a reglementat în favoarea consumatorilor o protecție mai mare decât minimul oferit de directivă (extinderea limitelor directivelor relative la protecția consumatorilor fiind permisă expres de dreptul comunitar).

Potrivit dispozițiilor legale menționate, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contractelor de împrumut încheiate cu societățile bancare); este contrară bunei credințe; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident în detrimentul consumatorului. Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic – banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. 50/2010.

În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin. Aceste obligații instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informații reale cu privire la acestea și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații. În lipsa informării în mod complet, corect și precis cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, nu a avut posibilitatea de a determina consecințe economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare și precise. Având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului acestuia de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă prin contractarea unui asemenea produs. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF- ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate. Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale.

Așa cum se prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, ori clauza de risc valutar, care incumbă mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea băncii unui avantaj economie vădit disproporționat. De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie să se ia în calcul și aptitudinea de a îndrepta conținutul contractului în favoarea părții care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obținerea de către bancă a unui câștig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echității și bunei-credințe, principii ce trebuie să guverneze relațiile contractuale. Atât suma împrumutată (capitalul), precum și dobânda și comisioanele percepute pentru credit sunt plătite de asemenea, în franci elvețieni la cursul de schimb din momentul plății, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, respectiv creșterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca, contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-1 privește.

Referitor la clauzele prevăzute la art. 6.1 lit. b din contract referitoare la comisionul de acordare în procent de 2% din valoarea creditului sunt abuzive, arată reclamantul că nici acest comision nu a fost negociat cu el la semnarea contractului, ci i-a fost impus fără ca el să aibă vreun cuvânt de spus,considerând că raportat la faptul că acest credit a fost acordat pentru nevoi personale, raportat la cuantumul acestuia, procentul de 2 % (1040 CHF) este exagerat de mare și nu i s-a explicat nici în acest caz care este contraprestația băncii pentru acest commision, ci doar a fost perceput de către pârâtă. Este adevărat că legea nu interzice încheierea unor contracte preformulate, însă clauzele care nu sunt negociate, cum este aceasta, trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorilor, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în situația dată, întrucât aceste clauze au dat/dau dreptul băncii pârâte să beneficieze de avantaje care nu au avut/nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa. Prin perceperea comisionul de acordare s-a creat un dezechilibru în privința contraprestațiilor părților întrucât acesta nu are o justificare obiectivă, neavând un corespondent într-o contraprestație a împrumutătotului. Astfel, arată reclamantul că i s-a perceput un comision fără a i se explica de către reprezentanții băncii și care este contraprestația ei, care este serviciul de care beneficiază în cazul plății acestuia.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii 193/2000 republicată privind clauzele abuzive din contractele între comercianți și consumatori.

În dovedire au fost depuse la dosar înscrisuri.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare (f. 51 – 59), prin care, pe cale de excepție a invocat necompetența Judecătoriei B., solicitând declinarea cauzei in favoarea Judecătoriei Sector 1 București,lipsa calității procesuale pasive a pârâtei și nelegala citare a O. Financing Solutions Bv la sediul și prin O. B. Romania SA.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că dispozițiile contractului de credit respectă legislația in vigoare de la data încheierii sale, inclusiv reglementările privind protecția consumatorului, acesta conținând informații clare si complete, exprimate într-un limbaj ușor de înțeles și accesibil, de natură a permite cunoașterea de deplin a drepturilor și obligațiilor instituite prin acesta. Că nu se poate susține că modificarea dobânzii se realizează unilateral de bancă, câtă vreme aceasta posibilitate este prevăzută prin clauza inserată la art. 5 din contractul încheiat intre părți, deci asumata de părți prin semnarea contractului. Faptul că dobânda indicata in contract se modifică pe parcursul executării acestuia este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului. În realitate, ceea ce se modifică este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuală referitoare la dobândă, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părți, care prevăd faptul că dobânda aplicabilă în contract este o dobândă variabilă, deci fluctuantă. S-a mai arătat că clauzele contractului nu se regăsesc printre exemplele de clauze abuzive prevăzute la pct. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, întrucât din prevederile contractului rezultă în mod evident faptul că banca a oferit împrumutatului posibilitatea de a studia clauzele contractuale înainte de semnarea contractului,având posibilitatea să renunțe la semnarea acestora.. astfel rezultă că părțile contractante au acționat de pe o poziție de egalitate in raportul comercial. Că contractul de credit nu mai are forma inițială, ci are forma dobândită ca urmare a modificărilor aduse de OUG nr. 50/2010, clauzele contractului fiind aliniate la rigoarea prevederilor acestei ordonanțe, prin indicarea in contractul de credit a unor elemente de natură a asigura transparența in ce privește calculul dobânzii. Modificarea dobânzii in funcție de valoarea indicilor de referință, în condițiile unei marje fixe a băncii, nu este interzisă de legislație, ci impusă de legiuitor. In ce privește formula de calcul a ratei dobânzii, solicită instanței să observe că în contractul încheiat intre părți, in forma inițială a acestuia, nu exista nici o referire la o asemenea formulă de calcul iar legislația in vigoare la acel moment nici nu impunea o asemenea formulă de clacul pentru tipul de produs de creditare contractat de reclamant. Mai arată pârâta că în contractele de credit inițiale nu era definită o marjă a băncii, la acel moment neexistând o prevedere legală care să oblige creditorii la indicarea unui asemenea element de cost in calculul dobânzii, că la data semnării contractelor de credit în aceste contracte nu era definită o marjă a băncii la acel moment neexistând o prevedere legală care să oblige creditorii la indicarea unui asemenea element de cost in calculul dobânzii, aspect recunoscut si de reclamant în cuprinsul cererii introductive. Marja băncii a fost introdusă în contractul de credit în conformitate cu prevederile art. 37 din OUG nr. 50/2010, începând cu data de 21.09.2010, neexistând o astfel de noțiune definită sau uzitată in contractul de credit la momentul semnării acestuia, iar la momentul acordării creditului, legislația in vigoare nu statua in sarcina creditorilor obligativitatea menționării unei formule de calcul a dobânzii care să cuprindă elementul „marjă”a băncii, aceasta noțiune fiind introdusă abia prin OUG nr. 50/2010. Obligația băncilor de a include in calculul dobânzilor un indice de referință Euribor/Libor/Robor, in funcție de moneda creditului si o marjă fixă a fost introdusă abia prin OUG nr. 50/2010, or contractele in speță au fost încheiate in 16.03.2008 (in același sens pronunțându-se si Tribunalul București prin Decizia nr. 136/20.06.2013, in dosarul nr._ ); dobânda era raportată la indicele de referință, insă nu era alcătuită dintr-o marjă și indicele de referință. Deoarece in speță nu sunt aplicabile disp. art. 13 din Legea nr. 193/2000,instanța nefiind sesizată ca urmare a controlului efectuat de ANPC, ci de un consumator care invocă caracterul abuziv al unor clauze menționate în propriul contract, devin incidente disp. art. 14 din același act normativ, în conformitate cu care consumatorii nu pot solicita modificarea clauzelor contractuale, ci doar constatarea caracterului abuziv și nulitatea/anularea clauzei respective. Așadar, instanța trebuie să aprecieze și să constate ca neîntemeiată cererea reclamantului de recalculare a dobânzii, întrucât, dând curs cererii acestora încalcă și aplică greșit prevederile legale; instanța având obligația de a analiza clauzele contractului de credit in forma in vigoare la data formulării acțiunii, întrucât nu se poate face abstracție de aceste modificări, operate tocmai in scopul asigurării conformității contractului cu prevederile legale in vigoare și care l-au impactat și cu reglementările comunitare. Arată pârâta că părțile, prin voința lor au stabilit expres ca rata anuală de dobândă este variabilă prin luarea in considerare a evoluției indicatorilor de referință, banca rezervându-și dreptul de a revizui rata de dobândă. Că clauzele referitoare la dobânzi si comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor care transpun Directiva 93/19/CEE nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate, acestea fiind si opiniile exprimate de curtea.

Menționează pârâta că comisionul de acordare al creditului, de 2% din valoarea totală a creditului, este un comision legat de analiza întocmită la acordarea creditului, care înglobează toate cheltuielile asociate acordării creditului, și nu cele legate de administrarea creditului deja acordat. Că comisionul de acordare reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonității clientului si nu o garanție reținută de către bancă, fiind reținut o singură dată, în momentul acordării creditului fără a fi returnat o dată cu rambursarea creditului, că acesta a fost precis determinat, în sumă fixă, fiind indicată inclusiv moneda in care urmează a fi achitat, a fost cunoscut la data semnării contractului, fiind acceptat in mod direct de către client.

Arată pârâta că nu se poate identifica nici un temei juridic pentru aplicarea cursului valutar in sensul solicitat de reclamant se arată că, în principiu, în contractele de credit încheiate cu consumatorii se specifică în mod expres faptul că împrumutul a fost acordat în valută, respectiv într-o anumită monedă (suma principală se va trage în moneda creditului), iar rambursarea acestuia este firesc să fie tot în aceeași monedă. Faptul că împrumutații înțeleg să dispună în orice modalitate de suma acordată, inclusiv transformarea sumei acordate în CHF în echivalentul acesteia în RON, asumându-și astfel riscul valutar, nu poate fi imputat băncii, fiind un aspect care evident excede obligațiilor acesteia. În cazul creditelor acordate în valută nu se poate pune problema vreunui pretins dezechilibru contractual, având în vedere că regula nominalismului a fost instituită de legiuitorul însuși, iar nu de către instituția de credit. A aplica o teză contrară ar echivala cu încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale și reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice.

Arată pârâta că cererea reclamanților de restituire a sumelor încasate in temeiul prevederilor pretins abuzive ale contractului de credit și ale Actului adițional este inadmisibilă, contractul fiind unul cu executare succesivă, incompatibil cu teza restituirii prestațiilor deja efectuate, cu consecința admiterii excepției inadmisibilității, că sancțiunea care operează în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor respectivelor clauze pentru viitor, fără a se putea pune in discuție restituirea prestațiilor deja executate in temeiul lor. Arată pârâta că nu se poate identifica nici un temei juridic pentru aplicarea cursului valutar in sensul solicitat de reclamanți se arată că, în principiu, în contractele de credit încheiate cu consumatorii se specifică în mod expres faptul că împrumutul a fost acordat în valută, respectiv într-o anumită monedă (suma principală se va trage în moneda creditului), iar rambursarea acestuia este firesc să fie tot în aceeași monedă. Faptul că împrumutații înțeleg să dispună în orice modalitate de suma acordată, inclusiv transformarea sumei acordate în CHF în echivalentul acesteia în RON, asumându-și astfel riscul valutar, nu poate fi imputat băncii, fiind un aspect care evident excede obligațiilor acesteia. În cazul creditelor acordate în valută nu se poate pune problema vreunui pretins dezechilibru contractual, având în vedere că regula nominalismului a fost instituită de legiuitorul însuși, iar nu de către instituția de credit. A aplica o teză contrară ar echivala cu încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale și reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice.

Prin precizările depuse la data de 15.04.2015 reclamantul si-a modificat acțiunea arătând că înțelege să se judece in contradictoriu si cu O. Financing Solutions BV. Reclamantul a formulat totodată răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtă. În ce privește excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei B. s-a arătat că atât contractul cât și actul adițional au fost semnate la sediul social al băncii, la sediul unui dezmembrământ al O. B. Romania respectiv Sucursala B., deci nefiind, la momentul încheierii contractului, prevăzut vreun alt sediu al Băncii-mamă din București acesta fiind și locul executării obligațiilor prevăzute în contracte..

Mai mult decât atât, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, ”în afară de instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, mai este competentă si instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”, iar alegea între mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit art. 116 din același cod. Consideră reclamantul că se află și în situația prevăzută de 109 din C. care arată că „cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, etc.”

În ceea ce privește invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a O. B. România SA, reclamantul solicită respingerea acesteia ca nefondată.

La termenul de judecata din 30.04.2015, instanța, față de valoarea pretențiilor, din oficiu, a invocat excepția necompetentei materiale a Judecătoriei B., si a rămas in pronunțare pe excepție.

Analizând actele și lucrările dosarului, asupra excepției necompetentei materiale a Judecătoriei B., instanța reține următoarele:

Prin capatul de cerere ce formeaza obiectul prezentei judecati, reclamantul a solicitat obligarea paratei . incaseze ratele de credit la cursul valutar de la data incheierii conventiilor. Potrivit precizarilor reclamantului din actiunea introductiva, s-a aratat ca se solicita aceasta cu privire la suma din contractul de imprumut de 52.000 CHF, rezultand o valoare de 218.400 lei, fata de paritatea CHF/leu de 4,2 lei.

Potrivit art. 101 C., in cererile privitoare la executarea contractului, pentru stabilirea competentei instantei se va tine seama de valoarea obiectului acestuia. In cauza, valoarea in cauza este de peste 200.000 lei.

Or, potrivit art. 95 al. 1 tribunalele judeca “toate cererile care nu sunt date prin lege in competenta altor instanțe“. Prin raportare la art. 94 C. proc. civ. care stabilește competenta pentru judecata in prima instanța a judecătoriei in cazul cererilor evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților (profesioniști sau nu), valoarea obiectului pricinii este una de natura sa atragă competenta materiala a tribunalului.

De asemenea, potrivit art. 99 C., cand reclamantul a sesizat instanta cu mai multe capete principale de cerere intemeiate pe fapte diferite, competenta se stabileste in raport de valoarea sau natura fiecarei pretentii in parte. Daca unul din capete este de competenta altei instante, instanta sesizata va dispune disjungerea si isi va declina in mod corespunzator competenta. Potrivit alin. 2, în cazul când mai multe capete de cerere principale întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite dar într-o strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină tinându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Pentru aceste motive, instanța urmează sa admită excepția necompetentei materiale a Judecătoriei B. si sa decline competenta de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite excepția necompetentei materiale a Judecătoriei B..

Declină competența de soluționare a cauzei civile având ca obiect acțiune in constatare, formulată de reclamantul B. V. C., domiciliat in loc. D., .. 5, .. 2, jud. B., în contradictoriu cu pârâții . SA, cu sediul în București, . – 68, sector 1, si O. B. România SA – Sucursala B., cu sediul în B., .. 44 - 46, jud. B., în favoarea Tribunalului B.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședința publică din data de 30.04.2015.

PREȘEDINTE,GREFIER,

Red./ Tehnored NMA

5 ex./02.06.2015

← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea...		Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 3929/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Sentința nr. 4105/2015. Judecătoria BOTOŞANI Acţiune în constatare. Sentința nr. 3928/2015. Judecătoria BOTOŞANI Plângere contravenţională. Sentința nr. 3999/2015. Judecătoria BOTOŞANI Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Sentința nr. 4223/2015. Judecătoria BOTOŞANI Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 3929/2015. Judecătoria BOTOŞANI Consfiinţire acord mediere. Sentința nr. 4252/2015. Judecătoria BOTOŞANI Plângere contravenţională. Sentința nr. 4234/2015. Judecătoria BOTOŞANI Plângere contravenţională. Sentința nr. 4291/2015. Judecătoria BOTOŞANI